« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Selected Top Legal
CorporatePlatinum members

Pedeapsa cu moartea – de la avatarurile conceptuale romane la controversele actuale
14.06.2021 | Delia Ana-Maria FERARU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Delia Ana-Maria Feraru

Delia Ana-Maria Feraru

Motto: „Pedeapsa nu e decât un schimb de valori; este moneda cu care se plătește infracțiunea”
Carrara F. Programa del Corso di dirrito Criminale

I. Considerații introductive

De-a lungul istoriei, actele de violență, torturile și într-un final pedeapsa cu moartea, au fost folosite în scopul de a arăta lumii că fiecare fărădelege avea un preț mult prea scump ce trebuia plătit. Astfel, cei care nu respectau legea suportau consecințele de cele mai multe ori în colectivitate pentru ca în final fiecare cetățean să fie conștient de gravitatea situației. Aceste măsuri drastice sunt considerate a fi o formă de păstrare a ordinii publice, de la care lumea romană nu s-a abătut.

În dreptul roman vom întâlni astfel de prescripții sau reguli de conduită, acestea fiind implementate printr-o presiune socială și expunându-se la sancțiuni de diferite grade. Când vorbim de aplicarea normelor, ne gândim la faptul că romanii interpretau totul din perspectiva religioasă, și obișnuielnică ce era asigurată de o formă rudimentară a răzbunării personale. Cu timpul, această răzbunare a fost modificată prin „legea talionului”[1] dar și cu expulzarea din comunitate.

În istoria pedepselor fiecare legiuire penală s-a preocupat să-și stabilească un mod specific de sancționare în conformitate cu mentalitatea grupului social dar și cu obiectivele de politică penală[2]. Privind în ansamblu pedepsele admise și folosite de vechile legiuiri penale erau de o adevărată cruzime, nefiind prevăzute anumite limite generale și nici infracțiunile nu aveau limite speciale de pedeapsă, lăsând astfel soarta celui vinovat să stea în mâinile judecătorului care aplica sancțiunea în funcție de obiceiurile locurilor sau după propria sa imaginație.[3]

Ideologia juridică a avut un impact extrem de puternic asupra spiritualității romane prin imprimarea caracterelor specifice, dobândind astfel o puternică identitate proprie, delimitându-se de alte instituții și idei sociale.[4]

Când vorbim de prezența dreptului roman în dreptul contemporan nu vom face referire doar la câteva reguli, ci mai degrabă la o întreagă structură privind modul de exprimare, vocabularul și modul de gândire, care chiar dacă nu s-a păstrat ca un modus vivendi, se regăsește încă în mod semnificativ ca un modus cogitandi, atât în cadrul sistemului de drept continental (care i-a preluat forma), cât și în cel de common law (care i-a împrumutat spiritul).

II. Fizionomia pedepsei capitală în dreptul roman

A. Sistemul dreptului penal roman

Cu toate că cele mai aspre și cunoscute forme de pedeapsă și tortură aparțin imaginației romanilor, Codul lui Mu din China este similar, reglementând în exclusivitate problematica penală. Acest sistem de represiune penală era unul extrem de sever și barbar, iar de cele mai multe ori se ajungea la sadism. În acea perioadă, cei vinovați nu aveau parte de ceea ce astăzi am numi un proces echitabil în înțelesul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece totul se judeca pe baza unor principii tradiționale de drept cutumiar.

Revenind la dreptul penal din Roma Antică, menționăm cu titlu preliminar că romanii diferențiau foarte bine cele două forme de delicte, private sau publice. Statul acționa în mod represiv, prin mecanisme sancționatorii specifice asupra delictelor publice (practic, ceea ce astăzi am numi „infracțiunile împotriva interesului public” și care constituiau o încălcare a valorilor publice)[5]. Cu toate acestea, nu însemna că fiecare atac asupra unei persoane a reprezentat un delict privat. Spre exemplu, în Legea celor XII Table (“Lex duodecim tabullarum”) se vorbește despre importanța lui Pater Familias. Uciderea lui reprezenta un delict extrem de grav, ce era catalogat ca fiind delict privat (pentru că era îndreptat împotriva unei persoane private, nu împotriva statului), însă, dacă Pater Familias își omora unul dintre fii, acest lucru nu era sancționat, întrucât se considera că nu a făcut altceva decât să își exercite dreptul de viață și de moarte pe care îl avea asupra fiilor („ius vitae necisque”).

Pe măsură ce criminalitatea din Cetatea Eternă, apoi din Imperiu a crescut, unele infracțiuni ce aveau un caracter privat, s-au transformat în delicte publice (spre exemplu vătămările corporale grave). Violarea interesului public, incendierea culturilor, dar și insultarea demnitarilor sau a regalității a înfățișat o înaltă formă de trădare. Datorită măreției Imperiului, romanii aveau o mândrie semnificativă și puneau la loc de cinste respectul față de popor, astfel încât cei care îl dezonorau aveau să ispășească pedeapsa capitală, considerați a fi un inamic public.[6]

Așadar, în momentul analizării reacției juridice asupra criminalității din Roma Antică, este esențial să avem în vedere și caracteristicile de bază ale procedurii penale romane, având în vedere că o sancțiune penală vine ca rezultatul unei proceduri penale desfășurate și încheiate.[7]

Procesul penal din dreptul roman avea niște caracteristici aparte. Procesul se desfășura public, într-un forum roman și era supravegheat în permanență de către pretor. Publicul era atras în deosebi de procedurile penale susținute de oratori renumiți. Lex Calpurnia de Repetundis (149 î. Hr.) a introdus modificări cu privire la inițierea unei proceduri penale, acestea putând fi manifestată de oricine prin “accusatio popularis”, cu condiția să fie cetățean roman. S-au formulat diferite teorii în acest sens, Michael Crawford susținând chiar că pentru a da această facilitate și locuitorilor din provincii, li se acorda cetățenia romană strict pe durata procesului. Este însă o teorie slab împărtășită de către romaniști, care în marea lor majoritate consideră că un peregrin ar fi putut formula o astfel de accusatio doar dacă era reprezentat de un patronus, cetățean roman.[8]

Persoana care era condamnată la moarte avea dreptul de a face apel la popor[9] doar în cazul în care verdictul nu a fost pronunțat de către dictator (magistrat cu caracter extraordinar, ales pentru o perioadă determinată în perioade în care Roma era în pericol) sau de către un comandant militar (aici rațiunea caracterului definitiv al hotărârii era aceea a disciplinei militare). În măsura în care drepturile omului erau precar conturate în acele timpuri, sclavii erau bunuri, și nu persoane, iar peregrinii dediticii (locuitorii provinciilor care s-au opus prin forța armelor cucerii romane) cădeau în sclavie automat dacă veneau la Roman, este de admirat faptul că în Legea celor XII Table exista o regulă ce se aseamănă cu prezumția de nevinovăție și cu garanția unui proces echitabil. “Condamnarea la moarte a oricărui om, oricine ar putea fi acesta, fără a fi fost judecat, este interzisă”.

B. Formele pedepsei capitale în dreptul roman

Dreptul roman cunoștea mai multe tipuri de pedepse, ele fiind o formă predominantă a reacției publice la comportamentele condamnabile social. Una dintre cele mai vechi modalități de pedeapsă s-a numit “Aeque et ignis interdictio[10] și consta în pierderea cetățeniei și libertății. Deși era cea mai veche metodă, aceasta era pe departe ca fiind cea mai crudă, existând de altfel și pedeapsa capitală.

Istoria i-a reținut pe romani și din pricina cruzimii și a unei oarecare insensibilități de care păreau să  dea dovadă , iar celebrele dueluri din arene în care gladiatorii erau puși să se lupte cu animale sălbatice[11], nu reprezintă situații singulare. În această circumstanță, este de la sine înțeles faptul că cei care intrau în acele lupte inegale nu aveau cum să iasă vii.  Lucrul și mai surprinzător este faptul ca toată această activitate barbară se desfășura sub ochii unui public destul de mare, aceștia tratând totul ca o formă de divertisment, nu doar ca un exemplu de “așa nu!”.

Cunoscută și în alte împrejurări din Antichitate, până în prezent, romanii alegeau și decapitarea pentru cei care încălcau legea[12]. Aceasta era cea mai veche formă de pedeapsă capitală, mai precis, decapitarea cu securea, înlocuită în Principat cu decapitarea cu sabia. Condamnatul era legat de un stâlp sau de un copac infertil, cu mâinile la spate, apoi este dezbrăcat și biciuit, iar în final decapitat.[13]

O altă metodă specifică romanilor era aruncarea condamnaților de pe Stânca Tarpeiană, metodă ce se aplica îndeosebi celor care depuneau mărturie falsă sau tâlharilor.[14]

Cu toate acestea, imaginația romanilor nu se oprea aici, astfel încât poate cea mai uimitoare formă de execuție era așa numita „poena cullei” – pedeapsa sacului. Aceasta presupunea ca cel condamnat era băgat viu într-un sac de piele, împreună cu alte animale (câini, maimuțe, șerpi) și aruncați în mare. Originea acestei pedepse deosebit de barbare pentru un popor pragmatic și civilizat cum erau romanii, a fost intens discutată de romaniști. Se pare că în perioada regalității, paricidul nu era sancționat juridic, întrucât juriștii îl considerau o faptă mult prea gravă și rușinoasă pentru a fi demnă de menționat, fie și sub aspectul stabilirii unei pedepse. Însă creșterea numărului acestor delicte, a determinat nevoia de a le incrimina, astfel încât, în anul 53 î.Hr., prin Lex Pompeia de parricidis, a fost instituită „poena cullei”. Din cauza gravității sale extreme, a fost gândită o pedeapsă atât de înfiorătoare, încât să descurajeze și cel mai nerecunoscător și crud fiu să își ucidă tatăl.

Prin urmare, dreptul la o moarte ușoară în care persoana executată să se odihnească într-un mormânt era exclusă pentru cei care alegeau totuși să recurgă la acest gest criminal contra-firii.

Răstignirea (pe care o cunoaștem astăzi mai ales prin intermediul Evangheliilor), dar care apare descrisă și de către Seneca, Cicero, Tacitus sau Titus Livius, este o altă formă a pedepsei cu moartea. În acest mod erau executați sclavii, precum și cei care întrețineau relații intime cu vestalele, însă izvoarele vorbesc și despre membri ai clasei superioare care ar fi fost executați altfel, din cauza gravității faptelor comise. Cert este că cu timpul, a devenit o pedeapsă aplicată în general sclavilor și celor din păturile mai sărace ale societății, iar în ultimii ani ai domniei lui Constantin, a fost înlocuită cu spânzurarea publică.[15]

Alte modalități de execuție erau lapidarea (aruncarea cu pietre până la moarte, din latinescul lapis, lapidis – piatră), arderea pe rug, îngroparea de viu sau execuțiile din cadrul sărbătorilor populare. În cazul acestora din urmă, este bine cunoscut masacrul prizonierilor de război din Britannia, din anul 47 (în timpul împăratului Claudius).

O modalitate foarte veche și foarte puțin întâlnită era cea prin intermediul supliciului dezmembrării, pe care Suetonius[16] și Titus Livius[17] o relatează ca fiind aplicată de regele Tullius Hostilius, împotriva lui Mettius Fufetius, care „ațâță fățiș printr-un edict celelalte popoare învecinate și prefăcându-se că încheie alianțe cu ele, puse la cale trădarea Romei.[18]

C. Executarea femeilor – un regim particular

Pedeapsa cu moartea comporta anumite particularități atunci când se aplica unei femei. În primul rând, în cazul lor, execuția nu avea caracter public. De asemenea, lor nu li se aplica biciuirea de dinainte de execuție (care la bărbați era o regulă), iar în cazul femeilor însărcinate, execuția putea fi amânată până după momentului nașterii.

În cazul vestalelor, exista un ritual specific pentru execuție, care era realizată de Pontifex Maximus. Izvoarele atestă de asemenea faptul că înainte de execuție, vestalele erau violate, tot ca un efect al pedepsei și tot de către Pontifex Maximus.

Vestala astfel condamnată era dezbrăcată de însemnele sacerdotale, dusă pe o targă la mormânt și îngropată de vie, fără onoruri funerare[19]. Ea era închisă în mormânt, unde avea o cantitate infimă de apă și hrană, considerându-se în mod simbolic că zeița Vesta va decide dacă trăiește sau moare.

Celelalte femei, în timpul Republicii, erau executate de către magistrat, în subsolul închisorii orașului, iar execuția femeii departe de ochii publicului, pare să fi persistat și în imperiu. Locusta, desemnată de unii romaniști „primul ucigaș în serie atestat istoric[20], care ar fi otrăvit sute de oameni, ajutând-o pe Agrippina să îl otrăvească pe Claudius, iar pe Nero să îl otrăvească pe Britannicus, condamnată la moarte de împăratul Galba, a fost dusă în lanțuri prin tot orașul spre locul execuției, însă izvoarele nu vorbesc despre faptul că ar fi fost și executată în public, fapt ce ne face să credem că regula continua să fie aplicată.

Toate aceste forme de execuție aveau o menire, deoarece, după cum bine știm, în materia dreptului penal, vechiul drept roman (ale cărui reminiscențe în zona dreptului penal au persistat până târziu în Imperiu) aplica legea talionului, iar cruzimea și modalitatea pedepsei depindea foarte mult de fapta pe care inculpatul a săvârșit-o.[21]

Astfel, pentru Legea Talionului, pedeapsa cu moartea înfățișează cea mai expresivă reminiscență deoarece nici până în secolul nostru nu a fost înlăturată în unele state ale lumii. Bineînțeles ca în secolul XXI, nu mai există o executare atât de atroce și primitivă, dar cu toate acestea, subiectul nu este unul de neglijat.

III. Pedeapsa capitală în contemporaneitate

Pe parcursul evoluției umane, mereu au existat păreri cum că pedeapsa capitală ar trebui menținută sau extinsă, fapt pentru care s-au stârnit numeroase controverse pe această temă.

În primul rând, problematica actuală care a stârnit controverse la nivel global este următoarea:

“Este sau nu constituțională pedeapsa capitală?”

De aceea, de-a lungul timpului, societatea a căutat diferite modalități de menținere a ordinii publice, ajungându-  se astfel la adoptarea unor norme de conduită care să  facă diferența între ceea ce este sau nu permis.

Tema aceasta a fost dezbătută încă de pe vremea lui Cicero, Caesar sau Sfântul Augustin,dar tocmai în perioada medievală, pe la începutul secolului al XVIII-lea, statele lumii au început să acorde o atenție sporită asupra teoriilor umaniste care susțineau că pedeapsa cu moartea ar trebui interzisă. Primul umanist care a abordat acest subiect în zorii dreptului penal modern a fost Cesare Beccaria. Ca urmare, așa a apărut Teoria Beccariană.[22]

El consideră că “Pentru mine este o absurditate ca legea, care exprimă voința comună și detestă și pedepsește omuciderea, să comită ea însăși una și, pentru a împiedica cetățenii de la a săvârși o crimă, să comande comiterea uneia  public”, luptându-se împotriva pedepsei capitale. De asemenea, Beccaria este de părere că este imoral ca statul sa aleagă aceasta variantă deoarece executarea nu este o soluție. Un prim argument ar fi faptul că executarea într-un spațiu public ar instiga la mai multă violență, iar sufletele oamenilor s-ar degrada, ștergându-se  orice formă de empatie, milă sau bunătate. “această risipă inutilă de chinuri  care nu i-a făcut niciodată pe oameni mai buni.[23]

Astfel, în opinia sa: “Spectacolul înspăimântător, dar trecător al morții unui ticălos este o frână mai slabă împotriva infracțiunilor decât îndelungul și continuul exemplu al unui om privit de libertatea sa[24].” Această mentalitate ar trebui promovată cu desăvârșire în zilele noastre, mai precis în statele în care pedeapsa cu moartea este prezentă, deoarece privarea de libertate poate fi în opinia mea și o formă de corecție, o formă mult mai dureroasă, pentru cei care săvârșesc fapte extrem de grave. În tratatul lui Beccaria, principiile umaniste au stat la baza unor articole extrem de importante precum “Declarația drepturilor omului și cetățeanului” din 1789.

În prezent, “Orice om are dreptul la viață, libertate și inviolabilitatea persoanei.[25]

Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege.Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar.[26]

Interdicția pedepsei cu moartea apare atât în Convenția Europeană a Drepturilor Omului adoptată de Consiliul Europei în 1950, cât și în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Dintre toate țările europene moderne, prima care a abolit pedeapsa cu moartea a fost San Marino în anul 1865, iar următoarele au fost, poate că surprinzător, state mici, respectiv Kazahstan și Letonia care au abolit-o parțial pentru infracțiunile obișnuite, însă nu și pentru crimele pe timp de război. În prezent, pedeapsa capitală a fost desființată în toate statele europene, mai puțin Belarus.

De admirat este faptul că în cadrul Consiliului European, s-a adoptat “Ziua Europeană împotriva pedepsei cu moartea” la data de 10 octombrie 2002. Această zi dedicată împotrivirii pedepsei capitale a reprezentat un demers imens în lupta suprimării acesteia la nivel global.

La nivel național, în România, conform articolului 22 din Constituție, pedeapsa capitală este interzisă, fără vreo altă excepție, fiind considerată a fi contrară drepturilor naturale ale omului.

În statele unde pedeapsa cu moartea încă este prezentă, metodele de executare nu mai au un caracter atât de crud precum în Roma Antică. De exemplu, în Taiwan, deținutul este mai întâi cu un anestezic puternic, iar mai apoi împușcat în piept. Peste ocean, în Statele Unite ale Americii, condamnații la moarte au posibilitatea de a-și alege singuri modalitatea prin care sfârșesc, fiind posibilă electrocutarea, gazarea, spânzurarea sau injectarea unei substanțe letale. Condamnarea la moarte mai este prezentă și în unele state islamice, unde aceasta se realizează prin decapitare sau lapidare.

IV. Concluzii

În final trebuie avut în vedere faptul că această pedeapsă capitală, nu ține doar de domeniul trecutului, ea fiind folosită și în prezent datorita dreptului cutumiar care și-a pus amprenta asupra statelor respective.

Prin urmare, pedeapsa capitală ce se aplica în Roma Antică ar trebui să rămână în trecut deoarece în acea perioadă era de înțeles faptul că fiecare fărădelege trebuia plătită prin această formă, însă cu trecerea celor două mii de ani, omenirea ar trebui să evolueze și să aibă în considerare faptul că dreptul la viată este un drept natural, fundamental pe care nimeni nu ar trebui să îl poată contesta.


[1] Legea talionului – cea mai veche lege penală descrisă în „Vechiul Testamaent’’( cunoscută sub expresia “ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”). Cuvântul ‘’talion” provine din latinescul “talionis”, ceea ce înseamnă “similar” sau “la fel”. Acest lucru indică faptul ca vinovatul trebuie să-și ispășească pedeapsa în același fel precum răul provocat victimei.
[2] “Revista Națională de Drept”, articolul “Evoluția pedepselor ca sancțiuni în drept penal” paragraful 13
[3] Șt. Ghe. Longinescu “Legi vechi românești și izvoarele lor” Vol. 1, București 1912, p. 76.
[4] Emil Molcuț, Ed. Universul Juridic, Curs de Drept Privat Roman.
[5] System of punishment in roman law – Filip Miric, Ph. D Associate for post graduate students.
[6] Legea celor XII Table, Tabla IX DREPTUL PUBLIC alin. 5.
[7] Inițial, funcția judiciară a fost formată din magistrați (judecători de pace), iar în mod excepțional de Comitia Centuriata.
[8] Ian Betts, Bruce Marshall, „The Lex Calpurnia of 149 BC”, Antichthon, Volum 47, 2013, p. 50–52.
[9] Exista o adunare numită “provocation ad populum” care îi dădea posibilitatea celui condamnat să scape de pedeapsa capitală, transformând-o într-o pedeapsă mai ușoară ce era stabilită de un tribunal popular.
[10] A reprezentat o formă de exil,persoana fiind alungată  din comunitate, pierzându- si orice drept pe care il garanta cetățenia romana.
[11] În limba latină această modalitate se numea “damnatio ad bestias”.
[12] În latină:”percussio securi”
[13] Ștefan Cocoș, Alexandru Florin Măgureanu, Instituții de Drept Penal Roman, ed. Pro Universitaria, București, 2014, p. 157.
[14]Dejectio e rupe Tarpeia”-  Legea celor XII Table “Tabla VII” alin 23. – “O persoană care a fost găsită vinovată de mărturie falsă va fi aruncată de pe Stânca Tarpeiană”
[15] Ștefan Cocoș, Alexandru Florin Măgureanu, op. Cit., p. 159.
[16] Suetonius, Cei 12 Cezari, 39, 5-6.
[17] Titus Livius, 1, 27.
[18] Ibidem.
[19] Theodor Mommsen, Le droit penal romain, vol. III, ed. Albert Fontemoing, Paris, 1907, p. 268 – 269.
[20] Ștefan Cocoș, Alexandru Florin Măgureanu, op. cit., p. 166.
[21]Răzbunarea nelimitată ducea la inevitabile şi interminabile excese vindicative, slăbind colectivitatea în care se producea. Cu timpul, grupul social a realizat că poate deveni puternic numai prin impunerea unor norme limitatoare ale răzbunării între membrii săi. Talionul sau „legea talionului” a reprezentat la momentul apariţiei sale un mare progres moral şi juridic, tocmai pentru că a impus limitarea reacţiei răzbunării defensive, aplicându-se principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.
[22] În secolul al XVII-lea. Cesare Beccaria lansa o teorie conformă cu cele susținute până atunci de Cicero, Caesar și Sfântul Augustin.
[23] Cesare Beccaria – “Despre infracțiuni și pedepse”,  p. 103.
[24] Cesare Beccaria – “Despre infracțiuni și pedepse”, p. 99
[25] Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 3
[26] Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 6


Delia Ana-Maria Feraru
Student – Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Studii Economice din București

Coordonator: Drd. Ionela Cuciureanu

Cuvinte cheie: , , ,
Secţiuni: Articole, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL, Studii, UNIVERSITARIA | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD