Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept civil
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
Banner BA-01
Servicii JURIDICE.ro
Banner BA-02
Articole Drept civil Next RNSJ SELECTED Studii

Buna-credință în materia contractelor / în formarea și executarea acestora

23 aprilie 2024 | Andra-Maria ȚAȚĂRĂ
Andra-Maria Țațără

Andra-Maria Țațără

Abstract

This paper aims to analyze one of the most controversial issues of civil law – good faith – the fundamental notion in the evolution of the Romanian legal system. It will investigate the role and importance of good faith in the matter of contracts, focusing on three specific areas: sale as a random legal report, loan with interest and its simulations, incidents in the matter of tenancy. This analysis explores the evolution of the concept of good faith in civil law, its underlying principles and its impact on the formation, execution and interpretation of contracts.

Inspired by the words of Marcus Tullius Cicero, „Here good faith, beyond cunning”, the work attempts to establish the differences between the approach based on good faith and that based on such cunning practices in the context of contractual relations. Through the detailed analysis of these aspects, the paper proposes a deeper understanding of how good faith influences contractual dynamics and contributes to the balance and stability of legal relations.

Abstract

Această lucrare își propune să analizeze una dintre cele mai controversate problematici ale dreptului civil – buna-credință – noțiunea fundamentală în evoluția sistemului de drept românesc. Va investiga rolul și importanța bunei-credințe în materia contractelor, cu accent pe două contracte specifice: vânzarea ca raport juridic aleatoriu și împrumutul cu dobândă și simulațiile acestuia. În cadrul acestei analize, se explorează evoluția conceptului de buna-credință în dreptul civil, teoriile fundamentale care îi stau la baza și impactul său asupra formării, executării și interpretării contractelor.

Inspirată de cuvintele lui Marcus Tullius Cicero, „Aici buna-credință, dincolo viclenia”, lucrarea încearcă să stabilească diferențele între abordarea bazată pe buna-credință și aceea bazată pe astfel de practici viclene în contextul relațiilor contractuale. Prin analiza detaliată a acestor aspecte, lucrarea propune o înțelegere mai profundă a modului în care buna-credință influențează dinamica contractuală și contribuie la echilibrul și stabilitatea relațiilor juridice.

1. Introducere

De-a lungul istoriei dreptului, conceptul de bună-credință a fost o prezență constantă, evoluând și adaptându-se în funcție de schimbările sociale, economice și juridice. Într-o călătorie fascinantă prin timp, putem observa cum acest principiu esențial și-a găsit locul în inimile și mințile legiuitorilor și a devenit un pilon al relațiilor contractuale în întreaga lume.

Pentru a înțelege cu adevărat conceptul de bună-credință, trebuie să pornim de la momentul apariției sale.

Constatăm că istoria conceptului de buna-credință poate fi urmărită înapoi până în perioada romană. Romanii au dezvoltat conceptul de „bona fides” ca o virtute fundamentală în relațiile interumane și comerciale. În timpul Imperiului Roman, buna-credință a fost recunoscută și aplicată în diferite domenii ale dreptului, inclusiv în contracte și în raporturile obligaționale.

În perioada medievală, influențele religioase și filozofice au continuat să modeleze înțelegerea și aplicarea principiului de bună-credință. Creșterea puterii Bisericii Catolice a adus cu sine o accentuare a valorilor morale și a eticii creștine în relațiile umane și în viața cotidiană. Principiile morale creștine, cum ar fi onestitatea, corectitudinea și mila, au fost integrate în gândirea juridică medievală. Dreptul canonic și legile feudale ale vremii au promovat ideea că respectul și buna-credință sunt pietrele de temelie ale relațiilor interumane și juridice.

În timpul domniei lui Napoleon Bonaparte, secolele de dezvoltare a dreptului au fost sintetizate și unificate în celebrul Cod Civil al lui Napoleon, cunoscut și sub numele de Codul Napoleonic. Acest cod, adoptat în Franța în 1804, a avut un impact deosebit de semnificativ nu doar în țara în care a fost adoptat, ci și în alte părți ale Europei, cum ar fi Germania și alte teritorii de sub influența franceză. Codul Civil al lui Napoleon a introdus și consolidat conceptul de bună-credință în sistemul juridic european. Principiul bunei-credințe a fost recunoscut ca un element central al relațiilor juridice și comerciale, fiind integrat în diverse aspecte ale dreptului civil. Unul dintre aspectele distincte ale Codului Napoleonic a fost accentul pus pe echitate și justiție în relațiile contractuale. Acesta a consacrat principiul că părțile trebuie să acționeze cu onestitate și loialitate în toate aspectele contractelor lor și să respecte principiile morale și etice în relațiile lor.

Odată cu dezvoltarea dreptului modern, conceptul de bună-credință a cunoscut o evoluție și o diversificare semnificativă. În cadrul sistemelor juridice contemporane, buna-credință este recunoscută ca un principiu fundamental care guvernează relațiile contractuale și civile. Ea este considerată o normă de conduită esențială, care impune părților obligația de a acționa cu onestitate, loialitate și integritate în toate aspectele relațiilor lor juridice.

Astăzi, conceptul de bună-credință este prezent într-o varietate de domenii juridice, inclusiv în dreptul civil, dreptul comercial și dreptul consumatorului. El servește ca un standard moral și juridic pentru comportamentul părților în cadrul negocierilor, încheierii și executării contractelor, contribuind la menținerea încrederii și stabilității în relațiile juridice.

Una dintre principalele probleme este definirea exactă a bunei-credințe și stabilirea limitelor acesteia în diverse contexte contractuale sau juridice. Uneori, interpretarea extensivă sau restrânsă a conceptului poate duce la incertitudine sau inconsistente în aplicarea sa.

2. Teoriile dezvoltate în literatura juridică pentru definirea bunei-credințe

În literatura juridică, s-a încercat definirea bunei-credințe cu ajutorul unor teorii, care au ajuns subiectul unei dezbateri ample și continue. Prin intermediul acestor teorii, cercetătorii și practicienii în drept au încercat să ofere o înțelegere mai profundă a modului în care buna-credință influențează interpretarea și aplicarea legii în diverse domenii juridice.

Teoria regimului derogatoriu de la dreptul strict

Conform teoriei regimului derogatoriu de la dreptul strict, buna-credință este percepută ca o excepție la aplicarea riguroasă a regulilor dreptului comun. Astfel, această teorie susține că, în mod fundamental, dreptul strict trebuie să fie aplicat, iar buna-credință și reaua-credință sunt considerate doar cazuri speciale sau derogatorii de la acest principiu general. În esență, această abordare accentuează importanța dreptului strict și plasează buna-credință într-un cadru de adaptare și flexibilitate limitată, doar în circumstanțe specifice și bine definite.

Teoria tripartită

Aduce în discuție trei aspecte esențiale pentru definirea conceptului de bună-credință:

– buna-credință este asociată cu echitatea, sugerând ideea comportamentului corect și loial în relațiile contractuale care este fundamental pentru aceasta;

– fundamentul bunei-credințe este ideea generală de loialitate în relațiile contractuale. Aceasta se opune dolului și violenței în încheierea contractelor și include intenția comună a părților legată de scopul pe care l-au avut la momentul încheierii contractului;

– buna-credință derivă dintr-o convingere eronată în care se află o persoană din cauza unui defect al dreptului subiectiv sau al unei reguli obiective de drept. Această perspectivă subliniază că buna-credință poate fi influențată de interpretările greșite sau de lacunele în cunoștințele juridice ale unei persoane.

Teoria bipartită

Teoria bipartită dezvăluie două aspecte fundamentale ale bunei-credințe:

buna-credință obiectivă, care este echivalentă cu loialitatea evaluate în mod obiectiv și este esențială la încheierea convențiilor. Prezența acesteia este crucială atât la momentul încheierii, cât și la executarea convențiilor, contrar dolului sau fraudei. Așa cum a subliniat R. Vouin, prin această formă a bunei-credințe, “judecătorul interpretează convenția pentru a-i atenua rigoarea sau pentru a-i face aplicabile circumstanțe noi”.[1]

buna-credință subiectivă: este credința eronată, sinceritatea, antiteza disimulării și minciunii. Acest aspect se bazează, într-un număr considerabil de cazuri, pe aparențe, care formează ceea ce este cunoscut în dreptul civil ca “teoria aparenței”. Precum a afirmat R. Vouin în opera “La bonne foi”, “această credință se apreciază totuși în mod obiectiv prin comparație cu <<bonus vir>>, având astfel un caracter creator.

Teoria unității conceptului de bună credință

S-a arătat în doctrină că „noțiunea de bună-credință este, în același timp, complexă și unică”, fiind, în același timp „o noțiune cuprinzătoare și vie care leagă în mod profund dreptul de psihologie și mai ales de morală”. Astfel, buna credință cuprinde „concepte psihologice de intenție și de credință”, „fiind trecută din domeniul moralei în acela al dreptului, îmbrăcând caracterul de principiu juridic.”[2]

Teoria buneicredințe ca noțiune cu efecte în domeniul responsabilității și al nulității actelor juridice

Această teza aparține lui Robert Vouin și consideră că “este important de a înfățișa buna-credință din punctul de vedere al efectelor în diverse părți din domeniul său de aplicație și anume: în domeniul responsabilității civile și în acela al nulității actelor.” Astfel, el propune o analiză bifurcată: în primul rând, se investighează în ce măsură buna-credință poate atenua sau elimina responsabilitatea, iar în al doilea rând, se examinează în ce măsură buna-credință poate acoperi, total sau parțial, neregularitatea unui act juridic. În caz afirmativ, el susține că acest lucru ar trebui să se reflecte sub forma ignoranței sau a erorii, oferind astfel un cadru de interpretare și aplicare a bunei-credințe în contextul legal.[3]

Teoria literaturii juridice germane despre buna-credință

Autorii germani au remarcat că termenul latin “fides” era fundamentat pe două cuvinte grecești: “pisis”, ce înseamnă fidelitate, și “pistis”, care înseamnă încredere. De aceea, ei au propus pentru buna-credință doi termeni Treu Und Glauben, care înseamnă loialitate și încredere necesară în actele juridice și în special în convenții și gutter Glaube, care înseamnă credință eronată și scuzabilă, protejată ca atare, echivalent cu un drept. Susținătorii cei mai de seamă ai acestei teorii erau: Wachter și Karl Georg Bruns.

Definirea conceptului de bună-credință

Deși există o dezbatere amplă în doctrina juridică și în jurisprudență, legiuitorul s-a mulțumit cu limitarea conceptului de bună-credință. Astfel, vechiul Cod civil definea acest concept prin articolul 1898 alin. (1), ca fiind: credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.”

Putem aprecia faptul că afirmația menționată anterior este oarecum imprecisă și neclară, deoarece legiuitorul lasă loc de o interpretare subiectivă a conceptului de credință a posesorului, acesta putând varia în funcție de circumstanțele și interpretările individuale ale fiecărei persoane și ale fiecărui profesionist din domeniu.

De asemenea, articolul nu specifică anumite criterii sau standarde pe baza cărora ar trebui să se determine credința posesorului, aceste lucruri putând duce la prezența incertitudinilor în aplicarea legii și a interpretărilor variate în practică. Formularea acestui articol poate fi considerată ambiguă, iar un aspect foarte important pe care legiuitorul alege să îl atingă este acela al relevanței limitate. În contextul argumentării impreciziei și neclarității definirii acestui concept, legiuitorul preferă să prezinte doar un aspect restrâns al proprietății imobiliare și nu încearcă să acopere întreaga gamă a relațiilor contractuale sau juridice.

În actualul Cod civil, legiuitorul depune eforturi și încearcă adaptarea conceptului de bună-credință prin definirea acestuia în trei articole și anume: Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri”[4], „Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu se pot înlătura sau limita această obligație”[5] și Partea care se angajează într-o negociere este ținută să respecte exigențele bunei-credinţe.”[6]

În cazul primului articol menționat – articolul 14 C. civ., la rândul lui, poate fi considerat vag și general, legiuitorul lasă la latitudinea instanțelor și a practicienilor de drept interpretarea și aplicarea acestui principiu, prin faptul că nu se încearcă oferirea unei definiții clare a ceea ce înseamnă bună-credință și a criteriilor obiective pentru evaluarea comportamentului în conformitate cu acest principiu care poate crea incertitudini în practică.

În materia contractuală, art. 1170 NCC conține o normă juridică imperativă de a acționa cu bună-credință atât în etapa precontractuală, cât și în cea postcontractuală, însă legiuitorul omite să prezinte și în acest caz însemnătatea termenului de bună-credință, precum și nespecificarea sancțiunilor clare pentru încălcarea obligației de a acționa cu bună-credință. Tot în această categorie vom include și art. 1272 NCC, care consacră funcția de completare a bunei-credințe, conform căreia contractul se completează cu clauzele obișnuite, iar în art. 1271 NCC se regăsește reglementarea funcției adaptative, legiuitorul consfințind teoria impreviziunii.[7]

Apariția celei de-a treia definiri, menționate anterior și regăsite în articolul 1183 C. civ., nu lămurește problemele întâlnite de-a lungul anilor, însă reflectă încercarea legiuitorului de a oferi un ghid general pentru comportamentul părților în cadrul negocierilor.

Vom defini buna-credință ca pe un principiu moral și juridic, conform căruia părțile implicate într-o relație juridică sunt obligate să acționeze cu onestitate, loialitate și încredere reciprocă. Aceasta implică comportamentul corect și consecvent cu așteptările rezonabile ale celorlalte părți, respectarea obligațiilor asumate și evitarea oricărui comportament care ar putea prejudicia în mod injust interesele celorlalți contractanți. Buna-credință este, în esență, o normă de conduită care contribuie la menținerea echilibrului și încrederii în relațiile sociale.

În ciuda a tot ceea ce am prezentat anterior, trebuie să se aibă în vedere respectarea acestui concept, care a ajuns sa aibă rang de principiu și care prezintă o bază solidă pentru dezvoltarea și interpretarea jurisprudenței relevante în domeniul bunei-credințe.

Buna-credință ca principiu fundamental

Este interesant să observăm cum principiul bunei-credințe este abordat în diferite Coduri civile și jurisprudențe din diverse țări. Deși formularea și extinderea acestui principiu pot varia, este evident că buna-credință ocupă un loc semnificativ în sistemul juridic al multor state.

În contextul României, articolul 14 din C. civ. stabilește că “obligația ca toate persoanele fizice și juridice să își exercite drepturile și să își îndeplinească obligațiile cu bună-credință, în conformitate cu legea, contractul, ordinea publică și bunele moravuri.”

Comparând cu alte Coduri civile, putem observa că buna-credință este considerată un principiu fundamental în unele jurisprudențe.

Principiul bunei-credințe se regăsește în Codul civil francez, dar și Codul civil german. Astfel, ultima propoziție din art. 1134 a Codului civil francez dispune că înțelegerea urmează a fi executată cu bună-credință, iar secțiunea 242 a BGB (Codul civil german) prevede că debitorul este obligat să execute obligația cu bună-credință, luând în considerare practicile obișnuite. La fel și secțiunea 157 din BGB dispune că contractele trebuie să fie interpretate în conformitate cu bună-credință, luând în considerare practica obișnuită. În acest sens, putem observa că textul acestor articole din Codul civil francez și BGB nu impun concluzia că am fi în prezența unui principiu al dreptului civil numit principiul bunei-credințe. Art. 1134 din Codul civil francez, respectiv secțiunea 242 din BGB se referă la aplicarea bunei-credințe în raporturile contractuale. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm, că jurisprudența din aceste țări a mers cu mult mai departe, făcând posibilă aplicarea bunei-credințe și în cadrul altor instituții de drept civil.

De asemenea, la data de 1 martie 2019, în Codul civil al Republicii Moldova, se adaugă, în cadrul articolului 1, sintagma “protecția bunei-credințe”. În art. 3 din Codul civil al Ucrainei se enumeră printre principii și principiul bunei-credințe. Art. 1 alin. (3) din Codul civil al Federației Ruse, prevede că la stabilirea, exercitarea și protejarea drepturilor civile și executarea obligațiilor civile, participanții la relațiile civile trebuie să acționeze cu bună-credință. Art. 8 alin. (4) din Codul civil, al Kazahstanului, stipulează că cetățenii și persoanele juridice trebuie să acționeze cu bună-credință în exercitarea drepturilor lor, respectând în mod rezonabil și corect cerințele cuprinse în legislație, principiile morale ale societății. Atât Codul civil al Olandei (art. 11-13), cât și cel al Georgiei (art. 8 și 361) cuprind referiri cu privire la principiul bunei-credințe.[8]

Importanța și rolul bunei-credințe în relațiile contractuale

Buna credință joacă un rol crucial în relațiile contractuale, cum reiese din definiția expusă anterior, având o importanță majoră în asigurarea unor interacțiuni echitabile și în promovarea încrederii reciproce între părți. Vechiul Cod civil, din 1864, punea în lumină definiția contractului în articolul 942, astfel: “Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic.”

După apariția actualului Cod civil, legiuitorul aduce o modificare asupra articolului menționat anterior: “Contractul este acordul de voință dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic” (art. 1166). Reprezentând un instrument juridic ce îndeplinește multiple funcții esențiale în societate, contractul reprezintă principalul izvor de raporturi juridice obligaționale.[9]

Ca și reglementare, observăm o îmbunătățire în definiția existentă în Codul civil actual, față de dispozițiile vechiului Cod civil, în sensul că reglementarea actuală prevede că prin acordul de voințe, părțile pot constitui, modifica sau stinge un raport juridic, în timp ce în reglementarea anterioară părțile puteau, în virtutea reglementării legale, doar să constituie sau să stingă raporturile juridice existente între ele.

Vom prezenta câteva aspecte cheie ale importanței și rolului bunei-credințe în relațiile contractuale.

Formarea și negocierea contractelor

Noul Cod civil reglementează pentru prima dată principiul libertăţii contractuale, precum şi pe cel al bunei-credinţe. Libertatea contractuală se traduce prin posibilitatea alegerii partenerilor contractuali, prin posibilitatea de a negocia şi stabili conţinutul clauzelor contractuale, implicit a efectelor contractului.

Această libertate contractuală este limitată numai de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri, potrivit art. 11 C. civ., care impune de o manieră generală obligaţia de a respecta ordinea publică şi bunele moravuri, neputându-se deroga, prin voinţe particulare de la legile care privesc acest domeniu, libertatea nefiind absolută, ci condiţionată de aceste două imperative, fiind vorba „de o manifestare mai directă a voluntarismului social care constituie fundamentul teoretic al contractului”.[10]

În faza formării contractelor, buna-credință impune un standard de comportament onest și loial între părți. Acest lucru denotă faptul că părțile trebuie să ofere informații corecte și complete, să nu ascundă sau să distorsioneze fapte relevante și să acționeze în mod transparent și deschis în procesul de negociere.

Un aspect important în această fază îl reprezintă mecanismul prin intermediul căruia se formează acordul de voințe al părților, cu precizarea că trebuie respectate toate acele condiții de validitate a contractelor, de care depinde nașterea valabilă a unui contract. Conform articolului 1179 din C. civ., pentru a putea fi valid un contract, trebuie să se respecte următoarele condiții:

1. capacitatea de a contracta;

2. consimţământul părţilor;

3. un obiect determinat şi licit;

4. o cauză licită şi morală.

Așadar, în ceea ce privește condițiile esențiale pentru validitatea contractului, vom avea în vedere atât condițiile de fond, cât și pe cele de formă. Nu trebuie confundate condițiile de formare și de existență a contractului, care sunt esențiale, contractul fiind lovit de nulitate absolută și neputând lua ființă în lipsa acestora (existența unui consimțământ, un obiect determinat, o cauză licită), cu condițiile de validitate ale contractului, care nu sunt esențiale, în lipsa cărora contractul ar putea “supraviețui” – acesta ar putea exista, dar nu ar mai produce efecte juridice normale, fiind lovit de nulitate relativă (capacitatea de a contracta, consimțământul și viciile sale, obiectul cauza).

În lumina formării și stabilității contractelor, este evident că buna-credință joacă un rol esențial, mai ales în contextul viciilor consimțământului, cu o atenție specială acordată aspectelor legate de violență și dol.

În cazul violenței, buna-credință presupune obligația de a acționa cu integritate și respect față de cealaltă parte în timpul negocierilor și în procesul de formare a contractului. Atunci când o parte recurge la amenințări sau la exercitarea forței fizice sau psihologice pentru a determina semnarea unui contract, se încalcă principiul bunei-credințe. În astfel de situații, legea poate interveni pentru a anula contractul și pentru a proteja partea vulnerabilă împotriva consecințelor negative ale violenței exercitate.

Aceeași situație apare și în cazul dolului, prin încălcarea principiului bunei-credințe, atunci când o parte ascunde sau distorsionează în mod intenționat informații relevante pentru cealaltă parte în scopul de a obține un avantaj injust sau de a determina semnarea contractului. În astfel de situații, asemenea violenței, legea poate interveni pentru a anula contractul, dar și pentru a asigura că partea afectată primește compensația cuvenită în funcție de prejudiciul suferit.

În ceea ce privește negocierea contractelor, ea reprezintă o artă în sine, care implică formarea unui consens între părțile implicate privind elementele esențiale ale acestuia. Există două modalități prin care un contract poate fi încheiat. Prima modalitate constă în negocierile purtate de părți cu privire la contractul ce se va încheia în viitor, iar cea de-a doua este reprezentată de acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta. Majoritatea autorilor[11] apreciază că cele două modalități reglementate în articolul 1182 alin. (1) C. civ. privesc modul sau etapele de formare a acordului de voințe, și nu momentul încheierii contractului, care este același în ambele modalități de formare a acordului de voințe. Negocierea nu exclude posibilitatea ca anumite elemente mai puțin importante să fie lăsate deoparte, urmând a fi stabilite ulterior sau delegate altei persoane, părțile punându-se de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, potrivit art. 1182, alin. (2). În eventualitatea în care nu se poate ajunge la o înțelegere ulterioară asupra clauzelor secundare sau persoana desemnată de către părți nu stabilește aceste clauze, atunci, la cererea oricărei părți, instanța va dispune completarea contractului, ținând seama, potrivit

împrejurărilor, de natura contractului și de intenția părților.

Articolul 1183 din C. civ. pune în lumină ceea ce contează cel mai mult în negocierea contractului și anume faptul ca părțile trebuie să acționeze cu sinceritate, loialitate și corectitudine reciprocă, ajungând astfel la o înțelegere cel puțin asupra aspectelor cheie. Esențial, acest articol încurajează transparența și progresul în negociere, contribuind la întărirea relațiilor interpersonale și comerciale.

Potrivit art. 1183 alin. (2) C. civ., în negocierile purtate de către părți, acestea sunt obligate să respecte exigențele bunei-credințe. Obligația impusă de dispoziția legală este imperativă, părțile neputând limita sau exclude această obligație din sarcina niciuneia dintre ele. Mai mult decât atât, prevederile art. 1183 alin. (3) C. civ. dau un exemplu de conduită exercitată contrar bunei-credințe, respectiv în cazul în care, deși nu are intenția de a încheia un contract, o parte inițiază sau continuă negocierile deja începute. Dacă se dovedește că nerespectarea bunei-credințe de către o parte a cauzat un prejudiciu celeilalte/celorlalte părți, partea care a inițiat, a continuat sau a rupt negocierile contrar bunei-credințe va fi obligată la repararea prejudiciului cauzat celeilalte părți.

Articolul 1183 alin. (4) cuprinde anumite criterii pentru aprecierea cuantumului prejudiciului cauzat prin lipsa bunei-credințe în negocieri, precizând că la stabilirea prejudiciului, vor fi avute în vedere cheltuielile angajate în vederea negocierilor, renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și oricare alte împrejurări asemănătoare.[12]

Executarea contractelor

Sintagma “executarea contractului” este sinonimă cu îndeplinirea prestaţiei datorate, potrivit cu acordul părţilor. Executarea contractului efectuată în mod voluntar se denumeşte în limbaj juridic, plată, oricare ar fi obiectul obligaţiilor la care dă naştere contractului: transmiterea unui drept real, executarea unei lucrări, prestarea unui serviciu, remiterea unei sume de bani sau îndeplinirea altor condiții stipulate în contract.

Executarea obligaţiilor se poate realiza prin două moduri principale: executarea voluntară sau plata (care este o executare directă sau în natură voluntară) – articolul 1469 Cod civil, şi executarea silită (sau „plata silită” care poate fi o executare directă în natură sau indirectă, adică prin echivalent) – art. 1527, art. 1530 Cod civil.

Executarea directă sau în natură a obligaţiilor are loc, de cele mai multe ori, de bunăvoie, adică prin plată. Totuşi, în cazul în care debitorul a refuzat executarea de bunăvoie, creditorul poate să ceară şi să obţină executarea în natură prin intermediul forţei de constrângere publice. Aşadar, executarea directă sau în natură a obligaţiilor poate avea loc prin plată, făcută de bunăvoie de către debitor, sau prin executarea silită a prestaţiei, împotriva voinţei debitorului, prin constrângere.

Executarea indirectă a obligaţiilor intervine atunci când, din anumite motive, executarea directă sau în natură nu mai este posibilă sau nu mai prezintă interes pentru creditor. Menţionăm că nu este vorba de o imposibilitate fortuită de executare (caz în care obligaţia se stinge ca urmare a producerii evenimentului fortuit). De aceea, în acest caz, creditorul poate pretinde de la debitor plata de despăgubiri sau daune-interese, în scopul reparării prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării culpabile sau executării necorespunzătoare a obligaţiei.

Legea şi practica judecătorească consacră principiul executării reale a obligaţiilor, adică îndeplinirea prestaţiei în natură specifică obiectului ei. Executarea contractului trebuie făcută cu bună-credinţă, părţile fiind ţinute să îndeplinească nu numai obligaţiile prevăzute dar şi pe cele care rezultă din legea contractului, din obiceiul locului, din echitate sau din uzanţele comerciale. În toate cazurile, fiecare parte este ţinută să facă eforturi pentru a preveni ori diminua orice pagubă pentru oricare dintre părţile contractante.

În timpul executării contractelor, buna-credință obligă părțile să respecte termenii și condițiile stabilite în mod corect și să coopereze în atingerea obiectivelor contractuale. Acest lucru înseamnă că fiecare parte trebuie să își îndeplinească obligațiile în mod adecvat și la timp, să evite comportamentele abuzive sau obstructive și să ofere colaborare și asistență reciprocă acolo unde este necesar.

Interpretarea și aplicarea contractelor; Prevenirea abuzurilor și a comportamentelor incorecte

Este adevărat că părțile pot prevedea în termeni exacți întinderea drepturilor și obligațiilor contractuale, însă există și posibilitatea unui acord de voințe care lasă loc de interpretare, părțile folosind termenii juridice generali ori improprii sau susceptibili de mai multe înțelesuri, după cum există posibilitatea apariției unei contradicții între manifestarea expresă de voință și voința internă a părților. În oricare din aceste situații, devin incidente regulile de interpretare a contractului stabilite de Codul civil. Aceste reguli sunt menite a folosi atât părților, când acestea interpretează un contract anterior încheiat, cât și instanțelor de judecată, atunci când acestea sunt învestite cu soluționarea unui litigiu în care se impune aplicarea regulilor de interpretare a contractelor.

Astfel, buna-credință este esențială în interpretarea și aplicarea contractelor, oferind un cadru de referință pentru evaluarea intențiilor reale ale părților și a înțelesului rezonabil al termenilor contractuali. Aceasta poate ajuta la rezolvarea unor eventuale ambiguități sau contradicții în contract și la identificarea soluțiilor echitabile și juste în cazul unor dispute sau litigii.

În ceea ce privește reglementarea legală, articolul 1266 din Codul civil stipulează că interpretarea oricărui contract trebuie să plece de la voința concordantă a părților, chiar dacă există diferențe între voință și sensul literal al termenilor folosiți. Contractul trebuie interpretat în mod rezonabil, având în vedere voința reală a părților și principiul bunei-credințe. Alături de art. 1266 C. civ., regulile de interpretare a contractului vor fi regăsite și în art. 1267 C. civ. (reglementarea interpretării sistematice, în doctrină – postulat al interpretării contractului[13] – regulă de interpretare coordonată a contractului[14], în art. 1268 C. civ. (clauzele îndoielnice), art. 1269 C. civ. (reguli subsidiare de interpretare a contractului – dispoziție interpretată în favoarea debitorului).

Buna-credință funcționează ca o barieră împotriva abuzurilor și a comportamentelor incorecte în cadrul relațiilor contractuale. Principiul bunei-credințe descurajează practicile frauduloase, înșelătoare sau abuzive și protejează părțile mai vulnerabile în fața unor potențiale comportamente neetnice sau nedrepte.

Codul Civil al României și alte legi relevante prevăd protecția împotriva abuzurilor și a comportamentelor incorecte în relațiile contractuale. De exemplu, articolul 1359 din Codul Civil prevede că, clauzele abuzive din contracte sunt nule. De asemenea, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori interzice inclusiv utilizarea unor practici comerciale incorecte și impune sancțiuni pentru încălcările acestor prevederi.

În esență, buna-credință este coloana vertebrală a relațiilor contractuale, asigurând nu doar respectarea termenilor și condițiilor convenite, ci și promovând o cultură a integrității și a respectului reciproc. Prin promovarea transparenței și loialității între părți, acest principiu contribuie la crearea unei baze solide pentru încrederea și colaborarea durabilă în afaceri și în alte aspecte ale vieții juridice.

Buna-credință în cazul vânzării ca raport juridic aleatoriu

În dreptul roman, vânzarea nu era translativă de proprietate, ca în dreptul modern, ci doar generatoare de obligațiuni care urmau a se executa după încheierea contractului, prin acte ulterioare și distincte. Efectele vânzării constau în obligațiile bilaterale și de bună-credință ale părților.[15]

În vremurile noastre, conform art. 1.650 alin (1) din C. civ – „Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească.”

Contractul aleatoriu este acel contract care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert, potrivit art. 1173 alin. (2) din Noul Cod civil. Cu alte cuvinte, contractul este aleatoriu în cazul în care existenţa sau întinderea prestaţiilor părţilor sau numai a uneia dintre ele depinde de un eveniment incert” – alin (3). Avantajele pe care le vor obţine nu sunt cunoscute, deoarece părţile s-au obligat, una faţă de cealaltă, în funcţie de un eveniment viitor şi nesigur în ce priveşte realizarea sa sau cel puţin momentul realizării sale.

Extrapolând, caracterul aleator nu este unul absolut, astfel încât nimic nu împiedică părțile să convină asupra unor elemente care să imprime contractului de vânzare un asemenea caracter. Spre exemplu, vânzarea unor drepturi succesorale, vânzarea unor drepturi litigioase, vânzarea unui bun viitor etc.[16]

Vânzarea drepturilor succesorale

Contractul de vânzare a moștenirii (a drepturilor succesorale) va avea caracter aleatoriu, în sensul că nu se cunoaște în momentul vânzării dacă activul moștenirii depășește pasivul sau invers. De asemenea, vânzarea drepturilor succesorale ar putea avea caracter aleatoriu atunci când o persoană decide să vândă drepturile sale asupra unei moșteniri sub condiția supraviețuirii beneficiarului pentru o anumită perioadă de timp sau sub condiția rezultatului unui proces legal încă nerezolvat. În cazurile prezentate, îndeplinirea obligației de către cumpărător ar depinde de realizarea evenimentului incert, iar tranzacția ar avea caracter aleatoriu.

Vânzarea drepturilor litigioase

Vânzarea unor drepturi litigioase poate avea caracter aleatoriu atunci când există incertitudine cu privire la rezultatul litigiului sau la validitatea drepturilor în cauză. Acest lucru poate avea loc în situații în care există un proces juridic în desfășurare sau o dispută în curs de soluționare, iar cumpărătorul achiziționează drepturile cu riscul asociat cu rezultatul litigiului sau cu validitatea drepturilor în sine. De exemplu, să presupunem că o persoană are un litigiu cu o altă parte privind dreptul de proprietate asupra unei parcele de teren. În timpul procesului, acea persoană decide să vândă drepturile sale asupra acelei parcele de teren unei terțe părți. Tranzacția ar putea fi considerată aleatorie deoarece cumpărătorul preia riscul de a pierde în litigiu sau de a obține drepturile de proprietate asupra terenului în cazul în care procesul se încheie favorabil pentru vânzător. Deci, caracterul aleatoriu al tranzacției este determinat de incertitudinea rezultatului litigiului și de riscul asociat cu achiziționarea drepturilor litigioase.

Vânzarea unui bun viitor

În general, vânzarea unui bun viitor poate implica un grad de risc și incertitudine, ceea ce poate determina caracterul aleatoriu al tranzacției. Este important ca părțile să fie conștiente de acest aspect și să își asume riscurile asociate în mod corespunzător în momentul încheierii contractului. De exemplu, să presupunem că o persoană vinde drepturile de producție ale unui teren agricol care este supus unor condiții climatice neprevăzute. În acest caz, îndeplinirea contractului și valoarea bunului vândut depind de factori externi incerți, cum ar fi vremea. Prin urmare, tranzacția devine aleatorie deoarece nu se poate garanta că bunul viitor va exista sau va avea aceeași valoare convenită în momentul încheierii contractului.

Considerăm că, în anumite cazuri, vor avea caracter aleatoriu atât contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere, cât și contractul de vânzare-cumpărare cu clauză viageră.

Contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere

Contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere nu reprezintă altceva decât un tip special de contract reglementat de legislația românească. Practic, această variațiune a vânzării constituie însuși contractul de întreținere pe care Codul civil îl analizează drept un de contract distinct, care beneficiază de propria reglementare, în cuprinsul art. 2.254 – 2.263.

Practic, un contract de vânzare cumpărare cu clauză de întreținere implică transferul dreptului de proprietate asupra unui bun, în mod obișnuit un imobil, de la beneficiarul întreținerii, la întreținător, dar nu în schimbul unui preț, ci în considerarea asumării unei obligații de întreținere a dobânditorului bunului față de „vânzător”. Așadar, un contract de vânzare cumpărare cu clauză de întreținere presupune nu doar transferul proprietății, ci și angajamentul „cumpărătorului” de a oferi întreținere „vânzătorului”, de obicei, pentru restul vieții acestuia. Întreținerea poate include, de exemplu, asigurarea nevoilor de bază ale beneficiarului, cum ar fi hrana, îmbrăcăminte, curățenie, îngrijirea medicală, suport material etc.

Cu alte cuvinte, creditorul obligației de întreținere se obligă să presteze întreținere conform termenilor stabiliți în contract, fiind o obligație corelativă transferului proprietății unui imobil, la momentul încheierii contractului. Prin urmare, deoarece angajamentul asumat prin contractul de întreținere rămâne în vigoare chiar și după transferul proprietății, fără ca vreuna dintre părți să cunoască pentru cât timp, adică întinderea acestei obligației de întreținere, acest contract este unul aleatoriu. În plus, în cazul în care cumpărătorul nu își îndeplinește obligațiile de întreținere, vânzătorul poate avea căi legale de anulare a contractului de vânzare cumpărare cu clauză de întreținere.

Contractul de vânzare-cumpărare cu clauză viageră

Contractul de vânzare-cumpărare cu clauză viageră este o formă specifică de contract reglementată în dreptul civil român, care implică un acord în care „vânzătorul” (credirentierul) transferă proprietatea unui bun, de regulă un imobil, către un cumpărător (debirentier), dar nu în schimbul unui preț, ci al unei rente viagere. Aceasta înseamnă că vânzătorul primește o sumă de bani periodică (de exemplu, lunară sau anuală), pe tot parcursul vieții sale. În concret, contractul de vânzare-cumpărare cu clauză viageră este de fapt un tip de contract special, reglementat de articolele 2.242 – 2.253 Cod civil.

În contractul de rentă viageră, transferul dreptului de proprietate se realizează imediat, dar vânzătorul beneficiază de o rentă viageră, care este o formă de plată periodică a unei sume de bani ce continuă pe durata întregii vieți a vânzătorului. Acest tip de contract este adesea folosit în cazul proprietăților imobiliare, unde vânzătorul, în schimbul transferului proprietății, primește o securitate financiară pentru restul vieții. Contractul trebuie să specifice clar termenii rentei viagere, inclusiv valoarea, frecvența plăților și condițiile specifice în care acestea este necesar să se realizeze. Astfel, este important ca ambele părți să înțeleagă natura pe termen lung a angajamentelor asumate și potențialele implicații financiare. Pentru vânzător, un avantaj major este obținerea unui venit stabil și constant, ceea ce poate fi deosebit de oportun pentru persoanele în vârstă care nu au alte surse de venit. Pentru cumpărător, contractul oferă șansa probabilă de a dobândi proprietatea la un preț global mai mic, dar cu angajamentul de plăți pe termen lung și nedeterminat în timp, la momentul încheierii contractului. Astfel, contractul de rentă viageră este, de asemenea, un contract cu titlu aleatoriu, deoarece niciuna dintre părți nu pot cunoaște sau anticipa dacă valoarea cumulată a rentei va ajunge să depășească valoarea imobilului dobândit, sau va fi una inferioară, deoarece depinde strict de longevitatea vieții credirentierului.[17]

În esență, vânzarea ca raport juridic aleatoriu reprezintă un caz în care buna-credință joacă un rol crucial în asigurarea integrității și echității tranzacției. Aceasta presupune că părțile implicate în tranzacție acționează în mod onest, sincer și loial, respectând principiile etice și juridice fundamentale.

Un prin factor care influențează buna-credință în cadrul unei vânzări cu caracter aleatoriu este reprezentat de sinceritatea în reprezentare, vânzătorul și cumpărătorul fiind obligați să ofere informații corecte, complete și precise despre bunul vândut și despre toate aspectele relevante ale tranzacției. Acesta include dezvăluirea tuturor informațiilor importante legate de caracterul aleatoriu al tranzacției, precum și a oricăror riscuri sau incertitudini asociate cu bunul sau evenimentul viitor care condiționează îndeplinirea contractului.

Pentru a da dovadă de bună-credință, este necesar ca părțile să se respecte cu strictețe termenii contractuali și condițiile stabilite în contractul de vânzare. Acest lucru implică îndeplinirea tuturor obligațiilor contractuale în conformitate cu înțelegerea părților și asigurarea că nicio parte nu abuzează de poziția sa în detrimentul celeilalte. De asemenea, părțile trebuie să coopereze pentru a gestiona și a minimiza riscurile asociate cu caracterul aleatoriu al tranzacției. Ele pot include identificarea și evaluarea riscurilor potențiale, luarea măsurilor adecvate pentru a le gestiona și colaborarea pentru a găsi soluții în cazul în care apar probleme sau incertitudini neașteptate.

Buna-credință pune în lumină și ideea transparenței și comunicării deschise. Astfel, părțile sunt obligate să comunice în mod deschis și transparent pe parcursul întregului proces de vânzare, furnizând informații relevante și actualizări cu privire la evoluția situației și la orice modificări semnificative care ar putea afecta tranzacția.

Un ultim factor care denotă reprezentarea cu succes a bunei-credințe este acela al evitării abuzului de poziție. Buna-credință interzice orice formă de abuz sau exploatare a poziției contractuale în detrimentul celeilalte părți. Vom include și evitarea oricăror tactici manipulative sau frauduloase care ar putea afecta în mod injust interesele sau drepturile celeilalte părți.

Buna-credință în împrumutul cu dobândă și simulațiile acestuia

Împrumutul cu dobândă este un aspect aplicabil în cazul împrumuturilor de consumație cu titlu oneros, unde părțile convin asupra unei prestații constând în plata unei sume de bani sau a altor beneficii ca echivalent al folosinței capitalului împrumutat.

În ceea ce privește aspectul temporal al dobânzii, suma împrumutată devine purtătoare de dobândă începând cu ziua în care este remisă împrumutatului. Referitor la cuantumul dobânzii, trebuie luate în considerare prevederile Ordonanței de Urgență nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatorie pentru obligațiile bănești, precum și ale Legii nr. 216/2011 privind camăta.

Normele dreptului civil stabilesc că plata anticipată a dobânzii poate fi efectuată în cel mult șase luni, iar dobânda astfel încasată nu poate fi restituită, indiferent de fluctuațiile ulterioare. Dobânda se calculează pe baza sumei împrumutate, iar dobânzile remuneratorii, capitalizate, pot genera la rândul lor dobânzi suplimentare. Aceste aspecte sunt importante în înțelegerea mecanismului și regulilor care guvernează împrumuturile cu dobândă, asigurând transparență și echitate între părți.[18]

În contextul împrumutului cu dobândă, respectarea principiului bunei-credințe este esențială pentru o colaborare eficientă între împrumutător și împrumutat. Implicații sunt responsabili să comunice deschis și corect toate informațiile legate de termenii și condițiile împrumutului, facilitând astfel o înțelegere clară și completă a situației financiare. Vom pune accent pe asigurarea unui dialog loial și onest, între părți, care să creeze un mediu de încredere care permite gestionarea eficientă a riscurilor și găsirea soluțiilor adecvate în cazul unor dificultăți.

Prin urmare, această abordare promovează un parteneriat solid și o practică financiară responsabilă, beneficiind pe deplin de ambele părți implicate.

În categoria simulațiilor acestei categorii de contract, vom include simulația ratei dobânzii, a creșterii veniturilor, a plăților suplimentare și a refinanțării.

Vom prezenta pe scurt aceste categorii, astfel, prima categorie conturează proiecția modului în care ratele de dobândă pot varia în viitor, iar acest lucru poate afecta plățile lunare sau totale ale împrumutului, în acest caz putând include simularea unor scenarii de creștere, descreștere sau stagnare a ratelor dobânzii și evaluarea impactului asupra costului total al împrumutului.

Simulația creșterii veniturilor apare pentru a observa modul în care creșterea veniturilor sau scăderea altor cheltuieli ar putea influența capacitatea de plată a împrumutului, în acest caz dorindu-se evaluarea impactului unei creșteri a veniturilor asupra posibilității de a face plăți suplimentare sau de a rambursa mai rapid împrumutul.

În cazul simulației plăților suplimentare, se dorește evaluarea impactului plăților suplimentare asupra perioadei de rambursare a împrumutului, iar în cazul ultimei simulații amintite anterior se dorește evaluarea impactului refinanțării la o rată cu dobândă mai mică sau cu alte condiții mai favorabile.

În toate situațiile menționate anterior, apreciem că buna-credință există, în momentul în care între părți este prezent un mediu de încredere și colaborare, unde ambele își protejează interesele și drepturile, atât lor, cat și ale celeilalte părți. De asemenea, acestea acționează cu sinceritate și își furnizează reciproc informații clare și corecte.

Concluzii

În lumina cercetării noastre și a diverselor aspecte ale bunei-credințe în materia contractelor, ne reamintim cuvintele înțelepte ale lui Immanuel Kant, care a spus: „Dreptatea este cea mai importantă dintre toate bunurile, dar nu întotdeauna putem face dreptate. Putem însă întotdeauna să fim cinstiți”[19]. Acest citat subliniază importanța angajamentului nostru față de integritate, onestitate și corectitudine în toate interacțiunile noastre, inclusiv în cadrul relațiilor contractuale.

Importanţa acordată onestităţii şi, deci, bunei-credinţe, se reflectă fără echivoc și în celebra definiţie a lui Ulpian: “Juris preacepta sunt haec: honeste in vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere”.“honeste vivere” (“Principiile de drept sunt: a trai în mod onest, a nu vătăma pe nimeni și a da fiecăruia ceea ce i se cuvine”).[20]

Astfel, prin respectarea principiului bunei-credințe contribuim la crearea unei lumi în care onestitatea și loialitatea sunt valori fundamentale, iar relațiile contractuale și comerciale sunt fundamentate pe încredere reciprocă și respect reciproc. În acest fel, ne îndreptăm către un viitor în care justiția și echitatea sunt promovate în toate aspectele vieții noastre sociale și comerciale.

De-a lungul acestei lucrări științifice, am explorat și analizat multiplele aspecte și aplicări ale bunei-credințe în cadrul contractelor.

Din perspectiva teoretică, am constatat că buna-credință reprezintă un principiu juridic ce impune părților, implicate într-un contract, să acționeze cu loialitate, integritate și corectitudine reciprocă. Acest principiu nu este doar un simplu formalism, ci constituie o bază esențială pentru asigurarea echității și eficienței în executarea și interpretarea contractelor.

În practică, aplicarea bună-credinței în materia contractelor poate fi complexă și variată, deoarece trebuie adaptată la circumstanțele specifice ale fiecărui contract și la dinamica relațiilor dintre părți. Totuși, buna-credință servește drept ghid și standard de conduită pentru interpretarea și executarea contractelor, contribuind la menținerea echilibrului între interesele părților și la prevenirea disputelor și litigiilor.

De asemenea, în această lucrare științifică, am explorat conceptul de bună-credință în anumite contexte contractuale, inclusiv în cazul vânzării ca raport juridic aleatoriu și în împrumutul cu dobândă și simulațiile acestuia. Am evidențiat faptul că buna-credință joacă un rol crucial în stabilirea și interpretarea acestor tipuri de contracte, contribuind la asigurarea echității și integrității în relațiile comerciale și contractuale.

În cazul vânzării ca raport juridic aleatoriu, buna-credință este esențială pentru a echilibra interesele părților și pentru a garanta respectarea obligațiilor contractuale într-o manieră corectă și transparentă. Principiul bunei-credințe poate ajuta la prevenirea abuzurilor și la protejarea drepturilor și intereselor părților implicate într-o astfel de tranzacție.

În ceea ce privește împrumutul cu dobândă și simulațiile acestuia, respectarea bunei-credințe este crucială pentru a asigura că părțile acționează cu transparență și onestitate în ceea ce privește condițiile și termenii contractului. Principiul bunei-credințe poate ajuta la evitarea practicilor abuzive sau neloiale în cadrul acestor tranzacții financiare și la promovarea unei relații de încredere între împrumutător și împrumutat.

Prin urmare, încheierea și executarea acestor contracte cu respectarea principiului bunei-credințe este esențială pentru menținerea stabilității și integrității în cadrul relațiilor comerciale și contractuale, contribuind la dezvoltarea unui mediu de afaceri etic și responsabil.

În final, este evident că buna-credință în materia contractelor este mai mult decât o simplă formalitate legală; este un principiu fundamental ce subliniază importanța relațiilor de încredere și cooperare între părți. Într-o lume în continuă schimbare și complexitate, respectarea bunei-credințe rămâne esențială pentru menținerea integrității și încrederii în cadrul relațiilor comerciale și contractuale.


[1] Robert Vouin, La bonne foi, p. 34; Teoria bipartite a fost dezvoltată mai ales de autorul Morel, Cours de droit civil approfondi, 1937, capitolul: La bonne foi dans les actes juridiques.
[2] Francois Gorphe, Le principe de la bonne foi, p. 14-15.
[3] Robert Vouin, op. cit. p. 46.
[4] Art. 14, Noul Cod civil.
[5] Art. 1170, Noul Cod civil.
[6] Art. 1183, Noul Cod civil.
[7] Marius Ioan Floare, Consideraţii de drept comparat privind conceptele îngemănate de „bună-credinţă” şi „rea-credinţă” în materie contractuală, articol publicat în Revista Română de Drept Privat nr. 2/2014.
[8] Sergiu Băieșu, Buna-credință. Principiu fundamental al dreptului civil.
[9] A.A Moise, în FI.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1219-1220.
[10] Trofin Hristache, Efectele contractului în concepţia Noului Cod civil.
[11] Pentru informații suplimentare, a se vedea A.A. Moise, în FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, p. 1236 și Iosif Robi Urs, Petruța-Elena Ispas, Drept civil. Teoria obligațiilor, Editura Hamangiu, 2015, p. 50.
[12] Iosif Robi Urs, Petruța-Elena Ispas, Drept civil. Teoria obligațiilor, 2015, p. 51.
[13] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. II, p. 549.
[14] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a 9-a, Ed. Hamangiu, 2008, p. 57.
[15] Alina-Monica Axente, Fișe de drept privat roman, Editura Hamangiu, 2023, p. 202.
[16] Manuela Tăbăraș, Contracte speciale, Editura C.H. Beck, București, 2013
[17] https://blaj-law.ro/blog/contract-de-vanzare-cumparare/
[18] Manuela Tăbăraș, Contracte speciale, Editura C.H. Beck, București, 2013
[19] Immanuel Kant, Critica rațiunii practice.
[20] Emil Molcuț, Dan Oancea (1993). Drept roman. Casa de Editură și Presă „Șansa” și Ștefan Cocoș (1998). Drept Roman. Lumina Lex.


Andra-Maria Țațără
Studentă – Facultatea de Drept a Universității Titu Maiorescu din București

Citeşte mai mult despre , , , , , , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Poezii
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership