Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Contencios administrativ
Contencios administrativ
DezbateriCărţiProfesionişti
Banner BA-01
Servicii JURIDICE.ro
Banner BA-02
Articole Contencios administrativ Procedură civilă RNSJ SELECTED Studii

Interpretarea și aplicarea art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prin prisma deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul mecanismelor privind asigurarea unei practici judiciare unitare. Posibilitatea creditorului obligației de a dobândi penalități

16 mai 2024 | Gabriel VIZIRU, George VIZIRU
Gabriel Viziru

Gabriel Viziru

George Viziru

George Viziru

I. Precizări preliminare

1. Prezentul studiu oferă o metodă de interpretare și aplicare unitară a dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ, nr. 554/2004, în condițiile în care această dispoziție legală a suferit mai multe modificări de-a lungul timpului. Cu toate acestea, intervențiile modificatoare a normei juridice analizate nu au conferit acesteia o mai mare claritate, ceea ce a condus în practică, în mai multe rânduri, la recurgerea la mecanismele privind asigurarea unei practici judiciare unitare[1].

2. Este de precizat încă de la început că dispozițiile alin. (4) din art. 24 al Legii nr. 554/2004 nu pot fi interpretate și aplicate decât prin analiza tuturor dispozițiilor cuprinse în art. 24 din Legea nr. 554/2004, în forma actualizată după modificarea intervenită prin Legea nr. 84 din 6 aprilie 2023, pentru modificarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004[2] care au următorul conținut:

„(1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

(2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege.

(3) La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate în mod culpabil, instanța de executare, prin hotărâre dată cu citarea părților, aplică persoanei juridice, autorității sau instituției publice, după caz, o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 906 din Codul de procedură civilă, pentru un termen maximum de 3 luni, socotit de la data comunicării încheierii privind stabilirea amenzii.

(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul, în mod culpabil, nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 892 din Codul de procedură civilă, despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației.

(5) În lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), compartimentul executări civile al instanței de executare va solicita autorității publice relații referitoare la executarea obligației cuprinse în titlul executoriu și, în cazul în care obligația nu a fost integral executată, instanța de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părților.”

3. De asemenea, dispozițiile legale anterior citate nu pot fi interpretate decât coroborat cu dispozițiile legale cuprinse în Codul de procedură civilă din materia executării silite la care fac expres trimitere, dar și cu deciziile relevante pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în aceeași materie, privind interpretarea dată normelor cuprinse în art. 24 din Legea nr. 554/2004.

4. Este de subliniat aici și faptul că între Legea nr. 554/2004 și Codul de procedură civilă există un raport special – general unde procedura generală este cuprinsă în dispozițiile Codului de procedură civilă iar normele speciale, cu caracter derogatoriu, sunt cele ale Legii nr. 554/2004.

5. În acest sens art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede expres că:

„Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil și cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.”

6. În consecință, pentru o corectă interpretare și aplicare a dispoziției legale ce face obiectul prezentului studiu se impun a fi analizate și deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin intermediul mecanismelor privind asigurarea unei practici judiciare unitare în raport cu dispozițiile cuprinse în Codul de procedură civilă la care art. 24 din Legea nr. 554/2004 fac expres trimitere.

II. Evoluția reglementării cuprinsă în art. 24 din Legea 554/2004

7. Pentru o mai bună analiză a reglementărilor actuale în materie considerăm că este necesar a face un scurt istoric al evoluției acestei reglementări

8. Astfel, este de menționat că tributară reglementării din Codul de procedură civilă de la intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004[3], în cadrul art. 24 din aceasta nu se prevedea posibilitatea acordării de penalități în favoarea creditorului din hotărârea instanței de contencios administrativ care cuprinde o obligație de a face ce implică un fapt personal al debitorului autoritate publică (să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative), ci doar posibilitatea de despăgubiri pentru întârziere[4] (daune moratorii).

9. Posibilitatea acordării de penalități în favoarea creditorului obligației de a face care implică un fapt personal al autorității publice a fost introdusă în Legea nr. 554/2004 prin pct. 8 al art. 54 din Legea nr. 76/2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă[5] prin modificarea alin. (2) al art. 24.

10. La acest moment art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevedea:

„În cazul în care termenul nu este respectat, (este vorba de termenul de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de contencios administrativ prevăzut în alin. 1 al aceluiași articol n.n.) se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la penalități, în condițiile art. 894 din Codul de procedură civilă.”

11. Este de remarcat că încă de la acest moment textul de lege anterior citat era imprecis deoarece face vorbire în cuprinsul său la noțiunea de „reclamant” îndreptățit la penalități, ceea ce este exclus, având în vedere că ne aflăm în faza de executare a hotărârii judecătorești pronunțată de instanța de contencios administrativ, fapt ce rezultă chiar din denumirea Capitolului III din lege din care face parte articolul analizat, capitol intitulat ”Procedura de executare”[6].

12. Prin urmare, considerăm că denumirea corectă a părții care este îndreptățită a pretinde și a dobândi penalități în această fază procesuală este aceea de „creditor” în conformitate cu art. 645 alin. (1) Cod proc. Civilă, incident și în materia executării hotărârilor pronunțate de instanța de contencios administrativ prin prisma art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar nu aceea de „reclamant” specifică fazei judecății.

13. Pe de altă parte referirea la art. 894 Cod proc. civilă este de natură a crea confuzii, dat fiind faptul că articolul din Codul de procedură civilă cu această numerotare, cuprins în Legea nr. 76/2012 cu denumirea marginală ”Aplicarea de penalități”, a devenit după republicarea Codului de procedură civilă potrivit art. 80 din Legea nr. 76/2012, art. 905 Cod procedură civilă[7], această numerotare existând chiar de la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă actual.

14. Dispoziția legală care interesează în ceea ce privește prezentul studiu, respectiv alin. (4) al art. 24 din Legea 554/2004, a fost introdusă pentru prima dată în cuprinsul art. 24 din Legea nr. 554/2004 prin pct. 1 al art. IV din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe[8], art. 24 din Legea 554/2004 având la acel moment următorul conținut:

„(1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

(2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege.

(3) La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate, instanța de executare, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 905 din Codul de procedură civilă.

(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 891 din Codul de procedură civilă, despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației.

(5) În lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), compartimentul executări civile al instanței de executare va solicita autorității publice relații referitoare la executarea obligației cuprinse în titlul executoriu și, în cazul în care obligația nu a fost integral executată, instanța de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părților.”

15. Față de această reglementare este de apreciat faptul că legiuitorul renunță la termenul de „reclamant”, greșit folosit în faza executării silite, fază procesuală în care dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 sunt aplicabile, acesta fiind înlocuit prin termenul corespunzător, respectiv acela de „creditor” și trimite în mod corect la dispozițiile Codului de procedură civilă în numerotarea acestora după republicarea Codului făcută în temeiul art. 80 din Legea nr. 76/2012 în M. Of. nr. 545 din 3 august 2012.

16. Cu toate acestea, textul de lege analizat, deși dorește să expliciteze modalitatea în care amenda și penalitățile prevăzute inițial în alin. (2) și de acum în alin. (3) al art. 24 din Legea nr. 554/2004 sunt puse în executare, cuprinde mai multe neclarități care au necesitat în timp intervenția tuturor mecanismelor de asigurare a unei practici judiciare unitare despre care vom face vorbire în cele ce urmează.

17. Ulterior, prin Decizia Curții Constituționale nr. 898 din 17 decembrie 2015[9], a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă potrivit căreia încheierea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este „definitivă” este neconstituțională.

18. Ca urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dar și a celei de-a doua republicării a Codului de procedură civilă[10], dispozițiile alin. (3) și (4) ale art. 24 din Legea 554/2004 au fost modificate prin pct. 21 al Art. I din Legea nr. 212/2018 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a altor acte normative[11], având următorul cuprins:

„(3) La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate în mod culpabil, instanța de executare, prin hotărâre dată cu citarea părților, aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 906 din Codul de procedură civilă.

(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul, în mod culpabil, nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 892 din Codul de procedură civilă, despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației.”

19. Relativ la această modificare legislativă remarcăm faptul că, pe lângă punerea în acord a prevederilor alin. (3) al art. 24 din Legea nr. 554/2004 cu Decizia Curții Constituționale nr. 898/2015 și trimiterile corespunzătoare la articolele Codului de procedură civilă în noua sa numerotare, legiuitorul mai introduce o nouă cerință privind stabilirea amenzii și acordarea penalităților creditorului obligației neexecutate și ulterior fixarea sumei ce se va datora statului și sumei ce i se va datora creditorului cu titlu de penalități, respectiv aceea ca obligația de a face stabilită prin titlul executor constând în hotărârea instanței de contencios administrativ să nu fie executată „în mod culpabil”.

20. Se pune însă întrebarea necesității acestei precizări făcute de legiuitor în cadrul alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care este cunoscut faptul că existența culpei debitorului în neexecutarea unei obligații stabilite împotriva sa printr-un titlu executoriu este prezumată.

21. Un prim răspuns ar fi acela că prin această precizare legiuitorul răstoarnă sarcina probei în materie impunând creditorului obligației neexecutate să facă dovada că aceasta nu a fost executată în mod culpabil conform regulii „actor incumbit probatio” statuată prin dispozițiile art. 249 Cod proc. civilă și care impune reclamantului să facă dovada temeiniciei pretențiilor sale în raport de temeiul de drept invocat.

22. Cu toate acestea, având în vedere faza procesuală în care se desfășoară litigiile reglementate în alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004 și anume faza de executare, care presupune existența unui titlu executor, hotărâre judecătorească, prin care instanța de contencios administrativ a constatat cu autoritate de lucru judecat culpa autorității publice pârâte rezultată din neexecutarea unei obligații de a face, credem că în interpretarea acestor dispoziții legale după modificarea lor prin Legea nr. 212/2018 se impune a se reține că nu creditorul obligației este ținut a face dovada culpei debitorului în neexecutarea obligației, ci debitorul poate invoca în apărarea sa lipsa vinovăției și este ținut a face dovada unei cauze exoneratoare de răspundere din cele prevăzute de art. 1.351 – 1.356 Cod civil (forță majoră, caz fortuit, etc.).

23. În acest sens Curtea Constituțională prin Decizia nr. 303/2019, anterior citată, având în vedere și practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie[12] a reținut că „prezumția de culpă la care se referă autorul excepției are un caracter relativ, nu absolut, astfel încât, pentru a decide cu privire la existența sau inexistența unei neexecutări culpabile a obligației stabilite prin titlul executoriu, instanța judecătorească poate stabili, în raport cu circumstanțele speței, existența sau inexistența unei imposibilități obiective de aducere la îndeplinire a titlului executoriu.”

24. Se impune în consecință a se concluziona că într-o corectă interpretare și aplicare a art. 24 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004 trebuie pornit de la prezumția de culpă a debitorului în neexecutarea hotărârii judecătorești ce constituie titlu executoriu, debitorul fiind ținut a răsturna această prezumție în condițiile în care face dovada „imposibilității obiective de aducere la îndeplinire a titlului executoriu”.

25. O ultimă modificare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 a fost adusă prin Legea nr. 84 din 6 aprilie 2023[13], pentru modificarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și privește alin. (3) al dispoziției legale analizate, care actual are următorul conținut:

”La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate în mod culpabil, instanța de executare, prin hotărâre dată cu citarea părților, aplică persoanei juridice, autorității sau instituției publice, după caz, o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 906 din Codul de procedură civilă, pentru un termen maximum de 3 luni, socotit de la data comunicării încheierii privind stabilirea amenzii.”

26. Se impune a se remarca faptul că această modificare legislativă schimbă debitorul obligației de plată a amenzii reglementate de art. 24 alin. (3) al Legii 554/2004 din „conducătorul autorității publice” în însăși „persoana juridică, autoritatea sau instituția publică”.

27. Subliniem încă de la început și inconsecvența terminologică în modificarea acestei dispoziții legale. În acest sens se observă că legiuitorul vorbind de actul de procedură prin care instanța aplică amenda și acordă penalitățile vorbește despre acesta ca fiind „hotărâre”, pentru ca ulterior, în finalul aceluiași alineat să facă referire la „încheierea privind stabilirea amenzii”.

28. Or, reamintim că prin modificarea alin. (3) al 24 din Legea 554/2004 prin Legea nr. 212/2018 legiuitorul optase a folosi termenul de „hotărâre” (cel mai probabil cu înțelesul de sentință adoptat de instanțele de judecată constant în practică) în loc de termenul folosit anterior de aceeași dispoziție legală în versiunea sa modificată prin Legea nr. 138/2014, acela de „încheiere”, tocmai pentru ca în acord cu Decizia Curții Constituționale nr. 898/2015, ce a determinat într-o anumită măsură modificarea textului analizat prin Legea nr. 212/2018, să sublinieze că actul de procedură pronunțat de instanță în temeiul acestei dispoziții legale nu este definitiv.

29. Cu toate acestea, actualmente, legiuitorul, dovedind o totală neglijență în reglementare, face vorbire în cuprinsul aceluiași alineat despre o „hotărâre” prin care instanța aplică amenda și acordă penalitățile solicitate de creditor (explicabil prin faptul că această parte a alineatului analizat nu a fost modificată prin Legea nr. 84/2023) pentru ca apoi, în finalul aceluiași alineat să facă vorbire despre „încheierea privind stabilirea amenzii”.

30. Este adevărat că se poate argumenta în sensul că potrivit art. 424 alin. (5) Cod procedură civilă încheierile date de instanță fac parte din categoria generică a hotărârilor judecătorești, însă în acest context ne întrebăm la ce ar fi fost necesară modificarea în cuprinsul alineatului analizat a termenului de „încheiere” cu acela de „hotărâre” făcută de legiuitor prin Legea nr. 212/2018.

31. Din punctul nostru de vedere, în lumina art. 424 alin. (1) Cod proc. civilă, considerăm că hotărârea pronunțată de instanța de executare prin care se soluționează cererea promovată de creditor în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea 554/2004 ar trebui denumită în practică sentință iar legiuitorul ar trebui să înlocuiască termenul de „încheiere” utilizat la finalul alineatului și introdus prin Legea nr. 84/2023 cu acela de „hotărâre”.

32. Trecând de inconsecvența terminologică anterior indicată, observăm și faptul că aceeași dispoziție legală limitează drastic perioada pentru care creditorul poate solicita penalități în temeiul său la „un termen maximum de 3 luni, socotit de la data comunicării încheierii privind stabilirea amenzii”.

33. În aceste condiții se pune în discuție și modalitatea în care se face acoperirea prejudiciului suportat de creditor prin neexecutarea hotărârii instanței de contencios administrativ după expirarea termenelor prevăzute de alin. (1) al art. 24 din Legea nr. 554/2004 (termenul prevăzut în cuprinsul hotărârii ce constituie titlu executoriu, iar în lipsa acestuia termenul de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii) și până la momentul la care creditorul, promovând cererea întemeiată pe dispozițiile alin. (3) al art. 24 din Legea nr. 554/2004, obține obligarea debitorului la penalități.

34. În opinia noastră, răspunsul la această problemă se regăsește actual în aplicarea alin. (4) al art. 24 din Legea nr. 554/2004, pentru perioada anterior precizată creditorul putând solicita despăgubiri pentru neexecutarea în natură a obligației potrivit art. 892 Cod proc. civilă.

35. Nu putem însă să nu remarcăm un regres în materie determinat de modificarea alin. (3) al art. 24 din Legea nr. 554/2004 prin Legea nr. 84/2023, care revine astfel în mare parte la vechea reglementare din Legea nr. 554/2004, contemporană vechiului Cod de procedură civilă și în care daunele suferite de creditor prin neexecutarea hotărârii instanței de contencios administrativ care cuprinde o obligație de a face ce implică faptul personal al instituției/autorității debitoare, nu puteau fi acoperite decât pe cale de despăgubiri în condițiile dreptului comun, iar nu prin penalități.

36. Mai mult, alin. (3) al art. 24 în actuala formulare adâncește necorelarea deja existentă între dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 ce reglementează soluțiile pe care le poate da instanța de contencios administrativ și dispozițiile cuprinse în art. 24 din aceeași lege în materia executării[14].

37. Facem referire aici la necorelarea prevederilor art. 18 alin. (6), modificat ultima dată prin Legea nr. 262/2007 care face și actualmente vorbire despre ”amenda prevăzută la art. 24 alin. (2)” deși art. 24 din Legea nr. 554/2004 după modificarea acestuia prin Legea nr. 138/2014 reglementează amenda la care face trimitere art. 18 alin. (6) în cadrul alin. (3).

38. Această necorelare legislativă se extinde actualmente și la dispozițiile (5) al art. 18 nemodificate de legiuitor din anul 2007 și care au și în prezent următorul conținut: „Soluțiile prevăzute la alin. (1) și alin. (4) lit. b) și c) pot fi stabilite sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere.”

39. Atragem aici atenția asupra faptului că art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 face referire la soluțiile date de instanța de contencios administrativ în ipoteza reglementată de alin. (4) al aceluiași articol respectiv: „Atunci când obiectul acțiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ.”

40. Cu toate acestea, deși această reglementare este preexistentă modificării alin. (3) al art. 24 din Legea nr. 554/2004 prin Legea nr. 84/2023 în practica judiciară s-a admis în mod constant că instanța de contencios administrativ, la cererea reclamantului, poate stabili în sarcina autorității pârâte penalități și în ipoteza în care obiectul acțiunii în contencios administrativ constă în obligarea autorității/instituției publice pârâte să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă, soluții la care face referire art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în situația cărora legiuitorul nu prevedea expres posibilitatea stabilirii de penalități în sarcina pârâtului de către instanța investită cu fondul litigiului[15].

41. Distincția menționată anterior între soluțiile pronunțate de instanța de contencios administrativ, în ipoteza reglementată de alin. (1) al art. 18 din Legea nr. 554/2004 (când se solicita obligarea autorității/instituției publice pârâte să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă și cele pronunțate) și în ipoteza reglementată de alin. (4) coroborat cu alin. (5) din art. 18 (când obiectul litigiului îl constituia un contract administrativ) era însă lipsită de importanță practică anterior modificării alin. (3) al art. 24 din Legea nr. 554/2004 prin Legea nr. 84/2023. Aceasta deoarece și în ipoteza reglementată de alin. (1) al art. 18 din Legea nr. 554/2004 penalitățile, fie solicitate în cadrul litigiului de fond, fie solicitate prin cererea adresată instanței de executare în temeiul art. 24 alin. (3), curgeau de la același moment, respectiv de la termenul prevăzut în cuprinsul hotărârii ce constituia titlu executoriu, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a acesteia, potrivit art. 24 alin (1) din Legea 554/2004.

42. În actuala reglementare, din coroborarea prima facie a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 care reglementează soluțiile pe care le poate da instanța de contencios administrativ pe fondul litigiului cu dispozițiile art. 24 din materia executării acelorași hotărâri ar rezulta că instanța investită cu fondul litigiului nu mai poate acorda penalități (desigur de la momentul prevăzut în cuprinsul hotărârii, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a acesteia) decât în ipoteza în care obiectul litigiului îl constituie un contract administrativ.

43. O astfel de soluție nu își găsește însă nicio rațiune, făcând doar o distincție artificială între litigiile în care se solicită obligarea autorității publice să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă (litigii în care nu s-ar mai putea acorda penalități de către instanța investită cu fondul litigiului, acestea fiind stabilite totdeauna de instanța de executare în condițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004) și litigiile având ca obiect contracte administrative în care se solicită autorității/instituției pârâte să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit sau îndeplinirea unei anumite obligații în care instanța de contencios administrativ ar putea încă stabili penalități de întârziere în favoarea reclamantului, bineînțeles de la momentul reglementat de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Astfel, momentul reglementat de art. 24 alin. (3) „socotit de la data comunicării încheierii privind stabilirea amenzii” apare ca lipsit de orice importanță practică a fi stabilit la momentul soluționării litigiului pe fond, depinzând de conduita pe care părțile o vor adopta ulterior în raport de hotărârea pronunțată de instanța de contencios administrativ, respectiv, executarea benevolă a obligației stabilite prin hotărâre de către debitor, sau voința creditorului de a formula sau nu o cerere în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

44. O altă posibilă interpretare coroborată a dispozițiilor legale analizate ar putea duce la concluzia că și în cazul în care autoritatea publică este obligată prin hotărârea instanței de contencios administrativ să încheie contractul administrativ la care reclamantul este îndrituit sau la îndeplinirea unei anumite obligații în legătură cu un contract administrativ, penalitățile vor fi stabilite de instanța de fond în raport cu dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. O astfel de interpretare duce însă la lipsa oricărei rațiuni a reglementării cuprinse în art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, deoarece momentul de la care penalitățile stabilite vor curge, pentru considerentele anterior arătate, va fi totdeauna mai facil de stabilit de instanța investită de creditor cu cererea formulată în temeiul art. 24 alin. (4) și inutil a fi stabilit de către instanța ce soluționează litigiul în fond.

45. O posibilă soluție legislativă în contextul voinței exprimate de legiuitor prin modificarea 24 alin. (3) ar fi abrogarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 care prevede posibilitatea stabilirii de penalități de către instanța investită cu fondul litigiului, însă o astfel de soluție este cel puțin discutabilă ca de altfel și actuala soluție adoptată prin art. 24 alin. (3). Astfel, această soluție apare ca fiind una de natură a restrânge mult posibilitatea persoanei vătămate în drepturile sale de a obține executarea în natură a obligației, în condițiile în care este mult mai facil pentru autoritatea publică ținută a îndeplini o obligație de a face ce implică faptul său personal să achite creditorului obligației (persoană vătămată în drepturile sale sau interesele sale legitime) penalități într-un cuantum foarte limitat, decât să execute obligația principală stabilită de instanța de contencios administrativ.

46. Astfel, actuala soluție legislativă apare ca fiind de natură a încălca dreptul persoanei vătămate de a obține realizarea dreptului său consfințit de instanță ceea ce pune implicit în discuție dreptul la un proces echitabil prin prisma art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului[16].

47. Având în vedere aceste aspecte considerăm facilă analizarea practicii judiciare pe care o vor dezvolta instanțele în raport cu actualele reglementări cuprinse în art. 18 și art. 24 din Legea nr. 554/2004.

III. Mecanismele de unificare a practicii judiciare în materie

48. Așa cum am arătat anterior, încă de la modificarea substanțială a conținutului art. 24 din Legea 554/2004 prin Legea nr. 138/2014 și în mare parte din cauza conținutului ambiguu și lacunar al noii reglementări, aceasta a generat mai multe probleme în interpretarea și aplicarea sa unitară ceea ce a condus la declanșarea mecanismelor de unificare a practicii judiciare, atât cele prevăzute de Codul de procedură civilă cât și cele prevăzute de Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești[17], precum și prin HCSM 184/2015 privind procedura întâlnirilor trimestriale în care sunt dezbătute probleme de drept care generează practică neunitară.

49. Amintim aici pe cele cu relevanță în materie:

50. Decizia nr. 3 din 29 februarie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[18] prin se care stabilește că:

”Dispozițiile art. 24 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, introduse prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe, se aplică și în ipoteza executării obligațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești rămase definitive înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014.”

51. La întâlnirea președinților secțiilor de contencios administrativ și fiscal de la Înalta Curte de Casație și Justiție și curțile de apel din 30-31 mai 2016 (Oradea), pct. 3 filele 5-9, din minuta întocmită cu această ocazie[19], după dezbaterile purtate de participanții la această întâlnire, s-a ajuns la următoarele concluzii:

– încheierea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 are caracter de sine stătător, iar dispozițiile alin. (4) ale aceluiași articol reglementează o etapă distinctă, de definitivare a procedurii;

– amenda și penalitățile stabilite cu titlu definitiv trebuie să acopere întreaga perioadă cuprinsă între momentul expirării termenului prevăzut pentru executarea de bunăvoie și până la data pronunțării hotărârii;

– în această etapă nu mai poate fi repus în discuție cuantumul penalităților stabilit prin încheierea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care a dobândit putere de lucru judecat;

– în măsura în care suma stabilită definitiv cu titlu de penalități nu acoperă prejudiciul suferit de creditor, prin neexecutarea obligației, instanța poate face aplicarea art. 24 alin. (4) teza finală și poate obliga debitorul la plata de despăgubiri în condițiile art. 892 din Codul de procedură civilă.

52. Se impune a fi menționată și Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[20] prin care instanța supremă, admițând sesizarea formulată de Tribunalul Cluj – Secția civilă în Dosarul nr. 16.573/211/2015 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, a stabilit că:

”În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalități.”

53. Una dintre cele mai importante decizii date de instanța supremă în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 o constituie Decizia nr. 12 din 22 februarie 2018 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[21] prin care:

54. În interpretarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare s-a stabilit că:

”– termenul în care creditorul poate solicita fixarea sumei ce i se datorează de către debitor cu titlu de penalități este termenul de prescripție a executării silite, de 3 ani, reglementat de art. 706 din Codul de procedură civilă, termen care curge de la data executării obligației sau, în caz de neexecutare, de la data expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligația;

– penalitățile stabilite în procent pe zi de întârziere se calculează de la momentul indicat în încheierea pronunțată în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, până la executarea obligației, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligația, în caz de neexecutare;

– în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, instanța de judecată poate stabili valoarea obiectului obligației la care se aplică penalitățile de întârziere stabilite în procent pe zi de întârziere, în ipoteza în care instanța prevăzută la art. 24 alin. (3) din aceeași lege nu a stabilit acest lucru.”

55. Ulterior Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 21 din 5 aprilie 2021[22] a statuat că:

”În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 138/2014, după pronunțarea de către instanța de executare asupra cererii creditorului de fixare a sumei datorate cu titlu de penalități sau, în lipsa unei astfel de cereri, după împlinirea termenului de prescripție a executării silite, nu mai este admisibilă formularea de către creditor, în temeiul acestei norme speciale, a cererii de stabilire a despăgubirilor pentru neexecutarea în natură a obligației de a face care implică faptul personal al debitorului.”

56. De asemenea prin Decizia nr. 2 din 16 ianuarie 2023 referitoare tot la interpretarea dispozițiilor art. 24 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004[23] Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

”Dispozițiile art. 24 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, trebuie interpretate în sensul că procedura de executare a unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate de o instanță de contencios administrativ este aplicabilă inclusiv în situația în care obligația stabilită prin respectiva hotărâre este aceea de adoptare a unui act administrativ unilateral cu caracter individual.

Prevederile art. 24 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în sensul că procedura de fixare a sumei definitive datorate creditorului cu titlu de penalități se aplică inclusiv în situația în care, prin titlul executoriu, instanța de judecată a stabilit penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.”

57. O ultimă decizie a instanței supreme cu relevanță în ceea ce privește obiectul prezentului studiu o constituie Decizia nr. 30 din 24 aprilie 2023 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[24] prin care, în interpretarea și aplicarea art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă s-a statuat că:

”În măsura în care debitorul a executat obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, chiar și pe parcursul soluționării cererii întemeiate pe dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, creditorul nu mai poate obține stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate.”

IV. Interpretarea și aplicarea art. 24 alin. (4) din Legea 554/2004 și prin prisma mecanismelor de unificare a practicii judiciare care au intervenit în materie

58. Date fiind multiplele modificări legislative ale dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 posibile interpretări divergente ale acestuia pot proveni nu numai din inconsecvența legiuitorului despre care am făcut vorbire în secțiunea II a prezentului studiu dar și din multitudinea deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție cu relevanță în materie, având în vedere și faptul că , așa cum a statuat în mod constant în practica sa, în acord cu jurisprudența CEDO și deciziile Curții Constituționale, autoritatea de lucru judecat privește nu numai dispozitivul hotărârii, ci și considerentele pe care acesta se sprijină[25].

59. O primă controversă ce putea rezulta din interpretarea paragrafului 68 al Deciziei nr. 16 din 6 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept – referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă a fost tranșată chiar de instanța supremă prin Decizia nr. 12 din 22 februarie 2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care s-a statuat asupra naturii juridice a termenului de 3 luni reglementat de art. 24 alin. (4) din Legea 554/2004.

60. În acest sens Înalta Curte prin Decizia C.D.C.D. nr. 12/2018 a precizat că:

”74. (…), în paragraful 68 din decizie (Decizia C.D.C.D nr. 16/2017 n.n.), se arată că „art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă permite creditorului formularea unei cereri de fixare a sumei fixe datorate de debitor cu titlu de penalități, în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității…. (…)

77. Trebuie, însă, observat că în Decizia nr. 16/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, argumentul cuprins la paragraful 68 nu constituie argumentul principal în susținerea soluției, ci un argument indirect, cu rol marginal în fundamentarea soluției. Existenta unui termen de decădere de trei luni este doar enunțată, nu și motivată, ceea ce face ca acest aspect să nu poată fi considerat un aspect dezbătut și tranșat în mod efectiv prin hotărârea menționată. (…)[26]

83. Așadar, termenul de trei luni, reglementat de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, este un termen prohibitiv, nu un termen de decădere.”

61. În consecință, Înalta Curte a constat că nici articolul 24 din Legea 554/2004 și nici alte dispoziții ale acestei legi nu prevăd termenul în care solicitarea creditorului privind fixarea sumei ce se va datora statului cu titlu de amendă și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități poate fi formulată, termenul de trei luni nereferindu-se la acest aspect.

62. Ca urmare s-a arătat că:

”85. (…) dacă legea specială tace, termenul în care poate fi formulată cererea nu poate fi decât termenul general de prescripție, în completarea legii speciale aplicându-se norma generală. Întrucât procedura se situează în faza de executare a unei hotărâri judecătorești, sunt incidente prevederile art. 706 din Codul de procedură civilă referitoare la prescripția dreptului de a cere executarea silită. Potrivit alin. (1) teza I din acest articol, „(1) Dreptul de a obține executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel“.

86. Art. 706 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă prevede că „Termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a obține executarea silită“. Aplicându-se acest principiu la particularitățile procedurii executării silite reglementate de Legea nr. 554/2004, rezultă că termenul de prescripție nu poate să curgă decât de la data la care creditorul este îndreptățit să formuleze cererea de calculare a penalităților.

87. În concret, termenul curge de la data executării obligației sau, în caz de neexecutare, de la data împlinirii termenului de trei luni înăuntrul căruia debitorul putea executa în natură obligația, acesta fiind momentul de la care creditorul are posibilitatea de a formula cererea în condițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

88. În concluzie, în interpretarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, termenul în care creditorul poate solicita fixarea sumei ce i se datorează de către debitor cu titlu de penalități este termenul de prescripție a executării silite, de 3 ani, reglementat de art. 706 din Codul de procedură civilă, termen care curge de la data executării obligației sau, în caz de neexecutare, de la data expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligația.”

65. Referitor la perioada pentru care se calculează penalitățile în procedura reglementată de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 prin Decizia C.D.C.D. nr. 12/2018 Înalta Curte a precizat:

”91. Ca principiu trebuie menționat că aplicarea penalităților se realizează în procedura reglementată de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanța învestită în temeiul acestui articol având obligația să stabilească perioada pentru care se calculează penalitățile.

92. În ceea ce privește data de la care se aplică penalități, hotărârea instanței învestite în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 are autoritate de lucru judecat, instanța învestită cu o cerere a creditorului în temeiul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 neavând decât competenta de a calcula penalitățile, conform criteriilor stabilite prin hotărârea anterioară.

93. În schimb, în ceea ce privește data până la care se stabilesc penalitățile, art. 906 alin. (3) din Codul de procedură civilă, la care face trimitere art. 24 din Legea nr. 554/2004, prevede că penalitățile se stabilesc „până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu”.

94. Această sintagmă trebuie interpretată în contextul întregului articol 24 din Legea nr. 554/2004, analiza coroborată conducând la concluzia că aceste penalități nu pot curge după împlinirea termenului de trei luni, în care debitorul ar fi trebuit să își execute obligația.

95. Din analiza alin. (4) al art. 24 rezultă că după expirarea termenului de trei luni se consideră că mijloacele coercitive utilizate nu au avut eficientă și executarea silită nu este posibilă. Acesta este motivul pentru care, după împlinirea termenului în discuție, se procedează la stabilirea unor sume definitive atât în ceea ce privește amenzile aplicate în favoarea statului, cât și în ceea ce privește penalitățile acordate creditorului. În plus, prin aceeași încheiere se acordă și despăgubiri pentru neexecutarea obligației, în condițiile art. 892 din Codul de procedură civilă. Acordarea acestor despăgubiri pentru neexecutare confirmă, odată în plus, faptul că în concepția legiuitorului o executare a sentinței, după expirarea termenului de 3 luni de la momentul aplicării amenzilor și penalităților, nu mai este previzibilă.

96. În raport cu această interpretare rezultă că sintagma „până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu” trebuie înțeleasă în sensul că cel târziu până la împlinirea termenului de trei luni, reglementat de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, întrucât, după împlinirea acestui termen, nu mai este posibilă o executare în natură a obligației.

97. Ar fi, de altfel, disproporționat să i se recunoască creditorului posibilitatea de a influenta întinderea sancțiunilor prin alegerea momentului la care formulează cererea de stabilire a sumelor finale. Penalitățile reglementate de art. 24 din Legea nr. 554/2004 au exclusiv un scop coercitiv, ele nu au un caracter reparator, nu corespund unui prejudiciu produs în patrimoniul creditorului (pentru repararea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligației înscrise în titlul executoriu se acordă despăgubiri în condițiile art. 892 din Codul de procedură civilă). Rațiunile pentru care legiuitorul a permis o sporire a patrimoniului creditorului cu valoarea penalităților, rațiuni care sunt legate de efortul de a impune executarea în natură a obligației principale, încetează din momentul în care o astfel de executare în natură nu mai este previzibilă, acceptându-se transformarea obligației de a face, în mod definitiv, într-o obligație de a da o sumă de bani.

98. În consecință, instanța învestită cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 calculează penalități de la momentul indicat în încheierea pronunțată în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, până la momentul executării obligației prevăzute în titlul executoriu, dar nu mai târziu de data la care se împlinește termenul de trei luni înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligația.”

66. Se reafirmă astfel concepția instanței supreme asupra naturii juridice a penalităților reglementate de art. 24 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004 care, ca și penalitățile prevăzute de art. 906 Cod procedură civilă, nu au caracter reparator, putând fi cumulate cu daunele interese de natură să acopere prejudiciul suportat de creditor prin neîndeplinirea obligației de a face cuprinsă în titlul executoriu[27].

67. Prin Decizia nr. 303/2019 Curtea Constituțională a constatat că sunt constituționale prevederile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12/2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

68. Ulterior prin considerentele Deciziei C.D.C.D. nr. 21/2021 s-a statuat că:

„73. (…) față de conținutul art. 905 (actual art. 906 Cod proc. civilă n.n.) din Codul de procedură civilă, în forma în vigoare la data începerii procedurii speciale de executare, se poate constata compatibilitatea cu specificul raporturilor juridice administrative doar a prevederilor alin. (2), alin. (3) (privind cuantumul penalităților) și alin. (5) (referitoare la posibilitatea reducerii sau înlăturării penalităților pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația din titlul executoriu și dovedește existenta unor motive temeinice în justificarea întârzierii în executare).

74. Nu pot fi considerate însă aplicabile prevederile alin. (1) al art. 905 din Codul de procedură civilă, care sunt incompatibile cu termenele prevăzute special în art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar în privința alin. (4) al art. 905 din Codul de procedură civilă, în raport cu care alin. (4) al art. 24 din Legea nr. 554/2004 are parțial același domeniu de reglementare, devine incident principiul specialia generalibus derogant.”

69. De altfel Înalta Curte statuase și anterior, prin paragraful 35 al Deciziei nr. 35 din 31 octombrie 2016 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[28], în sensul că „norma cuprinsă în art. 24 din Legea nr. 554/2004 are caracter de lege specială, derogatorie, în ceea ce privește mijloacele de constrângere și, după caz, sancționarea persoanei culpabile pentru neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de instanța de contencios administrativ”, însă fără a dezlega în amănunt raportul dintre norma specială cuprinsă în art. 24 Legea nr. 554/2004 și art. 906 Cod proc. civilă.

70. Considerentele Deciziei C.D.C.D. nr. 21/2021 corespund și celor statuate similar în doctrină prin care s-a arătat că:

„Deși trimiterea este făcută la întregul articol 906, normele din Codul de procedură civilă urmează a fi interpretate și aplicate prin prisma art. 28 din Legea nr. 554/2004, în măsura în care nu sunt incompatibile cu raporturile juridice administrative. Privite din această perspectivă, din întregul conținut al art. 906 NCPC se integrează în contextul reglementării speciale cuprinse în art. 24 din Legea contenciosului administrativ numai alin. (2) și (3), referitoare la cuantumul penalităților. Nu sunt aplicabile prevederile art. 906 alin. (1), fiind incompatibile cu termenele prevăzute în art. 24 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, și prevederile art. 906 alin. (4) pentru că sunt dublate de normele speciale cuprinse în art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ.”[29]

71. O altă aparentă contradicție ce poate genera dificultăți în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea 554/2004 este generată de Decizia C.D.C.D. nr. 30/2023 în interpretarea și aplicarea art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă prin care s-a statuat că: ”În măsura în care debitorul a executat obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, chiar și pe parcursul soluționării cererii întemeiate pe dispozițiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, creditorul nu mai poate obține stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate.”

72. Această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție intră aparent în conflict cu Decizia C.D.C.D. nr. 12/2018 dată în interpretarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prin care se afirma în mod clar posibilitatea creditorului de a obține fixarea sumei definitive cu titlu de penalitate și după executarea obligației din titlu, în cadrul termenului general de prescripție care, potrivit celor statuate de instanța supremă prin această decizie, curge chiar de la momentul executării obligației.

73. Cu toate acestea, dacă avem în vedere situația specifică a executării hotărârilor pronunțate de instanța de contencios administrativ precum și raportul dintre art. 24 din Legea nr. 554/2004 și art. 906 Cod proc. civilă așa cum acesta este explicitat prin considerentele Deciziei C.D.C.D. nr. 21/2021, credem că dezlegările date de instanța supremă prin Decizia C.D.C.D. nr. 30/2023 în interpretarea și aplicarea art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile în materia contenciosului administrativ, în această materie creditorul putând cere chiar și după îndeplinirea obligației din titlul executoriu de către debitor fixarea în sarcina acestuia a sumei definitive cu titlu de penalitate.

V. Repere în interpretarea și aplicarea art. 24 alin. (4) din Legea 554/2004 ce se desprind din mecanismele de unificare a practicii judiciare și posibile soluții

74. Astfel, prin prisma mecanismelor de unificare a practicii judiciare aplicate până la acest moment în materie se pot reține următoarele repere în interpretarea și aplicarea 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004:

75. Referitor la momentul de la care penalitățile la care creditorul este îndreptățit încep să curgă:

76. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 84/2023 penalitățile stabilite în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 curgeau din momentul expirării termenului prevăzut pentru executarea de bunăvoie a hotărârii pronunțate de instanța de contencios administrativ care constituie titlul executoriu [termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii conform a art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004].

77. Momentul de la care penalitățile cuvenite potrivit 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 începeau să curgă trebuia stabilit de instanța investită cu cererea formulată de creditor în baza temeiului legal anterior menționat[30].

78. Se poate pune însă întrebarea ce se întâmpla totuși în situația în care instanța investită în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu a stabilit momentul de la care penalitățile cuvenite creditorului au început să curgă?

79. Dat fiind faptul că prin considerentele Deciziei C.D.C.D. nr. 12/2018 este aparent exclusă posibilitatea instanței investită cu cererea formulată de creditor în temeiul art. 24 alin. (4) din Legea 554/2004 de a stabili acest moment în concret, considerăm că o posibilă soluție se poate găsi prin aplicarea dispozițiilor art. 443 Cod procedură civilă referitoare la lămurirea hotărârii, creditorul fiind astfel ținut ca înainte de a se adresa instanței pentru fixarea sumei ce se va datora statului și sumei ce i se va datora lui cu titlu de penalități să se adreseze instanței ce a pronunțat hotărârea judecătorească în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 pentru lămurirea acesteia cu privire al momentul la care penalitățile stabilite încep să curgă.

80. Ulterior intrării în vigoare a art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 în forma sa modificată prin Legea nr. 84/2023 penalitățile în favoarea creditorului stabilite în temeiul acestei dispoziții legale încep să curgă de la data comunicării către debitor a hotărârii date în temeiul art. art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

81. Cu această ocazie, alături de criticile aduse 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 în Secțiunea a II-a a prezentului studiu, remarcăm și lipsa de precizie a acestui text legal prin prisma faptului că, deși face vorbire de „data comunicării încheierii privind stabilirea amenzii”, nu precizează în raport de momentul comunicării spre care parte a litigiului curge termenul pentru care se stabilesc penalitățile, știut fiind faptul că datele de comunicare a unei hotărâri judecătorești pot fi diferite în raport de părți.

82. Or, interpretarea rațională a dispozițiilor 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 în actuala reglementare impune a se stabili că penalitățile cuvenite creditorului curg de la comunicarea hotărârii pronunțate de instanță în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 către debitor, deoarece numai la acest moment poate fi raportat la culpa acestuia în executare.

83. O altă neclaritate în ceea ce privește momentul de la care termenul de 3 luni începe să curgă este determinată de mențiunea din actuala reglementare care stabilește „maximum de 3 luni, socotit de la data comunicării încheierii privind stabilirea amenzii” și cele statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 898 din 17 decembrie 20151, prin care instanța de contencios constituțional a constatat că soluția legislativă potrivit căreia încheierea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este „definitivă” este neconstituțională.

84. Reamintim în acest sens faptul că, după pronunțarea de către Curtea Constituțională a deciziei anterior precizate, legiuitorul a intervenit prin Legea nr. 212/2018 punând în acord dispozițiile Legii nr. 554/2004 cu decizia Curții Constituționale, astfel că prin art. 25 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a prevăzut că hotărârile pronunțate în condițiile art. 24 alin. (3) și (4) sunt supuse recursului, dispoziție legală aplicabilă și la acest moment.

85. În acest context apreciem că termenul de la care începe să curgă amenda și penalitățile stabilite în procedura 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ar trebui stabilit în raport cu momentul la care hotărârea judecătorească pronunțată în această procedură rămâne definitivă, sau momentul la care hotărârea definitivă pronunțată de instanță în această procedură este comunicată debitorului (autoritate sau instituție publică) iar nu în raport doar cu comunicarea hotărârii pronunțate în cadrul acestei proceduri, ceea ce poate conduce și la ideea că amenda și penalitățile ar începe să curgă de la comunicarea hotărârii pronunțate de către instanța de fond asupra cererii creditorului, în condițiile în care aceasta nu este definitivă.

86. Momentul de la care amenda și penalitățile ce se pot aplica autorității/instituției publice în procedura reglementată de 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 încep să curgă credem că se impune a fi stabilit totdeauna de instanța investită cu cererea privind fixarea amenzii și penalităților potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, fiind imposibil instanței investite în procedura prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 să îl stabilească în concret, aceasta putând doar să îl determine în raport cu momentul rămânerii definitive a hotărârii sale.

87. Pe de altă parte credem că se impune a se preciza că, potrivit actualei reglementări, în situația în care debitorul face dovada executării obligației sale anterior promovării de către creditor a cererii de aplicare a amenzii și acordare de penalități potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau pe parcursul derulării acestei proceduri, instanța este ținută să respingă cererea formulată de creditor ca neîntemeiată sau ca rămasă fără obiect, după caz.

88. Referitor la momentul de la care penalitățile la care creditorul este îndreptățit încetează:

89. Potrivit vechii reglementări și celor statuate de Înalta Curte prin deciziile pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, așa cum au fost anterior prezentate, penalitățile stabilite potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 curgeau până la momentul executării obligației stabilite prin titlul executoriu sau, în caz de neexecutare a acesteia, până la împlinirea termenului de 3 luni de la data comunicării către debitor a încheierii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților[31].

90. Acest termen se stabilea în mod firesc de instanța investită cu fixarea cuantumului amenzii și fixarea sumei datorate cu titlu de penalități către creditor potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

91. Potrivit actualei reglementări termenul pentru care amenda și penalitățile cuvenite creditorului sunt acordate este ”maximum de 3 luni, socotit de la data comunicării încheierii privind stabilirea amenzii”.

92. În consecință, în noul context legal vom distinge următoarele ipoteze:

1) situația în care debitorul își îndeplinește obligația până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-au stabilit în sarcina sa amenda și penalitățile (comunicarea acesteia către debitor). În această ipoteză considerăm că potrivit prezentei reglementări creditorul nu mai are acces la procedura de fixare a amenzii și/sau penalităților deoarece acestea curg totdeauna ulterior finalizării procedurii de aplicare a amenzii și stabilire a penalităților. În acest context o eventuală cerere formulată de creditor în temeiul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 s-ar impune a fi respinsă ca neîntemeiată.

2) situația în care debitorul își îndeplinește obligația după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-au stabilit în sarcina sa amenda și penalitățile (comunicarea acesteia către debitor) însă în intervalul de 3 luni de la acest moment. În această ipoteză considerăm admisibilă cererea creditorului de fixare a amenzii și/sau penalităților potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 pentru perioada scursă de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-au stabilit în sarcina autorității/instituției publice amenda și penalitățile (comunicarea acestei hotărâri către debitor) și până la momentul la care obligația din titlul executoriu a fost îndeplinită.

93. În susținerea acestei teze aducem următoarele argumente:

94. Deși ipoteza de la care pornește alin. (4) al art. 24 din Legea 554/2004 vizează aparent doar situația în care debitorul, după împlinirea termenului de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților, în mod culpabil, nu își execută obligația prevăzută în titlul executoriu, ceea ce ar putea conduce la concluzia că numai în această ipoteză devin incidente dispozițiile legale privind fixarea sumei ce se va datora statului cu titlu de amendă și sumei ce i se va datora creditorului cu titlu de penalități, nu poate fi ignorat faptul că ne aflăm într-o situație în care culpa debitorului în neexecutarea obligației stabilite prin titlul executoriu și în termenele prevăzute de art. 24 alin. (1) din Legea 554/2004 a fost deja stabilită cu autoritate de lucru judecat în procedura privind aplicarea amenzii/stabilirea penalităților, această hotărâre intrând în puterea lucrului judecat.

95. Ca urmare, autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțate pe instanță în procedura prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea 554/2004 nu poate fi încălcată în procedura subsecventă de fixare a amenzii și a penalităților, instanța neputând reține în acest context caracterul neîntemeiat al cererii creditorului de fixare a amenzii și penalităților doar prin faptul că aceasta ar fi fost executată în termenul de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a aplicat deja persoanei juridice, autorității sau instituției publice amenda iar reclamantului i s-au acordat penalități.

96. În acest sens sunt și considerentele Deciziei C.D.C.D. nr. 12/2018, paragraf 92, prin care Înalta Curte a statuat că:„… hotărârea instanței învestite în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 are autoritate de lucru judecat, instanța învestită cu o cerere a creditorului în temeiul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 neavând decât competenta de a calcula penalitățile, conform criteriilor stabilite prin hotărârea anterioară.”

97. Un alt argument în acest sens rezultă chiar din dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 care fac vorbire de un ”termen maximum de 3 luni” ceea ce înseamnă că acest termen poate fi și mai mic, neexistând însă niciun alt eveniment care să îl întrerupă decât executarea obligației.

98. Mai mult, art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 face vorbire despre ”fixarea” sumei ce se va datora statului cu titlu de amendă și a celei ce i se va datora creditorului cu titlu de penalități, iar nu despre aplicarea amenzii și acordarea de penalități, ceea ce presupune că la acest moment amenda anterior aplicată și penalitățile deja acordate creditorului doar se determină ca și cuantum total, neputându-se reaprecia asupra necesității aplicării sau acordării lor.

99. Bineînțeles, dovada executării obligației în cadrul acestei proceduri, va cădea în sarcina debitorului care o poate invoca drept împrejurare de natură să limiteze răspunderea sa, iar nu ca fapt exonerator de răspundere.

100. În ceea ce privește cumulul penalităților stabilite de art. 24 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004 cu „despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației” în lumina celor precizate de Înalta Curte prin Deciziile C.D.C.D. nr. 16/2017 și nr. 12/2018 considerăm că acesta este posibil, cu atât mai mult cu cât actualmente nu se mai poate reține nici măcar o aparentă suprapunere între eventualele daune moratorii cuvenite creditorului pentru perioada ulterioară împlinirii termenelor prevăzute de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și perioada pentru care penalitățile pot fi stabilite potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

101. Relativ la termenul în care se poate promova de către creditor cererea privind fixarea sumei ce se va datora statului cu titlu de amendă și a celei ce i se va datora creditorului cu titlu de penalități considerăm că, atât anterior intrării în vigoare a Legii nr. 84/2023 prin care s-a modificat alin. (3) al art. 24 din Legea nr. 554/2004, cât și ulterior, prin cele statuate în Decizia C.D.C.D. nr. 12/2018 în sensul că „termenul în care creditorul poate solicita fixarea sumei ce i se datorează de către debitor cu titlu de penalități este termenul de prescripție a executării silite, de 3 ani, reglementat de art. 706 din Codul de procedură civilă, termen care curge de la data executării obligației sau, în caz de neexecutare, de la data expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligația” sunt pe deplin aplicabile, bineînțeles, în contextul actual și potrivit precizărilor anterioare, data executării obligației trebuind a fi circumscrisă termenului de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în procedura reglementată de art. 23 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

102. În acest context vom analiza și o aparentă situație tranzitorie, respectiv aceea în creditorul a urmat procedura prevăzută de art. 23 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, anterior modificării acestei dispoziții legale prin Legea nr. 84/2023, însă formulează cererea privind fixarea sumei ce i se va datora cu titlu de penalități după acest moment.

103. Spunem de la început că ne aflăm doar aparent într-o situație tranzitorie deoarece procedura de executare în ipoteza analizată a început deja prin cererea formulată de creditor potrivit art. 23 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

104. În acest sens sunt de remarcat dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea 554/2004 derogatorii de la dreptul comun potrivit cărora instanța de executare în materia contenciosului administrativ aplică, respectiv acordă sancțiunea și penalitățile prevăzute la art. 24 alin. (3), fără a fi nevoie de învestirea cu formulă executorie și de încuviințarea executării silite de către executorul judecătoresc.

105. Ca urmare, spre deosebire de executarea silită din dreptul comun, care este începută prin cererea formulată de creditor și adresată executorului judecătoresc[32], în materia contenciosului administrativ, când se execută o hotărâre ce cuprinde o obligație de a face ce implică faptul personal al debitorului (să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, inclusiv în situația în care obligația stabilită prin respectiva hotărâre este aceea de adoptare a unui act administrativ unilateral cu caracter individual[33]) executarea începe prin cererea formulată de creditor prin care acesta solicită aplicarea amenzii și acordarea de penalități potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004[34].

106. În acest context, executarea fiind deja începută la momentul promovării de către creditor a cererii privind fixarea sumei ce se va datora statului cu titlu de amendă și a celei ce i se va datora lui cu titlu de penalități potrivit art. 24 alin. (4) din Legea 554/2004, care presupune în prealabil parcurgerea procedurii prevăzute de alin. (3) al aceleiași dispoziții legale, declanșatoare a procedurii execuționale, potrivit art. 24 și art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă, din care rezultă cu claritate că executarea silită este guvernată de legea în vigoare la momentul declanșării acestei faze a procesului civil, sunt incidente dispozițiile legii din momentul promovării cererii întemeiate pe art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

107. Ca urmare, în ipoteza analizată considerăm că instanța investită cu soluționarea unei cereri în temeiul art. 24 alin. (4) din Legea 554/2004 nu este îndrituită a limita penalitățile cuvenite creditorului și acordate anterior acestuia prin hotărârea pronunțată în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea 554/2004 în redactarea sa anterioară la întinderea acestora reglementată prin art. 24 alin. (3) din Legea 554/2004 în actuala reglementare, instanța urmând a proceda la fixarea penalităților potrivit regulilor sub care hotărârea de acordare a acestora a fost pronunțată.

Abrevieri:

Cod proc. civilă – Codul de procedură civilă
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept – C.D.C.D.
HCSM – Hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii
Înalta Curte de Casație și Justiție – I.C.C.J.
Legea contenciosului administrativ, nr. 554/2004 – Legea nr. 554/2004
Monitorul Oficial – M. Of.


[1] Ne referim aici în principal la mecanismele privind asigurarea unei practice judiciare unitare reglementate în Titlul III – Dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare unitare din Cartea a II-a – Procedura contencioasă din Codul de procedură civilă (Lege nr. 134/2010), respectiv recursul în interesul legii (art. 514 – 518 Cod proc. civilă) și hotărârile prealabile pe care le pronunță Înalta Curte de Casație pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (art. 519 – 521 Cod proc. civilă) în rolul acesteia constituțional de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii (art. 126 alin. 3 din Constituție și art. 20 alin. 2 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară);
[2] Publicată în M. Of. nr. 294 din 7 aprilie 2023;
[3] A se vedea în acest sens art. 5802 – 5805 din Codul de procedură civilă de la 1865, actualizat la data de 7 ianuarie 2005, data intrării în vigoare a Legii 554/2004;
[4] Art. 24 alin. (2) din forma inițială a Legii nr. 554/2004;
[5] Publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012;
[6] A se vedea și paragraful 25 din Decizia nr. 303 din 7 mai 2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 22 februarie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of nr. 664 din 9 august 2019 în care instanța de contencios constituțional subliniază: „că art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 face parte din capitolul III: „Procedura de executare“ din Legea nr. 554/2004 și conține norme procedurale specifice fazei de executare silită în materia contenciosului administrativ, oferind cadrul legal al protejării oricărei persoane în fața eventualelor abuzuri ale autorităților publice.”;
[7] A se vedea în acest sens republicarea Codului de procedură civilă în M. Of. nr. 545 din 3 august 2012, anterioară intrării în vigoare a acestuia;
[8] Publicată în M. Of. nr. 753 din 16 octombrie 2014;
[9] Publicată în M. Of. nr. 148 din 26 februarie 2016;
[10] Republicat în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015 în temeiul art. XIV din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă;
[11] Publicată în M. Of. nr. 658 din 30 iulie 2018;
[12] Hotărârea din 27 mai 2003, pronunțată în Cauza Sanglier împotriva Franței, nr. 50342/99, paragraful 39; Hotărârea din 12 iulie 2007, pronunțată în Cauza S.C. Ruxandra Trading S.R.L. împotriva României nr. 28333/02, paragraful 41;
[13] Publicată în M Of. nr. 294 din 7 aprilie 2023;
[14] Art. 18 din Legea nr. 554/2004 care reglementează soluțiile pe care le poate da instanța de contencios administrativ are actualmente următorul conținut:
(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.
(2) Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.
(3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.
(4) Atunci când obiectul acțiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în funcție de starea de fapt, instanța poate:
a) dispune anularea acestuia, în tot sau în parte;
b) obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit;
c) impune uneia dintre părți îndeplinirea unei anumite obligații;
d) suplini consimțământul unei părți, când interesul public o cere;
e) obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale și morale.
(5) Soluțiile prevăzute la alin. (1) și alin. (4) lit. b) și c) pot fi stabilite sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere.
(6) În toate situațiile, instanța poate stabili, prin dispozitiv, la cererea părții interesate, un termen de executare, precum și amenda prevăzută la art. 24 alin. (2).
[15] Cu titlu exemplificativ menționăm Decizia nr. 2.370 din 8 mai 2019 pronunțată în dosarul nr. 1.442/2/2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal prin cea instanța a dispus obligarea pârâtului să adopte o Hotărâre de Guvern sub sancțiunea unor penalități de 1.000 de lei pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei și până la executarea obligației. (https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=153188#highlight=##)
[16] Vom reaminti în acest sens practica Curții EDO în materie respectiv: cauza Ruianu împotriva României (Cererea nr. 34647/97) Hotărârea din 17 iunie 2003 publicată în M. Of. nr. 1139/2 dec. 2004; cauza Şandor împotriva României (Cererea nr. 67.289/01) Hotărârea din 24 martie 2005 publicată în M. Of. nr. 1048/25 noi. 2005; Cauza SC Ruxandra Trading SRL împotriva României (Cererea nr. 28333/02) Hotărârea din 12 iulie 2007 (https://e-juridic.manager.ro/articole/cedo-cauza-sc-ruxandra-trading-srl-impotriva-romaniei-2114.html); cauza Rădulescu împotriva României (Cererea nr. 31442/02) Hotărârea din 28 iunie 2007 (http://ier.gov.ro/wp-content/uploads/cedo/Cauza-Radulescu-%C3%AEmpotriva-Rom%C3%A2niei.pdf); cauza Grosu împotriva României (Cererea nr. 2611/02) Hotărârea din 28 iunie 2007 (https://www.fullegal.com/en/court-cases/european-court-of-human-rights-cases/case-of-grosu-v-romania–romanian-translatio-2210190);
[17] Ne referim aici la Regulamentul aprobat prin HCSM 387/2005;
[18] Publicată în M. Of nr. 243 din 1 aprilie 2016
[19] Minuta este citată așa cum apare aceasta menționată în paragraful 32 al Deciziei nr. 12 din 22 februarie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. nr. 418 din 16 mai 2018;
[20] Publicată în M. Of. nr. 258 din 13 aprilie 2017
[21] Publicată în M. Of nr. 418 din 16 mai 2018
[22] Publicată în M. Of. nr. 572 din 04 iunie 2021
[23] Publicată în M. Of. nr. 141 din 20 februarie 2023;
[24] Publicată în M. Of. nr. 418 din 16 mai 2023;
[25] În acest sens menționăm cu titlu exemplificativ Decizia nr. 1011 din 12 martie 2013 pronunțată de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție;
[26] Confirmând soluția Înaltei Curți, Curtea Constituțională prin Decizia 303/2019 a subliniat că: „deciziile nr. 7 din 15 aprilie 2013 și nr. 16 din 6 martie 2017 (…) au fost pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în interpretarea și aplicarea unor dispoziții din Codul de procedură civilă. Or, raporturile de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, prezintă particularități care justifică stabilirea și aplicarea unui regim juridic special, caracteristic procedurii de executare a hotărârilor pronunțate în contenciosul administrativ.”;
[27] A se vedea în acest sens paragrafele 55, 61 și 75 din Decizia C.D.C.D. nr. 16/2017 prin care se precizează:
„55. Natura juridică a penalităților este aceea de mijloc juridic de constrângere indirectă pentru asigurarea executării în natură a obligațiilor, acestea putându-se acorda independent de existenta unui prejudiciu.”
„61. Argumentele expuse cu privire la natura juridică a penalităților reglementate prin art. 906 din Codul de procedură civilă susțin posibilitatea cumulului acestora cu daunele-interese, cu caracter reparator, la care se referă art. 1.516 din Codul civil, acestea din urmă reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligației.”
„75. În consecință, cât timp penalitățile nu au un caracter reparator, nu au drept scop acoperirea prejudiciului suferit de creditor, ci constituie un mijloc juridic de constrângere indirect pentru asigurarea executării în natură a obligațiilor, ele se pot acorda independent de despăgubirile la care creditorul este îndreptățit în temeiul art. 892 din Codul de procedură civilă, cele două categorii de sume având o natură şi o finalitate juridică diferite. Din acest motiv, dispozițiile de drept material și procesual permit concurența daunelor-interese moratorii sau compensatorii cu sumele de bani acordate cu titlu de penalități (art. 1.516 din Codul civil, art. 892 din Codul de procedură civilă şi art. 906 din Codul de procedură civilă).”
În același sens paragraful 78 al Deciziei C.D.C.D. nr. 21/2021 prin care se menționează: „cu suma stabilită definitiv cu titlu de penalități, creditorul urmează să își mărească deja patrimoniul în considerarea efortului depus în vederea obținerii executării până la momentul împlinirii termenului de 3 luni înlăuntrul căruia debitorul încă putea să își execute în natură obligația.”;
[28] Publicată în M. Of. nr. 1023 din 20/12/2016
[29] Gabriela Bogasiu – Legea contenciosului administrativ comentată și adnotată – Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2015, pag. 568 – 569
[30] Paragrafele 91 și 92 din Decizia C.D.C.D. nr. 12/2018
[31] Remarcăm și în fosta reglementare aceeași imprecizie a legiuitorului privind momentul de la care începe să curgă termenul de 3 luni ulterior urmării procedurii de aplicare a amenzii și stabilire a penalităților.
[32] Art. 664 Cod proc. civilă;
[33] Potrivit celor statuate Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 2 din 16 ianuarie 2023 Publicată în M. Of nr. 141 din 20 februarie 2023
[34] În acest sens paragraful 109 Deciziei C.D.C.D. nr. 2/2013 în care se statuează că: ”fără o cerere formulată în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu există executare silită în materia contenciosului administrativ [pentru ipotezele guvernate de art. 18 alin. (1) și alin. (4) lit. b) și c) și art. 24 alin. (1)], deoarece s-ar încălca principiul disponibilității; în plus, spre deosebire de dreptul comun, executarea silită în astfel de situații se face de instanța de executare, și nu de executorul judecătoresc” dar și Decizia nr. 1.461 din 4 aprilie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal (https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=155248#highlight=##) menționată și în cadrul Deciziei C.D.C.D. nr. 2/2013, paragraf 48, prin care s-a reținut: „Acțiunea reclamantei [întemeiată pe art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 n.n.] nu poate fi considerată admisibilă prin raportare la cererile pe care aceasta le-a adresat unor executori judecătorești, deoarece dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 sunt dispoziții derogatorii de la dreptul comun în materia executării titlurilor executorii, iar pentru hotărârile judecătorești pronunțate de instanța de contencios administrativ sunt aplicabile prevederile art. 24-25 din Legea nr. 554/2004 și nu dispozițiile Codului de procedură civilă, cu excepția hotărârilor judecătorești prin care s-a stabilit obligația de plată a cheltuielilor de judecată, dar nu în cazul hotărârilor judecătorești care cuprind «obligații de a face», cum este și cazul în speță.”;


Avocat Gabriel Viziru
Avocat George Viziru

Citeşte mai mult despre , , , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Poezii
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership