« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Dreptul Uniunii Europene
DezbateriCărţiProfesionişti
 

CJUE. C-719/19, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid. Un cetățean al Uniunii care a făcut obiectul unei decizii de expulzare nu poate beneficia de un nou drept de ședere pe teritoriul statului membru gazdă decât după ce a pus capăt în mod real și efectiv șederii sale pe acest teritoriu
22.06.2021 | JURIDICE.ro

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

Astfel, o asemenea decizie de expulzare nu este pe deplin executată prin simplul fapt că acest cetățean al Uniunii a părăsit fizic teritoriul menționat în termenul pe care decizia menționată îl stabilește pentru plecarea sa voluntară 

Prin decizia din 1 iunie 2018, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (secretarul de stat pentru  justiție și securitate, Țările de Jos, denumit în continuare „secretarul de stat”) a considerat că FS, care are cetățenia poloneză, se afla în situație de ședere ilegală pe teritoriul neerlandez, întrucât nu mai îndeplinea condițiile prevăzute la articolul 7 din Directiva 2004/38[1], referitor la dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni, și i-a ordonat să părăsească teritoriul neerlandez. Prin decizia din 25 septembrie 2018 (denumită în continuare „decizia de expulzare”), secretarul de stat a declarat neîntemeiată reclamația pe care FS a introdus-o împotriva deciziei anterioare. Acesta a stabilit un termen de patru săptămâni pentru o plecare voluntară – care expira la 23 octombrie 2018 – la expirarea căruia FS ar fi putut fi expulzat din cauza șederii sale ilegale.

În orice caz, FS a părăsit Țările de Jos cel târziu la 23 octombrie 2018, întrucât poliția germană l-a  arestat la această dată pentru un furt dintr-un magazin. FS a declarat că locuiește în Germania, aproape de frontiera neerlandeză. Acesta a explicat de altfel că, din cauza dependenței sale de marijuana, se deplasa zilnic în Țările de Jos pentru a o cumpăra. La 22 noiembrie 2018, acesta a fost reținut într-un supermarket situat în Țările de Jos pentru săvârșirea unui furt. După ce a fost controlat și reținut de poliție, secretarul de stat a dispus luarea lui FS în custodie publică în vederea expulzării sale în țara de origine. Această decizie era motivată de riscul ca FS să se sustragă de la controlul străinilor și să evite sau să împiedice pregătirea plecării sale sau procedura de expulzare.

Printr-o hotărâre pronunțată în decembrie 2018, rechtbank Den Haag, zittingsplaats Groningen  (Tribunalul din Haga, cu sediul în Groningen, Țările de Jos) a respins ca neîntemeiată acțiunea  introdusă de FS împotriva deciziei de luare în custodie publică. FS a declarat apel împotriva hotărârii respective la Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos), instanța de trimitere. Această instanță arată că decizia de expulzare adoptată în privința lui FS este o decizie de expulzare în sensul articolului 15 din Directiva privind șederea[2]. Potrivit aceleiași instanțe, legalitatea luării lui FS în custodie publică în urma revenirii sale în Țările de Jos depinde de aspectul dacă acesta beneficia din nou de un drept de ședere la data acestei luări în custodie publică. În consecință, Curtea a fost invitată să se pronunțe cu privire la împrejurările în care un cetățean al Uniunii care a făcut obiectul unei decizii de expulzare adoptate din alte motive decât motive de ordine publică, de siguranță publică sau de sănătate publică se poate prevala de un nou drept de ședere în statul membru gazdă.

Prin hotărârea sa, pronunțată în Marea Cameră, Curtea statuează că o decizie de expulzare a unui  cetățean al Uniunii de pe teritoriul statului membru gazdă, adoptată în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Directiva privind șederea pentru motivul că acest cetățean al Uniunii nu mai beneficiază de un drept de ședere temporară pe acest teritoriu în virtutea directivei menționate, nu este pe deplin executată prin simplul fapt că respectivul cetățean al Uniunii a părăsit în mod fizic teritoriul menționat în termenul pe care această decizie îl stabilește pentru plecarea sa voluntară. Curtea arată în plus că, pentru a beneficia de un nou drept de ședere pe același teritoriu în temeiul articolului 6 alineatul (1) din această directivă, cetățeanul Uniunii care a făcut obiectul unei astfel de decizii de expulzare trebuie nu numai să fi părăsit în mod fizic teritoriul statului membru gazdă, ci și să fi pus capăt în mod real și efectiv șederii sale pe acest teritoriu, astfel încât, cu ocazia întoarcerii sale pe teritoriul respectiv, nu se poate considera că șederea sa se înscrie, în realitate, în continuarea șederii sale anterioare pe același teritoriu.

Aprecierea Curții 

Pentru a ajunge la această concluzie, în primul rând, Curtea examinează dacă simpla plecare fizică a unui cetățean al Uniunii din statul membru gazdă este suficientă pentru ca o decizie de luare în custodie publică adoptată în privința sa în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Directiva privind șederea să poată fi considerată ca fiind pe deplin executată. În această privință, Curtea arată că efectele în timp ale unei astfel de decizii de luare în custodie publică nu reies din textul acestei directive. Analizând în continuare obiectivul urmărit de această dispoziție și contextul în care se înscrie aceasta, precum și finalitatea acestei directive, Curtea arată că posibilitatea acordată statului membru gazdă de a expulza cetățeanul Uniunii care nu se mai află în situație de ședere legală pe teritoriul său se înscrie în obiectivul specific prevăzut de Directiva privind șederea, care constă în a evita ca cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora să devină o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă pe durata șederii lor temporare. Curtea indică în plus că o interpretare care ar consta în a enunța că simpla plecare fizică a cetățeanului Uniunii este suficientă pentru executarea unei decizii de expulzare ar echivala cu a-i permite acestuia să se prevaleze de mai multe șederi temporare succesive într-un stat membru pentru a locui acolo, în realitate, în mod permanent, în condițiile în care un asemenea cetățean nu ar îndeplini condițiile dreptului de ședere permanentă prevăzute de Directiva privind șederea. Potrivit Curții, o asemenea interpretare nu ar fi coerentă cu contextul general al Directivei privind șederea, care a prevăzut un sistem gradual în ceea ce privește dreptul de ședere în statul membru gazdă, care conduce la dreptul de ședere permanentă.

În plus, Curtea apreciază că acordarea unui termen minim de o lună care începe să curgă de la notificarea deciziei de expulzare pentru executarea acesteia[3], întrucât îi permite cetățeanului în cauză să își pregătească plecarea, pledează pentru interpretarea articolului 15 alineatul (1) din Directiva privind șederea în sensul că executarea unei decizii de expulzare are loc atunci când acest cetățean pune capăt în mod real și efectiv șederii sale pe acest teritoriu.

În al doilea rând, Curtea oferă indicații utile instanței de trimitere pentru ca aceasta să fie în măsură să determine, pe baza unei aprecieri globale a tuturor împrejurărilor litigiului cu care este sesizată, dacă cetățeanul Uniunii în cauză a pus capăt în mod real și efectiv șederii sale pe teritoriul statului membru gazdă, astfel încât decizia de expulzare al cărei obiect l-a făcut a fost pe deplin executată. În acest sens, Curtea arată mai întâi că a impune unui asemenea cetățean, în  toate cazurile, să părăsească statul membru gazdă pentru o perioadă minimă, de exemplu de trei  luni, pentru a se putea prevala de un nou drept de ședere în acest stat membru, în temeiul  articolului 6 alineatul (1) din directiva menționată, ar însemna ca exercitarea acestui drept  fundamental să fie supusă unei restrângeri care nu este prevăzută nici de tratate, nici de această  directivă. Cu toate acestea, perioada petrecută de această persoană în afara teritoriului statului membru gazdă în urma adoptării deciziei de expulzare poate prezenta o anumită importanță în  măsura în care cu cât absența persoanei interesate de pe teritoriul statului membru gazdă este mai lungă, cu atât aceasta dovedește caracterul real și efectiv al încetării șederii sale. De altfel, printre celelalte indicații utile furnizate de Curte, aceasta din urmă subliniază importanța ansamblului elementelor care atestă ruperea legăturilor dintre cetățeanul Uniunii în cauză și statul membru gazdă, precum rezilierea unui contract de închiriere sau o mutare. Curtea precizează că pertinența unor astfel de elemente trebuie apreciată de autoritatea națională competentă având în vedere ansamblul împrejurărilor concrete ce caracterizează situația specifică a cetățeanului Uniunii în cauză.

În ultimul rând, Curtea precizează consecințele neexecutării unei decizii de expulzare. În această  privință, Curtea arată că dacă rezultă dintr-o astfel de verificare că cetățeanul Uniunii nu a pus capăt în mod real și efectiv șederii sale temporare pe teritoriul statului membru gazdă, acest stat membru nu este obligat să adopte o nouă decizie de expulzare pe baza acelorași fapte care au condus la decizia de expulzare adoptată deja împotriva acestui cetățean, ci se poate întemeia pe această din urmă decizie pentru a-l obliga să părăsească teritoriul său. Cu toate acestea, Curtea precizează că o schimbare efectivă a împrejurărilor care ar permite cetățeanului Uniunii să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 7 din Directiva privind șederea, referitor la dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni, ar lipsi decizia de expulzare care îl vizează de orice efect și ar impune, în pofida neexecutării acesteia, considerarea șederii sale pe teritoriul statului membru în cauză ca fiind legală. În ceea ce privește posibilitatea unui stat membru de a verifica dacă o asemenea decizie de expulzare a fost deplin executată, în pofida limitărilor impuse de dreptul Uniunii unor astfel de controale, anumite dispoziții ale Directivei privind șederea urmăresc să permită statului membru gazdă să se asigure că șederea temporară a cetățenilor altor state membre pe teritoriul său este conformă cu această directivă[4]. În sfârșit, Curtea statuează că o decizie de expulzare adoptată împotriva unui cetățean al Uniunii în temeiul articolului 15 alineatul (1) din Directiva privind șederea nu îi poate fi opusă atunci când, în temeiul articolului 5 din această directivă, care prevede dreptul de intrare pe teritoriul statului membru gazdă, acest cetățean se deplasează punctual pe acest teritoriu în alte scopuri decât șederea.


[1] Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, rectificări în JO 2004, L 229, p. 35, și în JO 2005, L 197, p. 34, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56, denumită în continuare „Directiva privind șederea”).
[2] Această dispoziție prevede printre altele că anumite proceduri prevăzute în capitolul VI din aceeași directivă, intitulat „Restrângerea dreptului de intrare și a dreptului de ședere pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică” (procedurile prevăzute la articolele 30 și 31), se aplică prin analogie oricărei decizii ce restrânge libera circulație a unui cetățean al Uniunii Europene și a membrilor familiei acestuia pentru alte motive decât motivele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.
[3] Prevăzut la articolul 30 alineatul (3) din Directiva privind șederea și aplicabil prin analogie unei decizii adoptate în temeiul articolului 15 din această directivă.
[4] Acest lucru este valabil și pentru articolul 5 alineatul (5) din Directiva privind șederea, potrivit căruia statul membru poate cere persoanei în cauză să își raporteze prezența pe teritoriul său într-un termen rezonabil și nediscriminatoriu, nerespectarea acestei din urmă cerințe, la fel ca cea a obligației de înregistrare, putând face persoana respectivă pasibilă de sancțiuni nediscriminatorii și proporționale.


:: Hotărârea

 
Secţiuni: CJUE, Dreptul Uniunii Europene, Internațional, Jurisprudență | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD