Secţiuni » Articole
Articole
EssentialsOpiniiRNSJNote de studiuStudii
Banner BA-01
Banner BA-02
Articole Next Note de studiu RNSJ SELECTED

Buna-credință în cadrul relațiilor internaționale dintre state

20 mai 2024 | Andra SIMION
Andra Simion

Andra Simion

Abstract

Good faith is a fundamental principle of public international law that establishes a moral standard of honesty, loyalty, and rationality in the social relations of states on the global stage. Rooted initially in classical Roman law under the name of bona fides, it represented a commitment to one’s own words, fidelity, and honesty, symbolizing an internal virtue of loyalty. Evolving from a universal moral value to a mandatory legal principle, good faith has a transnational significance and serves as a bridge between diverse legal traditions. Its universality unifies legal systems and underscores their similarities. The principle of good faith protects its historical importance, requiring that each case be treated on its merits and balancing various interests on the international stage. Being the ethical foundation of international law, good faith is one of the life vest we can use when navigating the legal world.

1. Considerații generale

1.1. Definirea noțiunii de bună-credință

Etimologic, expresia ”bună-credință” provine din limba latină, unde termenul de ”bona fides” își găsește însemnătatea astfel din: adjectivul ”bonus”- bun- cu înțelesul de om bun, om cinstit, om virtuos și substantivul ”fides”- credință, crezare, încredere, cinste.[1]

Buna-credință a fost descrisă de Cicero ca fiind sinceritate în cuvinte (veritas) și fidelitate (constantia) în angajamente[2]. Plecând de la această definiție, putem spune că aspectele psihologice care generează buna-credință creează două stări de concordanță sau conformitate. Pe de o parte, există o concordanță între ceea ce gândește omul și ceea ce afirmă (sinceritate în cuvinte), iar pe de altă parte, există o concordanță între cuvinte și acțiuni (fidelitate în angajamente).

Rădăcina principiului bunei-credințe este noțiunea de fides, care a subliniat virtutea fidelității încă din timpurile mai vechi. „Fides” a început să cuprindă comportamentul onest al unei persoane în relațiile sociale și ulterior a adoptat un sens legal ca onorarea promisiunii, îndeplinirea adecvată a obligațiilor consensuale și protejarea încrederii. În perioada clasică, principiul „bona fides” avea atât un sens subiectiv, cât și unul obiectiv, deoarece termenul fides nu însemna doar credință și protecția încrederii în sens obiectiv, ci și intenția subiecților subiectiv în viața contractuală[3]. Buna-credință în sensul său obiectiv necesită subiecților unui sistem legal să adopte un standard comportamental loial și onest în exercitarea drepturilor lor și îndeplinirea obligațiilor lor, având ca scop protejarea încrederii rezonabile și a intereselor altor părți care merită să fie protejate.[4]

1.2. Origine

Ca instituție a dreptului, buna-credință își găsește originile în dreptul roman, ea debutând la sfârșitul Republicii, odată cu proprietatea pretoriană, când dezvoltarea comerțului, mai ales a celui cu sclavi, a impus protejarea cumpărătorilor care erau de bună- credință în cadrul tranzacțiilor ce erau perfectate, fără a fi îndeplinite formalitățile și solemnitățile cerute de lege în cazul lucrurilor mancipi. La sfârșitul perioadei clasice romane, „bona fides” și-a pierdut importanța în fața conceptului de „boni mores” (bune moravuri), fiind chiar absorbit într-o noțiune mai largă de „aequitas”, care includea respectarea cuvântului dat, derivată din încrederea reciprocă, și standardul comportamental în executarea obligațiilor contractuale. Ulterior, în epoca de criză a Imperiului Roman, respectiv în perioada post-clasică, dreptul vulgar, bazat pe reguli cutumiare create de practicieni, a devenit mai relevant, iar conceptele de „fides”, „bona fides” și „aequitas” și-au pierdut aplicabilitatea și s-au diluat. În epoca medievală mijlocie, conceptul de bună-credință a cunoscut o revitalizare datorată interesului glosatorilor pentru dreptul roman și a fost influențat de apariția dreptului canonic. Potrivit acestui drept, un pact simplu era executabil, pornind de la natura teologică a încălcării unei promisiuni, considerată un păcat. Asocierea unei încălcări a credinței (fidei laesio) la momentul încheierii unui contract afecta chiar validitatea acestuia pentru dol sau dol incident (adică leziune) și aducea competența jurisdicțională a instanțelor ecleziastice în caz de litigiu. Astfel, au fost lansate primele idei care au contribuit la dezvoltarea ulterioară a principiului consensualismului și a forței obligatorii a contractelor.

În ceea ce privește obligațiile tacite sau naturale, bună-credință însemna că debitorul trebuia să execute tot ceea ce era de așteptat de la o persoană onestă angajată în acel tip de tranzacție, ca o consecință a bunei-credințe, echității și dreptului internațional. Epoca modernă marchează continuitatea si relevanța bunei-credințe în dreptul și în practica juridică astfel că Dreptul Civil Francez între secolele XVIII și XIX, codurile civile franceze, cum ar fi Codul Civil al lui Napoleon, au avut o influență semnificativă în definirea și reglementarea conceptului de bună-credință Aceste coduri au stabilit principii referitoare la obligații, contracte și responsabilitatea civilă, care au inclus conceptul de bună-credință.[5]

Buna-credință a fost recunoscută ca principiu general al dreptului în timpul elaborării Statutului Curții Permanente de Justiție Internațională. Acest principiu este descris ca fiind „fundamentul întregului drept, sau un principiu fundamental al dreptului”. O’Connor sugerează că buna-credință derivă din „necesitatea unei cooperări și toleranțe minime umane pentru ca conviețuirea în grup să poată apărea și să supraviețuiască”.[6]

Totodată, referințe cu privire la buna-credință se regăsesc și în Declarația privind Principiile Dreptului Internațional referitoare la Relațiile de Prietenie și Cooperare între State ce conține mai multe aspecte despre buna-credință precum datoria fiecărui stat de a îndeplini cu bună-credință obligațiile sale conform principiilor și regulilor general recunoscute ale dreptului internațional, de asemenea îndatorirea de a îndeplini cu bună-credință obligațiile sale în temeiul acordurilor internaționale valabile conform principiilor și regulilor general recunoscute ale dreptului internațional.[7]

1.3. Evoluție

Pe măsură ce comunitatea internațională a evoluat, principiul bunei-credințe a devenit tot mai relevant în evoluția dreptului internațional contemporan. Acest principiu moral și legal s-a integrat în numeroase tratate și convenții internaționale, devenind un fundament important pentru relațiile dintre state.

În jurisprudența sa, Curtea Internațional de Justiție (CIJ) a recunoscut și aplicat în mod regulat principiul bunei-credințe. De exemplu, în interpretarea tratatelor și rezolvarea disputelor între state, CIJ consideră buna-credință ca un element esențial în evaluarea comportamentului părților implicate. Odată ce principiul bunei-credințe a devenit cunoscut de către juriștii internaționali, domeniul său de aplicare nu este cu siguranță limitat la aplicarea dreptului tratatelor. Principiul are importanță și în alte contexte, cum ar fi crearea sau renunțarea la drepturi și obligații prin acceptare tacită sau prin declarație unilaterală. De asemenea, așa cum se presupune în mod obișnuit, el explică cum pot să apară obligații din simpla semnare a unui tratat sau schimbul de instrumente care constituie un tratat, sau din exprimarea unui consimțământ de a fi obligat de un tratat, deja înainte ca tratatul să intre în vigoare.

Buna-credință își găsește aplicație în cazul Preah Vihear, astfel principiul bunei-credințe a fost invocat în contextul negocierilor și dialogului diplomatic între Cambodgia și Thailanda cu privire la divergențele între frontierele stabilite prin hartă și adevărata linie de delimitare pe apă din jurul templului Preah Vihear. Ambele părți au afirmat că își urmăresc interesele în mod sincer și că doresc să rezolve disputa într-un mod pașnic și rezonabil. Principiul bunei credințe a fost folosit pentru a susține că niciuna dintre părți nu ar trebui să încerce să obțină avantaje nelegitime sau să acționeze în moduri care ar submina procesul de soluționare a conflictului. În 1962, Curtea Internațională de Justiție a decis că templul îi aparține Cambodgiei, dar nu a stabilit precis granițele. De atunci, cele două țări au avut conflicte și tensiuni legate de acest teritoriu. Principiul bunei credințe a fost invocat în negocierile diplomatice pentru a soluționa disputa, dar tensiunile au persistat. Litigiul continuă și astăzi, iar soluționarea pașnică rămâne o prioritate pentru ambele părți.[8]

De asemenea, buna-credință se regăsește și se aplică în mod progresiv la nivel internațional în cadrul relațiilor comerciale și investițiilor internaționale, mai precis în disputa dintre statul sud-american Argentina și investitorii străini în contextul crizei datoriilor suverane din Argentina.

În 2001, Argentina a declarat cel mai mare faliment suveran din istorie, provocând pierderi semnificative pentru investitorii străini care dețineau obligațiuni emise de statul argentinian. Această situație a condus la numeroase dispute și procese între Argentina și creditorii săi internaționali, iar principiul bună-credință a fost un aspect important în soluționarea acestor litigii.

Investitorii străini care au deținut obligațiuni emise de Argentina au susținut că Argentina nu a respectat obligațiile sale de plată și a adoptat măsuri unilaterale care au afectat drepturile lor în baza acestor obligațiuni. Pe de altă parte, Argentina a argumentat că situația economică și financiară gravă pe care a întâmpinat-o a fost o circumstanță excepțională și că a luat măsuri necesare pentru a-și proteja interesele economice și sociale.În soluționarea acestor dispute, tribunalele internaționale și mecanismele de soluționare a litigiilor internaționale, cum ar fi Curtea Internațională de Justiție sau arbitrajul internațional, au luat în considerare principiul bună-credință în interpretarea și aplicarea tratatelor și acordurilor internaționale la care Argentina era parte. Aceasta a implicat analiza modului în care Argentina a acționat în relația sa cu investitorii străini și dacă a respectat sau nu standardele de bună-credință și fair play în soluționarea crizei datoriilor suverane.[9]

Prin urmare, acest exemplu ilustrează cum principiul bună-credință poate fi aplicat la nivel internațional în cadrul relațiilor comerciale și investiționale, având un impact semnificativ asupra modului în care sunt soluționate disputele internaționale și respectate drepturile și obligațiile părților implicate.

2. Relevanța bunei-credințe în relațiile internaționale

2.1. Principiile și normele relevante ale bunei-credințe în dreptul internațional

Regula bunei-credințe în dreptul internațional are două funcții corelative. În primul rând, se manifestă ca pacta sunt servanda, „acordurile trebuie respectate”, ca o reflecție a onestității și loialității. În al doilea rând, funcționează ca o regulă de interpretare. Pacta sunt servanda este cunoscută ca unul dintre cele mai vechi principii ale dreptului internațional.

Preambulul Pactului Societății Națiunilor prevede ca, in scopul promovării cooperării internaționale si al realizării păcii si securității internaționale, este necesar un respect strict pentru toate obligațiile decurgând din tratate. Carta ONU formulează acest principiu, prevalând ca „toți membrii organizației, in scopul de a asigura tuturor drepturile si avantajele ce decurg din calitatea lor de membri, trebuie să-și îndeplinească cu buna-credință obligațiile asumate potrivit prezentei (art 2. pct. 2). Acest articol este una dintre prevederile de bază ale dreptului internațional al tratatelor, deoarece buna credință nu este doar principiul care ține toate guvernele împreună, ci este piatra de temelie prin care societatea mai largă a națiunilor este unită. Distrugerea acesteia, spune Aristotel, duce la distrugerea interacțiunii dintre oameni.[10]

Consolidat de vechiul articol 5 din Tratatul CEE, acum articolul 10 al Tratatului Uniunii Europene: „Statele membre iau toate măsurile adecvate, fie generale, fie particulare, pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care decurg din prezentul tratat sau rezultă din acțiunile întreprinse de instituțiile Comunității. Ele facilitează realizarea sarcinilor Comunității. Ele se abțin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor prezentului tratat.[11]

Conform art. 26 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969: „Fiecare tratat în vigoare leagă părțile implicate și trebuie îndeplinit de ele în bună credință”. În absența unei autorități supranaționale, statele nu au nimic în ce să se bazeze pentru îndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor internaționale decât în încrederea în buna credință a celorlalte părți. Așa cum a proclamat regele John în Magna Carta: „Atât noi, cât și baronii, am jurat că toate acestea vor fi respectate în bună credință și fără înșelăciune.” Mai multe prevederi stabilite în Convenția de la Viena, respectiv articolele 31-33, dau formă precisă principiului bunei-credințe. Acestea exprimă ideea că atunci când statele și organizațiile internaționale intră într-o relație de tip tratat, ele se angajează implicit să aducă la îndeplinire anumite stări sau situații – obiectivul și scopul tratatului. Exemple evidente includ interdicția rezervărilor care sunt incompatibile cu obiectivul și scopul unui tratat; obligația de a reconcilia diferitele texte autentificate ale tratatelor multilingve adoptând înțelesul care contribuie cel mai bine la atingerea obiectivului și scopului lor; prevederea care exclude orice modificare a unui tratat incompatibilă cu executarea efectivă a obiectivului și scopului său principal; interdicția suspendării aplicării unui tratat prin acord între unele dintre părțile sale atunci când suspendarea este incompatibilă cu obiectivul și scopul tratatului; și cerința conform căreia încălcarea unui tratat poate fi folosită drept scuză doar pentru încheierea acestuia sau suspendarea aplicării sale atunci când constă în încălcarea unei prevederi esențiale pentru realizarea obiectivului și scopului tratatului.

În cazul Testelor Nucleare, CIJ a hotărât că: „Așa cum însăși regula pacta sunt servanda în dreptul tratatelor se bazează pe bună credință, la fel și caracterul obligatoriu al unei obligații internaționale. Astfel, statele interesate pot lua cunoștință de declarațiile unilaterale și pot avea încredere în ele, având dreptul să ceară respectarea obligației astfel create.” Pacta sunt servanda se referă la natura obligatorie a promisiunilor. Este o demonstrație că buna credință domină îndeplinirea și interpretarea tratatelor internaționale, fiind un principiu legal fundamental derivat din echitatea naturală. Pe data de 9 mai 1973, Noua Zeelandă a depus o cerere la Curtea Internațională de Justiție inițiind proceduri împotriva Franței. Așa cum a solicitat reclamantul, Curtea să judece și să declare că testele nucleare efectuate de Guvernul francez în regiunea Pacificului de Sud constituie o încălcare a obligațiilor internaționale către Noua Zeelandă și că acestea ar continua să facă acest lucru atâta timp cât Guvernul francez ar insista să le efectueze. Cu toate acestea, Curtea a constatat că această cerere era inadmisibilă. Ulterior închiderii părții orale a procedurilor, Președintele Franței a făcut o serie de declarații publice anunțând intenția Franței de a încheia testele nucleare atmosferice. În timp ce obiectivul inițial și ultim al reclamantului a fost întotdeauna acela de a obține încetarea testelor nucleare atmosferice efectuate de Franța în regiunea Pacificului de Sud, așa cum a dedus Curtea, disputa cu Franța astfel a dispărut și nu mai exista.

Această concluzie se bazează pe presupunerea că Franța, prin intermediul declarațiilor făcute de Președintele Republicii, s-a angajat să încheie testele nucleare atmosferice ca o chestiune de drept internațional. Ceea ce ar trebui remarcat în mod deosebit este modul în care Curtea a explicat această presupunere. Într-un prim pas, a afirmat că în dreptul internațional, o declarație unilaterală poate avea efectul de a crea obligații legale, în funcție de intenția celui care face declarația. În acest sens, Articolul 31 din Convenția de la Viena se concentrează pe funcția interpretativă a principiului bunei credințe.[12]

Actul Final de la Helsinki, din anul 1975, precizează conținutul principiului pacta sunt servanda și prevede o serie de garanții juridice pentru realizarea în practică a acestui principiu, cum ar fi abținerea de la orice act care constituie o amenințare cu forța sau o folosire directă sau indirectă a forței împotriva altui stat, abținerea de la orice act de constrângere economică față de un alt stat, realizarea dezarmării generale a statelor, crearea unui climat de încredere și respect între popoare și state și respectarea principiului că toate diferendele internaționale trebuie soluționate numai prin mijloace pașnice.[13]

2.2. Aplicarea principiului bunei credințe

La nivel internațional, buna-credință este deosebit de semnificativă și joacă un rol esențial în fundamentarea și menținerea unui cadru legal și moral în interacțiunile internaționale, Principiul bunei-credințe este esențial în încheierea și interpretarea tratatelor internaționale. Statele sunt obligate să acționeze cu sinceritate și loialitate în timpul negocierilor și să respecte termenii și condițiile acordurilor pe care le-au semnat.

În procesul de soluționare a disputelor între state, principiul bunei-credințe este adesea folosit pentru a evalua comportamentul părților implicate. Este de așteptat ca statele să abordeze disputele cu deschidere și să încerce să ajungă la soluții bazate pe argumente corecte și loiale. În etapa inițială a soluționării unui diferend internațional, părțile implicate se angajează în negocieri oneste și constructive. Principiul bunei credințe este fundamentul acestui proces, cerând părților să abordeze negocierile cu sinceritate și deschidere către găsirea unei soluții acceptabile pentru ambele tabere. Comunicarea deschisă și transparentă este esențială, iar ascultarea activă a pozițiilor și preocupărilor fiecărei părți contribuie la construirea unei înțelegeri reciproce. În acest sens, părțile explorează toate opțiunile posibile pentru soluționarea conflictului, având în vedere interesele lor respective, dar și beneficiile unei rezolvări pașnice și echitabile[14]. În cazul în care negocierile directe nu conduc la un acord, părțile pot decide să recurgă la mediere sau arbitraj. În aceste situații, intervenția unui mediator neutru sau a unui tribunal arbitral este extrem de importantă pentru facilitarea dialogului și găsirea unei soluții juste și echitabile. În timpul procesului de mediere sau arbitraj, principiul bunei credințe continuă să joace un rol central. Părțile sunt încurajate să se implice în mod constructiv și să coopereze cu mediatorul sau arbitru, respectând recomandările acestora și fiind deschiși către compromisuri rezonabile pentru a ajunge la o înțelegere acceptabilă pentru ambele părți.[15]

În toate etapele procesului de soluționare a diferendelor internaționale, respectarea tratatelor și normelor internaționale este esențială. Părțile implicate trebuie să-și îndeplinească obligațiile asumate în mod responsabil conform tratatelor și acordurilor la care au aderat. Mai mult decât atât, trebuie să evite acțiunile unilaterale care ar putea submina integritatea procesului de soluționare a diferendelor sau care ar putea încălca principiile de drept internațional. Respectarea acestor norme și tratate consolidează încrederea reciprocă între părți și creează un cadru solid pentru rezolvarea pașnică a conflictelor.În cadrul relațiilor diplomatice, statele sunt așteptate să acționeze cu onestitate și deschidere.Păstrarea bunei-credințe contribuie la dezvoltarea unui climat de încredere între state.[16]

În jurisprudența CIJ, principiul bunei-credințe este adesea invocat și aplicat în interpretarea tratatelor și rezolvarea disputelor dintre state[17]. Principiul bunei-credințe servește și la prevenirea abuzului de drept în relațiile internaționale. Statele sunt încurajate să acționeze cu rațiune și să evite folosirea drepturilor lor în moduri care ar putea prejudicia alte state.

Buna-credință constituie un pilon esențial în stabilirea unui cadru de respect reciproc și în dezvoltarea unei ordini internaționale bazate pe valori etice și juridice comune. Este un instrument important pentru menținerea păcii, securității și cooperării între state.

Cazul Canevaro este un exemplu relevant în jurisprudența internațională care examinează aplicarea principiului bunei credințe în cadrul dreptului internațional. Acest caz se referă la o dispută între două părți, iar principiul bunei credințe a fost central în analiza și soluționarea acestei dispute. În esență, cazul Canevaro a demonstrat importanța acestui principiu în relațiile internaționale și modul în care este aplicat în interpretarea și aplicarea tratatelor și a altor acorduri internaționale.[18]

2.3. Excepții de la principiul Pacta sunt servanda

Principiul „pacta sunt servanda„, reprezentând pilonul esențial al dreptului tratatelor și relațiilor internaționale, este consfințit de articolul 26 al Convenției de la Viena, care afirmă obligativitatea respectării tratatelor în vigoare și necesitatea executării acestora cu bună-credință. Buna-credință, în calitate de principiu juridic, este intrinsec legată de acest principiu fundamental. Cu toate acestea, în ciuda acestei norme, există circumstanțe excepționale care permit unui stat să se dezangajeze din obligațiile unui tratat internațional[19]. Tratatele își pot încheia existența în mod natural prin îndeplinirea termenului, îndeplinirea prestațiilor stabilite sau prin consimțământul părților de a pune capăt obligațiilor convenționale. De asemenea, stingerea unui tratat poate surveni în mod firesc în cazul apariției unui tratat ulterior care reglementează aceeași materie, în urma adoptării unei noi norme imperative a dreptului internațional general sau dacă numărul părților la un tratat scade sub limita necesară pentru intrarea sa în vigoare, atâta timp cât tratatul conține o astfel de prevedere.[20]

Există și situații speciale în care încălcarea flagrantă a prevederilor unui tratat poate duce la solicitarea suspendării sau încetării acestuia de către partea nevinovată. De asemenea, în cazul unor împrejurări care împiedică executarea tratatului, precum dispariția sau distrugerea elementelor indispensabile pentru acesta, partea afectată poate solicita suspendarea sau retragerea sa din tratat, cu condiția ca imposibilitatea să nu fie cauzată de propria culpă.[21]

Clauza rebus sic stantibus constituie o circumstanță controversată legată de încetarea efectelor unui tratat. Prin analiza practicii internaționale, se constată că în cazul intervenției unor schimbări fundamentale în circumstanțe, statele au recurs fie la denunțarea unilaterală a tratatului, generând proteste din partea celorlalte părți, fie la suspendarea unilaterală sau la readaptarea convențională, respectând căile de drept.

Conform articolului 62 din Convenția de la Viena, o „schimbare fundamentală a împrejurărilor” pentru a fi luată în considerare trebuie să aibă un caracter esențial, să nu fi fost prevăzută inițial de părți și să constituie o bază esențială a consimțământului de a fi legat prin tratat. Această schimbare trebuie să aibă ca efect transformarea radicală a naturii obligațiilor. Mai mult, articolul menționat interzice invocarea clauzei rebus sic stantibus în cazul tratatelor de frontieră sau atunci când schimbarea fundamentală rezultă din culpa părții care o invocă.[22]

Având în vedere aceste considerente, deși principiul „pacta sunt servanda” este un fundament al dreptului internațional, există circumstanțe excepționale și bine delimitate în care statele pot să se dezangajeze din rețeaua de obligații a unui tratat internațional, fie prin stingerea sa în mod natural, fie prin intervenția unor schimbări semnificative în circumstanțe care afectează natura obligațiilor stabilite în tratat.

3. Studiu de caz și analiza aplicabilității bunei-credințe

3.1. Prezentare studiu de caz

Un studiu de caz ilustrativ al bunei credințe în relațiile internaționale poate fi o prezentare a politicii externe a Iranului în timpul mandatelor a trei președinți, timp în care programul nuclear al Iranului a devenit o preocupare pentru întregul sistem internațional. Pentru o mai bună înțelegere a întregului lanț de evenimente, este prezentat și contextul internațional al momentului, într-o analiză comparativă cu dinamica regională a Orientului Mijlociu. Această secțiune cuprinde evaluări teoretice ale comportamentului politicii externe ale Republicii Islamice și o cronologie a programului nuclear iranian. Această secțiune face trimitere și la aplicabilitatea neorealismului și a constructivismului în analiza comportamentului extern al Teheranului, subliniind în același timp corelația dintre cele două teorii, precum și modul în care ele se compensează reciproc. Din 1992 până în 2002 Iranul a avansat spre finalizarea ciclului nuclear, iar activitatea nucleară a fost desfășurată în secret, împotriva prevederilor TNP. Mai mult, Iranul a început să construiască o altă instalație subterană lângă Natanz, iar AEOI „a început, de asemenea, să construiască în secret o instalație de producere a apei grele și un reactor de cercetare de 40 MW lângă Arak” 6. În timpul unei conferințe de presă organizate la 14 august 2002, Alireza Jafarzadeh a atras atenția la nivel mondial, dezvăluind că Republica Islamică Iran dezvoltă un sit nuclear secret în Natanz și o instalație de oxid de deuteriu în Arak. Un nou raport al AIEA publicat în februarie 2010, a prezentat detalii despre potențialul Iranului de a produce o armă nucleară, confirmând astfel ipotezele cu privire la o a doua instalație de îmbogățire a uraniului aproape de „orașul sfânt Qom” 7 . Între 2010 și 2011, orice discuție din cadrul oficialilor de la Teheran despre programul nuclear a fost dominată de ideea unei interferențe străine. Până în 2013, Teheranul a fost izolat aproape complet de piața internațională și de infrastructura financiară. În acel an, campaniile candidaților la președinție s-au concentrat aproape exclusiv pe îmbunătățirea economiei. Hassan Rouhani a câștigat alegerile și după o sută de zile de la preluarea funcției a semnat Planul Comun de Acțiune (JPOA). Toate părțile au semnat acordul final, JCPOA, pe 14 iulie 2015.[23]

3.2. Analiza situației prezentate

O evaluare analitică a JCPOA și prezintă un set de constrângeri și critici îndreptate împotriva comportamentului politicii externe iraniene și a acordului nuclear. În toate scopurile sale, acordul a avut succes, cel puțin până la 8 mai 2018, când fostul președinte, Donald J. Trump, a decis să retragă unilateral SUA din acord. JCPOA a fost o mișcare înțeleaptă de politică externă, deoarece a funcționat și Iranul și-a limitat programul nuclear. O componentă adesea neglijată, dar cheie pentru susținerea și înțelegerea succesului JCPOA este să o luați la valoarea nominală. După cum a afirmat Robert Einhorn, „[acordul] este tranzacțional, nu transformativ… acordul a abordat o problemă specifică și, în acești termeni restrânși, poate fi considerat un succes relativ. Valoarea acelui succes relativ nu trebuie subestimata. Este un document imperfect, dar completează unele goluri și stabilește o anumită stare de acalmie. Tocmai respingerea unui joc de sumă zero și acceptarea eventualelor defecte au permis celor două părți să ajungă la semnarea JCPOA.[24]

3.3. Impactul bunei-credințe și concluzii

JCPOA a stabilit un precedent pentru angajamentul constructiv și pentru gestionarea conflictelor din prima generație și a condus la un consens între state împărțite în funcție de orientarea ideologică și ale căror ambiții geopolitice sunt total diferite. Acordul nuclear iranian este un exemplu unic de multilateralism eficient și are capacitatea de a crea un precedent pentru orice viitoare negocieri nucleare și eforturi de neproliferare. Mai mult, JCPOA a reiterat și a restabilit într-o oarecare măsură importanța și autoritatea instituțiilor și tratatelor internaționale, precum CSONU, AIEA sau TNP. Dintr-o perspectivă teoretică, JCPOA a demonstrat că, cooperarea dintre statele competitive într-un sistem anarhic poate fi atinsă și astfel frontierele care delimitează teoriile relațiilor internaționale devin mai subțiri, permițând cercetătorului să exploreze noi căi. Astfel, scopul prezentării procesului diplomatic, atât într-un format bilateral, cât și într-un format multilateral, a fost de a demonstra că este posibilă cooperarea între state cu ideologii, strategii și perspective diferite și că teoriile relațiilor internaționale se juxtapun atunci când obiectivul final este instrumental pentru toți actorii implicați în acel proces diplomatic. Dincolo de obstacolele întâmpinate pe parcurs și în ciuda îngrijorărilor și constrângerilor, procesul negocierilor nucleare a plasat sistemul internațional pe calea multilateralismului, abordând în același timp preocupări foarte sensibile cu privire la ambițiile nucleare iraniene. După adoptarea JCPOA, Iranul a avut șansa de a începe reintegrarea în sistemul global și prin limitarea stocurilor de materiale nucleare, iar regiunea Orientului Mijlociu a devenit mai sigură. La momentul finalizării acestei cercetări, negocierile nucleare de la Viena sunt în desfășurare. La încheierea celei de-a șasea runde, echipele diplomatice s-au întors în țările lor pentru a clarifica ultimele detalii politice necesare revigorării JCPOA.

Concluzie

Pe cale de consecință, buna credință în relațiile internaționale dintre state reprezintă un principiu fundamental care contribuie la menținerea păcii și cooperării la nivel global. În esență, aceasta presupune ca statele să acționeze cu integritate, transparență și respect reciproc în relațiile lor internaționale. Concluzia este că respectarea bunei credințe în interacțiunile statelor consolidează încrederea reciprocă, facilitând dialogul și soluționarea pașnică a diferendelor. În absența unei bune credințe, riscul conflictelor și escaladării tensiunilor crește, subminând stabilitatea și progresul la nivel global. Prin urmare, promovarea și menținerea bunei credințe în relațiile internaționale rămân esențiale pentru construirea unei comunități internaționale durabile și armonioase.


[1] Felician Sergiu COTEA, Buna-credinţă. Implicaţii privind dreptul de proprietate, Editura Hamangiu, Bucureşti 2007, p. 1.
[2] Marcus Tullius Cicero (106 î.Hr-43î.Hr)
[3] Grigore DIMITRESCU, Despre acţiunile de bună-credinţă. Studiu de drept roman, Tipografia Speranţa, Bucureşti, (1906) p. 3
[4] ZOLLER V° (1977)« Bonne foi », in Dictionnaire de la culture juridique, Pedone.
[5] Haim Cohn (1985 )“The Grotian Concept of Good Faith”- 7Tel Aviv U. Stud.L 9
[6] John O’Connor (1992)”Good Faith in International Law “- Dartmouth~U. Michigan.
[7] Declaration on Principles of International Law concerning Friendly Relations and Co-Operation among States in accordance with the Charter of the United Nations, GA Res 2625 (XXV), UN GAOR, 25th.
[8] Decizia CIJ din 15 iunie 1962,Cauza privind Templul Preah Vihear(Cambodgia c. Thailanda)
[9] https://www.jec.senate.gov/public/_cache/files/5fbf2f91-6cdf-4e70-8ff2-620ba901fc4c/argentina-s-economic-crisis–06-13-03.pdf, accesat la data 17/03/2024,ora20.32.
[10] Carta Națiunilor Unite- 26 iunie 1945, articolul 2.
[11] Tratatul de Instituire a Comunității Economice Europene-25 martie 1957, articolul 5.
[12] Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, 25 mai 1969.
[13] Actul final de la Helsinki 1975.
[14] Rosenne (1977), above n 4, 156. But see Elisabeth Zoller, La Bonne foi en droit international public 5.
[15] Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public, sinteze, Ediția 9, Editura C.H. BECK, București, 2018.
[16] Aurel Preda-Matasaru – Tratat de drept internațional public, ediția a 2 -, editura Hamangiu 2019.
[17] Adhe Nuansa Wibisono “Debt Diplomacy in Hambantota Port Investment” (2019)
[18] Gyulia Fabian, Gabriela Danila, Reka Kis, Orsolya Leszai, Cantemir, Pacuraru- Hotărâri importante din Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție, editura Hamangiu 2019
[19] Ştefan Ţarcă, Velişcu Viorel, Drept internaţional public, editura SITECH, Craiova, 2010.
[20] Nicolae Purdă, Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Loredana Pârvu, Drept internaţional public, Editura Universitaria, Bucureşti, 2008.
[21] Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional public, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
[22] Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1998
[23] https://www.consilium.europa.eu/ro/press/press-releases/2015/07/31/iran-eu-plan-of-action/accesat la data 18/03/2024,ora17.36.
[24] MOUSAVIAN, S. H. (2008), Iran-Europe Relations, New York: Routledge


Andra Simion
Studentă – Facultatea de Drept a Universității Titu Maiorescu din București

Citeşte mai mult despre , , , , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership