« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Granițele nedemnității succesorale
18.06.2021 | Maria-Alexandra ITU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Maria-Alexandra Itu

Maria-Alexandra Itu

I. Considerații generale

În Lecțiunile sale de drept roman, profesorul Valerius M. Ciucă surprinde în câteva rânduri esența noțiunii de „succesiune” și însemnătatea acesteia pentru evoluția umană din punct de vedere socio-juridic: „Succesiunea poartă cu sine acest înțeles de vector al istoriei însăși deoarece marchează un avatar al vieții colective-transmisiunea însemnelor materiale (patrimoniul), ale unei foste existențe, către continuatorii unei paradigme umane individualiste și certe. Putem spune că, odată cu consolidarea conceptului de successio, a început istoria, adică mesajul esențial ce tranzitează timpul dincolo de moartea unei entități.”[1]

Prin această introducere, am vrut să subliniem faptul că moștenirea a jucat un rol fundamental în societate încă din cele mai vechi timpuri, ea stând la baza ideii de continuitate a vieții celui decedat, chiar și dincolo de granițele pe care raționalul nu le poate percepe. Din fericire, aici intervin legea și regulile din materia dreptului succesoral.

În afara celor două condiții pozitive pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a putea veni la moștenire, respectiv, capacitatea succesorală și vocația succesorală (generală și concretă), este necesar ca aceasta să îndeplinească și o condiție negativă, și anume aceea de a nu fi nedemnă de a moșteni.[2]

Astfel, deși decesul, din punct de vedere juridic, ar trebui să devină o sursă de transfer, în cazul nedemnității succesorale, acesta se transformă într-un motiv de disoluție, deoarece acela care este desemnat nedemn este înlăturat de la moștenirea lui de cuius.[3]

Codul civil de la 1864 reglementa faptul că nedemnitatea sau nevrednicia succesorală era o sancțiune ce consta în decăderea de drept (ope legis) a unui succesibil, cu efecte imediate, de la data deschiderii moștenirii, din dreptul de moștenire legală, ca urmare a săvârșirii de către acesta a unor fapte grave, prevăzute expres de lege, față de de cuius sau de memoria acestuia.[4]

Conform art. 655 din Codul civil de la 1864, constituiau cauze de nedemnitate condamnarea pentru atentat la viața lui de cuius, „acuzația capitală” sau calomnia și nedenunțarea de către moștenitorul major a omorului căruia i-a căzut victimă de cuius.[5]

În conformitate cu actuala reglementare, nedemnitatea este definită ca fiind „decăderea moștenitorului, legal sau testamentar, din dreptul de a culege o moștenire determinată, inclusiv din dreptul de a culege rezerva la care ar fi fost îndreptățit din această moștenire, deoarece s-a făcut vinovat de o faptă gravă față de cel care lasă moștenirea sau față de un succesibil al acestuia.”[6]

Astfel, se poate observa o inovație adusă de legiuitorul român odată cu adoptarea Codului civil din 2011, și anume faptul că nedemnitatea poate fi invocată și în ceea ce îl privește pe moștenitorul testamentar, cât și schimbarea opticii în direcția sancționării faptelor grave săvârșite nu doar față de de cuius, cât și față de succesibilii acestuia.

Un alt element de noutate adus de legiuitorul român odată cu intrarea în vigoare a Codului civil din 2011 este acela că nedemnitatea succesorală este de două feluri: de drept (art. 958 NCC) și judiciară (art. 959 NCC). Această clasificare a venit ca o soluție la neajunsurile reglementării anterioare, neajunsuri care au fost sancționate și de CEDO în cauza Velcea și Mazăre c. României.

Nu în ultimul rând, în conformitate cu prevederile art. 93 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, „prevederile art. 958 și 959 din Codul civil se aplică numai faptelor săvârșite după intrarea în vigoare a Codului civil”, urmând ca pentru faptele săvârșite înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil să se aplice reglementarea cuprinsă în Codul civil de la 1864, chiar dacă succesiunea se dezbate după intrarea în vigoare a noului Cod civil.

II. Jurisprudență

Pentru a exemplifica în mod corespunzător modalitatea în care se aplică reglementările privind nedemnitatea succesorală, am selectat o speță[7] ce a făcut obiectul sentinței nr. 1111/2015 pronunțată de judecătoria Oltenița, la data de 01.09.2015, pe rol fiind soluționarea acțiunii civile formulată de către reclamanta A.T., în contradictoriu cu pârâtul T.G.I.M., fiul lui G. și C., născut la data de 02.11.1993, în prezent deținut în Penitenciarul Rahova-București, având ca obiect „acțiune în constatare”.

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul acestei instante la data de 22.05.2015, reclamanta A.T., în contradictoriu cu pârâtul T.G.I.M., fiul lui G. și C., născut la data de 02.11.1993, în prezent deținut în Penitenciarul Rahova-București, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că pârâtul este nedemn de a moșteni pe defuncții T.G. (tatăl său) si pe T.M. ( bunica sa), conform art. 958 NCC, având în vedere ca acesta este condamnat penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea, respectiv pe T.G. (tatăl sau) și T. M. (bunica sa)..

În motivarea acțiunii se arată faptul că reclamanta este mătușa pârâtului, aceasta având încă trei frați, și anume pe A.T., E.G. si T.G. Acesta din urma (T.G.) a decedat, având un fiu, pe pârâtul T.I.M. Pârâtul l-a omorât chiar pe tatăl său, adică pe T.G.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași, pârâtul T.I.M. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea în concurs a infracțiunilor de omor calificat și de distrugere, aplicând mai multe lovituri de cuțit atât bunicii sale paterne (T.M.) cât și tatălui său (T.G.), producându-le acestora traumatisme ce au condus la deces, după care a incendiat imobilul în care locuia acesta împreuna cu cele două victime. Astfel, prin sentința penală nr. 152/2014 pronunțată de Tribunalul Călărași, rămasă definitivă, acesta a fost condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață.

După ce i-a omorât (pe tatăl sau și pe bunica paternă), pârâtul i-a ars scrum. Faptele s-au petrecut în noaptea de 26-27 decembrie 2013 în casa părintească.

Pârâtul a distrus bunurile succesorale ale defuncților, prin faptul că a incendiat imobilul în care locuiau aceștia, așa cum rezultă și din motivarea hotărârii judecătorești: „a incendiat cameră cu cameră, în prezent fiind o ruină spre demolare; a produs o imensă pagubă materială celorlalți moștenitori de drept.”

Pârâtul a dat de un grad de periculozitate foarte ridicat, aceasta rezultând din împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, a mijloacelor folosite, prin numărul mare de traumatisme produse victimelor, a propriului tată și a propriei bunici. Este terifiantă perseverența dovedită de inculpat în suprimarea celor două vieți.

În cauză își face aplicabilitatea „nedemnitatea de drept” la moștenire. Pârâtul este „nedemn” astfel că se solicită a fi înlăturat de la moștenirea defuncților T.G. si T.M.

Potrivit art. 958 alin. (1) NCC, este de drept nedemnă de a moșteni:

a) persoana condamnată penal pentru săvârsirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea;

b) persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului.

Potrivit alin. (2), în cazul în care condamnarea pentru faptele menționate la alin. 1 este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanța de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătorești din care rezultă nedemnitatea.

Instanța a admis cererea reclamantei de a constata nedemnitatea lui T.G.M.I. de a-i moșteni pe defuncții T.A. (bunicul său), T.M. (bunica sa), si T.G. (tatăl său).

Observăm astfel că este vorba despre un caz de nedemnitate de drept, întemeiat pe art. 958, alin. (1), lit. a), caz în care nedemnul a săvârșit infracțiunea de omor calificat în varianta premeditată, cu intenția, potrivit rechizitoriului, de a-i înlătura de la moștenire pe ceilalți succesibili.

Acest caz de nedemnitate are ca scop să sancționeze acele fapte deosebit de grave, cum este și infracțiunea de omor calificat săvârșită de inculpatul T.G.M.I., prin care nedemnul urmărește să înlăture „obstacolele” care ar fi de natură să îl împiedice să moștenească o anumită persoană sau care, prin existența lor, i-ar diminua partea ce i se cuvine din moștenirea acelei persoane.

Dincolo de aspectele teoretice care privesc această speță, ne putem ridica întrebarea de ce nedemnul a ales această modalitate de a-i ucide pe tatăl său și pe bunici, distrugând chiar emolumentul moștenirii, respectiv, casa părintească, pentru că nu doar că a înlăturat de la moștenire o parte din succesibili, dar a distrus și o parte din bunurile din masa succesorală. Constatăm astfel că deși, la prima vedere, acesta pare a fi mobilul infracțiunii, acesta poate avea rădăcini mai adânci, având în vedere că infracțiunea a fost comisă chiar în a treia zi de Crăciun, în noaptea de 27 spre 28 decembrie. Totodată, în minuta hotărârii, se precizează faptul că T.G.M.I. nu a invocat vreun motiv în apărarea sa, ba dimpotrivă, a avut o atitudine împăciuitoare și a acceptat motivele invocate de mătușa sa în cererea de constatare a nedemnității sale. Astfel, ne putem gândi la faptul că motivele care au dus la săvârșirea infracțiunii de omor calificat nu au la origine doar moștenirea pe care ar fi lăsat-o defunctul T.G., tatăl său, și înlăturarea succesibililor T.A., bunicul său, și T.M., bunica sa, motive care, oricum, nu vor justifica niciodată săvârșirea faptelor de cruzime, mai ales pentru că inculpatul avea discernământ în momentul în care le-a comis, nefiind dovedită vreo cauza de neimputabilitate în ceea ce îl privește.

Raportându-ne la teoriile privind etiologia actului criminal, din perspective teoriilor nepsihologice, doctrina creștina asupra libertății voinței a postulat faptul că oamenii pot alege între alternativele bune și cele periculoase, deoarece „ființa umană este esențialmente hedonistă, dorind un maximul de plăcere și evitarea durerii”, iar persoanele care comit o crimă fac acest lucru deoarece plăcere asociată actului criminal este mai mare decât durerea așteptată privind eventuala pedeapsă.  De asemenea, în alte lucrări de specialitate (Crime and Human Nature, Q.J. Wilson, J.R. Hernstein) se accentuează rolul factorilor biologici și genetici ca fiind principalele cause ale comportamentului infracțional, printre factorii pe care aceștia îi menționează și relațiile familial (părinții care nu manifestă grijă și consistență în tratarea copiilor sau nu au bune deprinderi în folosirea pedepselor și recompenselor).[8]

La nivel sociologic, E. Durkheim a considerat crima ca fiind o parte integrantă a tuturor societăților, deoarece, într-o societate care permite indivizilor să difere mai mult sau mai puțin față de tipul colectiv, este inevitabil ca anumite acte să nu fie antisociale. Totuși, deoarece nimic nu este bun într-o măsură nedefinită și nelimitată, oamenii trebuie să fie liberi să devieze, altfel schimbul social ar fi imposibil, de unde rezultă ideea că, pentru a exista progres, originalitatea individuală trebuie să se exprime ea însăși, ceea ce înseamnă că originalitatea criminalului trebuie să fie afirmată.[9]

Astfel, întrebarea care se ridică, la fel ca și în speța prezentată, este aceea dacă doar persoana care a avut ca mobil moștenirea, la momentul săvârșirii infracțiunii cu intenția de a ucide, poate fi declarată nedemnă.

Din punctul nostru de vedere, în categoria nedemnilor de a moșteni ar trebui să fie incluse toate persoanele care, cu sau fără intenție de a moșteni, au contribuit la uciderea nedemnului sau unui succesibil al său, pentru că, adeseori, în spatele intenției de a moșteni, se pot ascunde motive mult mai întunecate, la fel ca în cazul prezentat anterior, din care nu rezultă absolut nicio intenție a inculpatului de a-i moșteni pe cei pe care i-a omorât, ci doar dorința de a le suprima viața, aspect ce rezultă chiar din împrejurările în care s-a desfășurat infracțiunea, prin incendierea locuinței acestora și, implicit, a victimelor sale.

Considerăm că în aceeași categorie se încadrează și persoanele care săvârșesc infracțiunea prevăzută de art. 191 C.P., determinarea sau înlesnirea sinuciderii, deoarece gravitatea faptelor comise este indubitabilă, astfel că această infracțiune, dacă va fi săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege și „dacă sinuciderea a avut loc”, va atrage în mod cert atât răspunderea penală a făptuitorului, cât și sancțiunea civilă a nedemnității de drept, deoarece atât atitudinea încurajatoare, cât și facilitarea accesului unei persoane la metode suicidale reprezintă niște fapte abominabile.

Ocupându-se de problema suicidului, E. Durkheim a considerat anomia ca fiind una dintre principalele sale cauze, aceasta fiind definită drept condiția în care individul simte pierderea orientării[10]. Desigur, cauzele care pot conduce o persoană să recurgă la metode sinucigașe nu pot fi definite doar printr-un singur termen, ci ele au o cauză mult mai adâncă, de cele mai multe ori, motivele pentru care cineva se sinucide fiind inexplicabile pentru cei din jur. Însă, în contextul săvârșirii infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii, ne putem ridica întrebări cu privire la subiectul activ al acestei infracțiuni, care, având în vedere faptul că săvârșește un omor „indirect”, el manifestă caracteristicile unui veritabil Deus care, preluând controlul asupra unui om, îl determină sau îi facilitează calea spre sinucidere, spre a-și suprima viața.

Este evident faptul că un individ care posedă o putere de persuasiune și de manipulare atât de ridicată și care folosește aceste atuuri în vederea atingeri unui scop (sau – în cazul nedemnității succesorale – ca mijloc) atât de întunecat, și anume suprimarea vieții unui om, mai ales în cazul în care are vocație la moștenirea celui a cărui sinucidere dorește să o determine sau să o înlesnească, nu poate fi declarat altfel decât nedemn de a moșteni deoarece ar fi nedrept față de de cuius ca persoana care l-a folosit într-o asemenea manieră să devină moștenitorul său.

Mai arătăm şi un argument al Curţii Constituţionale din Decizia nr. 530/2005[11] în care se menţionează că „[…]autorul unei infracţiuni de omor nu poate pretinde un statut juridic egal cu al celorlalţi cetăţeni, din rândul cărora s-a autoexclus prin fapta sa, astfel încât nedemnitatea instituită în ceea ce îl priveşte nu contravine prevederilor art. 16 şi art. 20 din Constituţie […]”. Desigur, această decizie s-a referit strict la infracțiunea de omor, însă, intepretând in extenso argumentele CCR și, având în vedere că infracțiunile contra vieții au, în forma consumată, aceeași finalitate, putem aprecia faptul că nedemnitatea succesorală trebuie în mod evident raportată și la caracteristicile psiho-sociale pe care le manifestă un individ și că nicio persoană capabilă să săvârșească infracțiuni contra vieții împotriva unei rude sau altei persoane față de care are vocație de a moșteni, nu ar trebui să aibă posibilitatea de accede la moștenirea celor din urmă, deoarece ar fi imoral și profund greșit să trăim într-o societate în care cel care omoară își poate moșteni victima, așa cum s-a întâmplat în cazul Velcea și Mazăre c. României, lacună legislativă, care, din fericire, a fost remediată.

III. Concluzii

Observăm, astfel, că, de-a lungul timpului, reglementarea nedemnității succesorale în sistemul codului civil român a suferit modificări drastice, raportate, îndeosebi, la realitatea faptică, care este mult mai cuprinzătoare decât cea juridică, astfel că era necesar ca legiuitorul român să acționeze în sensul adaptării prevederilor referitoare la această instituție la cazuri concrete, așa cum de altfel este și normal într-o societate bazată pe ordinea de drept.

Privind retrospectiv, putem observa preocuparea legiuitorului român cu privire la reglementarea cazurilor de nedemnitate succesorală care se manifestau, în vechea reglementare, prin atentatul la viața lui de cuius sau a succesibilor, reglementare care este încă de actualitate, având în vedere cazurile de nedemnitate de drept pe care ne-am concentrat în secțiunea anterioară. Această preocupare față de infracțiunile contra vieții este una de la sine de înțeles, deoarece dreptul la viață este un element sine qua non în garantarea ordinii și funcționării corespunzătoare în cadrul unei societăți, dar, mai ales, a unui stat de drept, care își propune să faciliteze accesul cetățenilor săi la un trai cât mai bine conturat, prin adaptarea legislației la toate necesitățile pe care le impune evoluția socială, economică, profesională etc. a indivizilor.

În acest context, ne putem ridica întrebarea dacă aceste cazuri de nedemnitate succesorală reglementate de actualul cod civil acoperă întru totul necesitățile societății contemporane și dacă ar fi necesară o reglementare mai cuprinzătoare și mult mai clară în direcția aceasta.

Din acest punct de vedere, considerăm că, referitor la art. 958 alin. (1) lit. b), care prevede faptul că este de drept nedemnă de a moșteni „persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului”, teza a II-a acestei prevederi ar trebui abrogată, în sensul că nu există concordanță între scopul avut în vedere de legiuitor și scopul avut în vedere de persoana care ar săvârși o astfel de faptă deoarece finalitatea este aceeași, suprimarea unei vieți umane, și, având în vedere contextul familial în care este săvârșită, gravitatea nu ar trebui analizată în raport cu contextul săvârșirii, ci cu urmările pe care fapta în sine le are.

Or, indiferent de faptul că succesibilul ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului, trebuie analizată intenția făptuitorului de a omorî un membru al familiei sale, intenție care denotă o lipsă a valorilor sociale care ar trebui pedepsite nu doar din punct de vedere penal, ci și din punct de vedere civil, deoarece familia și legăturile de rudenie definesc viața individului pe tot parcursul acesteia și nu ar trebui influențate de elemente extrinseci acesteia, precum dorința de avuție, care, în sânul familiei, nu ar trebui să se manifeste decât în sens pozitiv, nu și în sens negativ.

Astfel, considerăm că această prevedere ar trebui modificată în așa manieră încât să ofere legiuitorului o arie mai largă de aplicabilitate a nedemnității de drept în contextul săvârșirii unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un succesibil, pentru că nu doar moștenirea lui de cuius ar trebui luată în considerare în analiza gravității acestei fapte, ci și gradul de periculozitate pe care îl manifestă subiectul activ al unei astfel de infracțiuni, atât în societate, cât și în interiorul familiei a cărui membru este.

În ceea ce privește nedemnitatea succesorală, menționăm încă o dată importanța acesteia pentru sistemul de drept și a evoluției societății, pentru că, deși succesiunile au reprezentat încă din cele mai vechi timpuri un stabiliment pentru omenire și continuitatea acesteia, nu a existat dintotdeauna o reglementare dedicată situațiilor în care o persoană își pierde dreptul de a moșteni, deși era necesară, având în vedere varietatea conflictelor ce se nasc între oameni, mai ales atunci când intervine setea de avuție, iar lăcomia preia locul omeniei.

Așa cum am precizat în introducere, deși succesiunile ar trebui să aibă ca scop reunirea familiei și perpetuitatea acesteia, în cazul intervenirii unui caz de nedemnitate succesorală, succesiunea capătă o valență negativă, transformându-se în mărul discordiei din cadrul unei familii, existând, pe de o parte, membrii care doresc înlăturarea celui care se face vinovat de una dintre faptele care fac obiectul nedemnității succesorale și, pe de altă parte, nedemnul, care, în funcție de gravitatea faptelor sale, poate fi pedepsit potrivit atât legii penale, cât și legii civile.

Conchidem prin a spune că societatea se află într-o permanent evoluție, proces care are ca urmare, în mod evident, și adaptarea prevederilor legale, în cazul nostru, prevederile care au ca obiect instituția nedemnității succesorale, deoarece aceasta are ca factor principal influența exercitată de faptele omului, iar omul, prin natura sa, va fi mereu obiect al cercetărilor din toate domeniile, cercetări al căror rezultat, de cele mai multe, nu este niciodată același, chiar dacă contextul în care se realizează este identic. Din acest motiv, este necesară o reglementare mult mai categorică în privința nedemnității de drept prevăzută de art. 958 alin. (1) lit. b), deoarece gravitatea infracțiunilor contra vieții nu trebuie măsurată doar după scopul pentru care au fost săvârșite, ci și după finalitatea acestora, suprimarea vieții unui om în cadrul unor relații de familie.


[1] Valerius M. Ciucă, Drept roman. Lecțiuni. Volumul II, Ediția a II-a, addenda, corrigenda et augmenta, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2014, p. 692.
[2] Francis Deak, Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral. Volumul I. Moștenirea legală, Ediția a III-a, actualizată și completă, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 95.
[3] Valerius M. Ciucă, op.cit., p. 695.
[4] Dan Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile, Ediția a II-a, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 19.
[5] Ibidem.
[6] Fr.Deak, Romeo Popescu, op.cit., p.95.
[7] Disponibil aici.
[8] N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de editură și presă ,,ȘANSA”-S.R.L., București, 2000, p. 41.
[9] N. Mitron, V. Zdrenghea, T.Butoi, op.cit., p. 41.
[10] N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, op.cit., p. 43.
[11] Decizia nr. 530 din 13 octombrie 2005 referitoare la excepţia de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 655, art. 657 şi art. 658 din Codul civil, precum şi a celor ale art. 111, art. 118 alin. 1 şi 2 şi ale art. 156 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 1.040 din 23 noiembrie 2005.


Consilier Juridic Maria-Alexandra Itu

Cuvinte cheie: ,
Secţiuni: Articole, Drept civil, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL, Studii | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD