« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Selected Top Legal
CorporatePlatinum members
 1 comentariu

Dreptul roman aplicat în provincia romană Iudeea: O perspectivă juridică asupra unui proces biblic
15.06.2021 | Alexandra CREȚU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Alexandra Crețu

Alexandra Crețu

Motto: „Dreptul roman a trăit o viață milenară, căci s-a născut în epoca fondării Romei și s-a aplicat până la moartea împăratului Justinian.”
Emil Molcuț

I. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Dreptul roman a fost și va rămâne în istorie ca părintele științei pe care noi astăzi o numim drept. Prin intermediul jurisconsulților romani, ne parvine una din primele definiții ale dreptului: „Juris praecepta sunt haec: honeste vivere alterum non laedere suum cuique tribuere.” – Ulpian[1]. O altă definiție a dreptului ne parvine însă prin intermediul faimosului jurisconsult Celsus care ne spune că „Jus est ars boni et aequi[2]. Importanța sa va ajunge să atingă limite necontenite de-a lungul istoriei, în prezent ajungând să fie model pentru dreptul contemporan, fie că ne referim la sistemul continental, fie că ne referim la cel de comon law.

Curajul și dorința de expansiune a romanilor va duce la aplicarea dreptului roman în numeroase provincii ce vor ajunge sub stăpânirea romană. O astfel de provincie, cea despre care am ales să vorbesc în această lucrare este Iudeea. Iudeea, binecunoscută în istorie și ca Regatul Iuda sau Regatul Iudeii este consemnată biblic ca apărând în anul 1047 î. Hr. În anul 6 d. Hr. este cucerită de Octavianus Augustus[3], rămânând provincie romană până în anul 132. La rândul său, aceasta era formată din trei alte provincii atestate istoric: Iudeea, Samaria și Idumea.

În timpul dominației romane aveau să se petreacă evenimente ce urmau a avea un ecou puternic atât din punct de vedere religios, cât și istoric. Pe aceste meleaguri avea să aibă loc cel mai important proces din istoria juridică existentă până în zilele noastre, și anume procesul lui Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor (INRI).[4]

„Înțelegerea fenomenului Iisus Hristos în istoria omenirii (a lumii acesteia”) rămâne o problemă perenă și permanent deschisă pentru orice generație, iar una dintre „cheile” sale fundamentale o reprezintă, fără îndoială, interpretarea, înțelegerea sensurilor și asumarea valorilor promovate prin procesul său judiciar de acum aproape două mii de ani.”[5]

Deși nu există o bogăție foarte mare de izvoare documentare care să ateste și/sau să detalieze acest proces de proporții colosale pentru creștinism, în prezent cea mai răspândită religie din lume, această temă a fost destul de mediatizată, ba chiar în anul 1933, pe data de 25 aprilie, la Ierusalim s-a decis revizuirea procesului. 15 ani mai târziu, în anul 1948, la Curtea de Apel de la Ierusalim ce îl avea ca prim-președinte pe Moses Smoira, s-a decis faptul că redeschiderea procesului era un fapt imposibil, atât datorită lipsei unor noi dovezi ce ar fi făcut posibilă redeschiderea procesului, cât și datorită faptului că singura autoritate capabilă să redeschidă procesul, Imperiul Roman, dispăruse încă din secolul V, fiind divizat în Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit.

Un fapt inedit însă a venit din partea unui inginer de origine olandeză pe nume Robert Groskamp care a uimit societatea contemporană lui prin faptul că a făcut apel împotriva sentinței pe care în urmă cu aproape 2000 de ani Pilat din Pont o dăduse.

II. CRUCIFICAREA UNUI IUDEU ȘI (IN)CORECTA APLICARE A DREPTULUI ROMAN

A. Contextul politico-religios

Pentru a înțelege însă toate aceste dileme pe care societatea din ziua de astăzi le are, trebuie să ne întoarcem în timp, mai exact într-o zi de vineri, 7 aprilie anul 30 d. Hr. De-a lungul timpului au existat numeroase controverse pe tema existenței procesului lui Iisus, cauzate poate de existența săracă a documentelor care să ateste acest proces, principalele surse fiind cele patru evanghelii, mai exact acelea a lui Marcu, Matei, Luca și Ioan. În Marea Britanie, mai exact în Manchester, se găsește unul din cele mai bogate în informații papirusuri care conține fragmente din Scripturi[6]. Se aproximează că acesta a fost scris în anul 125 d. Hr. și conține date importante referitoare la ceea ce nu doar teologii creștini, ci și romaniștii desemnează ca fiind cea mai mare eroare judiciară din istorie. Literatura iudaică a evitat să abordeze acest subiect, pe care îl văd ca pe unul sensibil. Singurul document în care este menționat în treacăt procesul lui Iisus este Talmudul, care amintește de o tradiție conform căreia Iisus a fost spânzurat în ajunul Paștelui[7], acest „spânzurat” fiind de fapt un termen generic, care la iudei avea sensul de crucificat ori atârnat („spânzurat”) de cruce. Un alt text religios ce pomenește în treacăt de dispariția celui pe care creștinii îl numesc Mântuitorul este Coranul. Deși destul de ambigue, versetele 157-158 din sura a 4-a[8] îi învinuiesc pe evrei de moartea lui Iisus, conform cărții sacre a Islamului, aceștia afirmând că „Noi l-am omorât pe Mesia.”

Puținele surse cu adevărat istorice ne parvin chiar prin istoricii romani, chiar cel numit părintele istoriografiei latine, Tacitus[9], vorbind despre procesul lui Iisus în Anale, lucrare care inițial s-a numit Ab Excessu Divi Augusti, în care este descrisă istoria împăraților din dinastia Iuliană, începând cu anul 14 cu Augustus, primul împărat roman, până la Nero, în 68. În relatările despre domnia celui din urmă menționat se precizează că: „Christos (Christus), căpetenia de la care își luaseră numele, pe vremea împăratului Tiberius fusese osândit (executat) de către procuratorul Pontius Pilatus.[10]

Revenind la contextul istoric care a dus la producerea acestor evenimente, putem vorbi despre o provincie ce măsura circa 600.000 de locuitori, dintre care 25.000 locuiau în capitala ei, Ierusalim, în care se afla Marele Templu[11]. „Poporul iudeu suporta cu greu dominația străină, strictă și apăsătoare.”[12]. În anul 1964, A. Bickerman susține la Institutul de drept roman din Paris o teză care afirma faptul că fiecare autor al evangheliilor a ales să scrie versiunea sa în funcție de legislația pe o cunoștea. Astfel, Marcu a folosit în scrierile sale procedura locală, aceea a iudeilor, iar la polul opus se afla Luca, adoptând procedura romană, cea oficială în provincie[13]. Vorbind despre procedura romană, aceasta de-a lungul timpului a suferit anumite transformări, cea mai veche procedură fiind cea a a legisacțiunilor[14], urmată de cea formulară[15], ulterior fiind aplicată cea mai nouă, și anume cea extraordinară.[16]

Pentru a începe să analizăm această „mare eroare judiciară” însă trebuie să datăm procesul pentru a vedea cărei perioadă îi corespunde. Conform datării făcută de istorici, procedura folosită în judecarea lui Iisus, trimisul lui Dumnezeu pe pământ, a fost aceea ”extra ordinem”[17] (extraordinară), procedură care se desfășura într-o singură etapă, în fața magistratului, atât în fapt, cât și în drept și fără necesitatea de a rosti formule solemne.

În pragul sărbătorii iudaice Pesah[18] (Paștele), Iisus (care după dreptul roman avea statutul juridic de peregrin, edictul care acorda cetățenie romană tuturor bărbaților liberi din Imperiu fiind dat de către Împăratul Caracalla abia două secole mai târziu) ajunge în Ierusalim, orașul sfânt, alături de discipolii săi ce mai târziu vor fi numiți apostoli. Tradiția spunea că fiecare evreu trebuia să ajungă la Ierusalim pentru a sărbători Paștele. Pelerinii erau obligați, conform obiceiurilor, să sacrifice animale și porumbei.[19]

Aceste obiceiuri aproape păgâne însă stârnesc în Iisus un comportament care în ochii celorlalți ar putea părea ca fiind necontrolat, în urma căruia rezultă un episod rămas în Noul Testament sub numele de „alungarea negustorilor din templu”[20], care la rândul său va duce la mânierea oficialilor bisericii, arhiereii, care vor avea un rol fundamental în procesul și condamnarea sa la moarte.

B. Desfășurarea evenimentelor

În seara zilei de joi, 13 Nisan conform calendarului iudeu, are loc Cina cea de taină. În urma acesteia, Iisus merge însoțit de apostolii săi în Grădina Ghetsimani, dintre aceștia alegând pe trei
(Petru, Iacob și Ioan) cu care urcă la poalele muntelui pentru a-l însoți în drumul anevoios ce avea să urmeze[21]. Atmosfera devine din ce în ce mai tensionată, atingând cote maxime în momentul în care Iisus este arestat de către un grup de iudei, afirmația conform căreia acesta ar fi fost arestat de militari romani negăsindu-și un fundament în procedura romană, deoarece romanii nu se amestecau în probleme de ordin religios între iudei, ci erau interesați exclusiv de acele delicte ce aveau ca scop periclitarea celebrei „pax romana.[22]

Evanghelia după Ioan transmite importante informații cu referire la trupele ce l-au arestat pe Iisus, acestea fiind numite ministros pharisaeis, „oaste și slujitori de la arhierei și de la farisei”, ce aveau și rol de poliție judiciară[23] în cazurile ce intrau în jurisdicția Sinedriului[24]. Acesta avea rol consultativ în timpul domniei lui Irod cel Mare, același Irod ce este pomenit în Noul Testament ca fiind un ucigaș al pruncilor până în 2 ani, Iisus supraviețuind însă acestei prigoniri. După moartea regelui Irod în anul 4 însă, provincia Iudeea trece în administrația directă a Imperiului Roman, Sinedriul dobândind puterea de a soluționa probleme cu caracter juridico-religios. Deși primeau această atribuție întâmpinau însă o problemă, și anume aceea că nu puteau aplica pedeapsa capitală (jus gladii), care putea fi aplicată strict de prefectul roman al provinciei și de nimeni altcineva în afara de acesta. În cazul procesului pe care îl analizăm prefectul din acel timp era Pilat din Pont, figură asupra căreia ne vom apleca ulterior în cuprinsul lucrării.

De aici începe drumul anevoios al patimilor de la Anna la Caiafa[25], de unde și expresia atât de populară astăzi. Deși evreii au făcut tot posibilul pentru a găsi dovezi împotriva lui Iisus, condamnându-l pe acesta, nu au reușit să ducă procesul până la sfârșit, găsindu-l vinovat. Astfel au invocat faptul că Iisus ar atenta la pax romana, găsind de cuviință ca această judecată să fie făcută de către autoritatea romanilor în provincie.[26]

După cum am menționat mai sus, în acea perioadă procedura aplicabilă era cognitio extra ordinem, care cuprindea patru părți: acuzarea, interogatoriul, mărturisirea acuzatului (în cazul în care avea loc) și sentința. Atribuțiile prefectului erau acelea să îi asculte pe delatori, pe acuzat, să verifice și valorifice probele date. Procesul avea un caracter public iar limba în care se desfășura era cea latină, fapt discutabil însă în cazul majorității proceselor din provincii, unde nu toți peregrinii vorbeau latină și la fel de discutabil în cazul lui Iisus, deoarece limba cunoscută de acesta era aramaica.[27]

C. Pilatus ex Ponto – portretul unui guvernator roman

Pentru a înțelege cât mai bine procesul lui Iisus trebuie să îl cunoaștem în amănunt pe judecătorul său, procuratorul provinciei romane Iudeea, Ponțiu Pilat (26 – 36 d. Hr.). Acesta este trimis într-o misiune specială în provincie de către împăratul Tiberius[28], la cererea lui Sejanus, care era un om foarte puternic în stat, fiind prefectul cohortelor pretoriene[29]. Conform informațiilor ce ne-au parvenit până în ziua de astăzi, Pilat aparținea ordinului cavalerilor, anterior construindu-și o carieră militară. Evangheliile îi construiesc o imagine a unui om drept, blând, ba chiar încercând să îl achite pe Iisus prin episodul cu Barabbas, prin care este dispus să elibereze un condamnat cu ocazia Paștelui. Pe de altă parte, imaginea pe care i-o creionează istoricii romani, nu pare să îl complimenteze atât de mult: aceștia prezintă ca pe un prototip al funcționarului roman, comod, corupt, temător pentru funcția sa, un tiran cu sânge rece.

Ajunși în fața acestuia, arhiereii și fariseii aduc învinuiri lui Iisus, care însă autorității competente i se par minore și exclusiv religioase, acest fapt atrăgând cu sine readucerea procesului în jurisdicția Sinedriului, fapt pe care acuzatorii nu îl doreau sub nicio formă. Reticența lui Pillat de a-l judecat, nu trebuie însă căutată în umanismul acestuia sau într-o oarecare simpatie față de creștinism, ci mai degrabă în dorința de a sta deoparte de un proces care sub masca unor acuze religioase, risca să fie un proces politic și care, ajuns la urechile împăratului, l-ar fi putut pune într-o lumină nefavorabilă. Prin urmare, față de rezervele prefectului roman și exploatându-i slăbiciunile politice, oficialii iudei recurg la o altă tactică, invocând delictul de lezmajestate[30], prin aceasta susținând că Iisus pretinde a fi „rege al Iudeilor.”[31]

Acest fapt corespunde lui cognitio, parte a procesului în care acuzatorii își expuneau acuzațiile iar judecătorul aștepta reacția acuzatului[32]. Din partea lui Iisus însă nu a existat nici un mecanism de apărare, acesta preferând să tacă. Conform procedurii romane, cel acuzat avea trei posibilități: să combată cele spuse de reclamanți, să recunoască, situație în care era condamnat fără administrarea altor probe pe baza principiului „confessus pro iudicatus est” (cel care a mărturisit are același statut ca cel judecat și condamnat) sau să nu se apere în niciun fel, caz care era de asemenea echivalent cu o recunoaștere și de asemenea ducea la condamnare fără administrarea altor probe.

„Deci Pilat a intrat iarăși în pretoriu și a chemat pe Iisus și I-a zis:Tu ești regele Iudeilor?” (Ioan 18,33), „Iar Pilat L-a întrebat, zicând: Tu ești regele iudeilor?” (Luca 23,3). Astfel începe interogatoriul acuzatului, care la întrebarea adresată răspunde ambiguu, afirmând după cum spune Evanghelia „Tu dicis (tu spui)”. Funcționarul roman duplicitar și comod, care sperase că va găsi în Iudeea o sinecură, în ciuda faptului că provincia era una destul de greu de guvernat din cauza răscoalelor frecvente ale extremiștilor zeloți, pus în fața acestui proces atât de dificil, care devenise unul fățiș politic, recurge la un ultim subterfugiu procedural: trimiterea lui către regele Galileei, Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare.

Această măsură procedurală se regăsește în textele jurisconsultului Celsus și în două texte din Digeste[33], conform cărora un guvernator putea să trimită cauza spre judecarea conducătorului local al provinciei, care ar urma să îl judece după dreptul local (ceea ce dreptul roman desemna generic cu titlul „leges moresque peregrinorum[34]. Irod Antipa refuză însă judecarea procesului, acesta revenind din nou în mâinile lui Ponțiu Pilat, situație pe care astăzi am desemna-o în termenii procedurii civile moderne, cu titlul de conflict negativ de competență. Astăzi, un astfel de conflict ar fi trebuit soluționat de către instanța ierarhic superioară. Translatându-l în dreptul vremii, conchidem că Iisus ar fi putut „apela” sentința la împăratul Tiberius.

Anterior am amintit despre episodul cu Barabbas, în care Pilat dă șansa poporului evreu de a salva pe unul dintre tâlharii judecați, episod ce însă este puternic contestat de istorici deoarece în dreptul roman nu se obișnuia ca procuratorul să ofere drept de grațiere popoarelor ocupate. „Procedurile juridice romane de aplicare a grațierii acuzatului de la începutul Imperiului nu sunt pe deplin cunoscute. Se întâlneau trei forme de manifestare a acesteia, dintre care două se refereau la forma colectivă de acordare: abolitio – o grațiere colectivă prin abandonarea unei „proceduri judiciare controversate”; indulgentia – corespundea „unei neaplicări a pedepsei în urma unui apel” și o ultima,a treia, procedura venia care viza mai ales indivizii, atunci când fie judecătorul reținea serioase circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului, fie că proceda pur și simplu la o liberalitate. Desigur, în cauză era posibilă această din urmă modalitate.”[35]

Un alt episod amintit în Evanghelii care este de asemenea vehement contestat de către pragmatismul istoric este cel în care soția lui Pilat are un vis în care i se comunică faptul că Iisus este nevinovat și nu ar trebui pedepsit. Acest fapt este total eronat deoarece se știe că încă din timpul lui Octavianus Augustus soțiile prefecților nu aveau dreptul de a-i însoți pe aceștia în provinciile pe care le conducea, în special în cele atât de îndepărtate precum Iudeea.[36]

Un alt episod evanghelic care de această dată este unul menționat de juriștii romani este acela în care Pilat se spală pe mâini, fiind un gest prin care un magistrat se desolidariza de o mulțime care îl constrângea să facă un gest care în fapt îi repugna.

Crimen laese majestatis populi romani”, infracțiune care afecta integritatea împăratului, a fost introdusă în dreptul penal roman printr-o lege edictată de Iulius Caesar în anul 46 î. Hr., fiind validată încă o dată de nepotul său, Augustus, în anul 8 d. Hr. Pedeapsa pentru această infracțiune era cea capitală, cea care de altfel s-a și aplicat în cazul lui Iisus. Din porticul pretorului, Pilat începe prodecura pro tribunali, de unde aplică Lex Iulia de lezmajestate și strigă sentința: Ibis ad crucem!

D. Aplicarea pedepsei

Sentința a fost însă consemnată pe o tăbliță ce purta numele de titulus, pe care erau scrise numele condamnatului, vina și causa poenae, crucificarea. Acesta este menționat sub patru forme în evanghelii :„Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor”, cel care s-a impus, INRI – Iisus Nazarenus Rex Iudaeorum)  (Ioan, 19; 19), „Acesta este regele iudeilor” (Luca 23, 38); „Regele iudeilor” (Marcu 27, 37); „Acesta este Iisus, regele Iudeilor” (Matei 27, 37)[37]. Acest titulus urma să fie fixat deasupra capului celui ce urma să fie răstignit pe cruce.

Dreptul penal roman recunoștea trei tipuri de pedeapsă capitală: decapitarea (decollatio), arderea (crematio) și crucificarea (ferae). Rareori era folosită devorarea de către animale (ferae), cel mai probabil în cazuri excepționale. Cicero considera răstignirea pe cruce drept supliciul cel mai crud și cel mai îngrozitor.[38] Această pedeapsă implica printre altele, pe lângă durerile de nesuportat și degradarea cu batjocura. „Merită să atârni pe furcă (a crucii) cu brațele desfăcute și trupul numai răni, cu singura speranță de a amâna lucrul cel mai dorit de cel chinuit: sfârșitul chinurilor?”[39]

Plutonul de execuție ce l-a însoțit pe Iisus pe ultimul drum a fost format dintr-un quatemion[40], dintre care unul avea grad de centurion ori ofițer subordonat lui. Bârna orizontală a crucii se numea patibulum iar stâlpul vertical stipes. De gâtul condamnatului era agățat titulus, care ulterior era fixat pe cruce. Drumul spre Golgota era unul epuizant pentru Iisus, fapt ce îi determină pe soldați să îl oprească pe Simon din Cirene pentru a-i duce crucea.[41]

Un fapt important în răstignirea lui Iisus l-a avut și locul în care acesta a fost pus, astfel el a fost așezat între cei doi tâlhari datorită crimei de care era acuzat, și anume lezmajestatea. După crucificare, bunurile lui Iisus au fost împărțite între soldații romani ce au asistat la execuție, obicei roman confirmat de Tacit în Anale ( 6,29).

III. CONCLUZII

După cum s-a scris în lucrările dedicate acestui eveniment cu importanță semnificativă și bogate semnificații simbolice, teologice și nu în ultimul rând juridice, „Procesul lui Iisus este, așa cum afirmă A. Damien[42], un proces capital pentru istoria umanității: pentru credincioși el deschide calea mântuirii, iar pentru cei indiferenți perspectivei teologice el are o semnificație profundă, deoarece Iisus devine, după patimile suportate și crucificarea sa, simbolul condamnatului nevinovat și al erorii judiciare oricând posibile. Mai ales în această ultimă privință, procesul modern a învățat ceva esențial: decât să condamni un inocent, mai bine să rămână nepedepsit un vinovat!”[43]

Dar dincolo de aura de sacralitate ce îl înconjoară pe unul din cei mai celebri acuzați ai omenirii, procesul lui Iisus, ne permite astăzi, prin coroborarea izvoarelor lăsate de istoricii romani cu textul Evangheliilor (eventual, deși există controverse foarte mari sub acest aspect și cu textele apocrife cum sunt Manuscrisele de la Marea Moartă) să avem o perspectivă amplă asupra modului în care dreptul roman fusese receptat și aplicat în provinciile pacificate, a felului în care guvernatorii romani înțelegeau să gestioneze prin intermediul instrumentelor procedurale pe care le aveau la îndemână potențialele amenințări la siguranța prețioasei „pax romana”, a sincretismului juridic inevitabil care se producea între cutumele locale și legislația romană[44]. În esență, ne pune la dispoziție analiza compușilor chimici dintr-un creuzet care a produs piatra filosofală a gândirii juridice antice și anume, dreptul roman.


[1] „Principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său.”
[2] „Dreptul este arta celor bune și a celor drepte.”
[3] Imperator Caesar Divi filius Augustus (63 î. Hr. – 14 d. Hr.), rămas în istorie drept Augustus, a fost primul împărat roman. Nepotul lui Iulius Caesar, este adoptat de acesta din urmă în anul 44 î. Hr.
[4] „ Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor” (cel care s-a impus, INRI – Iisus Nazarenus Rex Iudaeorum (Ioan, 19; 19), „Aceasta este regele iudeilor” (Luca 23, 38); „Regele iudeilor” (Marcu 15, 26); „Aceasta este Iisus, regele Iudeilor (Matei 27, 37).”, Mircea Duțu, Procesul lui Iisus, București, Editura Neverland, 2017, p. 93
[5] Mircea Duțu, Procesul lui Iisus, București, Editura Neverland, 2017, p. 7
[6] „31. Deci, le-a zis Pilat: Luați-L voi și judecați-L după legea voastră, Iudeii însă i-au răspuns: Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni. 32. Ca să îndeplinească cuvântul lui Iisus, pe care îl spusese  însemnând cu ce moarte avea să moară. 33. Deci Pilat a intrat iarăși în pretoriu și a chemat pe Iisus și i-a zis: Tu ești regale iudeilor? (18, 31-33)”
[7] „…în ajunul Paștelui, Iisus a fost spânzurat. Un vestitor a mers înaintea lui timp de 40 de zile, spunând: va fi lapidat pentru că a făcut vrăji, l-a înșelat și l-a batjocorit pe Israel. Cei care ar fi cunoscut un motiv de a-l apăra, ar fi putut veni să depună mărturie pentru el. Dar nu s-ar fi găsit nimeni să depună mărturie în favoarea lui, și astfel a fost spânzurat în ajunul Paștelui.”, Talmudul Babilonian, Sinedriu, 43 d. Hr.
[8] Sura este termenul specializat în limba arabă pentru desemnarea unui capitol coranic.
[9] Caiu Corneliu Tacit (54-120), a fost un om politic și unul din cei mai importanți istorici romani. În timpul împăratului Vespasian (17 noiembrie 9 – 23 iunie 79), acesta devine în 79 questor, în 88 era pretor, în 97 devine consul, ulterior ajungând în 112 – 113 la apogeul carierei sale, fiind numit Proconsul al provinciei romane Asia.
[10] Tacit, Anale, 15,44
[11] ”Templul lui Solomon”, vechiul locaș de cult al vechilor evrei a fost construit conform Bibliei de către regele Solomon pe muntele Moria. Ulterior, acesta va fi distrus de către babilonieni între 587 – 586 î. Hr. și va fi reconstruit, luând denumirea de  ”Cel de-al doilea templu”, loc ce va avea un rol colosal în soarta lui Iisus.
[12] Mircea Duțu, Procesul lui Iisus, București, Editura Neverland, 2017, p. 33
[13] Op. cit., pp. 33-34
[14] Procedura legisacțiunilor (”Perleges actiones”) s-a aplicat în epoca veche și era compusă din două părți, faza in iure și faza in iudicio.
[15] Procedura formulară, introdusă prin Legea Aebutia s-a aplicat în epoca clasică. În procedura formulară nu există drept fără acțiune, iar acțiunea avea ca efect extinderea sferei de reglementare juridică.
[16] Procedura extraordinară s-a aplicat în epoca postclasică, mai exact în perioada principatului. Diviziunea procesului în două faze dispare, de unde și denumirea noii proceduri (extra ordinem) care se desfășoară în afara lui ordo. Din punct de vedere strict formal, procedura formală își are originea în activitatea magistraților care soluționează anumite litigii în virtutea lui imperium, fără a mai trimite părțile în fața judecătorului.
[17] Adrian Nicholas Sherwin White, Roman Society and Roman Law in the New Testament, Oxford, Calendar Press, 1963, p. 24
[18] Paștele evreiesc își trăgea originea dintr-o sărbătoare a primăverii celebrată pe vremea când acest popor era nomad, în timpul căreia păstorii ofereau sacrificii pentru protecția turmelor lor. Ulterior, a dobândit alte sensuri, devenind comemorarea ieșirii evreilor din Egipt, eveniment esențial pentru poporul evreu.
[19] Mircea Duțu, Procesul lui Iisus, p. 43
[20] „…15. Și au venit în Ierusalim. Și, intrând în templu, a început să  dea afară pe cei care vindeau  și pe cei care cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani și scaunele vânzătorilor de porumbei le-a răsturnat.
16. Și nu îngăduia să mai treacă nimeni cu vreun pas în templu.
17. Și-i învăța și le spunea: Nu este oare, scris: „Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile?” Voi însă ați făcut din ea peșteră de tâlhari.” (Marcu 11, 15-17 )
[21] „Iată, vine ceasul – și a venit – ca voi să vă risipiți fiecare la ale sale, și pe mine să mă lăsați singur …”, (Ioan 16, 32)
[22] Pax Romana a fost o realitate istorică, un sistem de ordine internațională și a devenit în timp un model de structurare a raporturilor politico-militare pe spații geografice largi. Ca și Imperiul, Pax Romana era considerată un concept politic caracterizat de universalitate și a cărui valoare depășea frontierele propriu-zise ale statului roman.
[23] Mircea Duțu, Procesul lui Iisus, București, Editura Neverland, 2017, p. 62
[24] Sinedriul sau Sanhedrin a fost un tribunal la vechii evrei, respectiv un consiliu suprem prezidat de Marele preot, care judeca pricinile importante, interpreta legea și delibera asupra chestiunilor publice.
[25] „Și L-au dus întâi la Anna, căci era socrul lui Caiafa, care era arhiereul anului aceluia.”
[26] „Conform regulilor legale ale timpului, dacă Sinedriul constata săvârșirea unei crime grave, a cărei pedeapsă se cuvenea a fi moartea, era sesizat spre competență judecată prefectul roman.”, Mircea Duțu, Procesul lui Iisus, București, Editura Neverland, 2017, p. 72
[27] Op. cit., p. 73
[28] Tiberius Caesar Augustus a fost al doilea împărat roman și a domnit de la moartea lui Augustus în anul 14 până la moartea sa în 37.
[29] Garda pretoriană a fost o forță militară formată din gărzi și folosită în Imperiul Roman pentru paza și securitatea împăratului.
[30] Crima de lezmajestate este o noțiune de drept roman constând într-o ofensă adusă suveranului – fie un monarh, fie o națiune.
[31] „Pe Acesta L-am găsit răzvrătind neamul nostru și împiedicând să dăm dajdie cezarului și zicând că El este Hristos, rege.” (Luca 23,2)
[32]This fits very well the workings of cognitio. The accusers allege facts, and the judge decides what to make of them. Since there was no defence, Pilate had no option but to convinct. That was the essence of the system.”, Adrian Nicholas Sherwin White, Roman Society and Roman Law in the New Testament, Oxford, Calendar Press, 1963, p. 25
[33] Digestele reprezintă codificarea cu caracter enciclopedic, realizată de către Impăratul Justinian și cuprinzând extrase din operele jurisconsulților romani clasici.
[34] O descriere exactă a procedurii penale în vigoare, aplicabilă în acele timpuri în provinciile Romei, precum Iudeea, o realizează profesorul de drept roman Adrian Nicholas Sherwin-White în lucrarea Roman Society and Roman Law in the New Testament, care pleacă, în acest scop, de la Instrucțiunile împăratului Octavianus Augustus, din anul 6 î. Hr., adresate proconsulului din Cirene, referitoare la competența jurisdicțională a guvernatorilor imperiali în procesele în care se aplica pedeapsa capitală. Potrivit acestora, reprezentatul Romei avea dreptul fie să judece personal asemenea cauze și să pronunțe condamnarea la pedeapsa cu moartea, fie să numească pentru aceasta un juriu, după cum aprecia că e mai potrivit. Acest sistem dual a dispărut fără urmă după domnia lui Augustus (14 d. Hr.), rămânând în vigoare procedura judecătorului unic, respectiv a reprezentantului împăratului, în cazul de față prefectul-procuror, care acționa singur, asistat eventual de un consiliu, compus din funcționari și apropiați, cu un rol exclusiv consultativ.
[35] Mircea Duțu, Procesul lui Iisus, București, Editura Neverland, 2017, p. 85
[36] Luigi Garoffalo, Il processo a Gesu, disponibil aici.
[37] Op. cit., p. 93
[38] Împotriva lui Verres, 2, 5, 165
[39] Seneca, Epistole 101 – 102
[40] Grup de patru soldați
[41] Marcu (15, 21); Matei (27, 32).
[42] Andre Damien, Jesus, ou le proces de l`humanite, în vol. „Les grands proces”, PUF, Paris, 2010, p. 10 – 23
[43] Mircea Duțu, Procesul lui Iisus, București, Editura Neverland, 2017, p. 111
[44] În cazul provinciei romane Dacia, acest sincretism ne-a parvenit prin intermediul Tripticelor din Transilvania.


Alexandra Crețu
Student – Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Studii Economice din București

Coordonator: Drd. Ionela Cuciureanu

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Secţiuni: Articole, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL, Studii, UNIVERSITARIA | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Dreptul roman aplicat în provincia romană Iudeea: O perspectivă juridică asupra unui proces biblic”

  1. Marcel GHEORGHE spune:

    Pentru acest articol se impun câteva îndreptări esențiale. Iisus a fost achitat în cadrul procesului propriu-zis, derulat potrivit procedurii din dreptul roman. Trimiterea la moarte a lui Iisus s-a făcut în afara procedurii și nu poate fi considerată o eroare judiciară, ci o crimă. A califica drept „eroare judiciară” o crimă reprezintă o distorsionare inadmisibilă a faptelor și a adevărului istoric. Iată și argumentele.

    Pilat a spus: „Ați adus la mine pe Omul acesta, ca pe un răzvrătitor al poporului; dar iată eu, cercetându-L în fața voastră, nici o vină n-am găsit în acest Om, din cele ce aduceți împotriva Lui.” (Luca 23,14) Pilat afirmă această nevinovăție de trei ori: „Iar el a zis a treia oară către ei: Ce rău a săvârșit Acesta? Nici o vină de moarte nu am aflat întru El.” (Luca 23, 22) De asemenea, în altă parte se consemnează că Pilat a ieșit la iudei și le-a spus: „Eu nu găsesc în El nici o vină.” (Ioan 18,38) Acesta este verdictul autentic dat de Pilat în procesul propriu-zis al lui Iisus. Prin urmare, verdictul probează că Iisus nu a fost condamnat pentru „Crimen laese majestatis populi romani”, cum s-a scris în articol. De altfel, Iisus nici nu putea fi acuzat de o astfel de „infracțiune”, întrucât El afirmase clar: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăția Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăția Mea nu este de aici.” Era astfel exclus orice pericol pentru „pax romana” sau pentru „integritatea” imperiului și a împăratului. Dacă Pilat ar fi simțit cel mai mic pericol, cu certitudine el nu ar fi subliniat de trei ori nevinovăția lui Iisus și nu ar fi ezitat să îl condamne.

    Moartea lui Iisus este rezultatul unui complot al arhiereilor, al presiunii mulțimii iudeilor influențate de arhierei și al slăbiciunii lui Pilat. S-a consemnat în Noul Testament: „Iar Pilat le-a zis: Dar ce rău a făcut? Iar ei mai mult strigau: Răstignește-L! Și Pilat, vrând să facă pe voia mulțimii, le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus, biciuindu-L, L-a dat ca să fie răstignit.” (Marcu 15, 14-15) Acest pasaj este în acord cu alt pasaj: „Și văzând Pilat că nimic nu folosește, ci mai mare tulburare se face, luând apă și-a spălat mâinile înaintea mulțimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veți vedea.” (Matei 27,24) Din toate acestea rezultă că, după pronunțarea verdictului prin care Iisus a fost găsit nevinovat, Iisus este trimis la moarte prin crucificare în afara procesului propriu-zis (care se încheiase cu un verdict de achitare), și numai ca rezultat al slăbiciunii lui Pilat, care a cedat în fața mulțimii agitate.

    Trimiterea lui Iisus la moarte prin crucificare este astfel o crimă și nu o eroare judiciară care presupune o greșeală, nu intenția de a trimite la moarte o persoană declarată nevinovată. Psalmistul redă și profeția cu privire la această crimă: „Că m-au înconjurat câini mulți, adunarea celor vicleni m-a împresurat. Străpuns-au mâinile mele și picioarele mele. Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau și se uitau la mine. Împărțit-au hainele mele loruși și pentru cămașa mea au aruncat sorți.” (Psalmul 21, 17-20) Esențială în această profeție este expresia „adunarea celor vicleni”, care indică foarte clar acea „mens rea” care exclude eroarea judiciară.

    Dacă procesul lui Iisus poate fi pilduitor pentru studenții la drept, ca și pentru practicienii din domeniul dreptului, atunci aspectul cel mai important de observat și de actualitate este disimularea unei nelegiuiri într-un act (imperfect) al justiției. Răufăcătorii care comit astfel de acte se bazează, mai ales în zilele noastre, pe ideea că persoanele mai puțin atente vor putea scuza o hotărâre judecătorească nedreaptă cu argumentul „erorii umane”.

    Pot fi spuse multe altele despre procesul lui Iisus, în special despre apărările Sale, dar tema este destul de complicată pentru a putea fi abordată din perspectivă laică. Faptul cel mai important de reținut este că nevinovăția lui Iisus a fost indiscutabilă chiar și într-un proces condus după legi omenești, iar crucificarea lui Iisus rămâne la fel de indiscutabil o crimă, tot după legi omenești, și nu o eroare judiciară.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD