« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Dreptul Uniunii Europene
DezbateriCărţiProfesionişti
 

CEDO. Big Brother Watch și alții c. Regatul Unit. Unele aspecte ale regimului de interceptare în masă sunt contrare Convenției. Prof. univ. dr. Iulia Motoc, membru în completul de judecată
22.06.2021 | Georgiana UNGHIANU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Georgiana Unghianu

Georgiana Unghianu

Prof. univ. dr. Iulia Motoc, judecătorul României la CEDO, a fost membru în completul de judecată.

Big Brother Watch și alții c. Regatul Unit[1] 

Cererea nr. 58170/13, 62322/14 și 24960/15, Marea Cameră, Hotărârea din 25 mai 2021

În fapt

Reclamanții, companii, instituții filantropice, organizații și persoane private, au formulat cele trei cereri în fața Curții Europene a Drepturilor Omului în urma dezvăluirilor făcute de către Edward Snowden[2], cu privire la programele de supraveghere informatică operate de serviciile de informații din Statele Unite ale Americii și Regatul Unit. Invocând o încălcare a articolelor 8 și 10 din Convenție, reclamanții au contestat legalitatea, scopul și magnitudinea reținerii comunicațiilor lor informatice prin intermediul a trei regimuri diferite de supraveghere realizată de serviciile de intelligence ale Regatului Unit, respectiv interceptarea în masă a comunicațiilor, obținerea de materiale interceptate de la guverne sau agenții străine, precum și obținerea datelor de comunicații de la furnizorii serviciilor de comunicații.

În esență, este vorba despre supravegherea secretă via internet, a comunicațiilor realizate prin internet, comunicații formate din mai multe „pachete” de date ce pot fi transmise separat unele de altele, prin intermediul a diferiți „purtători” – canale de transmisie componente ale rețelei internaționale de cabluri submarine din fibră optică – printr-o combinație a celor mai rapide și ieftine căi operate de către furnizorii serviciilor de comunicații. Astfel, parte sau totalitatea pachetelor de date dintr-o comunicație, inclusiv una particulară, odată transmise de la o persoană la alta, fie în Regatul Unit, fie peste graniță, pot fi direcționate prin una sau mai multe țări, dacă această cale este considerată optimă se către furnizorii serviciilor de comunicații implicați. Conform informațiilor dezvăluite de Edward Snowden, această schemă de transmitere a comunicațiilor se află la baza programelor de supraveghere operate de serviciile de informații atât din Statele Unite ale Americii, programele PRISM și Upstream ale Agenției Naționale de Securitate – National Security Agency NSA[3], cât și din Regatul Unit, programul TEMPORA al Centrului Guvernamental de Comunicații – Government Communications Headquarters GCHQ.[4]

Procedura internă demarată de către reclamanții din prima cerere conexată a fost una prealabilă, prin adresarea unei scrisori Guvernului Britanic în care solicitau autorităților să constate că dispozițiile art. 1 și 3 din Legea privind serviciile de informații – Intelligence Services Act 1994 „ISA”, ale art. 1 din Legea privind serviciile de securitate – Security Services Act 1989 „SSA”, și ale art. 8 din Legea privind regulile de investigare – Regulation of Investigatory Powers Act 2000 „RIPA”, sunt incompatibile cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Răspunsul oferit de către Guvern a arătat că dispozițiile art. 65 § 2 din RIPA exclud competența Înaltei Curți în soluționarea unor astfel de cereri formulate împotriva serviciilor de informații, referitoare la respectarea drepturilor omului, precizând în schimb că solicitările pot fi adresate Tribunalului cu competențe de investigare – Investigatory Powers Tribunal „IPT”, tribunal specializat înființat prin același act normativ RIPA pentru a analiza acuzațiile cetățenilor victime ale unor interferențe ilegale și prejudiciabile comunicațiilor lor, în timpul activităților de investigare derulate de către autorități. Astfel, răspunsul Guvernului Britanic a indicat IPT ca instanță competentă exclusiv în a examina orice plângere a unei persoane care apreciază că i-au fost interceptate comunicațiile, precum și baza legală a unei astfel de interceptări acolo unde este cazul. Reclamanții nu au procedat la continuarea demersurilor pe plan intern în fața unei instanțe naționale.

Titularii celei de-a doua cereri conexate și adresate Curții nu au demarat nicio procedură internă, apreciind că nu dispun de un remediu, de o cale de atac eficientă pentru a le fi soluționate plângerile referitoare la protecția drepturilor omului.

În ceea ce privește reclamanții din cea de-a treia cerere conexată, zece organizații pentru apărarea drepturilor omului, aceștia au sesizat Tribunalul cu competențe de investigare IPT în perioada iunie – decembrie 2013. Cauza Liberty a avut ca obiect acuzațiile acestora la adresa serviciilor de informații, a Ministerului de interne și cel al afacerilor externe britanice de încălcare a articolelor 8, 10 și 14 din Convenție, prin accesarea sau primirea în orice altă modalitate a comunicațiilor și a datelor de comunicații interceptate de către guvernul Statelor Unite prin programele PRISM și Upstream, pe de o parte, precum și prin interceptarea, verificarea și păstrarea comunicațiilor și a datelor de comunicații prin intermediul programelor de interceptare în masă TEMPORA, pe de altă parte. Ca urmare a poziției adoptate de către Guvernul Regatului Unit, în care nici nu a confirmat, dar nici nu a negat interceptarea comunicațiilor, a rămas în sarcina Tribunalului de investigare să statueze asupra problemei de drept în baza prezumțiilor că, pe de o parte, NSA a obținut comunicațiile și datele de comunicații ale reclamanților prin intermediul programelor PRISM sau Upstream și le-a transmis către GCHQ unde au fost reținute, stocate, analizate și partajate, iar pe de altă parte că datele de comunicații și comunicațiile reclamanților au fost interceptate în mod direct de către GCHQ prin intermediul programului TEMPORA, fiind de asemenea reținute, stocate, analizate și partajate. Totodată, a rămas în sarcina Tribunalului să stabilească, pe baza acestor prezumții, în ce măsură interceptarea, păstrarea, stocarea și partajarea datelor a fost compatibilă cu articolele 8, 10 și 14 din Convenție.

Prin hotărârile pronunțate la 5 decembrie 2014, 6 februarie 2015 și 22 iunie 2015, aceasta din urmă completată la 1 iulie 2015, Tribunalul cu competențe de investigare IPT, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Weber și Saravia C. Germania (nr. 54934/00, ECHR 2006-XI), Bykov c. Rusia (nr. 4378/02, Hotărârea din 10 martie 2009, § 76 și § 78) și Malone c. Regatului Unit (seria A nr. 82, Hotărârea din 2 august 1984), a concluzionat în privința interceptării comunicațiilor în baza unui ordin emis potrivit dispozițiilor secțiunii 8(4) din Legea privind regulile de investigare RIPA[5] că regimul și garanțiile existente erau conforme cu cerințele Curții referitoare la „a fi prevăzută de lege” în scopurile articolului 8 din Convenție. Cu toate acestea, Tribunalul a identificat și două încălcări de ordin „tehnic” ale aceluiași articol 8, într-un caz ca urmare a stocării materialului interceptat în mod legal pentru o perioadă de timp mai îndelungată decât cea permisă, iar într-un alt caz prin nerespectarea procedurii de selectare a materialului interceptat spre a fi examinat.

Practică și dispoziții legale pertinente  

În ceea ce privește interceptarea comunicațiilor, Curtea a reținut ca fiind incidente dispozițiile Legii privind regulile de investigare RIPA 2000 referitoare la interceptarea comunicațiilor, în special cele care reglementează autorizarea interceptărilor și mandatul de interceptare – Secțiunea 8(4) RIPA, și garanțiile specifice – Secțiunea 15 și 16 RIPA. Referitor la schimbul de informații, a fost reținut în primul rând Acordul încheiat între Statele Unite și Regatul Unit – British-US Communication Intelligence Agreement, având acest obiect schimbul de material informativ, dar și cadrul legal relevant de funcționare a serviciilor de informații din Regatul Unit, respectiv The Security Service MI5 – Security Service Act 1989 “SSA”, The Secret Intelligence Service MI6 și Government Communications Headquarters GCHQ – Intelligence Services Act 1994 “ISA”. De asemenea, a fost avută în vedere și legislația națională privind combaterea terorismului – Counter-Terrorism Act 2008, protecția datelor – The Data Protection Act 1998 “ DPA”, informațiile secrete – The Official Secrets Act 1989 “OSA”, precum și drepturile omului – The Human Rights Act 1998 “HRA”.

Din perspectiva dreptului internațional, Curtea a considerat ca fiind relevante, printre altele, Convenția pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, adoptată la Strasbourg la 28 ianuarie 1981 și Recomandarea Comitetului de Miniștri nr. R(95) privind protecția datelor personale în domeniul serviciilor de telecomunicații.

Nu în ultimul rând, au fost reținute și dispozițiile art. 7, 8 și 11 din Carta Drepturilor Fundamentale, referitoare la respectarea vieții private și de familie, la protecția datelor cu caracter personal și la libertatea de expresie, precum și directivele și regulamentele Uniunii Europene referitoare la protecția și procesarea datelor cu caracter personal, precum Directiva 95/46/EC sau Directiva 2002/58/EC. De asemenea, au fost indicate ca jurisprudență relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene cauzele Digital Rights Ireland Ltd v. Minister for Communications, Marine and Natural Resources and Others and Kärntner Landesregierung and Others (Cauza C‑293/12 și C‑594/12; ECLI:EU:C:2014:238), Tele2 Sverige AB v. Post- och telestyrelsen and Secretary of State for the Home Department v. Tom Watson and Others (cauzele C-203/15 și C-698/15; ECLI:EU:C:2016:970), Ministerio Fiscale (cauza C-207/16; ECLI:EU:C:2018:788) sau Maximillian Schrems v. Data Protection Commissioner (cauza C-362/14; ECLI:EU:C:2015:650).

Aprecierea Curții

Pentru a statua cu privire la aplicabilitatea articolelor 8 și 10 din Convenție, analiza Curții a fost împărțită pe trei paliere, aferente celor trei regimuri diferite de supraveghere realizată de serviciile de intelligence ale Regatului Unit, respectiv interceptarea în masă a comunicațiilor, obținerea de materiale interceptate de la servicii de informații străine, precum și obținerea datelor de comunicații de la furnizorii serviciilor de comunicații.

În ceea ce privește regimul de interceptare în masă și compatibilitatea acestuia cu articolul 8 din Convenție, Curtea a subliniat încă de la început că deși nu este pentru prima dată când se confruntă cu un astfel de sistem de supraveghere (a se vedea cauza Weber și Saravia C. Germania citată anterior, precum și Liberty și alții c. Regatul Unit, nr. 58243/00, Hotărârea din 01 iulie 2008), în cursul procedurii a devenit evident faptul că evaluarea regimului în speță se confruntă cu dificultăți specifice. Desigur că nu condiția existenței unei ingerințe a ridicat probleme, având în vedere că Guvernul nu a negat în niciun moment că au existat ingerințe în drepturile reclamanților garantate de articolul 8 din Convenție, ci a susținut că doar în etapa selectării comunicațiilor spre a fi analizate ar putea interveni o ingerință semnificativă. Însă Curtea a considerat că interceptarea în masă este un proces gradual în care ingerința în drepturile garantate de art. 8 crește pe măsură ce procesul avansează.

Cu privire la condiția caracterului justificat sau nu al ingerinței, reamintind principiile generale aplicabile în cazul operațiunilor secrete de supraveghere inclusiv cele de interceptare a comunicațiilor, Curtea a reiterat că orice ingerință în drepturile garantate de articolul 8 din Convenție poate fi justificată conform paragrafului 2 al aceluiași articol doar dacă este prevăzută de lege, vizează unul sau mai multe dintre scopurile legitime enumerate și este necesară într-o societate democratică pentru a atinge acel sau acele scopuri (a se vedea cauza Roman Zakharov c. Rusia, nr. 47143/06, Hotărârea din 4 decembrie 2015, §227, și cauza Kennedy c. Regatul Unit, nr. 26839/05, Hotărârea din 18 mai 2010, §130). Deși noțiunea de „a fi prevăzută de lege” presupune ca măsura în speță să aibă o bază legală care să fie accesibilă persoanelor interesate și previzibilă în privința efectelor sale (Roman Zakharov c. Rusia, citată anterior, §228, Kennedy c. Regatul Unit, citată anterior, §151), în materie de supraveghere ideea de previzibilitate nu mai poate fi înțeleasă de aceeași manieră ca și în celelalte domenii. Aici, când se contestă în fața Curții legislația care autorizează supravegherea secretă, chestiunea legalității ingerinței este strâns legată de ideea de necesitate a măsurii, de a fi necesară într-o societate democratică și, în special, de a oferi garanții adecvate și efective împotriva abuzului de putere (Roman Zakharov c. Rusia, citată anterior, §236, Kennedy c. Regatul Unit, citată anterior, §155).

Curtea a reiterat că recunoaște în mod expres statelor o marje largă de apreciere în a decide ce tip de regim de interceptare este necesar pentru a proteja securitatea națională (Roman Zakharov c. Rusia, citată anterior, §106), însă consideră că puterea acordată acestora în a pune în aplicare un atare regim trebuie să fie mult mai restrânsă. Astfel, a identificat șase „garanții minimale” pe care legea trebuie să le ofere pentru a putea fi evitate abuzurile de putere, și anume: natura infracțiunilor care pot determina emiterea unui ordin de interceptare; o definiție a categoriilor de persoane ale căror comunicații sunt susceptibile de a fi interceptate; o limită a duratei interceptării; procedura care trebuie urmată pentru examinarea, utilizarea și stocarea datelor obținute; măsurile de precauție care trebuie luate la comunicarea datelor către alte părți; circumstanțele în care datele interceptate pot sau trebuie șterse sau distruse. Aceste garanții au fost stabilite pentru prima dată în cauza Huvig c. Franța (Hotărârea din 24 aprilie 1990, § 34, seria A nr. 176 B) și Kruslin c. Franța (Hotărârea din 24 aprilie 1990, § 35, seria A nr. 176-A), fiind aplicate ulterior în mod constant de către Curte în jurisprudența sa privind interceptarea comunicațiilor, în special în cazul interceptărilor în masă.  Totuși, Curtea a apreciat că, față de natura schimbătoare a tehnologiei moderne de comunicații, este necesar ca abordarea sa obișnuită să fie adaptată în așa fel încât să reflecte circumstanțele specifice fiecărui regim de interceptare în parte, atunci când există atât un risc inerent de abuz, cât și o nevoie legitimă de păstrare a secretului. Prin urmare, apreciind că procesul de supraveghere trebuie să facă obiectul unor garanții „end-to-end”, au fost adăugate celor șase garanții minimale și pe acelea ca interceptarea în masă să facă obiectul unei autorizații independente încă de la început, atunci când obiectul și domeniul de aplicare al operațiunii au fost definite, precum și ca operațiunea să facă obiectul supravegherii și al revizuirii ex post facto independente.

Făcând aplicarea acestor principii generale la speță, Curtea a reținut în privința interceptării în masă în Regatul Unit că, deși motivele pentru autorizarea interceptării au fost formulate în termeni relativ largi, acestea s-au concentrat pe securitatea națională, precum și pe infracțiunile grave și bunăstarea economică a țării, în măsura în care aceste interese erau de asemenea relevante în interesul securității naționale (a se vedea §368). A mai reținut că regimul instituit prin articolul 8(4) din RIPA autoriza în mod expres interceptarea comunicațiilor internaționale, transfrontaliere, și că aceste dispoziții legale interne, respectiv art. 8(4) din RIPA, sunt suficient de „previzibile” pentru scopul urmărit de art. 8 din Convenție (a se vedea §376). A apreciat absența oricărei supravegheri a categoriilor de selectori la punctul de autorizare ca fiind o deficiență în regimul instituit conform secțiunii 8 (4) din RIPA, iar controlul ulterior al tuturor selectorilor individuali ca neîndeplinind cerința de garanție minimală (a se vedea §383). Curtea a mai reținut că solicitarea mandatului de interceptare nu cuprindea o indicație a categoriilor de selectori care urmau să fie angajați, ceea ce înseamnă că la momentul autorizării nu a fost posibilă o analiză a acestora din punct de vedere al necesității și proporționalității. De asemenea, interceptarea în masă a fost autorizată de către Secretarul de Stat, printr-un certificat de acordare a mandatului emis de către acesta din urmă, și nu de către un organism independent (a se vedea §386 și 391). În ceea ce privește supravegherea operațiunii de interceptare conform secțiunii 8(4) din RIPA, Curtea a apreciat că aceasta îndeplinește cerințele de independență și efectivitate, fiind realizată în principal de către Comisarul de informații al Regatului Unit care a fost în măsură să realizeze o analiză a necesității și proporționalității măsurii (a se vedea §412). Nu în ultimul rând, Curtea a apreciat și că revizuirea ex post facto a măsurii de interceptare realizată de către Tribunalul cu competențe de investigare IPT ar reprezentat un remediu juridic robust pentru orice persoană care ar pretinde că este victima unor interceptări din partea serviciilor de informații (a se vedea §415).

Așadar, deși Curtea este de acord că interceptarea în masă prezintă o importanță vitală pentru State în a identifica amenințările la adresa securității naționale, aceasta reamintește că există un potențial considerabil ca interceptarea în masă să fie abuzată într-un mod care să afecteze negativ dreptul la respectarea vieții private a persoanelor. În speță, a apreciat că regimul instituit de secțiunea 8 (4) din RIPA, în ciuda garanțiilor sale, unele chiar robuste, nu conținea garanții suficiente „de la cap la cap”, garanții adecvate și eficiente împotriva arbitrariului și a riscului de abuz. În special, a identificat următoarele deficiențe fundamentale ale regimului: absența unei autorizații independente, eșecul includerii categoriilor de selectori în cererea de mandat și eșecul de a supune selectorii legați de o persoană unei autorizații interne prealabile. În timp ce Comisarul de informații a asigurat o supraveghere independentă și eficientă a regimului, iar Tribunalul de investigare IPT ar oferit o soluție judiciară solidă oricărei persoane ar suspecta că datele sale de comunicație au fost interceptate de serviciile de informații, Curtea a apreciat că aceste garanții importante nu au fost suficiente pentru a contrabalansa deficiențele evidențiate mai sus.

Cu alte cuvinte, Curtea a constatat că secțiunea 8 (4) din RIPA nu îndeplinea condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege și să fie necesară într-o societate democratică, și că, în consecință a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție.

În ceea ce privește compatibilitatea regimului de interceptare în masă cu dispozițiile articolului 10 din Convenție, Curtea a reamintit că libertatea de expresie reprezintă unul dintre fundamentele societății democratice, iar garanțiile care trebuie să fie acordate presei și protecția ce trebuie asigurată surselor jurnalistice sunt de o importanță majoră. Așa cum a arătat anterior în cauza Goodwin c. Regatul Unit (nr. 17488/90, § 39, Hotărârea din 27 martie 1996), dar și în cauza Weber și Saravia (citată anterior, § 143), în lipsa acestor garanții și protecții poate fi afectat rolul de câine de pază în societate al presei și abilitatea acesteia de a oferi informații corecte și de încredere. Prin urmare, o ingerință în protecția sursei jurnalistice nu poate fi compatibilă cu articolul 10 din Convenție decât dacă este justificată de satisfacerea un interes public și imperativ (a se vedea Goodwin c. Regatul Unit, citată anterior, § 39; în același sens cauza Voskuil c. Olanda, nr. 64752/01, § 65, Hotărârea din 22 noiembrie 2007).

În continuare, Curtea a reiterat ceea ce a stabilit în cauza Weber și Saravia (citată anterior, §151), și anume că regimul de supraveghere strategică a interferat cu libertatea de exprimare a reclamantului ca jurnalist, însă nu a putut fi caracterizată ca fiind deosebit de gravă, deoarece nu a vizat monitorizarea jurnaliștilor, iar autoritățile au luat la cunoștință de acest fapt doar atunci când examinau telecomunicațiile interceptate. Cu alte cuvinte, o interceptare inițială, dar neurmată de o analiză a materialului interceptat, nu reprezintă o ingerință serioasă conform articolului 10 din Convenție.

În aplicarea acestor principii generale la speță, Curtea a reamintit în primul rând că, așa cum a reținut anterior, secțiunea 8(4) din RIPA nu îndeplinește cerințele de previzibilitate și necesitate conform articolului 8 din Convenție, ca urmare a deficiențelor constatate în privința garanțiilor minimale. A reținut, de asemenea, că deși anumite garanții pentru confidențialitatea materialului jurnalistic au fost adăugate în paragrafele 4.1-4.3 și 4.26-4.31 din Codul privind procedura în cazul interceptării comunicațiilor[6], garanții privind stocarea, redistribuirea și distrugerea informațiilor interceptate, acestea nu sunt de natură a acoperi și slăbiciunile regimului constatate prin raportare la articolul 8 din Convenție. Astfel, Curtea a apreciat că baza legală a regimului de interceptare în masă nu conținea suficiente protecții pentru materialele jurnalistice confidențiale și a concluzionat că a existat și o încălcare a articolului 10 din Convenție.

Cu privire la regimul de obținere de materiale interceptate de la servicii de informații străine și compatibilitatea acestuia cu articolul 8 din Convenție, Curtea a reținut că interceptarea comunicațiilor de către serviciile de informații străine nu poate atrage răspunderea statului care primește aceste informații, nici măcar atunci când interceptarea ar fi fost făcută la solicitarea acestuia din urmă. A arătat însă că statul care primește trebuie să dispună de garanții adecvate pentru examinarea, utilizarea și depozitarea materialului interceptat, pentru transmiterea sa ulterioară, precum și pentru ștergerea și distrugerea acestuia. Garanțiile aplicabile în cazul interceptării comunicațiilor de către însuși statul contractant sunt aplicabile în egală măsură și în ipoteza în care statul primește materialul interceptat de la servicii de informații străine. Cu alte cuvinte, Curtea a considerat că aceleași standarde ar trebui să se aplice tuturor materialelor primite de la serviciile de informații străine care ar putea fi produsul interceptării și, prin urmare, orice regim care permite serviciilor de informații să solicite de la state care nu sunt parte la Convenție fie interceptarea materialelor, fie accesul direct la astfel de materiale, ar trebui să facă obiectul unei supravegheri independente și ar trebui să existe și posibilitatea unei revizuiri ex post facto.

Aplicând principiile la speță, Curtea a apreciat, prin raportare la dispozițiile secțiunii 15 și 16 din RIPA astfel cum au fost completate de Codul privind procedura de interceptare a comunicațiilor – IC Code, că Regatul Unit a asigura suficiente garanții pentru examinarea, utilizarea și stocarea comunicațiilor și a conținutului acestora obținute de la servicii de informații străine, precum și pentru redistribuirea și distrugerea ulterioară a acestora. De asemenea, a considerat că o protecție suplimentară a fost asigurată de supravegherea realizată de către Comisarul de informații al Regatului Unit, iar Tribunalul de investigare IPT a asigurat o revizuire ex post facto a regimului de obținere a materialului interceptat de la serviciile străine. Astfel, Curtea a concluzionat că regimul de solicitare și primire a materialului interceptat este compatibil cu articolul 8 din Convenție și nu a existat o încălcare a acestuia din urmă.

În privința compatibilității regimului cu articolul 10 din Convenție, Curtea a statuat că argumentele nu dau naștere niciunei probleme distincte de cea care rezultă din analiza compatibilității cu articolul 8 al Convenției, și, prin urmare, a considerat că nu a existat nici o încălcare a articolului 10 al Convenției.

Referitor la regimul de obținere a datelor de comunicații de la furnizorii serviciilor de comunicații și compatibilitatea acestuia cu articolul 8 din Convenție, Curtea a reținut că la momentul analizei Guvernul Regatului Unit se afla în plin proces de înlocuire a cadrului legal existent privitor la activitatea de supraveghere secretă, iar noile dispoziții legale care vizau conservarea datelor de comunicații de către furnizorii serviciilor de telecomunicații a făcut obiectul analizei instanțelor naționale în cauza Liberty. În cadrul acestui litigiu, Guvernul a admis că dispozițiile legale sunt incompatibile cu cerințele Dreptului Uniunii Europene. În consecință, Înalta Curte a constatat că partea a 4-a din dispozițiile legale este incompatibilă cu drepturile fundamentale din dreptul UE, întrucât, în domeniul justiției penale, accesul la datele reținute nu a fost limitat la scopul combaterii „infracțiunilor grave” și nici nu a fost supus controlului prealabil de către o instanță sau un organism administrativ independent.

Ținând cont atât de primatul dreptului UE asupra dreptului Regatului Unit, cât și de concesiunea Guvernului în cadrul procedurilor interne conform căreia dispozițiile care reglementează păstrarea datelor de comunicații de către furnizorii de servicii erau incompatibile cu dreptul UE, Curtea a considerat că este „clar” că legislația internă trebuia să impună ca orice regim care permite autorităților accesul la datele reținute de furnizori trebuie să limiteze accesul la scopul combaterii „infracțiunilor grave”, iar accesul trebuie să fie supus controlului prealabil al unei instanțe sau al unui organism administrativ independent. Întrucât regimul predecesor suferea de aceleași „defecte” ca și succesorul său, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a articolului 8 al Convenției.

În ceea ce privește compatibilitatea acestui regim cu articolul 10 din Convenție, Curtea a reținut protecția sporită pe care o acordă Capitolul al II-lea din RIPA când vine vorba de informații care vizează identificarea surselor jurnalistice, ce impun ca obținerea unor astfel de informații să fie condiționată de satisfacerea unui interes public imperativ și să fie subordonată unei autorizații prealabile din partea unei instanțe de judecată. Cu toate acestea, Curtea a constatat că dispozițiile legale nu se aplică decât solicitărilor care au ca obiect identificarea unei surse jurnalistice, și nu oricărei solicitări care vizează datele de comunicare ale unui jurnalist. În plus, în cazurile referitoare la accesul la datele de comunicații ale unui jurnalist nu au existat dispoziții speciale care să restricționeze accesul la scopul combaterii „infracțiunilor grave”.

În consecință, Curtea a considerat că regimul nu era „în conformitate cu legea” în sensul articolului 10 din Convenție și a constatat o încălcare a acestuia din urmă.


[1] Cauza Big Brother watch și alții c. Regatul Unit a fost analizată de către o Cameră a Secției I care a pronunțat Hotărârea din 13 septembrie 2018, cauza fiind trimisă în fața Marii Camere ca urmare a solicitării reclamanților, în conformitate cu dispozițiile art. 43 din Convenția europeană a drepturilor omului;
[2] Edward Joseph Snowden este un fost consultant în sectorul tehnic al serviciului de spionaj american, care a divulgat informații clasificate aparținând Agenției Naționale de Securitate – National Security Agency NSA, în perioada anului 2013 în care era angajat al Agenției Centrale de Informații – Central Intelligence Agency CIA. Dezvăluirile sale au făcut publice numeroase programe de supraveghere la nivel mondial, multe dintre acestea coordonate de către NSA și Alianța Five Eyes, în cooperare cu guverne europene și companii de telecomunicații, dând naștere unei discuții culturale despre securitate națională și viața privată a indivizilor. Sursă https://en.wikipedia.org/wiki/Edward_Snowden;
[3] Agenția Națională de Securitate NSA a recunoscut existența celor două operațiuni de supraveghere informatică, PRISM un program prin intermediul căruia Guvernul Statelor Unite a obținut de la furnizorii de servicii de internet materiale care prezentau interes pentru serviciile de informații, materiale precum comunicațiile, accesul prin intermediul programului fiind unul specific și expres vizat. Documente ale NSA făcute publice de către Edward Snowden au sugerat că Centrul Guvernamental de Comunicații al Regatului Unit GCHQ ar fi avut acces la programul PRISM încă din iulie 2010, folosindu-l cu scopul de a genera rapoarte pentru serviciile de informații. De asemenea, programul Upstream a permis colectarea datelor de comunicații din infrastructura cu cabluri de fibră optică deținută de furnizorii de servicii de telecomunicații ai Statelor Unite, oferind un acces larg la date globale, care ar putea fi apoi colectate, stocate și căutate folosind cuvinte cheie;
[4] Autoritățile Regatului Unit nu au confirmat, dar nici nu au negat existența unei operațiuni cu numele de cod TEMPORA. Cu toate acestea, un raport din martie 2015 al Comisiei de securitate și informații a Parlamentului – Raportul ISC, a arătat că două sisteme majore de interceptare în masă a comunicațiilor erau operate de GCHQ;
[5] Legea privind regulile de investigare – Regulation of Investigatory Powers Act 2000 RIPA;
[6] Codul privind procedura în cazul interceptării comunicațiilor – The Interception of Communications Code of Practice IC Code;


Jud. Georgiana Unghianu, Judecătoria Sectorului 1
Stagiar – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Cuvinte cheie: , , ,
Secţiuni: CEDO, Cyberlaw, DATA PROTECTION, Dreptul Uniunii Europene, Drepturile omului, INTERNAȚIONAL, JURISPRUDENȚĂ, SELECTED TOP LEGAL | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD