Secţiuni » Arii de practică » Business » Asigurări
Asigurări
CărţiProfesionişti
Banner BA-01
Servicii JURIDICE.ro
Banner BA-02
Articole Asigurări Drept civil Note de studiu RNSJ SELECTED

Amicus Curiae privind modalitatea de stabilire a despăgubirii datorate de Asiguratorul RCA în temeiul art. 14 din Legea nr. 132/2017

19 aprilie 2024 | Valentin MOROEANU, Leonard STROESCU
Valentin Moroeanu

Valentin Moroeanu

Leonard Stroescu

Leonard Stroescu

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Dosar nr. 193/1/2024

MEMORIU Amicus Curiae

Privind sesizarea formulată de Tribunalul București în vederea pronunțării unei decizii privind dezlegarea chestiunii de drept invocate, respectiv  „în ce măsură articolul 14 din Legea nr. 132/2017 trebuie interpretat în sensul că, atunci când a fost reparat autovehiculul şi se depun facturi de reparații emise de unitatea service, valoarea despăgubirii trebuie să fie stabilită la valoarea rezultată din aceste facturi sau, dimpotrivă, şi într-o astfel de situație, instanța trebuie şi poate aprecia asupra caracterului justificat sau rezonabil a pretențiilor întemeiate pe aceste facturi prin raportare la preţul mediu al pieţei.”

I. Ilustrarea contextului legislativ și jurisprudențial prin raportare la care Tribunalul București – Secția a VI-a civilă a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea art. 14 din Legea nr. 132/2017.

Prin Încheierea de ședință din 18.01.2024, Tribunalului București – Secția a VI-a civilă a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție (în continuare „ICCJ”) în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:

„în ce măsură articolul 14 din Legea nr. 132/2017 trebuie interpretat în sensul că, atunci când a fost reparat autovehiculul şi se depun facturi de reparații emise de unitatea service, valoarea despăgubirii trebuie să fie stabilită la valoarea rezultată din aceste facturi sau, dimpotrivă, şi într-o astfel de situație, instanța trebuie şi poate aprecia asupra caracterului justificat sau rezonabil a pretențiilor întemeiate pe aceste facturi prin raportare la preţul mediu al pieţei.”

Față de problema de drept dedusă analizei ICCJ în dosarul nr. 193/1/2024, respectiv dacă judecătorul fondului poate să aprecieze asupra caracterului justificat/rezonabil al pretențiilor unității service din cuprinsul facturilor de reparație, apreciem că prezintă relevanță juridică dispozițiile alin. (1) teza I și alin. (3) ale art. 14 din Legea nr. 132/2017:

(1) Despăgubirile se acordă în cuantum egal cu întinderea prejudiciului până la limita maximă de răspunderea asigurătorului RCA care este egală cu cea mai mare valoare dintre limita de răspundere prevăzută în legislaţia aplicabilă şi cea prevăzută în contractul RCA, iar asigurătorul este obligat să comunice valoarea maximă de despăgubire, la cererea păgubitului sau a mandatarului acestuia, în termen de 7 zile calendaristice.

(3) Valoarea reparaţiei se stabileşte folosind sistemele de evaluare specializate sau prin documente emise în condiţiile legii în care unitatea reparatoare auto îşi poate utiliza propria valoare a orei de manoperă afişată.”

O soluție legislativă identică sub aspectul finalității regăsim și în cadrul dispozițiilor art. 11 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 132/2017, care stabilește modalitatea de determinare a costurilor de readucere a vehiculului avariat în starea anterioară – cu documente emise prin sisteme specializate sau prin documente emise în condițiile legii, motiv pentru care apreciem că cele nouă norme juridice pot fi analizate împreună pentru soluționarea problemei de drept ce formează obiect al dosarului nr. 193/1/2024.

Din perspectiva istoricului legislativ al domeniului asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, evidențiem faptul că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 (valoarea reparaţiei se stabileşte folosind sistemele de evaluare specializate sau prin documente emise în condiţiile legii în care unitatea reparatoare auto îşi poate utiliza propria valoare a orei de manoperă afişată) a fost adoptată pentru prima oară în dreptul pozitiv autohton odată cu adoptarea Legii nr. 132/2017.

De asemenea, se impune a fi subliniat faptul că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 14 din Legea nr. 132/2017 nu reprezintă transpunerea unei soluții similare din cadrul normelor europene din materia asigurărilor.

În considerarea caracterului pur autohton al inovației legislative din cadrul art. 14 din Legea nr. 132/2017, apreciem că pentru soluționarea chestiunii de drept supuse analizei, prezintă relevanță atât scopului urmărit de legiuitor la momentul reglementării (intrinsec legat atât de motivarea amendamentelor care au devenit textele de lege actuale), cât și soluțiile de referință din jurisprudența ICCJ prin care au fost dezlegate o serie de probleme de drept legate de efectele juridice particulare ale contractul de răspundere civilă obligatorie (RCA).

Referitor la situația faptică relevantă ce a generat litigii de ordinul miilor pe rolul instanțelor din România în care se invocă dispozițiile art. 14 din Legea nr. 132/2017, precizăm că se evidențiază o serie de particularități esențiale pentru corecta soluționare a chestiunii de drept ridicate de Tribunalul București prin Încheierea din 18.01.2024, în concret:

– În proporție de 99% din litigiile în care se pune problema interpretării dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 132/2017 (inclusiv în litigiul în care s-a dispus sesizarea ICCJ cu această chestiune de drept), calitatea de reclamant este deținută de unitatea service reparatoare, în baza unui contract de cesiune încheiat cu persoana păgubită, iar calitatea de pârât este deținută de un Asigurător RCA;

– Jurisprudența neunitară la care face trimitere Tribunalul București prin Încheierea din 18.01.2024 de sesizare a ICCJ este grefată pe această situație faptică: unitatea service reparatoare fixează costurile reparației și concomitent încheie un contract de cesiune cu persoana păgubită prin intermediul căruia dobândește în patrimoniul său dreptul de a se adresa direct Asigurătorului RCA în vederea achitării costurilor de reparație.

– Modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 132/2017 trebuie să se raporteze la realitatea faptică din cadrul litigiilor aflate pe rolul instanțelor naționale: între unitatea reparatoare și asigurătorul RCA nu există un raport juridic direct fundamentat pe principiul pacta sunt servanda (unitatea nu a efectuat lucrări de reparații la solicitarea sau în beneficiul Asigurătorului RCA).

– Cuantumul despăgubirilor, sub aspectul valorii reparației vehiculului avariat, pe care societatea de asigurare urmează să le plătească terțului păgubit este stabilit de către unitatea reparatoare auto.

 – Atât în ipoteza în care terțul păgubit își recuperează paguba direct de la asigurător, cât și în ipoteza în care își cesionează creanța față de acesta în favoarea unității reparatoare auto, nu are niciun interes în negocierea prețului reparației, întrucât nu suportă plata acestui preț din patrimoniul său.

– Unitatea service solicită despăgubiri de la Asigurătorul RCA în calitatea sa de succesor în drepturile persoanei prejudiciate (în baza contractului de cesiune), iar acest lucru înseamnă că Asigurătorul RCA îi poate opune acesteia toate apărările pe care le putea opune și persoanei prejudiciate (incidența art. 1533-1534 din C. Civ.), fără ca unitatea service cesionară să poată opune la rândul ei drepturile dobândite în baza contractului de reparații negociat cu persoana prejudiciată (sub aspectul tarifelor înglobate de acesta).

– Prin respingerea eventualelor despăgubiri suplimentare solicitate de unitatea service cesionară, prin raportare la dispozițiile art. 1533-1534 din C. Civ. coroborate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 132/2017, judecătorul fondului nu intervine în raportul juridic dintre unitatea reparatoare și persoana păgubită. Eventuala soluție de respingere a despăgubirilor suplimentare este fundamentată strict pe limitele obligației de despăgubire ce incumbă asigurătorului RCA (în baza contractului RCA).

– Pe cale de consecință, independent de tarifele negociate / acceptate între unitatea service reparatoare și persoana păgubită (tarife care rămân valabile și obligatorii între aceste părți, conform principiului pacta sunt servanda), despăgubirea datorată de asigurătorul RCA urmează a fi stabilită prin raportare la prevederile art. 14 din Legea nr. 132/2017, cu aplicarea art. 1533 – 1534 din Cod civil specifice răspunderii contractuale. Este practic o situație similară celei în care instanța intervine și cenzurează cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul de avocat. Judecătorul nu intervine în relația dintre avocat și client (onorariile agreate între aceștia rămânând valabil datorate), însă diminuează cheltuielile la care urmează să fie obligată partea adversă.

Așadar, contextul legislativ și jurisprudențial ce a generat formarea dosarului nr. 193/1/2024 pe rolul ICCJ este particularizat și se impune a fi valorificat ca atare în vederea soluționării chestiunii de drept supuse analizei.

II. Prezentarea argumentelor în lumina cărora apreciem că orientarea jurisprudențială corectă este cea potrivit căreia instanța trebuie şi poate aprecia asupra caracterului justificat sau rezonabil a pretențiilor întemeiate pe aceste facturi prin raportare la preţul mediu al pieţei.” Interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 132/2017.

Cu titlu preliminar, precizăm faptul că actualitatea metodei de interpretare teleologică în cadrul normativ al asigurărilor de răspundere civilă obligatorie a fost validată recent de ICCJ cu ocazia pronunțării Deciziei nr. 18/2023 pentru soluționarea unui recurs în interesul legii.

În concret, soluția pronunțată prin Decizia nr. 18/2023 (a se vedea paragrafele 93 și 100) a fost motivată de instanța supremă prin raportare la scopul urmărit de legiuitor prin edictarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017, fiind evidențiată importanța înlăturării interpretărilor care sunt susceptibile să încalce scopul legii.

De altfel, relevanța juridică a metodei de interpretare teleologică a fost sintetizată de un reputat magistrat într-un recent studiu de specialitate, prin adagiul „Doar rațiunea descătușată a normei îi asigură acesteia liantul între forma sa și fondul căruia aceasta din urmă îi slujește.”[1]

Raportat la problema de drept dedusă analizei în dosarul nr. 193/1/2024, precizăm faptul că indiferent de forma normei juridice, rațiunea inserării soluției legislative din cadrul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 132/2017 a fost aceea de a reglementa un sistem previzibil fundamentat pe repere de cost obiective în vederea stabilirii despăgubirilor acordate de Asigurătorul RCA pentru prejudiciile materiale (costurile de reparație).

Argumentul esențial în susținerea acestei teze este reprezentat chiar de motivarea amendamentelor propuse de Comisiile pentru Buget, Finanțe și Bănci, pentru Transporturi și Infrastructură, pentru Industrii și Servicii, precum și partea Comisiei Juridice, de disciplină și Imunități, amendamente care au devenit chiar textele de lege a căror interpretare este dedusă analizei ICCJ în prezenta cauză.

Redăm în acest sens un extras[2] din cuprinsul Raportului comun asupra proiectului de Lege privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, trimis cu adresa nr. PLx.333/2016 cu privire la dispozițiile actuale ale art. 11 și 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017:

După cum a arătat și în partea introductivă a memoriului, dispozițiile art. 11 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 132/2017 (al cărui amendament și motivare se regăsesc în poziția 116 din extrasul redat supra) sunt intrinsec legate de dispozițiile art. 14 alin. (3) din același act normativ, întrucât ambele norme juridice reglementează modalitatea de determinare a costurilor de readucere a vehiculului în starea anterioară – cu documente emise prin sisteme specializate sau prin documente emise în condițiile legii.

Motivarea amendamentelor (ratio legis) propuse și adoptate la nivelul anului 2017 este reflectată de forma actuală a dispozițiilor art. 11 alin. (2) lit. c) și a art. 14 alin. (3) din Legea nr. 132/2017, respectiv:

 Fără a se depăşi limitele de răspundere prevăzute în contractul RCA, (…), asigurătorul RCA acordă despăgubiri în bani pentru: c) costuri privind readucerea vehiculului la starea dinaintea evenimentului asigurat, dovedite cu documente emise prin sisteme specializate sau prin documente emise în condițiile legii;

Valoarea reparației se stabilește folosind sistemele de evaluare specializate sau prin documente emise în condițiile legii în care unitatea reparatoare auto îşi poate utiliza propria valoare a orei de manoperă afişată.

Așadar, inovația legislativă de la nivelul anului 2017 transpusă în dispozițiile art. 11 alin. (2) lit. c) și a art. 14 alin. (3) Legea nr. 132/2017 a avut drept scop:

– pe de o parte, limitarea costurilor de reparație la nivelul costurilor reale a reperelor și materialelor;

– iar pe de altă parte, excluderea subiectivismului și aplicarea unui sistem unic național.

Se impune a fi subliniată dorința legiuitorului de a limita costurile de reparație (finalitate firească, având în vedere limitele inerente ale libertății contractuale specifice asigurării de tip RCA) și de a exclude subiectivismul în procesul de determinare a cuantumului despăgubirii pentru prejudiciile materiale constând în costurile de reparație (pentru a crea un climat legislativ de stabilitate și previzibilitate).

Or, chestiunea de drept dedusă soluționării ICCJ în dosarul nr. 193/1/2024 vizează chiar aceste teze antagonice:

– pe de o parte, teza subiectivismului unităților service cesionare în impunerea unor tarife proprii, vădit nealiniate reperelor de cost reale existente pe piața reparațiilor auto;

– pe de altă parte, teza echilibrului și a valorificării reperelor de cost obiective (indicate de sistemele specializate) în determinarea despăgubirii datorate de Asigurătorul RCA pentru reparația vehiculelor;

În raport de dezideratul respectării scopului pentru care legiuitorul a adoptat dispozițiile art. 11 alin. (2) lit. c) și a art. 14 alin. (3) Legea nr. 132/2017, considerăm că singura interpretare compatibilă este cea în care „instanța trebuie şi poate aprecia asupra caracterului justificat sau rezonabil a pretențiilor întemeiate pe aceste facturi prin raportare la preţul mediu al pieţei.”

Atât timp cât judecătorului fondului i s-ar nega prerogativa verificării modalității în care se aplică dispozițiile art. 11 alin. (2) lit. c) și art. 14 alin. (3) Legea nr. 132/2017, în spiritul reglementării (ratio legis), respectiv limitarea costurilor de reparație la nivelul costurilor reale a reperelor, precum și excluderea subiectivismului, urmat de aplicarea unui sistem unic național, inovația legislativă a legiuitorului ar fi golită de conținut, iar scopul adoptării legii nu va fi niciodată atins.

Cu alte cuvinte, s-ar ajunge la o situație absurdă în care norma juridică ar fi aplicată într-o modalitate vădit contrară scopului avut în vedere de legiuitor la nivelul anului 2017 când a adoptat Legea nr. 132/2017.

Ca argument suplimentar în susținerea acestei teze, invocăm și metoda de interpretare sistematică a cadrului legislativ din materia asigurării obligatorii RCA, respectiv dispozițiile art. 24 alin. (6) din Norma ASF 20/2017 cu titlu marginal „avarierea sau distrugerea vehiculului”:

Dacă pentru anumite părţi componente sau piese ale vehiculului lipsesc preţurile de piaţă practicate pe piaţa din România, valoarea acestora se stabileşte pe baza preţurilor de piaţă din alte state membre, dovedite prin orice mijloc de probă.

Prin urmare, se impune a fi evidențiată structura soluției legislative din cadrul dispozițiilor art. 24 alin. (6) din Norma ASF 20/2017, în sensul că în ipoteza absenței prețurilor de referință practicate pe piața din România, atunci vor fi avute în vedere drept repere de cost obiective – prețurile de referință din alte state membre ale Uniunii Europene, nicidecum nu se reglementează o variantă intermediară în care piesele ar fi facturate conform politicii subiective a unităților service reparatoare.

De altfel, din interpretarea sistematică a cadrului legislativ din materia asigurărilor, se poate lesne observa faptul că despăgubirea pe care o achită Asigurătorul RCA pentru reparația unui vehicul nu este stabilită în mod subiectiv de o entitate privată (unitatea service), ci se raportează la repere de cost obiective existente pe piață (prețurile de referință ce determină întinderea efectivă a prejudiciului material):

 Legea nr. 132/2017

 Art. 10 (3)Despăgubirile se acordă în cuantum egal cu întinderea prejudiciului până la limita maximă de răspundere a asigurătorului RCA (…).

Art. 14 (1) – Despăgubirile se acordă în cuantum egal cu întinderea prejudiciului până la limita maximă de răspundere a asigurătorului RCA (…)

Art. 22 (2) – Pentru prejudiciile produse bunurilor, despăgubirile se stabilesc pe baza prețurilor de referință pe piață la data producerii riscului asigurat.

Norma ASF nr. 20/2017

Art. 22 (6) – La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretenţiile formulate de către persoanele prejudiciate cu respectarea prevederilor art. 22 alin. (2) din Legea nr. 132/2017.  [principiul prețurilor de referință – s.n.]

Normele juridice redate supra confirmă o soluție de principiu a ICCJ[3], prin care s-a statuat limitarea răspunderii Asigurătorului RCA pentru prejudiciile materiale doar la componenta reală a prejudiciului, cu excluderea cheltuielilor voluptorii:

Despăgubirea trebuie să aibă corespondent real în prejudiciul reclamat, orice depășire a limitelor prejudiciului reprezentând o cheltuială voluptorie, și deci o îmbogățire fără justă cauză.

 Persoana chemată să repare prejudiciul, sau asigurătorul acesteia, nu poate fi ținută să achite sumele ce nu au corespondent în prejudiciul suferit, cum este cazul cheltuielilor voluptorii.”

Un alt argument pentru care apreciem că soluționarea chestiunii de drept supuse analizei în dosarul nr. 193/1/2024 trebuie să aibă în vedere identificarea voinței reale a legiuitorului ce a fundamentat soluția legislativă adoptată, este reprezentat de necesitatea implementării și aplicării efective a normelor de tehnică legislativă reglementate de Legea nr. 24/2000:

Art. 6: Conţinutul şi fundamentarea soluţiilor legislative

(1) Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă. Soluţiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

(2) Pentru fundamentarea noii reglementări se va porni de la dezideratele sociale prezente şi de perspectivă, precum şi de la insuficienţele legislaţiei în vigoare.

Or, interesul social avut în vedere de legiuitor la momentul adoptării soluției legislative din cadrul art. 14 din Legea nr. 132/2017 a fost acela de a crea un climat de stabilitate și previzibilitate a despăgubirii ce urmează a fi achitate în temeiul contractelor RCA pentru reparațiile auto, pornind de la implementarea unui sistem unic național (sistemele de evaluare specializate) pentru a elimina subiectivismul.

Importanța respectării normelor de tehnică legislativă și a respectării fundamentării ce stă la baza soluțiilor legislative a fost subliniată în mod constant și de Curtea Constituțională (a se vedea Deciziile nr. 139/2019 și 117/2021):

Fundamentarea temeinică a inițiativelor legislative reprezintă o exigență impusă de dispozițiile constituționale menționate [s.n, art. 1 alin.(3) și (5) din Constituție], întrucât previne arbitrariul în activitatea de legiferare, asigurând că legile propuse și adoptate răspund unor nevoi sociale și dreptății sociale. Accesibilitatea și previzibilitatea legii sunt cerințe ale principiului securității raporturilor juridice, constituind garanții împotriva arbitrariului, iar rolul controlului de constituționalitate este de a asigura aceste garanții, opuse oricărei intervenții legislative arbitrare”.

„42. în ceea ce privește normele de tehnică legislativă, deși acestea nu au valoare constituțională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislații care respectă principiul securității raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesare. De aceea, nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii.”

Raportat la dezideratul respectării principiului securității raporturilor juridice, apreciem că acesta este efectiv realizat doar în ipoteza în care se recunoaște prerogativa judecătorului fondului de a verifica modalitatea concretă în care dispozițiile art. 14 din Legea nr. 132/2017 sunt aplicate din perspectiva scopului pentru care au fost edictate.

O ipoteză contrară, în care un simplu particular (cum este unitatea service reparatoare) ar stabili discreționar cuantumul prejudiciului material, fără recunoașterea posibilității instanței de a verifica întinderea despăgubirii solicitate prin raportare la limitele contractuale de răspundere ale Asigurătorului RCA, ar echivala cu o lipsă totală de previzibilitate în aplicarea legii (art. 14 din Legea nr. 132/2017).

În fine, apreciem că pentru realizarea unei congruențe reale între finalitatea urmărită de legiuitor și cadrul legal specific din materia asigurării RCA se impun a fi valorificate și dezlegările obligatorii ale ICCJ din cuprinsul Deciziilor RIL nr. 1/2016 și nr. 13/2020.

Astfel, prin Decizia nr. 1/2016 pronunțată într-un recurs în interesul legii, ICCJ a reținut, cu titlu de principiu, existența unor restricții ale principiului libertății contractuale specifice acestui raport juridic (grefat pe un contract RCA) și limitări ale răspunderii Asigurătorului RCA:

”ceea ce întăreşte concluzia că este vorba despre un contract impus de lege, în care principiul libertăţii contractuale suferă restricţii şi în care părţile se văd limitate în manifestarea deplină a autonomiei de voinţă. În raport cu dispoziţiile legale menţionate, contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă este un contract forţat, întrucât părţile sunt obligate să îl încheie sub presiunea unor sancţiuni administrative”.

”Împrejurarea că asigurătorul răspunde în limitele prevăzute în contract şi că această limitare ar putea aduce atingere principiului reparaţiei integrale a prejudiciului nu justifică legal răspunderea solidară cu autorul faptei ilicite, […] întrucât nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să fi comis-o alături de asigurat. În realitate, răspunderea de care este ţinut asigurătorul R.C.A. este una limitată de contractul de asigurare şi de lege, […] dar nimic nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător”.

În aceeași linie, prin Decizia nr. 13/2020 pronunțată într-un recurs în interesul legii, ICCJ a statuat că:

”În privinţa cererilor formulate de terţele persoane păgubite prin producerea accidentelor de vehicule împotriva asigurătorului persoanei vinovate, acestea au ca temei art. 22 din Legea nr. 132/2017. […] Plata făcută de asigurător este o consecinţă a executării contractului de asigurare pe care l-a încheiat cu asiguratul său, cu precizarea că terţul beneficiar este o persoană necunoscută la momentul încheierii contractului, care se va individualiza la data producerii accidentului. Dacă nu ar exista contractul de asigurare, terţul nu ar putea invoca în favoarea sa acţiunea directă prevăzută de art. 54 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 (pentru contractele încheiate sub imperiul acestei legi) sau de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 (pentru contractele încheiate după intrarea în vigoare a acestei legi, care a abrogat Legea nr. 136/1995)”.

Având în vedere dezlegările obligatorii ale ICCJ din cadrul deciziilor redate supra, în special raționamentul conform căruia contractul de asigurare RCA este ”un contract impus de lege, în care principiul libertăţii contractuale suferă restricţii şi în care părţile se văd limitate în manifestarea deplină a autonomiei de voinţă”, considerăm că acest principiu se aplic mutatis mutandis și în cazul analizării limitelor de răspundere ale Asigurătorului RCA – determinate de reperele de cost reale din piața auto.

În consecință:

– Asigurătorul RCA nu poate fi obligat să achite, cu titlu de despăgubire pentru un prejudiciu material, orice sumă stabilită aleatoriu și chiar nelimitat de o entitate privată (unitatea service) întrucât nu suntem în prezența unui contract „obișnuit” (de tipul pacta sunt servanda), dimpotrivă, suntem în prezența unui contract obligatoriu.

– Din moment ce creanța este „cumpărată” către chiar entitatea privată care fixează tarifele, subliniem faptul că nu se poate pune problema unei „negocieri” între unitatea reparatoare și persoana păgubită, pentru simplul motiv că un terț (persoana păgubită) nu poate negocia tarifele pe care urmează să le achite Asigurătorul RCA.

– Cu alte cuvinte, persoana păgubită având reprezentarea subiectivă a faptului că nu va achita niciodată vreo sumă de bani de pe urma reparației (semnând contractul de cesiune cu unitatea service), nu are un interes în sensul art. 33 din C. proc. civ. pentru a negocia tarifele impuse de unitatea reparatoare.

– Obligația specifică a acestui tip de contract este reprezentată de achitarea unei despăgubiri egale cu întinderea prejudiciului material – 10 alin. (3) teza I, art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 132/2017;

– În cuprinsul legislației speciale (Legea nr 132/2017 și Norma ASF 20/2017) nu există nicio dispoziție legală care să cuantifice prejudiciul material prin raportare la propria politică de tarife a entităților private, dimpotrivă, sunt avute în vedere criterii obiective – sistemul de evaluare specializat.

Concluzionând, în lumina argumentelor expuse supra, apreciem că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 132/2017 se circumscrie celei de-a doua teze indicate în cuprinsul sesizării formulate de Tribunalul București prin Încheierea din 18.01.2024, respectiv „instanța trebuie şi poate aprecia asupra caracterului justificat sau rezonabil a pretențiilor întemeiate pe aceste facturi prin raportare la preţul mediu al pieţei.”


[1] https://www.juridice.ro/essentials/7631/imposibilitatea-creditorului-obligat-la-intoarcerea-executarii-de-a-opune-in-compensatie-creanta-din-titlul-sau-initial
[2] Varianta integrală a amendamentelor propuse poate fi consultată la următorul link: https://www.cdep.ro/comisii/buget/pdf/2017/rp333_16.pdf
[3] A se vedea Decizia nr. 320/2014 disponibilă pe www.scj.ro.


Valentin Moroeanu, Managing Partner Moroeanu & Asociații
Leonard Stroescu, Partner Moroeanu & Asociații

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Poezii
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership