« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Efectele Deciziei CCR nr. 102/17 februarie 2021 și necesitatea unui demers analitic în cazul invocării excepției autorității de lucru judecat a unei hotărâri nepenale
05.07.2021 | Raul Alexandru NESTOR

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Raul Alexandru Nestor

Raul Alexandru Nestor

Abstract

Following the Decision of the Constitutional Court no. 102/17 February 2021, it will be noted that a judgment, whether criminal or pronounced in another matter, can be opposed with working authority judged in a subsequent criminal trial only if it was handed down following the administration of consistent evidence, similar to the evidence that is usually administered in criminal cases.

Although it has been insisted that in the case of invoking the res judicata authority before the court, the judge should proceed as in the case of a request to change the legal classification, respectively by resolving with priority, by interlocutory conclusion of the exception, as the parties will be able to prepare an appropriate defense according to the solution pronounced from the point of view of the res judicata authority, we do not believe that this reasoning can be retained. The analysis of the evidence administered during the criminal proceedings and the reporting of such an analysis to the judicial investigation carried out by the syndic judge on the basis of the evidence administered in that case, exclude the qualification of the res judicata authority in this case as a procedural exception ground of appeal, analyzable and potential incident only if it would have been possible for the acquittal solution adopted by the first instance to be transformed into a solution to terminate the criminal proceedings, but in the appeal exercised by the prosecutor’s office.

I. Considerații generale asupra autorității de lucru judecat

În condițiile unor dezbateri care au condus inclusiv la sesizarea instanței de contencios constituțional, observăm că în Codul de procedură penală[1] nu există totuși o definiție a acestui principiu, legiuitorul făcând doar câteva referiri tangențiale la autoritatea de lucru judecat, cum ar fi art. 16 al. (1) lit. i), art. 28, art. 52, art. 429 sau art. 432, neputând fi regăsită o definiție legală ori o reglementare distinctă a acestei instituții.

Cum autoritatea de lucru judecat a fost considerată în toate legislațiile moderne un principiu recunoscut, având incidență atât în materia dreptului procesual penal cât și în procesul civil,  jurisprudența națională a identificat inițial ca temei de drept, necesar a fi indicat în fundamentarea oricărei soluții adoptate cu privire la această excepție, dispozițiile art. 1201 din Codul civil 1865. Conform Codului civil aflat în vigoare anterior anului 2011, există autoritate de lucru judecat când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor, în aceeași calitate.

În Codul de procedură penală 1969, principiul în discuție nu a beneficiat de un sediu al materiei sau de o reglementare unitară, existând doar mențiuni, respectiv în textul art. 10 al. (1) lit. j) (fiind reglementat un caz de împiedicare a exercitării acțiunii penale) sau în art. 22, acolo unde legiuitorul a reglementat expres autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive penale în fața instanței civile, cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și la vinovăția acesteia.

Ca și consecință a faptului că în prezent, la nivelul sistemelor de drept de inspirație romano germanică, se consideră că sarcina legiuitorului național nu este aceea de a da definiții diferitelor concepte cu care operează, în noul Cod civil[2], nu mai regăsim o definiție a principiului autorității de lucru judecat, autorii actului normativ optând doar pentru referiri punctuale, în art. 1705, 22772539.

Noul Cod de procedură civilă[3] reglementează însă în mod detaliat principiul autorității de lucru judecat în art. 430–432.[4]

Analiza acestor dispoziții normative pe care le pune la dispoziție legislația națională permite definirea principiului menționat, ca reprezentând acea trăsătură esențială a hotărârilor judecătoreşti definitive de a dobândi puterea lucrului judecat, în sensul de a nu mai putea fi atacate decât prin recurgerea la căile extraordinare de atac (în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege), beneficiind, astfel, de o prezumție absolută de adevăr juridic.

Literatura de specialitate a reținut în mod constant că autoritatea de lucru judecat reprezintă „puterea sau forța acordată de lege hotărârii judecătorești definitive, de a fi executată și de a împiedica o nouă urmărire pentru aceeași faptă”[5], concretizând principiul fundamental al procesului penal ne bis in idem, consacrat de art. 6 C. pr. pen. și art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la art. 20 din Constituție și art. 50 din Carta Europeană a Drepturilor Omului. Scopul principiului ne bis in idem este de a „interzice reluarea procesului penal ce a fost închis printr-o hotărâre definitivă, pentru ca persoana cu privire la care s-a pronunțat o hotărâre definitivă să nu fie nevoită să trăiască cu temerea că un nou proces penal va putea fi pornit împotriva sa pentru aceleași fapte (…) aplicabil ori de câte ori autoritățile competente formulează împotriva unei persoane o acuzație în materie penală, în sensul art. 6 par. 1 CEDO, cu privire la fapta pentru care s-a pronunțat deja o hotărâre definitivă”.[6]

În considerentele Deciziei nr. 365/25.06.2014[7] (par. 38-40), Curtea Constituțională a reținut că: „rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativîn sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.

De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării. Totodată, Curtea observă că principiul respectării autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea juridică comunitară și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, par. 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză (…). De asemenea, Curtea observă și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a amintit importanța pe care o deține principiul autorității de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale (Hotărârea din 29 iunie 2010 pronunțată în Cauza C nr. 526/08, par. 26). Acest principiu este expresia principiului securității juridice (Hotărârea din 1 iunie 1999, pronunțată în Cauza C-126/97, par. 46). Astfel, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, este necesar ca deciziile judecătorești devenite definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate. (Hotărârea din 3 septembrie 2009 pronunțată în Cauza C 2/08, par. 22)”.

Prin Decizia nr. 102/17 februarie 2021[8], Curtea Constituțională a reținut că sintagma „cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii” din cuprinsul dispozițiilor art.  52 alin. (3) din Codul de procedură penală este neconstituțională, stabilind astfel cu forță obligatorie că hotărârile nepenale care tranșează definitiv elemente de fapt sau de drept care au o relevanță în stabilirea caracterului infracțional al unei fapte au autoritate de lucru judecat în procesul penal.

Necesitatea garantării principiului securității juridice a persoanelor, a reprezentat un motiv esențial pentru admiterea excepției de neconstituționalitate invocate. Soluția instanței de contencios constituțional impune respectarea în ordinea juridică internă a unui  principiu care poate fi sintetizat prin necesitatea protejării cetățenilor „contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze”, așa cum se arată expres la paragraful nr. 38 al deciziei menționate.

Motivarea soluției de admitere a excepției de neconstituționalitate face referire și la cerințele calitative pentru ca o hotărâre nepenală să justifice incidenței autorității de lucru judecat. În acest sens, Curtea Constituțională stabilește că hotărârea invocată pentru soluționarea situației juridice litigioase nu poate fi orice hotărâre, ci numai o hotărâre cu caracter definitiv, care să fi tranșat fondul problemei litigioase și să fi fost precedată de o investigație amănunțită.

Considerentele Deciziei C.C.R. nr. 102/17 februarie 2021 nu reprezintă o aplicare a dispozițiilor art. 430 C.proc.civ. și nici a dispozițiile art. 6 C.proc.pen., ci o aderare la modalitatea în instanțele europene au interpretat noțiune de hotărâre în practica lor. În acest sens, se face o referire chiar la cauza Mihalache contra României, unde Curtea Europeană a Drepturilor Omului, analizând cerința „examinării fondului cauzei”, a reținut următoarele: „constatarea existenței unei aprecieri a circumstanțelor cauzei și a vinovăției sau nevinovăției acuzatului poate fi susținută de evoluția procedurii într-o anumită cauză. În cazul în care urmărirea penală a fost începută în urma incriminării persoanei în cauză, victima a fost audiată, probele au fost strânse și administrate de autoritatea competentă și o hotărâre motivată în baza acestor probe a fost pronunțată, ne aflăm în prezența unor factori de natură să ducă la constatarea că s-a efectuat examinarea fondului cauzei”.

Soluția la care se referă considerentele instanței de contencios constituțional este pronunțată în contextul desfășurării unor proceduri penale în mod paralel, însă motivarea acestei soluții se aplică, pentru identitate de rațiune, și pentru situația în care prima procedură este una nepenală.

În concluzie, în urma Deciziei  CCR nr. 102/17 februarie 2021, se va reține că  o hotărâre, fie ea penală, fie pronunțată într-o altă materie,  poate fi opusă cu autoritate de lucru judecată într-un proces penal ulterior numai dacă a fost pronunțată în urma administrării unui probatoriu consistent, similar probatoriului care este, de regulă, administrat în cauzele penale.

În opinia instanței de contencios constituțional, validitatea soluției pronunțate de instanța nepenală este generată tocmai de cercetarea judecătorească prealabilă, care, fiind una detaliată, prezintă suficiente garanții că în respectiva cauză adevărul judiciar reflectă realitatea obiectivă și, astfel, poate fi opus cu succes într-un eventual litigiu viitor.

Per a contrario, se poate afirmă că, în ipoteza unei cercetări judecătorești reduse la minim, soluția instanței civile nu poate fi recunoscută cu  efecte identice într-un proces penal.

În concluzie, în urma unei analize succinte a soluției pronunțate de instanța de contencios constituțional, se va reține că invocarea excepției autorității de lucru judecat în procesul penal presupune un demers analitic care impune luarea în considerare atât a probatoriului avut în vedere de instanța care a pronunțat soluția la care părțile din procesul penal fac referire în susținerea excepției, cât și a stadiului procesual în care se află litigiul penal la momentul invocării excepției autorității de lucru judecat.

II. Analiza autorității de lucru judecat a unei hotărâri nepenale invocate anterior publicării Deciziei CCR nr. 102/17 februarie 2021

După ce am prezentat succint câteva repere teoretice ale autorității de lucru judecat, pentru o mai bună înțelegere a necesității unui demers analitic la care instanța penală este obligată, vom oferi și un exemplu din jurisprudența recentă a instanțelor de control judiciar, ocazie cu care vom avea în vedere situația în care autoritatea de lucru judecat a fost invocată în fața primei instanțe, anterior publicării deciziei la care ne-am referit, fiind reiterată în fața instanței de apel, însă ulterior publicării  Deciziei CCR nr. 102/17 februarie 2021.

Astfel, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T Serviciul Teritorial Ploieşti s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor:

A.B pentru săvârşirea infracţiunilor de:

– evaziune fiscală prev. de art. 9 alin.(l) lit. c) si alin. (3) din Legea 241/2005, cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen. 1968, constând în aceea că, în calitatea sa de asociat şi administrator împuternicit la S.C. P. T. S.R.L. Bucureşti, în perioada anilor 2005-2012, în mod repetat, a desfăşurat operaţiuni privind înregistrarea de cheltuieli nereale referitoare la servicii de consultanţă „efectuate” de către O. Ltd., prejudiciind astfel bugetul de stat cu suma de 8.383.543 lei.

– spălarea banilor prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea 656/2002, constând în aceea că în perioada anilor 2006-2012 împreună cu inculpata C.D. a folosit manoperele dolozive, în scopul ascunderii şi disimulării originii ilicite a sumelor de bani virate din conturile SC P. T. S.R.L. Bucureşti către O. Ltd, sub forma unor aşa-zise servicii de consultanţă constatate a fi nereale şi nesusţinute de documente justificative, corespunzător sumelor de 6.084.508,31 Euro şi 215.033 USD, toate cu aplic. art. 33 lit. a) C.pen. 1968

C.D, pentru săvârşirea infracţiunilor de:

– evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005 cu aplic, art. 41 alin.(2) C. pen. 1968, constând în aceea că în calitatea sa administrator al S.C P. T. S.R.L. Bucureşti. în perioada anilor 2005-2012, în mod repetat, a desfăşurat operaţiuni privind înregistrarea de cheltuieli nereale referitoare la servicii de consultanţă „efectuate” de către O. Ltd, prejudiciind astfel bugetul de stat cu suma de 8.383.543 lei

– infracţiunii de spălarea banilor prev de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea 656/2002, constând în aceea că în perioada anilor 2006-2012, împreună cu învinuita E.F, a folosit manoperele dolozive, în scopul ascunderii şi disimulării originii ilicite a sumelor de bani virate din conturile SC P. T. S.R.L. Bucureşti către O. Ltd, sub forma unor aşa-zise servicii de consultanţă constatate a fi nereale şi nesusţinute de documente justificative, corespunzător sumelor de 6.084.508,31 Euro şi 215.033 USD, toate cu aplic. art. 33 lit. a C. pen.

S.C. P. T. SRL (persoană juridică), pentru săvârşirea infracţiunii de:

– evaziune fiscală prev. de art. 9, alin.(l) lit. c) şi alin. (3) din Legea 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. 1968, constând în aceea că prin societatea susmenţionată, reprezentată legal de administratorul C.D. în perioada anilor 2005-2012, a fost diminuată nejustificat şi nelegal baza de calcul a impozitului pe profit, cu cheltuieli fictive de consultanţă, precum şi neimpozitarea veniturilor obţinute de persoane nerezidente, ceea ce a condus la neplata unor obligaţii fiscale în sumă de 8.383.543 lei, reprezentând impozit pe profit şi pe veniturile microîntreprinderilor.

În esență, în urma probatoriului administrat în etapa investigativă, s-a reţinut că în perioada 2005 – 2012, inculpata persoană juridică SC P. T. SRL, a înregistrat in evidența contabila cheltuieli cu servicii de consultanță în sumă totala de 51.376.641 lei, potrivit contractelor de consultanta încheiate de societate in data de 07.10.2005, respectiv 07.04.2008, cu O. Ltd., în calitate de consultant.

Astfel, reprezentanţii societăţii comerciale evocate anterior, inculpaţii A.B. şi C.D. au înregistrat în contabilitate facturi fiscale care nu atestă operaţiuni reale, cu scopul diminuării obligaţiei de plată a impozitului pe veniturile microintreprinderilor şi a impozitului pe profit şi, cale de consecinţă, de a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale stabilite de lege către bugetul consolidat al statului.

Actul de sesizare mai reține că reprezentanţii acestei societăţi nu s-au limitat la înregistrarea în contabilitate a unor operaţiuni de consultanţă fictivă, ci au încercat să ascundă provenienţa ilicită a sumelor de bani rezultate din activitatea evazionistă, prin transferuri bancare repetate către conturile societăţii O. Ltd, în fapt, sumele de bani aferente acestor transferuri „întorcându-se” la inculpaţi din prezenta cauză. Ca urmare a acestor activităţi, s-a susținut că persoanele implicate au avut ca scop final însuşirea şi disimularea originii ilicite a sumelor astfel rezultate.

În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin.(1), lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 242/2005, cu aplic. art. 41 alin. (2) C.pen. 1968, din probele administrate în faza de urmăririi penale, s-a reținut că Societatea comercială SC P.T. SRL a fost înfiinţată în anul 2004, având asociat unic pe inculpata C.D, care, prin procura nr. 572/2004 l-a împuternicit pe inculpatul A.B, să o reprezinte cu puteri depline în faţa autorităţilor centrale şi locale ale puterii şi administraţiei de stat, atât în calitate de persoană fizică, cât şi în calitate de unic asociat şi administrator al SC P. T. SRL Bucureşti.

În ceea ce priveşte valoarea tranzacţiilor derulate în perioada 2005 – 2012 între SC P.T. SRL și O. Ltd, s-a stabilit ca acestea sunt in suma de 52.132.473 lei, cu precizarea ca s-a identificat în plus față de suma reţinută prin rechizitoriu factura externă nr. 17/15.03.2012 în valoare de 128.000 USD.

Obiectul contractelor încheiate între cele doua societăţi a fost reprezentat tranzacţionarea echipamentelor si produselor produse de către societatea U-Romania, ca si a echipamentelor produse de alte companii. Consultantul s-a stabilit că va realiza activitatea conform contractului, în interesul si în numele societăţii, pe teritoriul unei țări străine.

În perioada 2005 – 2010, inculpaţii în calitate de asociaţi /administratori în fapt şi în drept ai inculpatei persoană juridică SC P.T.SRL, cu intenţie, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în mod repetat, au înregistrat în evidenţele contabile ale societăţii, 21 de facturi fiscale fictive, care atestau în mod nereal aşa zise servicii de consultanţă comercială externă, emise de firma O Ltd, în cuantum de 51.376.641, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, cauzând în acest mod bugetului de stat un prejudiciu total în sumă de 8,383,543 lei, reprezentând impozit pe profit şi impozit pe veniturile microîntreprinderilor.

Astfel, în contabilitatea S.C. P T S.R.L., în lunile noiembrie și decembrie 2005, au fost înregistrate un număr de 4 documente – facturi externe („INVOICE”) cu un conţinut identic in care a fost înscris drept furnizor O Ltd., având o valoare totală de 246.838 USD şi 755.832 lei echivalent monedă naţională.

În perioada verificată, respectiv 2006-2012, când societatea a fost plătitoare de impozit pe profit, suma adaosului comercial a fost de 78.441.984 lei, reţinându-se că, în scopul diminuării obligaţiei de plata a impozitului pe profit la bugetul statului, inculpata persoană juridică SC P. T SRL a înregistrat pe costuri asa-zise servicii de consultanță comercială externă în baza unor „Invoice” (facturi externe) emise de firma O. Ltd., suma totală de 51.376.641 lei, ponderea acestor costuri de consultanta (51.376.641 lei) în totalul adaosului obţinut de 78.441.984 lei reprezentând 65,5%, în condiţiile în care SC P. T. SRL nu a făcut altceva decât să cumpere utilajele petroliere de la S.C. U. – România si sa le livreze la extern.

În față primei instanțe, inculpații au solicitat aplicarea dispoziţiilor art.52 C.proc.pen., arătând că, potrivit acestor dispoziții, ”hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii”.

În acest sens a fost invocată sentinţa civilă nr. 2708 din 7.05.2018 (definitivă prin neapelare) pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia  VII Civilă  în dosarul nr. 35100/3/2015/a4.[9]

Sentinţa civilă menţionată s-a pronunțat în dosarul de insolvenţă al inculpatei apelant SC P. T. SRL Bucureşti unde un creditor ( Banca U. România) a contestat creanţa O. Ltd  pe motiv că această creanţa nu este certă şi nu s-a făcut dovada că serviciile au fost efectiv prestate, nefiind depuse rapoarte de activitate care să ateste prestarea serviciilor de consultanţă, unitatea bancară invocând chestiuni de fapt pe care s-a întemeiat acuzaţia de evaziune fiscală.

Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă sus-menţionată a respins ca neîntemeiată contestația formulată împotriva tabelului preliminar al debitoarei SC P.T. SRL Bucureşti, de contestatoarea U. Bank SA reţinând în motivarea sentinţei că este lipsită de temei susţinerea contestatoarei în sensul că intimata nu deţine o creanţă certă împotriva debitoarei, întrucât această creanţă rezultă fără echivoc din contractul de consultanţă, actul adiţional şi protocoalele încheiate între cele două părţi în temeiul contractului încheiat. S-a reținut că cele trei protocoale invocate sunt în fapt, indiferent de denumire, acte adiţionale prin care părţile stabilesc cuantumul onorariilor datorate de debitoare cu indicarea în concret a contractului încheiat de debitoare ca urmare a activităţii desfășurate de creditoare şi despre care contestatoarea a afirmat fără temei că nu au fost încheiate.

Referitor la prestarea efectivă a activităţilor de către intimata creditoare instanţa specializată în soluționarea litigiilor cu profesioniști a reţinut că intimata O. Ltd. a depus la dosarul cauzei rapoartele de activitate aferente perioadei ianuarie –iunie 2009, iulie – decembrie 2009, iulie – decembrie 2010, ianuarie – iunie 2011 şi perioada iulie – decembrie 2011, însoţită de anexele acestor rapoarte.

Instanţa civilă (specializată în litigii cu profesioniști) a apreciat ca neîntemeiată alegaţia contestatoarei în sensul că intimata creditoare nu a depus la dosarul cauzei rapoartele de activitate întocmite pentru justificarea acestei activităţi. A mai reţinut instanţa civilă că în cauză s-a efectuat o expertiză judiciară în specialitatea contabilitate cum a analizat aspectele invocate concluzionând că intimata debitoare SC P.T. SRL Bucureşti datorează intimatei creditoare O. Ltd suma de 13.043.373 lei.

Instanţă de primă jurisdicție sesizată cu judecarea cauzei penale nu a reţinut incidenţa art. 52 C.proc.pen., respectiv autoritatea de lucru judecat din hotărârea nepenală. S-a avut în vedere că practica este neunitară sub acest aspect (confirmarea de către judecătorul sindic a actelor emise, în procedura insolvenţei, neputând fi reţinută ca o chestiune prealabilă ce are autoritate de lucru judecat şi care este exclusă cenzurii penale), iar raportat la menţiunile din sentinţa civilă sus –menţionată, s-a apreciat însă că în cauză sunt aplicabile considerentele  Curţii Europene  a Drepturilor Omului din cauza Lungu s.a. contra României (hotărârea din 21 octombrie 2014) în vederea evitării încălcării dreptului la un proces echitabil în componenţa referitoare la respectarea principiului  securităţii raporturilor juridice care decurge dintr-o hotărâre definitivă pronunţată de o instanţă nepenală.

Probatoriul administrat în faza de cercetare judecătorească (depoziţii de martori, raport de expertiză contabilitate fiscalitate) a relevat în opinia primei instanțe penale existenţa unei incertitudini semnificative cu privire la caracterul fictiv al tranzacţiilor dintre inculpata persoană juridică SC „P.T. „SRL Bucureşti şi O. Ltd., astfel că nu a fost reţinută existenţa infracţiunii de evaziune fiscală care a format obiectul acuzaţiei.

Prin considerentele sentinţei penale nr. 3/07 ianuarie 2020[10], pronunţate de Tribunalul Prahova – Secţia penală, în dosarul nr. 615/105/2014, a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, instanța de primă jurisdicție apreciind că se impune pronunțarea unor soluții de achitare a inculpaților în baza art. 396 alin. (5). C .proc.pen. rap. la art. 16 alin. (l) lit.b) teza I C.proc. pen.

În fața instanței de apel, apărarea celor trei inculpați a invocat cu titlu de excepție procesuală existența autorității de lucru judecat prin raportare la soluția pronunțată de Tribunalul Bucureşti – Secţia  VII Civilă  în dosarul nr. 35100/3/2015/a4.

În raport de considerentele Sentinţei Civile nr. 2708/07.05.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a Vll-a Civilă, în opinia apărării, o serie de aspecte privind relaţia dintre SC P.T. şi O. Ltd au intrat în puterea de lucru judecat, în sensul că instanţa comercială specializată a statuat următoarele:

– între cele două societăţi au existat relaţii comerciale stabilite printr-un contract de consultanţă şi un act adiţional, din care rezultă că retribuirea consultantului se face în funcţie de valoarea contractelor încheiate de inculpata S.C. P.T. SRL cu societăţile străine, contracte a căror încheiere a fost facilitată de consultantul O. Ltd;

– relaţiile comerciale au fost reale/efective;

– retribuirea consultantului O. Ltd a fost făcută ca urmare a unor rapoarte de activitate, pe baza unor protocoale care au stabilit cuantumul onorariilor datorate de către SC P.T. SRL, „cu indicarea în concret a contractului încheiat de debitoare (n.n. inculpata SC P.T. SRL) ca urmare a activităţii desfăşurate de creditoare (n.n. Consultant O. Ltd);

– în sentinţă se mai menţionează „pe de altă parte, judecătorul sindic reţine şi aspectele analizate şi expuse în cuprinsul raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea contabilitate din care reiese că intimata debitoare datorează intimatei creditoare suma de 13.043.374 lei conform contractului de consultanţă încheiat de părţi”.

Ca o concluzie, în opinia apărării, pe baza probelor administrate de instanţa specializată, prestaţiile lui O. LTd au fost reale, cheltuielile făcute de inculpata SC P.T. sunt justificate şi dovedite cu documente justificative, baza impozabilă a fost corect calculată, iar O. Ltd. are de încasat sume de bani.

În concluzie, în raport de chestiunea prealabilă invocată, apărarea persoanelor acuzate a apreciat că există autoritate de lucru judecat şi, în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) lit i) C. proc. pen. coborat cu art 17 alin 2 Cod proc. pen., s-a solicitat stingerea acţiunii penala cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală, în condițiile în care în primul ciclu procesual fusese pronunțată o soluție de achitare întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen.

Examinând actele cauzei prin raportare la autoritatea de lucru judecat, instanța de control judiciar a reținut că în mod greșit s-a susținut incidența în cauză a autorității de lucru judecat cu privire la stabilirea situației de fapt dintr-o altă hotărâre civilă definitivă, întrucât legea procesual penală nu reglementează aplicabilitatea acestui principiu decât cu privire la dispozitivul unei hotărâri penale și numai în situația în care sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 6 C.pr.pen. conform căruia nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică.

În același timp, potrivit art. 16 al. (1) lit. i) C.pr.pen. acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu poate fi exercitată dacă există autoritate de lucru judecat.

Pentru a opera autoritatea de lucru judecat în sensul arătat se cere existența a trei condiții: o hotărâre penală definitivă cu privire la acțiunea penală, identitate de persoană și identitate de obiect.

Or, din punct de vedere al condițiilor puterii de lucru judecat, la o primă analiză, se poate reține că în dosarul în care a fost pronunțată soluția definitivă, persoana prejudiciată, respectiv partea civilă din procesul penal nu a avut calitatea de parte, fiind vorba de un dosar în care o unitate bancară a susținut că una dintre cele două societăți menționate de rechizitoriu ca fiind societățile folosite în activitatea infracțională, nu deţine o creanţă certă împotriva debitoarei, reținându-se totuși că această creanţă rezultă fără echivoc din contractul de consultanţă, actul adiţional şi protocoalele încheiate între cele două părţi în temeiul contractului încheiat.

În opinia instanței de control judiciar, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului București a analizat pe baza înscrisurilor depuse la dosar doar raporturile existente între SC P.T. SRL și O. Ltd, în condițiile în care în actul de acuzare se reține că, în perioada 2005 – 2012, inculpata persoană juridică SC P.T. SRL, ar fi înregistrat în evidența contabilă cheltuieli cu servicii de consultanță în sumă totală de 51.376.641 lei, potrivit contractelor de consultanță încheiate de societatea inculpată la data de 07.10.2005, respectiv 07.04.2008, cu O. Ltd., în calitate de consultant.

Acuzația de evaziune fiscală este întemeiată pe prejudicierea bugetului public consolidat prin înregistrarea în contabilitate a unor facturi fiscale care nu atestă operaţiuni reale, cu scopul diminuării obligaţiei de plată a impozitului pe veniturile microîntreprinderilor şi a impozitului pe profit şi, cale de consecinţă, de a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale stabilite de lege.

Prin urmare soluția instanței competente să soluționeze litigiile dintre profesioniști consideră că aceste tranzacții au avut caracter real, însă statul român nu a deținut vreo calitate prin intermediul Agenției Naționale de Administrare Fiscală în litigiul al cărui cadru procesual a fost determinat prin contestația introdusă de  contestatoarea U. România S.A., analiza judecătorului sindic fiind efectuată în baza mijloacelor de probă administrabile într-un litigiu care a avut loc între comercianți și nu din perspectiva normelor fiscale avute în vedere de organele de control. Existența scriptică a facturilor analizate de judecătorul sindic de la Tribunalul București nu este contestată nici de organul de urmărire penală, în condițiile în care s-a reținut că, în perioada 2005 – 2010, inculpaţii în calitate de asociaţi /administratori în fapt şi în drept ai inculpatei persoană juridică SC P.T.SRL, cu intenţie, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în mod repetat, ar fi înregistrat în evidenţele contabile ale societăţii, 21 de facturi fiscale fictive, care atestau în mod nereal aşa zise servicii de consultanţă comercială externă, emise de firma O. Ltd, în cuantum de 51.376.641, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, cauzând în acest mod bugetului de stat un prejudiciu total în sumă de 8,383,543 lei, reprezentând impozit pe profit şi impozit pe veniturile microîntreprinderilor.

III. Necesitatea unui demers analitic propriu prin raportare la situația de fapt avută în vedere de instanța specializată în soluționarea litigiilor dintre profesioniști

Deși soluția instanței civile are caracter definitiv, analiza pe care instanța civilă a efectuat-o înscrisurilor depuse ca mijloc de probă la dosar, este substanțial diferită de perspectiva avută în vedere de organele de control fiscal care au procedat și la sesizarea organelor de urmărire penală.

Poziția organelor de control fiscal nici nu putea fi avută în vedere de instanța civilă, în condițiile în care litigiul se desfășura între doi ”comercianți” care nu ar fi avut niciun interes să susțină altceva decât aparenta realitate a raporturilor profesionale, un punct de vedere opus echivalând practic cu recunoașterea acuzației de evaziune fiscală în fața instanței civile.

Din punct de vedere al mecanismului folosit în activitatea de prejudiciere a bugetului public consolidat, acuzarea susține că inculpata apelantă SC P.T. SRL s-a folosit de O. Ltd tocmai în scopul de a oferi aparență raporturilor contractuale, motiv pentru care pozițiile pe care aceste două societăți le-au adoptat în fața judecătorului sindic, nu pot fi opuse părții civile din procesul penal.

În jurisprudența CEDO, s-a stabilit raportul dintre răspunderea fiscală și cea penală, în sensul în care contribuabilul nu poate fi judecat atât în fața instanței de contencios, cât și în fața instanței penale pentru aceeași faptă, judecata în contencios, conform principiului ne bis in idem, anulează judecata în penal. În acest sens, se stabilește și prin art. 277 din Codul de procedură fiscală, că organul fiscal poate suspenda soluționarea cauzei când sunt sesizate organele penale cu privire la stabilirea existenței indiciilor săvârșirii unei infracțiuni ce are legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare.

Așa cum a reținut și prima instanță, o hotărâre de referință a CEDO este dată prin cauza Lungu și alții contra României, în speță reclamanții invocând încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție, întrucât, prin hotărârea instanței penale ce i-a condamnat, a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri precedente dată de instanța de contencios, obiectul procesului fiind constituit de aceeași faptă.

Potrivit cu art. 431 alin. (1) C. pr. civ., pentru a se reține incidența autorității de lucru judecat, legea procesual civilă cerere îndeplinirea cumulativă a triplei identități de părți, obiect și cauză.

Referitor la noțiunea de părți, cerută de textul legal, Codul de procedură civilă nu face nicio distincție, putând înțelege atât persoana fizică, cât și persoana juridică, nu doar părțile inițiale, ci și succesorii acestora, universali, cu titlu universal, iar în anumite situații și creditorii chirografari și succesorii cu titlu particular. S-a decis, de asemenea, că există identitatea de părți și în ipoteza în care într-un proces o parte a figurat ca reclamantă și cealaltă ca pârâtă, iar în al doilea proces aceste calități sunt inversate.

Chiar dacă în cauza dedusă judecății, Tribunalul București a analizat existența unor raporturi contractuale, soluția judecătorului sindic nu a fost pronunțată în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală și deci soluția (realitatea scriptică a raporturilor contractuale) este opozabilă doar celor trei societăți care au figurat ca părți în litigiul respectiv, iar excepția puterii de lucru judecat poate fi invocată doar între acestea.

Din analiza succintă a dispozițiilor art. 435 C.proc.civ., Curtea va reține că hotărârea judecătorească își produce efectele substanțiale (modificarea situației juridice dintre părțile în litigiu, prin aplicarea regulii de drept la împrejurările de fapt) numai între părți și succesorii acestora, neputând crea drepturi și obligații în favoarea terților care nu au fost atrași în niciun mod în proces. Hotărârea nu li se opune terților decât cu valoarea unui mijloc de probă susceptibil de proba contrară, astfel încât aceștia pot să combată cele stabilite în procesul la desfășurarea căruia nu au participat, invocând apărări proprii și pretinzând existența unui drept mai puternic, de natură să îl înlăture pe cel recunoscut în favoarea părții.

Mecanismul producerii efectelor hotărârii judecătorești presupune, așadar, ca principiul relativității să asigure stabilitatea internă, în raporturile dintre părți (și succesorii lor), iar cel al opozabilității să asigure stabilitatea externă, în relația cu terții (cel puțin până la momentul la care aceștia vor face proba contrară celor tranșate jurisdicțional).

Prin raportare la aceste aspecte menționate în considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție  nr. 18 din 17 februarie 2020[11], referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile, instanța de control judiciar a reținut că nu se poate invoca puterea de lucru judecat a soluției pronunțate de judecătorul sindic, în condițiile în care Agenția Națională de Administrare Fiscală (partea civilă în procesul penal) nu a avut calitate procesuală în contestația formulată de unitatea bancară SC. U – România

În consecință, deși prin sentința civilă pronunțată de Tribunalul Bucureşti – Secţia  VII Civilă în dosarul nr. 35100/3/2015/a4, în relația dintre debitoarea inculpată S.C. P.T.SRL şi creditoarea O. Ltd. s-a reținut că între cele două societăţi au existat relaţii comerciale stabilite printr-un contract de consultanţă şi un act adiţional conform căruia retribuirea consultantului se face în funcţie de valoarea contractelor încheiate de inculpata SC P.T. SRL cu societăţile străine, contracte a căror încheiere a fost facilitată de consultantul O. Ltd, iar relaţiile comerciale au fost reale/efective, a nu recunoaște acuzării sau părții civile din procesul penal (care nu au figurat ca părți în litigiul soluționat prin hotărârea judecătorului sindic) posibilitatea de face proba contrară celor tranșate jurisdicțional, nu reprezintă altceva decât o completare a dispozițiilor procesual civile cu un nou caz de opozabilitate a soluției pronunțate în litigiul de insolvență.

Cu privire la cel de-a treilea aspect asupra căruia poartă autoritatea lucrului judecat, acesta este reprezentat de cauză, în sensul de cauză a dreptului pretins în judecată (causa debendi), iar nu cauza acțiunii (causa petendi), care constă în atitudinea pârâtului contrară conținutului dreptului subiectiv al reclamantului.

Noțiunea de cauză la care se referă textul art. 431 alin. (1) C. pr. civ. are în vedere temeiul juridic al dreptului valorificat prin acțiune.

Cauza dreptului este determinantă, reprezintă izvorul dreptului invocat, fiind importantă pentru soluționarea fondului cauzei, cât și cu privire la reținerea sau nu a autorității de lucru judecat, în timp ce cauza acțiunii (cauza petenti) este reprezentantă de atitudinea pârâtului de încălcarea a dreptului subiectiv al reclamantului. Astfel că, uzarea de către o partea a aceleiași cauze a dreptului (cauza debendi) se va materializa, alături de celelalte două cerinței în aplicarea autorității de lucru judecat în privința celei de a doua acțiuni.

Or, prin raportare la modalitatea de formulare a acuzațiilor, nu se poate identifica nici identitatea de cauză între cele două litigii, în cel soluționat de Tribunalul București fiind rezolvate aspecte legate de regimul răspunderii contractuale, în timp ce în cazul infracțiunii de evaziune fiscală, o parte care nu a avut vreo calitate în litigiul anterior, respectiv Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat pretenții pe tărâmul răspunderii delictuale.

În  măsura în care, în cauza aflată pe rolul Tribunalului București, Agenția Națională de Administrare Fiscală ar fi avut vreo calitate, în conformitate cu dispozițiile legii procesual civile, ar fi avut la dispoziție posibilitatea de a solicita suspendarea judecății până la soluționarea definitivă a cauzei penale, dispozițiile legale care permit o asemenea suspendare fiind reglementate tocmai în virtutea puterii de lucru judecat pe care legea de procedură penală o recunoaște sentinței penale în procesul civil.

Neavând calitatea de parte în procesul civil invocat de apărare în susținerea puterii de lucru judecat a sentinței civile, Agenția Națională de Administrare Fiscală exercită în procesul penal o acțiune civilă, solicitând repararea prejudiciului provocat bugetului public consolidat prin tranzacții pe care le consideră ca fiind fictive.

Noțiunea de tranzacție fictivă este definită expres de legea penală română, iar fictivitatea tranzacției este premisa esențială a prejudiciului reclamat.

Prin art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005 se definește „operațiunea fictivă” ca fiind disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există, iar potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) din Lege, constituie infracțiune (…) evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive.

O operațiune consemnată într-o factură va putea fi calificată ca fictivă dacă informațiile cu privire la bunurile sau serviciile tranzacționate sunt nereale.

Noțiunea de „operațiune fictivă” are un sens mai larg decât cea de „cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale”, cea din urmă fiind unul dintre efectele pe care le poate genera operațiunea. De altfel, un argument suplimentar în acest sens îl constituie chiar sintagma folosită de legiuitor în cuprinsul normei de incriminare, respectiv cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale. Așadar, rezultă că, în viziunea legiuitorului, faptul generator îl constituie operațiunea, cheltuiala putând fi una dintre consecințele operațiunii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[12] a hotărât că, în conformitate cu prevederile art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, operaţiunile fictive constau în disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există. În acest sens, operaţiunea fictivă poate să constea, printre altele, şi în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale. Fictivitatea juridică presupune, în esență, existența, din punct de vedere material, a operațiunii, însă înregistrarea acesteia în documentele contabile într-o altă formă, care conduce la eliminarea obligațiilor fiscale sau reducerea acestora.

Infracțiunea de evaziune fiscală poate fi reținută atunci când operațiunea realizată nu caută alt scop decât căutarea economiei fiscale, exemplul furnizat în literatura de specialitate fiind cel al încheierii unui contract de vânzare-cumpărare cu o societate dependentă localizată într-un paradis fiscal pentru mărfurile produse, la un preț redus, urmată de vânzarea mărfurilor către beneficiarul final, la prețul real, fiind astfel generată localizarea profitului în paradisul fiscal și eludarea regulilor fiscale naționale.

În concluzie, analiza instanței sesizate cu judecarea unei cauze penale trebuie să se raporteze întotdeauna la componenta economică a unei operațiuni, indiferent de forma în care este îmbrăcată o asemenea operațiune. Incriminarea faptei de evaziune fiscală reprezintă o modalitate prin care legiuitorul a dorit să ofere o protecție sporită integrității bugetului public consolidat, norma de incriminare fiind reglementată în susținerea mecanismelor fiscale prin care valoarea socială este protejată. Or, din moment ce, din punct de vedere fiscal, întotdeauna trebuie verificată componenta economică a unei operațiuni, având în vedere că normele de drept penal vin tocmai în susținerea normelor de drept fiscal, credem că este firesc ca importanța componentei economice să fie regăsită și în interpretarea și aplicarea normelor de incriminare.

Prin urmare, o analiză completă a condițiilor de tipicitate obiectivă în cazul infracțiunii de evaziune fiscală, impune stabilirea caracterului fictiv al componentei economice a operațiunii prin raportare la prestațiile consemnate în documentele contabile, în timp ce analiza judecătorului sindic a vizat exclusiv consemnările efectuate de inculpați în scop justificativ.

În situația în care fictivitatea vizează componenta economică, operațiunea poate fi calificată drept fictivă din perspectiva art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005, fiind necesar a se stabili dacă regimul fiscal aplicabil operațiunii scriptice este mai avantajos pentru contribuabil decât cel aplicabil operațiunii faptice, iar scopul urmărit a fost acela de a se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Dincolo de toate aspectele menționate în motivarea soluției de respingere a puterii de lucru judecat, credem că mijloacele de probă administrate în cursul procesului penal pot demonstra dincolo de orice dubiu rezonabil caracterul fictiv al unei tranzacții, implicit elementele de tipicitate obiectivă ale unei infracțiuni de evaziune fiscală. Fără a nega caracterul complet al analizei efectuate de judecătorul sindic în cauza invocată ca prim antecedent al autorității de lucru judecat, va trebui să observăm că mijloacele de probă pe care s-a întemeiat decizia acestuia sunt exclusiv înscrisurile (facturile), expertiza contabilă efectuată având la bază tot aceste mijloace de probă. Or, conform rechizitoriului, aceste înscrisuri au fost folosite în justificarea unor tranzacții fictive, instanța comercială neavând posibilitatea de a interoga martori cu privire la realitatea sau, după caz, cu privire la fictivitatea unor lucrări efectuate pe teritoriul unei țări străine, precum și cu privire la modul în care aceste lucrări au fost remunerate, respectiv cu privire la modul în care plata prestațiilor executate a fost reflectată fidel în documentele justificative prevăzute de legea română.

Contrar susținerilor apărării persoanelor acuzate, considerăm că acest demers analitic necesar exclude calificarea autorității de lucru judecat ca și excepție procesuală în fața instanței de apel. Deși s-a susținut în mod insistent că în cazul invocării autorității de lucru judecat în fața instanței de apel, completul de judecată ar trebui să procedeze ca în cazul unei solicitări de schimbare a încadrării juridice, respectiv prin soluționarea cu prioritate, prin încheiere interlocutorie a excepției, urmând ca părțile să poată pregăti o apărare corespunzătoare conform soluției pronunțate sub aspectul autorității de lucru judecat, nu credem că acest raționament poate fi reținut. Tocmai analiza mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal și raportarea unei asemenea analize la cercetarea judecătorească efectuată de judecătorul sindic pe baza probatoriului administrat în acea cauză, exclud calificarea autorității de lucru judecat în acest caz ca și excepție de procedură și impun calificarea acesteia ca și motiv de apel, analizabil și potențial incident numai în situația în care ar fi fost posibil ca soluția de achitare adoptată de prima instanță să fie transformată într-o soluție de încetare a procesului penal, în calea de atac exercitată însă de parchet.


[1] Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedura penala, publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010;
[2] Legea 287/2009 privind Codul civil, republicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011
[3] Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, republicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 545 din 3 august 2012
[4] 430 – Autoritatea de lucru judecat
(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.
(2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.
(3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.
(4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.
(5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre.
ART. 431 – Efectele lucrului judecat
(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.
(2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.
ART. 432 – Excepţia autorităţii de lucru judecat
Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată”.
[5] Pop, Drept procesual penal. Partea Specială, Cluj, 1948, p. 555;
[6] Udroiu, Principiile și limitele aplicării legii procesual penale, p. 42;
[7] M. Of. nr. 587 din 6 august 2014;
[8] Monitorul Oficial nr. 357din 07.04.2021;
[9] Disponibilă la adresa portal just.ro;
[10] Idem;
[11] Monitorul Oficial nr. 191 din 10 martie 2020;
[12] Decizia nr. 272 din 28 ianuarie 2013 pronunţată în recurs de Secția penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect evaziune fiscală, disponibilă la adresa scj.ro


Judecător Raul Alexandru Nestor, Curtea de Apel Ploiești

Cuvinte cheie: , , ,
Secţiuni: Articole, CCR, Drept penal, JURISPRUDENȚĂ, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL, Studii | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD