Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
Banner BA-01
Banner BA-02
Articole Drept penal Procedură penală RNSJ SELECTED Studii

Consideraţii teoretice privind valenţele juridice specifice recunoaşterii învinuirii în cadrul procedurii simplificate

20 mai 2024 | Loredana TUFARU
Loredana Tufaru

Loredana Tufaru

Abstract

The main objective of this theoretical study is to assess the legal value of the institution of admission of accusation. The abbreviated procedure in case of the admission of accusation also had a legal basis in the old Criminal Procedure Code, however the current Criminal Procedure Code has implemented legislative reforms, succeeding in bringing the criminal proceedings in agreement with the rigors imposed by the European Union’s legislation and the ECHR.

Regarding the abbreviated procedure in case of the admission of accusation, the trial may be carried out in a simplified procedure, only on the basis of the evidences administered during the prosecution phase, under the conditions of recognition of the crime by the accused.

Introducere

De-a lungul timpului sistemul de represiune penală a fost supus unui continuu proces de metamorfoză, unul dintre pricipalele obiective ale legiuitorului fiind stabilirea unei concordanţe între legislaţia internă şi reglementările existente la nivelul Uniunii Europene.

Mecanismul coerciţiei penale se materializează prin intermediul procesului penal, ca o consecință directă în sarcina individului care a avut o atitudine refractară faţă de legea penală. În aceeaşi ordine de idei, este evident că doar o faptă ce îmbracă trăsăturile specifice infracţiunii poate atrage incidenţa raportului juridic de constrângere[1].

Obiectivul legiuitorului român a fost acela de a eficientiza procesul penal, celeritatea acestuia fiind asigurată prin instituirea unor termene rezonabile, în concordanţă cu dispoziţiile art. 6 parag. 1 CEDO. În acest sens s-a avut în vedere atât imperativul respectării dreptului la un proces echitabil cât şi rigorile europene în materie. Consecinţa directă a acestei viziuni a constat inclusiv în implementarea unor instituţii cu caracter de noutate în legislaţia noastră internă[2].

În ceea ce priveşte cadrul juridic, procedura abreviată a judecăţii în cazul recunoaşterii învinuirii se fundamentează pe conduita procesuală a inculpatului în sensul recunoaşterii faptei ce face obiectul actului de inculpare, fiind reglementată de dispoziţiile art. 349 alin. (2), art. 374 alin. (4), art. 375, art. 377, art. 379 alin. (2) şi art. 396 alin. (10) Cod de procedură penală.

Procedura simplificată devine aplicabilă în baza conduitei inculpatului care, dând dovadă de bona fides, înţelege să recunoască învinuirea adusă. În acest caz etapa cercetării judecătoreşti este limitată la proba cu înscrisuri, spre deosebire de procedura de drept comun, în cadrul căreia cercetarea judecătorească are ca obiect verificarea şi readministrarea probelor din etapa urmăririi penale, respectiv administrarea oricăror alte probe necesare soluţionării cauzei[3].

Particularităţile declaraţiei de recunoaştere a învinuirii

În contextul procedurii simplificate de judecată, recunoaşterea învinuirii de către inculpat constituie un act procesual. Prin raportare, în primul rând, la tipologia actelor juridice, având în vedere că prin manifestarea sa de voinţă inculpatul dispune, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege, cu privire la modalitatea de desfăşurare a procesului penal, recunoaşterea învinuirii se impune a fi calificată ca fiind un act procesual, sub formă de negotium iuris[4].

Declaraţia de recunoaştere a învinuirii prezintă particularităţile unui act tipic (această trăsătură transpare din existenţa unor condiţii de formă stabilite de lege); special (deoarece vizează un anumit tip de activitate judiciară); public (putând ajunge la cunoştinţa tuturor participanţilor din procesul penal, fiind totodată corelat cu caracterul preponderent public al fazei de judecată); facultativ (înfăptuirea acestuia rămânând la latitudinea inculpatului); judiciar şi neoficial (inculpatul decide dacă adoptă sau nu, o astfel de conduită procesuală).

Prin aplicarea criteriilor de clasificare a actelor procesuale, se poate observa de asemenea, că actul prin intermediul căruia inculpatul solicită să fie judecat în procedură abreviată, poate fi manifestat atât sub formă orală cât şi scrisă. Formei scrise materializată printr-un înscris autentic, îi corespunde, sub imperiul aceloraşi efecte juridice, declaraţia dată în faţa judecătorului în şedinţa de judecată.

O altă trăsătură specifică recunoaşterii învinuirii rezidă în caracterul personal al acestui act procesual. Astfel, declaraţia de recunoaştere a învinuirii nu produce efectele juridice aferente dacă este exprimată prin intermediul avocatului, substituitului procesual sau a reprezentantului legal/convenţional. În privinţa acestuia din urmă imposibilitatea persistă chiar şi în ipoteza în care ar primi mandat special[5].

Raportat la caracterul personal al acestei manifestări de voinţă, se impune precizarea că în configuraţia procesului penal, exercitarea drepturilor şi a intereselor procesuale ale părţilor, are caracter strict personal, situaţiile derogatorii fiind expres şi limitativ prevăzute de lege.

Aşadar, având în vedere că manifestarea de voinţă a inculpatului în sensul de a fi judecat în procedura abreviată, reprezintă un act de dispoziţie ce implică renunţarea la unele drepturi procesuale, pentru a putea genera efecte juridice, aceasta trebuie să fie exprimată personal (prin prezentarea fizică în faţa instanţei, printr-un înscris autentic sau prin videoconferinţă).

Declaraţia de recunoaştere a învinuirii are caracter irevocabil, inculpatul nemaiavând posibilitatea de a o retracta. Odată ce instanţa de judecată admite cererea inculpatului ca judecata să se desfăşoare conform prevederilor art. 374 alin. (4) şi art. 375 Cod procedură penală, inculpatul nu se mai poate dezice cererea formulată, în sensul de a-şi reconfigura poziţia manifestată anterior.

Având în vedere stadiul procesual până la care poate fi manifestată, respectiv primul termen de judecată cu procedura de citare legal îndeplinită şi cauza este în stare de judecată[6], declaraţia de recunoaştere a învinuirii are caracter temporar, fiind impus un interval limitat de timp până la care aceasta poate fi exprimată pentru a putea produce efectele juridice specifice.

Caracterul irevocabil al manifestării de voinţă a inculpatului a fost consacrat atât la nivel doctrinar[7] cât şi jurisprudenţial[8], tocmai pentru a exclude ipoteza în care o hotărâre judecătorească ar putea fi desfiinţată ca urmare a cererii inculpatului, prin invocarea unui eventual caracter nesatisfăcător al hotărârii primei instanţe.

Irevocabilitatea manifestării de voinţă a inculpatului în sensul recunoaşterii învinuirii se poate deduce atât din interpretarea sistematică a dispoziţiilor care reglementează această instituţie, cât şi prin raportare la specificul etapei de judecată în care poate deveni incidentă. Existenţa acestei trăsături juridice are rolul de a garanta stabilitatea cadrului procesual şi implicit previzibilitatea limitelor de exercitare a drepturilor şi obligaţiilor procesuale.

Cu titlu exemplificativ, în ipoteza în care ulterior admiterii cererii de a fi judecat în procedură simplificată, inculpatul adoptă o poziţie contradictorie, în sensul în care nu mai recunoaşte învinuirea în aceeaşi formă sau chiar deloc, acest fapt nu poate, prin el însuşi, să determine o revenire la cadrul procesual obişnuit şi implicit pierderea de către inculpat a beneficiului stipulat prin normele substanţiale[9].

Un alt aspect relevant referitor la caracterul irevocabil al recunoaşterii învinuirii, vizează necesitatea evitării situaţiilor în care revocabilitatea manifestării de voinţă a inculpatului ar putea avea drept consecinţă căderea în derizoriu a actul de înfăptuire a justiţiei şi implicit afectarea caracterului echitabil al procesului penal. Într-o astfel de situaţie limitele exercitării drepturilor şi atribuţiilor de către ceilalţi participanţi la proces ar depinde de voinţa pur potestativă a inculpatului. Un astfel de scenariu este incompatibil cu sistemul nostru de drept deoarece s-ar aduce atingere principiului aflării adevărului; s-ar atenta la principiul termenului rezonabil de soluţionare a cauzei iar hotărârile judecătoreşti pronunţate în primă instanţă s-ar afla sub un permanent risc de a fi lăsate fără efect.

Retractarea manifestării de voinţă a inculpatului ar fi posibilă doar în situaţia în care declaraţia de recunoaştere a învinuirii ar fi consecinţa unui viciu de consimţământ[10], respectiv în ipoteza în care acest act de dispoziţie să fi fost concretizat în absenţa uneia dintre condiţiile sale principale, şi anume caracterul voluntar. Pe această cale atragem atenţia şi asupra faptului că actul procesual afectat de vicii de consimţământ nu este nul, ci lovit de nulitate relativă. Nulitatea relativă putând fi invocată de cel care a întocmit actul sub imperiul constrângerii, dolului sau erorii, acestuia revenindu-i totodată şi sarcina probei[11].

Caracteristica manifestării de voinţă a inculpatului de a fi indivizibilă justifică şi imposibilitatea aplicării în aceeaşi cauză a unei proceduri mixte de judecată. Dispoziţiile legale impun o indivizibilitate în privinţa faptelor ce fac obiectul judecăţii, inculpatul neavând opţiunea de a accede la beneficiile recunoaşterii învinuirii prin raportate la unele fapte, pretinzând ca pentru celelalte să fie judecat în procedura de drept comun. Spre deosebire de instituţia acordului de recunoaştere a vinovăţiei[12], inculpatul trebuie să recunoască „în totalitate faptele reţinute în sarcina sa”[13].

Dacă sunt îndeplinite condiţiile stipulate în conţinutul art. 374 alin. (4) Cod procedură penală, în sensul în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă, instanţa de judecată învederează inculpatului (care recunoaşte faptele reţinute în sarcina sa), posibilitatea de a solicita ca „judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată[14], asigurându-se totodată ansamblul garanţiilor procesuale menite să protejeze dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare.

Caracterul voluntar al declaraţiei de recunoaştere a învinuirii presupune ca aceasta să nu fi fost manifestată sub imperiul unor vicii de consimţământ sub forma erorii sau a dolului ori a unor acte de constrângere din partea organelor judiciare

Pentru a produce consecinţe juridice, declaraţia inculpatului de recunoaştere a învinuirii trebuie să fie expresă şi neechivocă. Astfel, manifestările anterioare şi interpretabile ale acestuia nu constituie o veritabilă recunoaştere a învinuirii.

Cu privire la poziţia procesuală a inculpatului prin care acesta recunoaşte învinuirea ce i se aduce şi înţelege să renunţe la unele dintre drepturile din configuraţia cercetării judecătoreşti de drept comun, precizăm că deşi legea nu impune ca recunoaşterea învinuirii să fie motivată, aceasta trebuie totuşi să aibă caracter expres[15] şi neechivoc. În lipsa acestor caracteristici ce se impun a fi întrunite în mod cumulativ, este exclus ca eventualelor manifestări anterioare ale inculpatului să li se confere valenţele juridice aferente recunoaşterii învinuirii. Cu titlu exemplificativ, menţionăm faptul că nu se poate utiliza cu titlu de substituire pentru declaraţia ce trebuie luată inculpatului în temeiul art. 375 C. pr. pen., citirea declaraţiilor anterioare de recunoaştere ale învinuirii, oferite de inculpat în etapa de urmărire penală[16].

Având valenţele juridice specifice unui act de dispoziţie, declaraţia de recunoaştere a învinuirii luată în contextul art. 375 C. pr. pen., nu constituie probă şi nici nu exonerează în totalitate organul judiciar de îndatorirea administrării sau evaluării acestora. Această declaraţie reprezintă strict o condiţie procedurală, în virtutea căreia, faza de judecata capătă un conţinut specific. Prin urmare, nu se generează un regim derogatoriu de la standardul unui probatoriu dincolo de orice îndoială rezonabilă. Declaraţia de recunoaştere a învinuirii nefiind prin ea însăşi un temei suficient în sensul răsturnării prezumţiei de nevinovăţie.

Aşadar, declaraţia de recunoaştere a învinuirii are valoarea juridică a unui act procesual independent şi izolat, în sensul în care nu poate substitui un ansamblu probator insuficient. Insuficiența probelor ori, cel puțin aprecierea instanței în acest sens, are drept consecinţă respingerea solicitării inculpatului de judecare în procedură abreviată și determină efectuarea cercetării judecătorești în cadrul procedurii obișnuite. În contextul cercetării judecătoreşti desfăşurate în procedura de drept comun, pe lângă procuror, persoana vătămată și părți, care au posibilitatea de a propune probe în vederea soluționării acțiunii penale, instanța poate la rândul său, să administreze din oficiu probe, dacă aceasta se impune pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

Raportat la faptul că recunoaşterea învinuirii[17] nu poate fi calificată sub forma unui mijloc de probă, aceasta nu poate fi folosită împotriva inculpatului în etapa de evaluare a probatoriului, în cazul în care s-ar respinge în prealabil cererea formulată de inculpat prin care acesta a solicitat judecarea sub auspiciile procedurii abreviate.

În scopul eficientizării mecanismului de coerciţie penală, legiuitorul a reglementat într-o manieră expresă instituţii care vin în întâmpinarea dezideratului de soluţionare cu celeritate a cauzelor penale. Unele dintre acestea se materializează prin posibilitatea inculpatului de a-şi recunoaşte vinovăţia prin intermediul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, respectiv declaraţia de recunoaştere a învinuirii. Cele două instituţii, deşi produc efecte similare, manifestă caracteristici distincte atât în ceea ce priveşte momentul până la care pot deveni incidente, cât şi condiţiile formale ce se impun a fi îndeplinite în faţa organelor judiciare.

Spre deosebire de acordul de recunoaştere a vinovăţiei[18], cercetarea abreviată prin prisma recunoaşterii învinuirii, devine incidentă doar în contextul în care recunoaşterea învinuirii este indivizibilă în privinţa infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

Cercetarea abreviată nu exclude o eventuală soluţie de achitare, însă ca urmare a deciziei (RIL) nr. 4/2019 a ÎCCJ[19], dacă instanța admite solicitarea inculpatului de judecare conform procedurii simplificate a recunoașterii învinuirii, este exclusă eventualitatea pronunțării unei hotărâri de achitare fundamentată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. c) din Codul de procedură penală.

Deşi terminologia utilizată poate sugera că recunoaşterea învinuirii constituie o pledoarie de vinovăţie din partea inculpatului, sub aspectul efectelor juridice produse, constatăm că o astfel de interpretare nu este întemeiată. Declaraţia de recunoaştere a învinuirii presupune de fapt, o modalitate pragmatică şi eficientă de soluţionare cu celeritate a conflictului de drept penal, în contextul căreia, devenind incidente unele beneficii de natură substanţială,[20] inculpatul recunoaşte învinuirea ce i s-a adus, renunţând în acelaşi timp atât la readministrarea probatoriului din faza de urmărire penală, cât şi la exercitarea plenară a dreptului de a formula cereri, de a pune concluzii ori de a solicita instanţei de judecată să delibereze în afara cadrului impus de limitele provizorii determinate prin actul de inculpare[21].

În cadrul procedurii simplificate judecata se realizează numai prin raportare la probele administrate în cursul urmăririi penale, respectiv a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată[22]. În acest sens este de remarcat faptul că s-a extins sfera de admisibilitate a probatoriului în contextul procedurii simplificate. Astfel, din moment ce legiuitorul nu a specificat în mod expres şi limitativ doar posibilitatea de a se administra probe cu înscrisuri în circumstanţiere, pot fi administrate în acest cadru procesual orice fel de înscrisuri ce au legătură cu cauza dedusă judecăţii, cu condiţia ca acestea să fie încuviinţate în prealabil de către instanţa de judecată, şi în acelaşi timp utile soluţionării acesteia. În cazul inculpaţilor minori, instanţa de judecată va avea în vedere aceste aspecte atunci când stabileşte măsura educativă incidentă. În ipoteza măsurilor educative privative de libertate, limitele speciale ale intervalelor de timp pentru care se dispun aceste măsuri urmând a se reduce cu o treime[23].

Înscrisurile prezentate de părţi şi de persoana vătămată pot fi prezentate la acelaşi termen la care instanţa se pronunţă şi asupra cererii prevăzute la art. 375 alin. (1) ori la un termen ulterior, acordat în acest scop. Pentru administrarea probei cu înscrisuri instanţa nu va acorda decât un singur termen de judecată.

Instanţa de judecată poate respinge cererea de judecată în procedură abreviată în eventualitatea în care apreciază ca fiind necesară administrarea de probe în condiţii de publicitate, contradictorialitate şi oralitate, în sensul stabilirii adevărului judiciar[24].

Concluzii

Cercetarea judecătorească în contextul recunoaşterii învinuirii nu determină o diminuare a rolului primordial al judecătorului în sensul asigurării respectării principiilor legalităţii şi aflării adevărului. Astfel, legiuitorul nu a reglementat o excepţie care să presupună eludarea acestor principii în cazul aplicării procedurii abreviate de judecată, ci dimpotrivă, tocmai pentru a consolida acest standard, menţine prerogativa instanţei de a interveni activ pe tot parcursul judecăţii, atât în fond, cât şi în apel, pentru a rectifica orice eventuală contradicţie survenită cu privire la limitele impuse de cele două principii.

În configuraţia cadrului de interpretare specific procedurii simplificate, este imperativ necesară identificarea atât a caracteristicilor cât şi a valorii juridice aferente declaraţiei de recunoaştere a învinuirii, date de inculpat în lumina art. 375 C. pr. pen.[25].

Fără a avea pretenţii de exhaustivitate, această lucrare şi-a propus să contureze rolul declaraţiei de recunoaştere a învinuirii în procesul de aflare a adevărului.

Din moment ce manifestarea de voinţă a inculpatului constituie un act de dispoziţie, declaraţia care încorporează acest act nu poate avea valoarea unui mijloc de probă[26], fiind mai degrabă o condiţie procedurală care imprimă procesului penal un caracter specific. Nefiind un mijloc de probă, declaraţia de recunoaştere a învinuirii nu produce efecte prin care s-ar putea prejudicia principiului loialităţii administrării probelor în procesul penal[27].

Declaraţia inculpatului dată în lumina dispoziţiilor art. 375 C. pr. pen. nu are valenţele juridice aferente unui „mărturisiri”, la care se făcea trimitere în vechea doctrină, considerând-o un mijloc de probă, în care erau încorporate recunoaşterea de către inculpat a vinovăţiei sale[28], şi implicit celelalte aspecte expuse de către acesta raportat la obiectul cauzei penale[29].

Declaraţia de recunoaştere a învinuirii, atunci când este dată în conformitate cu dispoziţiile art. 375 C. pr. pen., constituie strict un act procesual prin intermediul căruia inculpatul îşi exprimă voinţa în sensul de a fi judecat în cadrul procedurii abreviate, fără ca această poziţie procesuală să permită instanţei de judecată să deroge de la respectarea principiilor legalităţii şi aflării adevărului, aceasta din urmă nefiind exonerată de sarcina unei evaluări riguroase în ceea ce priveşte săvârşirea faptei, circumstanţele de comitere a acesteia şi vinovăţia făptuitorului.


[1] A se vedea în acest sens Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului, Teoria răspunderii juridice, vol. 5, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 173.
[2] A se vedea Matei-Ciprian Graur, Principiul oportunităţii – renunţarea la urmărirea penală – modalitate de accelerare a procedurilor judiciare penale, Conferinţa internaţională francofonă a doctoranzilor în drept penal cu tema „Protecţia penală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale”, Iaşi, 5-8 noiembrie 2015.
[3] Georgina Bodoroncea, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 977, par. 1.
[4] Victor Văduva, Judecata în cazul recunoaşterii învinuirii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2019, p. 147.
[5] Cu toate că în lumina art. 91 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi activităţii notariale, republicată, partea dispune de posibilitatea de a fi reprezentată la autentificarea unui înscris, prin mandatar cu procură specială autentică, această prevedere legală nu poate fi incidentă în privinţa declaraţiei inculpatului de recunoaştere a învinuirii, deoarece astfel s-ar aduce atingere sensului dispoziţiilor art. 375 alin. (11) C. pr. pen., care fac trimitere la art. 374 alin. (4) C. pr. pen., şi care reglementează caracterul personal al acestui act procesual, indiferent dacă acesta se aduce la îndeplinire în mod direct în faţa instanţei sau prin intermediul unui înscris autentic.
[6] Art. 374 alin. (1) Cod procedură penală.
[7] A se consulta, în acest sens, M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, pp. 248-256; M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, pp. 985-986; M. Iordache, Judecata în cazul recunoaşterii învinuirii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 61; A. Zarafiu, Procedură penală, Partea generală. Partea specială, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 431.
[8] A se vedea, în acest sens, C. Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. pen. nr. 288/A din 14 octombrie 2014, nepublicată, ICCJ, s. pen., dec. nr. 210/A din 3 iulie 2014, www.scj.ro; ICCJ, s. pen., dec. nr. 140 din 27 mai 2014, www.scj.ro.
[9] A se vedea în acest sens ICCJ, s. pen., dec. nr. 210/A din 3 iulie 2014, www.scj.ro.
[10] Pentru mai multe detalii în acest sens, a se vedea ICCJ, s. pen., dec. nr. 140 din 27 mai 2014, www.scj.ro.
[11] A se consulta T. Pop, Drept procesual penal, vol. III, Ed. Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p. 89.
[12] Art. 478-488 Cod procedură penală (Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală, publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010). Acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu presupune o indivizibilitate asupra faptelor, putând fi încheiat numai în privinţa unora dintre faptele pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală.
[13] Art. 374 alin. (4) Cod procedură penală.
[14] Art. 374 alin. (4) Cod procedură penală.
[15] A se vedea M.M. Bârsan, M.M. Cardis, Acordul de recunoaştere a vinovăţiei, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, pp. 27-30.
[16] V. Văduva, op. cit., pp. 158-159.
[17] În temeiul art. 375 C. pr. pen.
[18] În contextul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatului i se conferă posibilitatea de a încheia acordul doar cu privire la o parte dintre infracţiunile reţinite în sarcina sa. A se vedea în acest sens A.-D. Goh, 808 capcane frecvente din testele grilă ale concursurilor/examenelor de admitere în profesie, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2021.
[19] Publicată în M. Of. Nr. 546 din 3 iulie 2019.
[20] În cazul soluţionării cauzei în contextul recunoaşterii învinuirii, inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor pedepsei închisorii, respectiv cu o pătrime în cazul pedepsei amenzii.
[21] A se vedea în acest sens, V. Văduva, op. cit., p. 79.
[22] A se vedea art. 374 alin (4)1 C. pr. pen.
[23] Art. 396 alin. (10) C. pr. pen.
[24] Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 197.
[25] Conform art. 375 alin. (1) C. pr. pen. – „Dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4), instanţa procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului şi ale celorlalte părţi, se pronunţă asupra cererii”.
[26] A se vedea în acest sens L. Barac, Adevăr versus justiţie negociată. Relevanţa unor principii fundamentale ale procesului penal român asupra procedurilor speciale, întemeiate pe elemente de justiţie negociată, reglementate în noul Cod de procedură penală, www.juridice.ro, 16 martie 2015.
[27] L. Barac, Adevăr versus justiţie negociată. Relevanţa unor principii fundamentale ale procesului penal român asupra procedurilor speciale, întemeiate pe elemente de justiţie negociată, reglementate în noul Cod de procedură penală, www.juridice.ro, 16 martie 2015.
[28] A se consulta T. Pop, op. cit., p. 230.
[29] A se vedea V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. V, Ed. All Beck, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003, p. 187.


Avocat Loredana Tufaru

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership