Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
Banner BA-01
Banner BA-02
Articole Drept penal Procedură penală RNSJ SELECTED Studii

Cauzele de nepedepsire în cazul infracțiunii de evaziune fiscală

15 aprilie 2024 | Roman BRADU, Cornel PREDA
Roman Bradu

Roman Bradu

Cornel Preda

Cornel Preda

Evaziunea fiscală este de-a dreptul un subiect ce nu poate fi acoperit într-un articol. Totuși, ne propunem să punctăm câteva dintre recentele modificări și particularități ale acestei teme. Popularizarea impunităților este un demers care răspunde rațiunii pe care legiuitorul a avut-o în vedere atunci când a conceput aceste norme, motiv pentru care găsim importantă decantarea unora dintre aceste modalități de soluționare a diferendului de natură penală.

Articolul este structurat în trei părți. Prima parte punctează situațiile în care justițiabilul poate achita prejudiciul pentru a obține o soluție de încetare a procesului penal sau o pedeapsă neprivativă de libertate (brevitatis causa „impunități”). În partea a doua a articolului vom prezenta evoluția impunităților. În partea finală vom evalua ultima modificare a legii, care, la momentul redactării acestui articol, a trecut de filtru de constituționalitate și urmează a fi promulgată. Având în vedere că legea este una de natură penală, iar riscul unei lex tertia va fi unul frecvent, considerațiile referitoare la evoluția articolului 10 rămân importante.

I. Ipoteze actuale

În momentul publicării articolului, aceste impunități sunt regăsite în Capitolul III din Legea 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Le vom prezenta sub forma a trei ipoteze, respectiv:

(A) Posibilitatea de a primi o pedeapsă cu amenda penală, în cazul prejudiciului cuprins între 50.000 și 100.000 de euro, dacă prejudiciul este achitat până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

(B) Dreptul de a primi o pedeapsă cu amenda penală, în cazul prejudiciului de până la 50.000 de euro, dacă prejudiciul este achitat până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

(C) Dreptul de a primi o soluție de clasare/încetare a procesului penal, în cazul prejudiciului de până la 100.000 de euro și în măsura în care se achită: prejudiciul integral + un spor de 20% din acest prejudiciu + dobânzi și penalități.

Așadar, observăm că prima condiție pentru a putea beneficia de această formă alternativă de soluționare a diferendului penal este existența unui prejudiciu de cel mult 100.000 euro. Din mai 2024, unele impunități vor fi condiționate de limita de 1.000.000 euro, iar altele nu vor avea niciun plafon al prejudiciului.

În actualul cadru normativ există o coerență între cauzele de nepedepsire și cauzele de agravare a răspunderii penale. În concret pragul de 100.000 euro reprezintă atât limita până la care poți primi o soluție mai blândă, dar și limita de la care răspunderea penală este agravată prin extinderea limitelor de pedeapsă. Există, așadar, câteva motive pentru care limitele aflate în vigoare la 11.04.2024 nu sunt chiar atât de inspirate cum pare la prima vedere.

De exemplu, vom sesiza că la un prejudiciu de 100.000 de euro și 50 de bani limita minimă de pedeapsă devine 7 ani, iar limita maximă devine 13 ani. La un prejudiciu de peste 500.000 de euro, limita minimă devine 9 ani, iar limita maximă devine 15 ani.

Cu alte cuvinte, la 100.000 euro procesul se poate stinge prin incidența unei cauze de nepedepsire sau prin aplicarea unei amenzi penale, dar la peste 100.000 de euro se va aplica o pedeapsă de minimum 7 ani cu executare în regim de detenție închis?! Consecințele evaziunii fiscale se pot expune poate pe zeci de file, iar toleranța pentru aceste fapte nu ar trebui, fără doar și poate, să existe. Anumite infracțiuni de pericol erodează profund progresul unui grup social, tocmai de aceea ar trebui combătute cu toată energia posibilă. Dar, așa cum am spus și cu alt prilej[1], nu aceasta este toată energia cu care se combate evaziunea fiscală.

Până la urmă, mentalul colectiv ar trebui să înțeleagă că nu prin executarea a 7 ani de închisoare (minimum!) se combate evaziunea fiscală. Argumentele pe care le prezentăm, în treacăt, cred că ar trebui să ne facă cel puțin să avem în vedere acest aspect. Excluderea unei persoane timp de 7 ani din societate și dintre contribuabili stopează acest flagel fiscal? Credem că ar trebui să se acorde o importanță mai mare măsurilor de identificare eficientă și promptă a evaziunii. O mai bună organizare a aparatului de colectare a taxelor s-ar dovedi mai utilă decât trimiterea la închisoare timp de 7 ani.

Ar mai fi de zis câte ceva despre aceste praguri și limite aflate în vigoare. Sumele prevăzute la cauzele speciale de agravare sunt sume considerabile, fără putință de tăgadă, însă pentru cine? Pentru o persoană fizică? Se justifică oare aplicarea unei pedepse de 10 ani de închisoare cu executare unui director de departament fiscal, ne întrebăm? Societatea ar putea acoperi cu ușurință prejudiciul, statul își vede satisfăcut interesul său, organul de urmărire penală a tras la răspundere autorul infracțiunii.

Pe acest fond, ne întrebăm dacă nu cumva aceste limite – 7 ani, 9 ani, 100.000 euro – nu produc de fapt un deserviciu societății. La rece și sine ira et studio, față de acest fenomen infracțional am putea spune cu toții că interesul societății nu este să țină persoane la închisoare, ci să aibă instituții eficiente, personal bine pregătit, resurse logistice pentru depistarea infracțiunilor.

Credem că se va dovedi utilă ridicarea pragului de 100.000 pentru care poate opera cauza de nepedepsire specială sau sancțiunea amenzii penale. Tot la fel de utile considerăm și cauzele de agravare a răspunderii penale, însă cuantumul ne apare ca nejustificat, cel puțin sub aspectul limitei minime. Dacă ținem cont de faptul că, la nivelul statelor europene[2], media limitei maxime de pedeapsă este de 8 ani, am putea constata că în cazul nostru aceasta devine cu ușurință limita minimă. De altfel, o bună perioadă articolul 10 a existat fără un prag maxim până la care se putea beneficia de reducerea pedepsei, mai precis până modificarea operată prin Ordonanţa de urgenţă 130/2021.

De asemenea, tot în ceea ce privește delimitările și ipotezele de politică penală pentru care legiuitorul a optat, precizăm de la bun început că avem serioase rezerve cu privire la eficacitatea ipotezei de la litera (A). Din moment ce justițiabilului nu i se oferă siguranța că nu va fi sancționat cu o pedeapsă cu închisoarea, este greu de crezut că această soluție o să-i apară atractivă. Care este avantajul concret cu care vine această soluție legislativă?

Pedeapsa prevăzută de legiuitor pentru infracțiunile prevăzute de art. 61, art. 8 și art. 9 este oricum una alternativă – fie amenda penală, fie închisoarea. În orice caz, ne-am putea întreba și dacă, nu cumva, în anumite situații, s-ar dovedi mai favorabilă reținerea art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen. Așadar, considerăm că de lege ferenda s-ar impune eliminarea pragului de 50.000 de euro și conferirea unui drept de a fi condamnat la o pedeapsă neprivativă de libertate, în cazul în care prejudiciul este achitat.

Cu titlu de argument suplimentar, se poate sublinia și lipsa de coerență între alin. (1) și alin. (11). Cu alte cuvinte, dacă prejudiciul de peste 50.000 de euro este achitat, inculpatul are doar speranța că nu va executa o pedeapsă în regim de detenție, pe când dacă plătește în plus 20% + dobânzi și taxe are dreptul de a primi o soluție de încetare a procesului penal? Probabil soluția la care s-a ajuns a încercat să concilieze această suprataxare cu principiul ne bis in idem[3].

II. Observații diacronice

Analiza unei instituții juridice pleacă, în primul rând, de la textul de lege, de la interpretarea literală, care, de cele mai multe ori, poate fi prea extinsă sau prea restrânsă. Mai apoi, un element important ce servește la lămurirea textului de lege este reprezentat de voința legiuitorului, de rațiunea textului de lege, așadar, de spiritul legii. Deși unui cititor neavizat îi poate părea oarecum ezoteric acest “spirit al legii”, este un element cât se poate de concret. Reprezintă scopul pentru care a fost introdusă o anumită normă juridică.

Scopul pentru care o normă a fost introdusă în fondul legislativ ar trebui să călăuzească interpretul în toate cazurile în care aplică textul de lege. Dacă o normă este introdusă pentru reducerea vitezei, toate dispozițiile sale vor trebui interpretate în așa manieră încât să răspundă acestui scop. Desigur, norma are un caracter general, iar multitudinea situațiilor și particularitățile fiecărui caz au aptitudinea să facă anumite ipoteze diafane. Tocmai în aceste situații hermeneutul are mai mult ca oricând nevoie de rațiunea de a fi a legii. Așa fiind, primul punct în analiza articolului 10 din Legea 241/2005 va fi observarea motivelor pe care legiuitorul le-a avut în vedere când a introdus această normă.

În expunerea de motive a Legii 55/2021 pentru modificarea Legii nr. 241/2005 s-a reținut că, “în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, cel mai important este recuperarea prejudiciului suferit de stat.

În plus, trebuie avut în vedere că scopul pedepselor este prevenția, reeducarea, dar și recuperarea prejudiciilor și nu menținerea unei persoane în detenție, fapt ce atrage și mai multe cheltuieli din partea statului.

Dacă inculpatul acoperă în totalitate prejudiciul și nu mai execută pedeapsa efectivă cu închisoarea, statul va avea de câștigat de două ori: va recupera prejudiciul creat integral, într-un timp relativ scurt și nu va mai efectua cheltuieli cu detenția condamnatului. Astfel, se vor evita situațiile actuale în care statul nu recuperează prejudiciul ori îl recuperează foarte greu și într-un timp îndelungat.[4]

Acest deziderat este surprins și de către Curtea Constituțională în jurisprudența sa, unde a constatat că dreptul la reducerea limitelor de pedeapsă prevăzut de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 nu este un drept fundamental, iar legiuitorul este liber să stabilească un regim sancționator în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin faptele incriminate ca infracțiuni.

În aplicarea acestui text constituțional, legiuitorul a reglementat, în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, o cauză de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită, în situația în care în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, învinuitul/suspectul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat. Aceasta constituie o măsură de politică penală determinată de specificul infracțiunilor de evaziune fiscală, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului general consolidat, și nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil.[5]

Instituția prin care legiuitorul a ales să acorde o atenție particulară modalității de recuperare a prejudiciului a suferit o evoluție treptată, din care n-a lipsit practica neunitară. În partea a treia a articolului vom vedea de ce, la momentul scrierii acestui articol, suntem în pragul de a risipi orice progres și evoluție cu privire la impunitățile evaziunii fiscale. Toate rațiunile pe care legiuitorul le-a avut în vedere par a fi devenit istorie dacă modificările prezentate la finalul articolului vor intra în vigoare.

Inițial practica judiciară era neunitară în privința naturii cauzei speciale de reducere a pedepsei. Altfel spus, nu era clar dacă acoperirea prejudiciului de către unul dintre inculpați le va profita și celorlalți. Ulterior, prin Decizia 9/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că textul de lege reglementează o cauză reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal.

S-a reținut că acoperirea integrală a prejudiciului, până la momentul procesual stabilit de legiuitor, nu se referă la fapta de evaziune fiscală, ci priveşte conduita făptuitorului după momentul comiterii faptei, conturând atitudinea psihică, de căinţă activă manifestată de făptuitor până la acel moment procesual, conduită în raport cu care se poate aprecia asupra periculozităţii sale. (…)

Or, acoperirea integrală a prejudiciului de către autorul infracţiunii de evaziune fiscală, realizată la un moment ulterior comiterii faptei, reprezintă o manifestare a conduitei după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, pe care legiuitorul a calificat-o ca fiind o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, păstrându-i însă caracterul personal.[6]

Decizia a produs o serie de alte neclarități privitoare la modul în care funcționează aceste cauze de atenuare a răspunderii penale. Tocmai de aceea în acest moment legiuitorul a precizat expres natura reală a acestor instituții, prin intermediul alineatului (1) indice 2, potrivit căruia dispoziţiile se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (11). Amendamentul adus prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale prezintă un real progres pentru scopul scontat de articolul 10.

Tot referitor la evoluția articolului 10, este salutară și extinderea termenului până la care se poate acoperi prejudiciul. În forma sa anterioară era prevăzută o perioadă îngustă în care justițiabilul putea decide să achite prejudiciul și să beneficieze de reducerea pedepsei. Având în vedere că momentul până la care putea fi acoperit prejudiciul era reprezentat de primul termen de judecată, întreaga soartă a instituțiilor era condiționată de faza urmăririi penale. Astfel, inculpatul nu avea șansa să dezbată în ședință publică, în contradictoriu, în fața unei instanțe independente și imparțiale, piesele dosarului de urmărire penală pentru a putea decide ce decizie să ia cu privire la soarta acuzației.

Mai apoi, modificări și interpretări au existat și în privința noțiunii de prejudiciu. Sintagmele folosite de legiuitor pentru determinarea sumei de bani au evoluat treptat. Astfel, sub imperiul Legii nr. 241/2005 și până la modificarea acesteia prin Legea nr. 255/2013, dispozițiile de lege criticate au utilizat sintagma „prejudiciu cauzat“. Ulterior modificărilor survenite prin Legea nr. 255/2013 și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 55/2021, dispozițiile legale au folosit sintagma „pretențiile părții civile“. În prezent, după intrarea în vigoare a Legii nr. 55/2021, cadrul normativ utilizează sintagma „prejudiciu cauzat“.

Așadar, legiuitorul a folosit inclusiv noțiunea pretenţiile părţii civile”. Hârtia suportă orice fel de conținut, indiferent de numărul zerourilor, iar pretențiile ar fi putut deveni, în anumite circumstanțe, împovărătoare. Agenția Națională de Administrație Fiscală ar fi avut un drept discreționar în ceea ce privește stabilirea pretențiilor într-un proces ce are ca obiect săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală. Inutil să precizăm argumente suplimentare pentru care această formulare ar fi fost una care ar fi lipsit textul de orice aplicabilitate.

Cu toate că inițial Curtea Constituțională a constatat conformitatea constituțională, ulterior sintagma „pretențiile părții civile a fost sancționată, de aceeași Curte, prin Decizia 867 din 2021. Prima decizie care a constatat caracterul constituțional al noțiunii a fost Decizia nr. 179 din 28 martie 2019. Curtea a reținut că, dată fiind natura infracțiunilor prevăzute de art. 8 și art. 9 din Legea nr. 241/2005, la care face trimitere art. 10 din aceeași lege, în aceste cauze parte civilă este întotdeauna statul român, iar, dacă partea civilă mărește sau micșorează întinderea pretențiilor și ulterior primului termen de judecată, până la terminarea cercetării judecătorești în primă instanță, nu înseamnă că textul legal criticat este lipsit de eficacitate, deoarece o eventuală mărire a acestor pretenții trebuie, pe de o parte, dovedită și, pe de altă parte, posibilitatea instanței de a face aplicarea art. 10 alin. (1) este condiționată numai de acoperirea pretențiilor părții civile astfel cum au fost ele exprimate și stabilite până la primul termen de judecată.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia din înțelesul sintagmei „acoperă integral pretențiile părții civile“ nu se deduce în mod clar ce se întâmplă în situația în care obligațiile accesorii nu sunt determinate, Curtea constată că aceasta este o problemă ce ține de aplicarea și interpretarea legii, cu atât mai mult cu cât, prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că „În cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală.[7]

Printr-un binevenit reviriment, Curtea Constituțională a revenit asupra acestei probleme și a constatat că, în ceea ce privește reducerea limitelor de pedeapsă în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2015, trebuie subliniată diferența dintre noțiunea de „prejudiciu cauzat“ și cea de „pretenții ale părții civile“. Consecința acestui fapt se transpune în posibilitatea existenței unui cuantum al „pretențiilor părții civile“ diferit de cel al „prejudiciului cauzat“, putând fi constatate diferențe semnificative între acestea, atât în minus, cât și în plus. Aceasta cu atât mai mult cu cât, conform art. 20 alin. (5) lit. b) din Codul de procedură penală, „până la terminarea cercetării judecătorești, partea civilă poate mări sau micșora întinderea pretențiilor“.

“În acest context, Curtea constată că îndeplinirea condiției referitoare la acoperirea integrală a pretențiilor părții civile este indisolubil legată de cuantumul acestora, neputând fi influențată de stabilirea cuantumului prejudiciului de către procuror. Or, din această perspectivă se poate constata că partea civilă este liberă să solicite pretenții într-un cuantum mult mai mare sau mult mai mic decât cuantumul prejudiciului stabilit de procuror. Acest fapt determină fie crearea unui impediment de natură să împiedice acoperirea sumei respective și, implicit, aplicarea cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă, fie crearea unei situații de natură a avantaja anumiți inculpați.

Pe de altă parte, astfel cum anterior s-a arătat, constituirea statului ca parte civilă în procesele referitoare la infracțiunile de evaziune fiscală rămâne caracterizată de principiul disponibilității, instanța sau procurorul neputând limita acest aspect și neputându-se subroga în drepturile persoanei vătămate.

Așa fiind, constituirea statului ca parte civilă rămâne o opțiune, pe care acesta o poate sau nu exercita. Or, în condițiile în care aplicarea cauzei de reducere a pedepselor prevăzute de lege în cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005 a fost condiționată de către legiuitor, printre altele, de plata voluntară și în integralitate a pretențiilor părții civile, se ajunge la situația în care aplicarea acestui beneficiu este condiționată de comportamentul persoanei vătămate/de manifestarea de voință a părții civile.

Cu alte cuvinte, pentru ca dispozițiile de lege criticate să poate produce efecte juridice, este necesar ca în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005 statul să se constituie parte civilă și să indice în mod clar, concret, explicit pretențiile pe care le are sub aspectul laturii civile. Or, se constată că persoana vătămată, constituită ca parte civilă în procesul penal, are interese contrare inculpatului, așa încât există posibilitatea ca aceasta să își exercite dreptul de a reclama reparații în mod abuziv, cu scopul de a exclude accesul inculpatului de la beneficiul cauzei de reducere a pedepsei.

Din această perspectivă, Curtea constată că, prin modalitatea de reglementare, legiuitorul a creat premisa aplicării cauzei de reducere a pedepsei ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare ale persoanei vătămate/părții civile. Or, prin această modalitate de reglementare, legiuitorul a conferit persoanei vătămate/părții civile din procesul penal (referitor la infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005) o poziție privilegiată, simpla manifestare de voință a acesteia din urmă putând determina posibilitatea aplicării sau neaplicării cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă, ceea ce contravine dreptului la un proces echitabil și principiului potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.”[8]

Cauza de nepedepsire prevăzută de ipoteza de la litera (C) a ridicat de asemenea probleme de interpretare. Astfel, se punea problema bazei de calcul a dobânzilor şi penalităţilor. Acestea se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei majorat cu 20% din baza de calcul sau dobânzile şi penalităţile se calculează doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei?

Textul de lege prevede că în cazul în care prejudiciul produs prin comiterea faptelor (…) nu depăşeşte valoarea de 100.000 euro (…) iar în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, acesta, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se pedepseşte (…).

Un prim argument pentru care dobânzile se vor calcula strict la suma nemajorată cu 20% este dat de interpretarea gramaticală a textului. Reține Curtea Constituțională, în Decizia 101 din 17 februarie 2021, că reglementarea cauzei de nepedepsire se axează atât pe acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei, cât și pe un element suplimentar, și anume plata unei majorări de 20% din „baza de calcul“, la care se adaugă dobânzile și penalitățile. Curtea a statuat că, din interpretarea gramaticală a textelor criticate, rezultă că baza de calcul a majorării analizate o reprezintă valoarea concretă a prejudiciului, neavând natura unei amenzi penale. De altfel, niciuna dintre dispozițiile articolului unic al legii criticate astfel reglementate nu conduce la concluzia că majorarea prejudiciului ar avea natura unei amenzi penale.[9]

Mai apoi, sporul de 20% nu este o creanță fiscală, căreia să i se poată aplica dobânzi și penalități. Desigur, compatibilitatea cu articolul 4 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană n-ar fi permis clasificarea acestui spor ca o suprataxă, dar nici ca o amendă penală sui generis, existând riscul încălcării principiului ne bis in idem. Așadar, singura clasificare posibilă a acestui spor este aceea de sancțiune civilă. La această sancțiune civilă de 20% din prejudiciu nu se vor aplica dobânzi și penalități, nefiind o creanță fiscală.

Considerațiile Deciziei 61/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție lămuresc și acest aspect. Înalta Curte reține că majorarea cu 20% din baza de calcul la care face referire art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 nu are natura juridică a unui impozit, taxă sau contribuţie socială, astfel cum rezultă din definiţiile legale, şi nu poate fi asimilată, pe cale de consecinţă, noţiunii de prejudiciu infracţional.

“Suma echivalentă acestei majorări nu este reglementată de legislaţia fiscală, ea găsindu-şi consacrarea normativă exclusiv într-o lege penală specială (respectiv, Legea nr. 241/2005), în capitolul rezervat cauzelor de reducere a pedepselor, interdicţiilor şi decăderilor. Această sumă procentuală nu serveşte satisfacerii unor necesităţi de interes general, protejării anumitor categorii de persoane împotriva unor riscuri sociale şi nici nu derivă din eventuale servicii prestate de instituţii sau autorităţi publice, cum este cazul sumelor a căror plată constituie o obligaţie fiscală principală, în sensul legislaţiei procesual fiscale.

(…)

Mai exact, plata unui plus de 20% din valoarea prejudiciului infracţional nu are caracter general, de vreme ce ea nu este datorată de toţi contribuabilii sau de anumite categorii de contribuabili. Această majorare nu are nici caracter obligatoriu, în condiţiile în care plata sa este esenţialmente facultativă, fiind lăsată la latitudinea făptuitorului; achitarea contravalorii prejudiciului infracţional majorat cu o cotă procentuală reflectă, în mod esenţial, opţiunea inculpatului urmărit penal sau trimis în judecată pentru infracţiunile prevăzute de art. 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005 de a-şi exercita un drept procesual, iar nu de a-şi îndeplini o obligaţie fiscală.

În fine, nefiind prevăzută de legislaţia fiscală, nu se poate considera că plata unui plus calculat procentual din prejudiciul infracţional, distinct şi suplimentar accesoriilor fiscale legale, ar servi finalităţii prevăzute de art. 19 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală, respectiv reparării prejudiciului penal. Obiectul exercitării acţiunii civile în procesul penal îl reprezintă repararea, potrivit legii civile, a prejudiciului produs prin comiterea faptei, ceea ce înseamnă că instanţa penală nu ar putea impune făptuitorului alte modalităţi de reparare a pagubei decât cele expres şi limitativ prevăzute de legea civilă.

În acest context se poate concluziona că majorarea cu procentul de 20% din baza de calcul, prevăzută de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, nu are natura unei obligaţii fiscale principale în sensul consacrat de legislaţia fiscală şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi asimilată noţiunii de prejudiciu infracţional, cu toate consecinţele inerente unei atari caracterizări.

În schimb, rezultă din formularea normelor supuse interpretării că exercitarea, de către făptuitor, a opţiunii de a plăti un plus de 20% din valoarea prejudiciului în scopul obţinerii unui avantaj procesual este condiţionată, pe de o parte, de un element substanţial, respectiv săvârşirea uneia dintre infracţiunile limitativ prevăzute de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005, iar, pe de altă parte, de o cerinţă procedurală, şi anume aflarea în curs a unui proces penal orientat spre tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit respectiva infracţiune.

Având la bază voinţa inculpatului de a înlătura efectele prejudiciabile ale faptelor sale şi fiind orientată spre obţinerea unui beneficiu procesual – adică încetarea procesului penal în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală -, opţiunea de plată a sumei echivalente majorării procentuale analizate produce efecte atât de ordin substanţial, cât şi procesual, relevându-se ca o instituţie cu o natură juridică sui-generis.

Astfel, suma echivalentă majorării cu 20% din valoarea prejudiciului infracţional nu ar putea fi caracterizată ca o sancţiune penală propriu-zisă, de vreme ce sfera de cuprindere a unei atari sancţiuni este expres delimitată normativ în cuprinsul art. 53-55 din Codul penal şi se rezumă la pedepsele – principale, complementare sau accesorii – prevăzute de legea penală.

Este adevărat că, implicând plata unei sume de bani, instituţia analizată se aseamănă, formal, cu cea a pedepsei amenzii, însă o analiză aprofundată exclude orice risc de confuzie sub acest aspect.

Amenda penală reprezintă o pedeapsă, adică o consecinţă a stabilirii răspunderii penale a făptuitorului, în urma exercitării depline a acţiunii penale. Ea presupune, prin ipoteză, epuizarea acţiunii penale exercitate, prin stabilirea condiţiilor de existenţă a infracţiunii, a celor de tragere la răspundere penală a făptuitorului şi prin formularea unor concluzii judiciare definitive cu privire la vinovăţia acestuia şi imperativul sancţionării sale penale în vederea restabilirii ordinii de drept.

În schimb, plata majorării procentuale prevăzute de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 nu reprezintă efectul stabilirii răspunderii penale a inculpatului. Ea intervine pe parcursul procesului, anterior, aşadar, pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi, implicit, premergător stabilirii răspunderii penale a făptuitorului; în plus, plata acestei sume nu are rolul de constrângere specific pedepselor, de vreme ce ea urmăreşte tocmai stingerea acţiunii penale, adică lipsirea sa de obiect, şi prin aceasta împiedică o statuare definitivă a instanţei asupra vinovăţiei ori a celorlalte condiţii de tragere la răspundere penală a făptuitorului.

În acest context se poate aprecia că plata unei sume superioare valorii prejudiciului infracţional de către persoana suspectată de comiterea faptelor cauzatoare ale respectivului prejudiciu, anterior finalizării procesului penal şi în vederea încetării acestuia prin stingerea acţiunii penale, concretizează o formă de răspundere juridică prin care făptuitorul este sancţionat pecuniar pentru încălcarea normelor de drept, evitând, în acelaşi timp, antrenarea răspunderii sale penale.

Rolul central al aspectului pecuniar imprimă cotei procentuale de 20% trăsăturile unei veritabile sancţiuni civile, menite a penaliza nesocotirea obligaţiilor fiscale ce revin autorului faptei. În acest sens, prin Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 a Curţii Constituţionale s-a reţinut, printre altele, că norma criticată „(…) cuprinde în sine o formă de sancţiune civilă, astfel că cel care a afectat integritatea bugetului public va trebui să plătească paguba efectiv suferită de bugetul de stat, majorată cu 20%, la care se vor plăti dobânzi şi penalităţi. Această majorare reprezintă o formă de sancţiune civilă care pedepseşte abaterea de la normele de drept” (paragraful 107).

Majorarea procentuală prevăzută de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 nu poate fi însă caracterizată juridic ca o simplă sancţiune civilă. Intervenind în cursul unui proces penal, fiind lăsată la latitudinea făptuitorului şi având ca scop obţinerea beneficiului încetării procedurii prin activarea unei cauze legale de nepedepsire, plata acestei majorări legale produce, în principal, efecte de natură penală, atât sub aspectul dreptului substanţial (conducând la nepedepsirea făptuitorului), cât şi al dreptului procesual penal (determinând incidenţa unei cauze care împiedică exercitarea acţiunii penale şi, prin aceasta, conduce la încetarea procesului).

Prin urmare, cota procentuală de a cărei plată prealabilă este condiţionată incidenţa cauzei de impunitate se relevă ca o instituţie de drept cu o configuraţie juridică proprie şi o natură sui-generis, care îmbină trăsăturile unei sancţiuni cu cele ale unei cauze de impunitate grefate pe căinţa activă a făptuitorului, generând efecte juridice mixte, atât de drept penal substanţial, cât şi procesual penal.

Implicând o componentă accentuat sancţionatorie, plusul procentual de 20% din baza de calcul ce trebuie achitat pentru a deveni incidentă cauza de nepedepsire prevăzută de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 nu este generator de dobânzi şi penalităţi.

Prin voinţa legiuitorului, accesoriile fiscale sunt aferente exclusiv obligaţiei fiscale principale, adică prejudiciului direct cauzat prin comiterea faptelor prevăzute de norma supusă interpretării.

Aşa cum rezultă din definiţia legală a noţiunii de „obligaţie fiscală accesorie”, consacrată de art. 1 pct. 29 din Legea nr. 207/2015, accesoriile fiscale sunt întotdeauna corespunzătoare obligaţiilor fiscale principale, respectiv celor care se referă la plata impozitelor, taxelor sau contribuţiilor sociale datorate de făptuitor. Similar restului creanţelor fiscale, obligaţiile accesorii sunt şi ele supuse principiului legalităţii consacrat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, putând lua naştere numai în baza şi în limitele strict prevăzute de legislaţia fiscală.

Aceasta înseamnă, inter alia, că dobânzile şi penalităţile fiscale nu pot fi percepute pentru alte sume decât cele circumscrise categoriilor de obligaţii expres şi limitativ prevăzute de legea fiscală şi, cu atât mai puţin, pentru sume exceptate în mod expres de legiuitor, cum este cazul celor plătite cu titlu de sancţiune.

În acest sens este relevant că dispoziţiile art. 173 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 exclud din sfera de cuprindere a dobânzilor şi penalităţilor de întârziere sume cum ar fi, exemplificativ, amenzile de orice fel, obligaţiile fiscale accesorii ori sumele confiscate. Or, dacă legiuitorul a considerat că nu se impune perceperea de accesorii fiscale pentru obligaţiile bugetare echivalente sumelor datorate cu titlu de sancţiune, raţiuni identice şi recurgerea la argumentul de interpretare logică ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet justifică o interpretare asemănătoare a dreptului şi în privinţa unei instituţii juridice cu o componentă sancţionatorie, cum este cazul majorării cu 20% din valoarea prejudiciului infracţional, prevăzută de art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005.[10]

III. Modificări involutive

La momentul scrierii acestui articol, Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate invocate împotriva Legii privitoare la măsuri pentru consolidarea capacității de combatere a evaziunii fiscale precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative[11]. Probabil la momentul publicării articolului modificările vor intra in vigoare, iar considerațiile și criticile expuse anterior vor deveni nostalgice laude.

Ne vom rezuma la prezentarea modificărilor aduse impunităților, deoarece aceasta a fost tema principală a articolului. În ceea ce privește această intervenție legislativă și instituțiile sale eclectice, vom constata, chiar fără să consultăm oracolul din Delfi, că se vor lovi mai repede sau mai târziu de Constituție sau de Convenție. Fiecare practician a observat că majoritatea normelor care au articole ce poartă același număr, ajung într-un final devină dificil de interpretat și aplicat.

Cu titlu prealabil, observăm în aceste modificări șapte incriminări ex novo. Cinci dintre aceste infracțiuni sunt legate de sistemul național privind factura electronică RO e-Factura. Așadar, a fost inclusă în modalitățile de comitere a evaziunii fiscale și folosirea sistemului e-Factura.

De asemenea, este de notat și existența unei norme lipsite de orice fundament doctrinar. Un articol care prevede momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale. Considerăm că intervențiile legislative ar trebui să aibă o anumită coerență cu principiile de drept recunoscute în doctrina majoritară. Tradițional, există infracțiuni instantanee sau infracțiuni cu durată de consumare. În cazul infracțiunilor cu durată de consumare termenul începe să curgă de la momentul la care s-a săvârșit ultimul act infracțional.

Așadar, începutul termenului de prescripție este strâns legat de conduita făptuitorului și de momentul în care acesta decide să pună capăt activității infracționale. Noul cadru normativ prevede la art. 10 indice unu că, în cazul infracțiunilor prevăzute de prezenta lege, termenul de prescripție al (sic!) răspunderii penale începe să curgă de la data sesizării (!?) organului fiscal sau de la data sesizării organului de urmărire penală, dar nu mai târziu de 10 ani de la data comiterii infracțiunii. O instituție cu totul interesantă, cu un dies a quo care nu are nicio legătură cu manifestarea făptuitorului, cu un termen extinctiv combinat cu unul suspensiv și cu un articol posesiv nu tocmai bine ales.

Omul învață la începutul vieții să vorbească, și toată viața când să tacă.

Dacă legea va intra în vigoare în această formă, va aduce un mic pas în față, dar unul mult mai mare în spate. Progresul va fi reprezentat de reducerea limitelor de pedeapsă și ridicarea cuantumului sumelor pentru care este agravată răspunderea penală. Astfel, dacă s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 3 ani. Dacă s-a produs un prejudiciu mai mare de 1.000.000 euro, în echivalentul monedei naționale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege și limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani.  

Aceste sume sunt mai inspirate decât cele ce se află la acest moment în vigoare, însă considerăm în continuare că limita minimă de pedeapsă de 6/8 ani este totuși una nejustificată. Dacă observăm mecanismul general de agravare a răspunderii penale[12] din partea generală, vom constata că legiuitorul extinde pedeapsa doar din perspectiva limitei maxime, nu și a celei minime, pentru a lăsa la dispoziția instanței pedeapsa concretă. Extinzând și limita minimă se restrânge sever posibilitatea judecătorului de a individualiza pedeapsa.

În continuare, vom observa că în urma modificării articolului 10 condițiile pentru care inculpatul poate beneficia de impunitate sunt schimbate radical. Dispoziția cuprinsă concis și clar de 2 alineate devine, după intrarea în vigoare a amendamentelor, o instituție cu foarte multe condiții, termene, limite, care se îndepărtează mult de la spiritul și rațiunea legii. Considerăm că expunerea integrală a noului articol vorbește de la sine despre morfologia defectuoasă a modificării.

Noul articol 10 din Legea 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale:

(1) În cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute la art. 61 , art. 8 sau 9, dacă până la expirarea unui termen de maximum 30 zile de la finalizarea controlului efectuat de organele competente, în urma căruia se individualizează un prejudiciu datorat bugetului general consolidat de până la 1.000.000 euro, prejudiciul majorat cu 15% din valoarea acestuia, la care se adaugă dobânzile și penalitățile este acoperit integral, prin plată efectivă, fapta nu se pedepsește. În acest caz, organele competente nu sesizează organele de urmărire penală.

(2) În cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute la art. 61 , art. 8 sau 9, dacă până la primul termen de judecată, prejudiciul cauzat este acoperit integral, prin plată efectivă, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceste condiții este de până la 1.000.000 euro inclusiv, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amenda.

În cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute la art. 61 , art. 8 sau 9, dacă ulterior primului termen de judecată și până la judecarea definitivă a cauzei, prejudiciul cauzat este acoperit integral, prin plată efectivă, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc cu o treime.

 Prejudiciul se va determina în temeiul unei expertize de specialitate. Suspectul sau inculpatul au dreptul de a participa la efectuarea expertizei. Dispozițiile art. 172-180 Cod procedură penală se aplică în mod corespunzător. Despre dispunerea expertizei va fi încunoștințat suspectul sau inculpatul, persoană fizică sau persoana juridică prin reprezentant, după caz, dându-i acestuia timpul necesar pentru exercitarea deplină a drepturilor sale procesuale.

(3) În cazul săvârșirii unei infracțiuni prevăzute la art. 61 , art. 8 sau 9, prin care s-a cauzat un prejudiciu care nu depășește 1.000.000 euro, în echivalentul monedei naționale, dacă în cursul urmăririi penale, prejudiciul cauzat majorat cu 25% din valoarea acestuia, la care se adaugă dobânzile și penalitățile este acoperit integral, prin plată efectivă, fapta nu se pedepsește, aplicându-se dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală.

Dacă în cursul procedurii camerei preliminare sau al judecății, până la pronunțarea unei hotărâri în primă instanță, același prejudiciu majorat cu 50% din valoarea acestuia, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, prin plată efectivă, fapta nu se pedepsește, aplicându-se dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală.

Dacă în cursul judecății în apel, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, același prejudiciu majorat cu 100% din valoarea acestuia, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, prin plată efectivă, fapta nu se pedepsește, aplicându-se dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală.

(4) Dispozițiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaților chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) și (2).

(5) Dacă persoana care a săvârșit una dintre infracțiunile prevăzute la art. 61 , art. 8 sau 9, aduce la cunoștința organelor de urmărire penală sau organelor fiscale infracțiunea comisă, în timp ce aceasta se află în derulare sau în termen de cel mult un an de la data epuizării activității infracționale și mai înainte ca organele de urmărire penală să fi fost sesizate cu privire la aceasta și, ulterior, înlesnește aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor participanți la comiterea infracțiunii, limitele speciale se reduc la jumătate.

În primul rând, articolul conține o cauză specială de reducere a pedepsei prevăzută la alin. (5),  o dispoziție de procedură penală la paragraful 3 al alin. (3) (?!), care pare să treacă peste  tradiționala libertatea de apreciere a probelor, iar la alin. (4) natura reală a impunităților.

Mai apoi, regăsim resistematizate și regândite impunitățile. Beneficiile cu care acestea vin pornesc de la reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă și ajung până la încetarea procesului penal, respectiv nepedepsirea. Un aspect pe care-l remarcăm de la prima vedere este cel al absenței unui prag maxim al prejudiciului. Așadar, indiferent de cuantumul prejudiciului (limita anterioară 100.000 de euro) justițiabilul care decide să achite un prejudiciu condiționat va putea beneficia cel puțin de o reducere cu jumătate a limitelor de pedeapsă. Vom vedea mai jos, pe parcursul prezentării ipotezelor și condițiilor, și nelipsita lipsă de coerență a impunităților.

Unul dintre elementele importante ale noilor cauze de reducere a pedepsei este termenul până la care justițiabilul va putea achita prejudiciul, motiv pentru care vom organiza cazurile în funcție de termen.

A. În 30 de zile de la finalizarea controlului efectuat de organele competente.

Făptuitorul…care săvârșește o infracțiune de evaziune fiscală de până la 1.000.000 euro și care achită integral și efectiv prejudiciul + 15%  + dobânzi și penalități va putea obține o soluție de clasare sau încetare a procesului penal.

Pragul este unul rezonabil, soluția pe fond este de asemenea una care răspunde rațiunii legii, însă obligația de plată efectivă poate fi discutabilă, deoarece exclude posibilitatea unei eșalonări prevăzute, de altfel, legal de Codul de procedură fiscală. Această ultimă precizare, este valabilă la fiecare ipoteză, întrucât legiuitorul a prevăzut obligația de plată efectivă la fiecare situație de impunitate.

Nu ne avântăm în Codul de procedură fiscală, dar avem vaga impresie că acest termen nu e tocmai armonizat cu drepturile prevăzute în legislația fiscală. De asemenea, există anumite rigori referitoare la dreptul la un proces echitabil[13] care greu vor putea fi conciliate cu efectuarea unei succinte acuzații în materie penală, fără egalitate de arme, fără drept la apărare, fără beneficiul împotriva neautoincriminării. Foarte interesantă este și ultima teză din alineatul (1), respectiv: în cazul acesta, organele de urmărire penală nu vor mai fi sesizate… Și soluția de clasare/încetare cine o emite? Nu există riscul ca raportul de inspecție fiscală să capete o putere foarte mare și să devină un fel de lettres de cachet?

B. Până la primul termen de judecată în primă instanță.

B1. În cazul în care prejudiciul care depășește 1.000.000 euro este achitat integral și efectiv, limitele de pedeapsă vor fi reduse cu jumătate.

B2. Dacă prejudiciul nu depășește 1.000.000 euro se poate aplica o pedeapsă cu amenda penală.

C. Între primul termen de judecată și judecarea definitivă a cauzei.

În situația în care prejudiciul, indiferent de valoarea sa, este achitat integral și efectiv până la judecarea definitivă a cauzei, limitele de pedeapsă se reduc cu o treime.

D. În cursul urmăririi penale.

Dacă, în cursul urmăririi penale, prejudiciul este achitat integral și efectiv și dacă se achită un spor de 25% + dobânzi și penalități în cauză se va dispune o soluție de clasare.

E. După începerea camerei preliminare și până la pronunțarea unei hotărâri în primă instanță.

Dacă de la sesizarea judecătorului de cameră preliminară și până la pronunțarea unei hotărâri în primă instanță, este achitat prejudiciul integral și efectiv + un spor de 50% + dobânzi și penalități se va dispune o soluție de încetare a procesului penal. Și aici avem o curiozitate. Cum va proceda un judecător de cameră preliminară care constată că sunt întocmite aceste condiții? Există, oare, aici o extindere subtilă de competență?

F. Pe parcursul judecății în calea de atac a apelului.

Dacă justițiabilul achită prejudiciul integral și efectiv, precum și un spor de 100% + dobânzi și penalități, se va dispune o soluție de încetare a procesului penal. În ipotezele prevăzute la literele D, E și F, în funcție de faza procesuală în care prejudiciul este achitat, inculpatul este sancționat cu o pedeapsă civilă cuprinsă între 25% și 100% din prejudiciul cauzat prin săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

Unele persoane ar considera pragmatică soluția, altele ar putea spune că e o soluție spoliatoare. Ne rezumăm să facem din nou referință la drepturile fundamentale cu care orice act normativ trebuie să fie în concordanță. Orice persoană acuzată de o infracțiune ar trebui să aibă dreptul la un proces echitabil, dezbătut în ședință publică, în contradictoriu, în fața unei instanțe independente și imparțiale, precum și dreptul la dublul grad de jurisdicție în materie penală. Incompatibilitatea cu articolul 6 din Convenția europeană a drepturilor omului este flagrantă. Justițiabilul ajunge să fie sancționat pentru faptul că vrea să-și vadă cauza soluționată cu garanțiile prevăzute de Convenție.

După această trecere în revistă a modificărilor, am putea spune la fel de bine că impunitățile sunt împărțite în funcție de trei criterii importante: (1) momentul până la care este achitat prejudiciul (2) cuantumul sancțiunii civile suplimentare (3) soluția pe care justițiabilul vrea să o primească.

Acest complex articol 10 poate fi surprins într-o litotă: cu cât plătești mai târziu, cu atât plătești mai mult.

În concluzie, după un inventar al impunităților trecute, prezente și viitoare putem constata că articolul 10 evoluează din anumite puncte de vedere, dar involuează din altele. Agravarea răspunderii penale va opera după depășirea unui prag de 500.000/1.000.000 euro și nu după 100.000/500.000 euro, limitele minime și maxime sunt sporite cu 3/5 ani și nu cu 5/7 ani.


[1] https://www.juridice.ro/682983/evaziune-fiscala-o-alta-perspectiva-asupra-dreptului-la-neautoincriminare.html
[2] În Italia, în general se aplică pedeapsa cu închisoarea, limita maximă fiind de 8 ani de închisoare, la care se poate aplica și amenda penală. Limitele se pot reduce la jumătate în cazul făptuitorului care acoperă integral prejudiciul cauzat până la un anumit termen.
În Luxemburg, limitele de pedeapsă cu închisoarea sunt reduse – de la o lună la 3 ani.
În Olanda, există 3 categorii de fapte ce conduc la reținerea infracțiunii de evaziune fiscală. În cazul primei categorii, pedeapsa este  închisoarea de până la 4 ani sau amenda, iar pentru celelalte 2 categorii de fapte, pedeapsa este închisoarea de până la 6 ani sau amenda.
În Polonia, legea prevede pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii. Închisoarea se poate aplica pe o durată de la 5 zile la 5 ani, iar amenda între 260 de euro și aproximativ 7,2 milioane de euro.
În Suedia, în funcție de gravitatea faptei se poate aplica amenda sau închisoarea, limita maximă pentru aceasta fiind de 6 ani.
În Franța pedeapsa principală pentru evaziune fiscală în forma tip este amenda de 500.000 de euro sau închisoarea pe o durată de 5 ani. Pentru varianta agravată, legea prevede pedeapsa amenzii de 3.000.000 de euro sau închisoarea de 7 ani.
În Germania legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de până la 5 ani în cazul variantei tip și de până la 10 ani în cazul variantei agravate.
În Spania, limita minimă de pedeapsă cu închisoarea este de 1 an, iar cea maximă este de 5 ani în cazul variantei tip și de 6 ani în cazul variantei agravate. Se poate aplica și pedeapsa cu amenda.
În Belgia, în general se aplică pedeapsa cu amenda de la 20.000 de euro până la 4 milioane de euro. Aceasta se poate cumula cu pedeapsa închisorii de la 8 zile la 2 ani în cazul variantei tip. Limita maximă poate fi crescută la 5 ani în cazurile grave.
În Cehia, pedeapsa principală este închisoarea care se poate aplica pe o durată de la 6 luni la 10 ani. Alternativ sau cumulativ se poate aplica pedeapsa amenzii de până la aproximativ 1,5 milioane de euro.
[3] Spre exemplu, Curtea Europeana a constatat în mai multe hotărâri că suprataxarea fiscală a avut natură “penală” în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 – Manasson v. Suedia (dec.), 2003, Rosenquist v. Suedia (dec.), 2004, Pirttimäki v. Finlanda, 2014, §§ 45-48, Lucky Dev v. Suedia, 2014, § 51).
[4] https://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?cam=2&idp=16750
[5] Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 18 august 2016. De asemenea, prin Decizia nr. 318 din 18 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 mai 2006, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005.
[6] https://lege5.ro/App/Document/ge3damrtgyyq/decizia-nr-9-2017-privind-solutionarea-sesizarii-formulate-de-inalta-curte-de-casatie-si-justitie-sectia-penala-in-dosarul-nr-9131-2-2011?pid=197861527&d=2024-04-02#p-197861527
[7] https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/214058
[8] https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/253578
[9] https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/239926
[10] https://www.iccj.ro/2022/01/31/decizia-nr-66-din-29-septembrie-2021/
[11] https://www.cdep.ro/pls/proiecte/docs/2023/pr805_23.pdf
[12] (1) În cazul în care există circumstanțe agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate depăși o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special.
[13] https://www.juridice.ro/682983/evaziune-fiscala-o-alta-perspectiva-asupra-dreptului-la-neautoincriminare.html


Av. dr. Roman Bradu, BRADU, NEAGU & ASSOCIATES
Av. Cornel Preda, BRADU, NEAGU & ASSOCIATES

Citeşte mai mult despre , , , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership