Secţiuni » Articole » Opinii
Opinii
Condiţii de publicare
Banner BA-01
Banner BA-02
Articole Life Opinii SELECTED

Cu și fără 1956

20 mai 2024 | Iulia VUCMANOVICI
Iulia Vucmanovici

Iulia Vucmanovici

Blokád este un film maghiar despre criza energetică provocată Ungariei de ieșirea din comunism, în 1990. Filmul îl înalță pe József Antáll, primul ministru de atunci, la postura de apostol al neamului, în materie economică. Pe Mihail Gorbaciov, regizorul Ádám Tősér îl vede doar ca pe cel care nu și-a cerut niciodată scuze pentru reprimarea brutală a revoluției anului 1956. Faptul că Gorbaciov a primit Nobelul pentru Pace pentru rolul lui înțelegător și democratic, în acceptarea căderii comunismului, nu reprezintă mai nimic pentru maghiari, în absența acelor scuze(deși venite ulterior din partea lui Elțîn). Rușilor continuă să li se poartă pică, mai ales de când au repetat gestul sistării conductei cu gaz, provocând o nouă criză energetică, de această dată europeană. Pentru regizorul Ádám Tősér, libertate înseamnă libertate economică (atunci când cea politică e ca și căștigată). Cum s-ar spune, pe românește, dragostea pentru libertate trece prin stomac.

E un fapt real – și, totodată, o ușurare – că filmul politic nu trebuie să aibă, în mod necesar, și ambiții artistice, deși combinația artei cu suspansul politic devine memorabilă. Blokád este un film istoric și cu ambiții artistice, de vreme ce a constituit propunerea Ungariei la Oscarul din 2023. Nu s-ar spune că nu a atins standarde artistice, atât din perspectiva tehnică, cât și din cea a interpretării actoricești. Filmul pică, însă, testul autenticității istorice. O confirmă cronicarul maghiar Patrik Kovács, comentator al filmului, menționat de imdb, precum și istoricul Tony Judt, în cartea sa, Epoca postbelică. O istorie a Europei după 1945.

Conform filmului, Ungaria și-ar fi căpătat libertatea prin negocieri purtate cu Mihail Gorbaciov, în 1990. În acest scop, delegația maghiară, compusă din primul ministru, József Antáll și președintele republicii, Árpád Göncz, se deplasează la Moscova, căutând eliberarea țării de Pactul de la Varșovia, timp în care se tem de capturarea și deportarea membrilor delegației lor, în Siberia. Pe drum, și-l amintesc pe conaționalul lor, militarul Pál Máleter, ucis în 1956. Trecut de partea insurgenților maghiari ce manifestau, atunci, împotriva sovieticilor, comandantul militar revoluționar intrase în capcana sovieticilor, fiind omorât în orașul Tököl. Filmul dezvoltă această referință istorică și aruncă asupra sovieticilor din 1990 aceeași lumină ca și asupra sovieticilor din 1956 – și, am adăuga, aceeași lumină de oricând, similară celei în care rușii se pun singuri, azi, în raporturile lor cu Ucraina și, indirect, cu Ungaria lui Ludovic Orbán. Este limpede, de-a lungul întregului film, care alternează două planuri istorice, ale anilor 1990 și 1956, că suntem martorii unei viscerale teze antisovietice, rămasă nerezolvată încă din 1956. Antipatia urcă până în 1849, anul înăbușirii de către ruși a revoluției maghiare. Cum acțiunea se concentrează pe figura politică a profesorului de istorie József Antáll, referințele istorice sunt țintite inclusiv către acest moment revoluționar îndepărtat și confruntarea dintre curuți și lobonți (facțiuni combatante în cadrul atitudinii maghiare față de politica Imperiului Habsburgic).

Pe scurt, regizorul le poartă pică rușilor din toate epocile, acuzându-i pe rușii sovietici și de ceea ce aceștia nu au apucat să comită: păstrarea cu forța a Ungariei în lagărul comunist, în 1990. Figura lui Gorbaciov este demonizată pentru că, deși își ceruse scuze polonezilor, pentru Katyn, și cehilor, pentru invazia din 1968, nu și le-a cerut și ungurilor, pentru momentul 1956. Boris Elțîn a făcut-o, mai târziu. Interogat asupra omisiunii, Mihail Gorbaciov apreciază că scuzele nici nu ar mai renta, de vreme ce el deja își văzuse sacii în car, primind Premiul Nobel pentru Pace. Pentru regizor, însă, un singur premiu e prea puțin, în absența respectivelor scuze. Le pretinde, prin glasul József Antáll, care îl provoacă pe Gorbaciov să și le ceară. Mihail Gorbaciov se simte depășit de această pretenție, afirmând că nu poți visa la mai mult de un Nobel pentru pace (replica e spusă hodoronc tronc, lăsând să se înțeleagă că, dacă Gorbaciov și-ar mai cere scuze și ungurilor, pe lângă cele deja cerute -deși nu pentru ele căpătase Nobelul- ar putea aspira la un al doilea, imposibil, premiu Nobel). Istoricul Antáll îl pune la curent cu performanța celor trei Nobeluri pentru pace căpătate de Crucea Roșie. Pare o lecție de istorie, îndreptățit venită din partea unui profesor de istorie, dar este, în realitate, un reproș politic acid la adresa unui Nobel pe care maghiarii îl consideră nemeritat, în lipsa acelor scuze. Gorbaciov rămâne la un singur Nobel (și la lipsa scuzelor), fără aprecierea maghiarilor, care încă rememorează evenimentele anului 1956 – prin prisma celor ale epocii contemporane, inclusiv. Rușilor încă li se poartă pică, pentru evenimentele recente și criza energetică provocată de acestea, similară celei din 1990. Scuzele lui Elțîn pentru anul 1956 par un eveniment istoric uitat.

Căpătarea libertății politice, în 1990, este confundată cu cea economică sau pusă deliberat pe același plan. Doar vorbim de Ungaria, nu de Albania, în eliberarea de comunism. Vizita la Moscova a delegației ungare, pentru a-și negocia libertatea, în 1990, mi-a atras atenția, cu puterea unui girofar pus pe capota unei mașini Dacia, prezentă și ea în numeroase cadre ale filmului. Nu cunosc ca românii să își fi negociat vreo libertate – la Moscova, cu atât mai puțin. Nu cred că mai era ceva de negociat, în 1990, când Zidul Berlinului deja căzuse și comunismul se prăbușise peste tot în Europa. Dacă a fost așa, m-am gândit că tocmai am aflat ceva nou. M-am gândit câte vieți ar fi fost salvate, în decembrie 1989, dacă asemenea negocieri ar fi existat. Primind această informație, a negocierii asupra libertății postcomuniste, mi s-a părut că identific cauza vărsării de sânge, din decembrie 1989: românii nu au negociat la timp libertatea, de aceea au fost uciși de rușii lui Gorbaciov.

În realitate, nu am aflat nimic. Filmul nu spune tot – și nici corect. Negocierile de la Moscova, din 1990, nu erau primele de acest tip, între Ungaria și URSS. În acel an, negocierile nu puteau fi purtate pentru dobândirea libertății politice Ungariei, ci pentru părăsirea Pactului de la Varșovia și consecințele economice ale acestui act politic (pentru care, însă, ungurii nu riscau Siberia, așa cum se dă de înțeles, în film). Astfel:

(…) din iulie 1988 până în iulie 1989, Károly Grosz și Miklós Nemeth, principalii reformiști din Partidul Muncitoresc Maghiar, au făcut patru vizite separate la Moscova pentru a se întâlni cu Mihail Gorbaciov. (…) Gorbaciov nu a precipitat sau încurajat în mod activ revoluțiile din 1989; nu a făcut decât să stea deoparte. În 1849, rușii au pecetluit soarta revoluției maghiare și din alte țări, intervenind; în 1989, ei le-au asigurat succesul prin neamestec. (Tony Judt, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Editura Litera, București, 2019, p. 897)

Oare ce percepție aveau românii comuniști despre negocierile colegilor lor maghiari, în cazul în care erau la curent cu aceste tratative, purtate în 1988 și 1989? Ce părere au căpătat, despre ele, când s-au dezmeticit din somnul cel de moarte și au aflat că existaseră? Aceeași părere cu a Albaniei, probabil: că, la București, fusese ratată Piața Tiananmen.

Filmul are un puternic substrat economic, care se devoalează pe parcurs. Intertextul de la începutul filmului induce, însă, în eroare cu privire la tipul de libertate negociată la Moscova. Abia spre sfârșit se clarifică, atunci când Iózsef Antall deplânge faptul că reformarea sistemului economic va fi un proces cu mult mai complicat decât cel al trecerii de la dictatură la democrație. Referindu-se la negocierea din 1990, filmul vizează, de fapt, libertatea economică, cea politică fiind deja obținută și anticipată înaintea căderii Zidului Berlinului (cu siguranță, cea economică fusese negociată în 1988 și 1989, în cadrul deschiderii sovietice pentru perestroika). A consuma ceea ce produc, fără împrumuturi externe, e noua provocare a democrației maghiare. Aici, ungurii au din nou pile. Soția lui Antáll -și, totodată, duhul cel bun al unui soț cu o misiune națională, de apostol al independenței economice – scoate din mânecă numărul de telefon al lui Helmut Kohl, de pe cartea de vizită dată de soția acestuia, în urma unei vizite între prieteni. Cu un telefon amical, totul se rezolvă ca prin magie, deși Kohl are și el greutăți economice, cu est-germanii care i-au căzut pe cap, odată cu unificarea și cu întreaga lor economie socialistă, înapoiată și neperformantă. Kohl sare, totuși, în ajutorul prietenului Antáll, aflat pe patul de spital, la mare ananghie economică. Din post-operator, primul ministru maghiar gestionează blocada taximetriștilor scoși în stradă de criza benzinei pe care rușii nu le-o mai furnizează, în 1990, ca urmare a deciziei maghiare de a se retrage din Comecom și din Pactul de la Varșovia. Criza socială este, în plus, instrumentată politic, de inamicii politici, foști aliați și prieteni de o viață ai pacientului. Unul dintre aceștia este chiar președintele Göncz, alături de care prim ministrul Antáll semnase același memorandum politic, în 1956. Acum, președintele îl acuză pe primul ministru de intransigență, comparându-și vechiul prieten cu Creon din Antigona lui Sofocle. În paralel, îl trăda ca un Iuda.

Intervin, salvator, prietenul Kohl și întregul Consiliu al Europei (pe atunci, compus din Margaret Thatcher, Francois Mitterand, Giulio Andreotti). Acest organism tocmai își negocia, la Roma, forma viitorului text al articolului 238 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, acela care stabilește condițiile votului în cadrul Consiliului Europei, adică algoritmul decizional al viitoarei Uniuni Europene. Aici, s-ar putea să se fi strecurat un anacronism. Ținând cont că suntem încă în epoca CECO și a CEE, nefiind încă încheiat Tratatul de la Maastricht (1992), de naștere a UE (1993), textul dezbătut nu avea cum să fie, încă, cel al articolului 238, care avea să apară abia în cadrul Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene, în 2009, prin Tratatul de la Lisabona, semnat în 2007, dar imposibil de anticipat în 1990. S-a sărit etapa Tratatului Uniunii Europene.

Există o inadvertență și cu privire la întâlnirea dintre Antáll și Gorbaciov, la Paris, imediat după decernarea Premiului Nobel conducătorului sovietic. Faptul istoric s-a petrecut pe 15 octombrie 1990. În film, întâlnirea are loc după închiderea blocadei taximetriștilor, declanșată la Budapesta, pe 25 octombrie 1990 (official) iar neoficial pe 19 octombrie 1990. Este o dovadă în plus că sistarea petrolului de către sovieticii anului 1990 nu s-a făcut cu intenția unei răzbunări politice, precum cea dispusă mai târziu de Vladimir Putin, ci ca o consecință economică a abandonării Cecom, odată cu desființarea Pactului de la Varșovia (cel din care toți sateliții URSS oricum intenționau să plece).

În momentul în care Antáll vorbește cu Kohl, de pe patul de spital, salvându-și țara din criza economică și propulsând-o înspre soluția economică salvatoare, cu sprijinul Comunității Europene, românii pregăteau noua mineriadă. Conflictul politic dintre președintele republicii și primul ministru se replica și la București, dar discuțiile telefonice se purtau cu ortacul Miron Cozma, nu cu Kohl, Andreotti, Thatcher, Mitterand. De fapt, începând din iunie 1990, pe Ion Iliescu nu îl mai asculta nimeni, în Europa, acolo unde Ungaria își facuse o altă intrare, după ce știuse să își negocieze libertatea, la Moscova, încă din 1988. Despre România se afirmă, în film, că se afla în haos. Nu era chiar haos, doar o criptă rece, în care anchilozasem cu toții.

Filmul reconstituie veridic atmosfera anilor ‘90, nu și pe cea a anului 1956. Violența din închisoare este o glumă plină de blândețe, față de realitatea din cărți și filme. Regizorul ar fi putut să se inspire din L’Aveau, mult mai veridicul thriller politic al maestrului Costa Gavras.

Se remarcă multitudinea de citate și referințele constante la situația Finlandei, într-un ritm care devine obositor și nu adaugă nimic acțiunii. Greu de crezut că pe zidul unei celule de închisoare comunistă se putea scrijeli, în 1956, un citat din Talleyrand.

Filmul ar fi putut să se numească Antáll, pentru că este dedicat figurii acestui politician devotat, mai mult decât crizei economice din octombrie 1990 și modului ei magistral de rezolvare. Se aude glasul dezamăgit al primului ministru, plângându-se interlocutorului german pentru lipsa de recunoștință a vesticilor față de eroismul rezistenței maghiare împotriva sovieticilor, în 1956. Este un reproș pe care filmul vrea să îl facă auzit cu tărie. Se aseamănă cu orgoliul românilor de a fi rezistat prin cultură și credința celor care susțin că, fără lupta poporului român ortodox împotriva turcilor, catolicii nu și-ar mai fi ridicat catedralele. Cu privire la asemenea reproșuri, Tony Judt concluzionează:

În euforia eliberării, esticii au avut tendința să nege însemnătatea Moscovei pentru a-și evidenția propria performanță. În ianuarie 1992, Jozsef Antáll, membru al Forului Democratic și prim-ministru al Ungariei, deplângea în fața publicului local faptul că Occidentul nu apreciază rolul eroic al celor din Europa Centrală în căderea comunismului: ”Această dragoste neîmpărtășită trebuie să ia sfârșit pentru că noi am fost la datorie, am luptat fără să tragem un foc de armă și am câștigat pentru ei al treilea război mondial. Versiunea amară a lui Antáll, deși măgulitoare pentru auditoriu, ocolește adevărul cel mai important despre evenimentele din 1989: mulțimea, intelectualii și liderii sindicali din Est au câștigat al treilea război mondial fiindcă Gorbaciov nu s-a opus.

(Tony Judt, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Editura Litera, București, 2019, p. 896-897)

1956-1990-2024. Altă epocă, alt conducător, atât în Rusia, cât și în Ungaria. Dincolo de scăpări, e un film cu o informație bogată, care invită la comparații între ani, epoci, țări, conducători și mentalități. Ce a însemnat anul 1956, inclusiv pentru România, tocmai ca urmare a evenimentelor din Ungaria, a fost nu mai puțin sever și represiv. Pentru noi, poate și prin comparație cu dictatura lui Ceaușescu, figura lui Gorby a fost providențială. În 1989, încă nu eram siguri de libertatea politică pentru care, în decembrie, se vărsa sânge. La cea economică nici nu emiteam pretenții. Oricum, nu avusesem de nici unele. Faptul că eram deținători de sonde petroliere (pomenite cu jind, în film) ne-a făcut, poate, mai puțin încruntați față de Gorby, dar niciodată pe deplin încrezători în ruși, din aceleași motive cu cele ale ungurilor. Amărăciunea noastră, est-europeană, ar fi aceea că, lipsiți de teroarea unui 1956, vesticii nu vor înțelege niciodată, pe deplin, frica și reticența noastră comună față de vecinii răsăriteni.

Cât este de real că libertate înseamnă, exclusiv, doar libertate economică nu cunosc, dar mă gândesc ce bun ar fi fost, azi, un Gorbaciov.

Avocat Iulia Vucmanovici, Baroul Constanța

Citeşte mai mult despre , , , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership