« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Apărarea dreptului de proprietate în sistemul Codului civil român – Cauza Simion contra României
08.07.2021 | Maria-Alexandra ITU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Maria-Alexandra Itu

Maria-Alexandra Itu

Motto: „Dreptatea este o virtute socială, iar dreptul nu este decât ordinea comunității politice.
(Aristotel – „Politica”)

1. Considerații generale

Ca urmare a trecerii în proprietatea statului a unor bunuri în perioada 1945-1989, pe baza unor acte normative care reglementau naționalizări, confiscări, rechiziții, preluări sub diferite forme sau prin deposedări abuzive, practica judecătorească de după anul 1990 s-a confruntat cu multe probleme privitoare la condițiile exercitării acțiunii în revendicare.

În ceea ce privește regimul juridic al caselor naționalizate precum și al celorlalte construcții din intravilan, legiuitorul a încercat, pe de-o parte, să restituie în natură imobilele preluate în mod abuziv și, pe de altă parte, să împroprietărească chiriașii acestora, „o decizie echitabilă, dar care avea să marcheze circuitul juridic românesc pentru mulți ani și care nici acum, la aproape 30 de ani de la Revoluție, nu este pe deplin rezolvată.”[1]

Prima dintre problemele identificate în acest sens a fost aceea de a se ști dacă, fără adoptarea unor reglementări speciale, ci doar prin redobândirea accesului la justiție, instanțele judecătorești pot fi competente să examineze modul în care s-a realizat aplicarea de către autoritățile statale a diverselor dispoziții legale cu privire la trecerea unor bunuri în proprietatea statului.[2]

Cu privire la această problemă, răspunsul instanțelor a fost unul afirmativ, îndeosebi în materia determinării domeniului de aplicare a dispozițiilor Decretului nr .92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, care excepta de la naționalizare anumite categorii de persoane, acest decret fiind însoțit și de o listă anexă care cuprindea atât persoanele supuse naționalizării, precum și imobilele ce se naționalizează. De asemenea, Secția civilă a Curții Supreme de Justiție a decis, în câteva decizii de speță, că instanțele sunt competente să soluționeze litigiile privitoare la aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, deoarece ele au competența generală de a soluționa orice litigii civile și, în cazurile în care au constatat că prevederile acestui act normativ au fost aplicate abuziv sau eronat (de exemplu, au fost aplicate unor persoane care nu intrau în categoria celor supuse naționalizării), ar fi admis acțiunea în revendicare formulată de reclamant. Ulterior, Curtea Supremă de Justiție a revenit asupra acestei jurisprudențe și a statuat, în Secțiile Unite, că instanțele nu sunt competente să cenzureze aplicarea prevederilor decretului în discuție și ale oricăror acte normative asemănătoare, dispunând restituirea bunurilor naționalizate sau trecute în orice mod în proprietatea statului, deoarece își depășesc astfel atribuțiile conferite prin lege.[3]

În temeiul art. 330 pct. 1 din fostul Cod de procedură civilă, în redactarea în vigoare la acea dată, procurorul general a introdus numeroase recursuri în anulare împotriva hotărârilor instanțelor judecătorești prin care acțiunile în revendicare ale reclamanților fuseseră admise pentru aplicarea eronată a dispozițiilor actelor normative referitoare la trecerea unor bunuri în proprietatea statului, cu motivarea că, prin această modalitate de a proceda, instanțele au depășit atribuțiile puterii judecătorești, la acea dată, recursul în anulare putând fi formulat de procurorul general oricând, fiind astfel desființate o multitudine de hotărâri judecătorești de admitere a unor acțiuni în revendicare, imobilele revenind în proprietatea statului, în așteptarea unor măsuri reparatorii care urmau a fi adoptate pe cale legislativă. Rămânea, totuși, problema competenței instanțelor de judecată de a soluționa acțiunea în revendicare într-o situație de greșită aplicare a actelor normative de preluare a unor bunuri de către stat.[4]

Persoanele ale căror hotărâri judecătorești de admitere a acțiunii în revendicare au fost desființate prin hotărâri ale Curții Supreme de Justiție, ca urmare a promovării recursului în anulare formulat de procurorul general, s-au adresat Curții Europene a Drepturilor Omului, plângându-se, totodată, și de faptul că, procedând astfel, statul român le-a încălcat dreptul de proprietate apărat prin dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a drepturilor omului.

Putem caracteriza această perioadă ca una tumultoasă din punct de vedere juridic, instanțele de judecată fiind chemate să cântărească între drepturile foștilor proprietari de a-și redobândi proprietatea și drepturile foștilor chiriași, deveniți, între timp, proprietari. Astfel, CEDO, prin cauze precum Brumărescu c. România, a decis că statul trebuie să asigure drepturile foștilor proprietari, iar prin cauze precum Străin şi alţii c. România a decis însă că statul trebuie și să garanteze dreptul de proprietate al foștilor chiriași.[5]

2. Cauza Simion c. României

În cele ce urmează, vom analiza, cu titlu exemplificativ, Cauza Simion c. României[6], în vederea reliefării consecințelor nefaste pe care aceste lacune din legislația adoptată după anul 1990 le-au avut asupra justițiabililor și care au făcut obiectul a numeroase litigii, atât pe rolul instanțelor interne, cât și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului.

Reclamanta, dincolo de faptul că este o victimă a contextului istoric nefavorabil în care s-au petrecut lucrurile, având în vedere naționalizarea imobilului aparținând părintelui său, urmată de perioada de tranziție de după anul 1990, tranziție care a afectat toate domeniile de activitate, inclusiv pe cel juridic, și ale cărei reminiscențe sunt vizibile și în prezent, este o victimă a unui sistem în care interpretarea ad litteram a prevederilor legale înlocuiește, de multe ori, așa cum a fost și în cazul acesta, interpretarea corectă și unitară a dispozițiilor legii.

Astfel, așa cum spune și Hegel în lucrarea sa, Principiile filosofiei dreptului, „numai prin aceea că este cetățean al unui stat bun, ajunge individul să aibă ce i se cuvine de drept.”[7]

După 1990, România a cunoscut o perioadă de tranziție în care domeniile de activitate de bază au resimțit o puternică lovitură prin prisma cererii de adaptare la cerințele noii societății capitaliste care, în mod evident, se aflau în antiteză completă cu ultimii 45 de ani, marcați, în mod fundamental, de metehnele comunismului, atât la nivel economic, social, cât și din punct de vedere al aspectului pe care îl tratăm, și anume din punct de vedere al sistemului judiciar. Or, a adapta legislația unui stat care nu a cunoscut timp de zeci de ani decât aparența existenței drepturilor omului a reprezentat un demers al cărui nivel de dificultate a atins cote culminante, demers ce s-a soldat, așa cum am putut vedea în speța anterior prezentată, și cu victime colaterale care, în încercarea de a apela la sistemul de justiție pentru a li se „face dreptate”, au cunoscut partea mai puțin eficientă a acestui sistem, care, la acel moment, era alcătuit mai mult din lacune legislative, decât din legislație propriu-zisă.

Deși statul a încercat să fie unul „bun”, pentru a parafraza ideea lui Hegel din alineatul anterior, acesta, prin imposibilitatea de a se adapta într-un timp mai scurt la cerințele noii societăți în vederea restabilirii situației anterioare sau reparării acesteia, ca urmare a distrugerilor pe care le-a cunoscut în urma regimului nefast la care a fost supus, acesta nu a reușit să acopere ideea de dreptate așa cum este ea cunoscută în sens larg, ci, mai mult, a cauzat reclamantei din speța prezentată nu doar un prejudiciu de natură materială, ci și unul moral, prin împiedicarea acesteia de a recupera ceea ce a aparținut cândva familiei sale. Din această perspectivă, putem spune că statul nu a fost bun raportat la doleanțele cetățenilor săi, însă a fost bun din punct de vedere al legislației în vigoare la acel moment, pe care actorii de pe scena justiției au aplicat-o în forma în care ea era prezentată, pentru că, așa cum se cunoaște deja, judecătorii trebuie să aplice legea, nefiind datoria lor aceea de a o elabora.

Totuși, din acest punct de vedere, putem observa multe neconcordanțe în cauza Simion c. României, neconcordanțe ce se datorează unei aplicări superficiale a legilor în vigoare. Astfel, prima dintre acestea este reprezentată de faptul că, deși sentința din octombrie 1995 a devenit definitivă, sentință prin care judecătoria a constatat că reclamanta este proprietara bunului imobiliar situat la nr. 5 pe strada Herăstrău, în Bucureşti, formată dintr-un apartament situat la primul etaj, dintr-un birou situat la parter, dintr-un garaj situat la subsol precum şi din dependinţe, aşa cum sunt menţionate în titlul de proprietate, în aprilie 1997, statul a vândut lui C.M.R. apartamentul situat la mezanin, apartament pe care acesta îl ocupa în calitate de chiriaș.

Astfel, deși legiuitorul a intervenit prin Legea nr. 112/1995[8], prin care s-a prevăzut restituirea în natură a imobilelor închiriate foștilor proprietari, precum și posibilitatea celorlalți chiriași de a cumpăra apartamentele închiriate, în acest caz, aplicarea acestei legi a fost una greșită deoarece, așa cum am văzut în continuarea speței, în urma solicitării reclamantei, judecătoria a dat o sentință prin care îi dă câștig de cauză acesteia în cererea sa de rectificare a dispozitivului sentinței pronunțate în octombrie 1995 de judecătoria București, menționând că apartamentul de la parter era, de fapt, situat la mezanin, în acest sens fiind necesar să îi fie restituit apartamentul de la mezanin, nu cel de la parter.

În acest context, prin hotărârea din anul 2001, devenită definitivă, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul primăriei din cauza neplăţii taxei de timbru, a dat parţial câştig de cauză recursului reclamantei şi a respins acţiunea de evacuare a lui C.M.R., urmând ca la o dată neprecizată, procurorul general al României să înainteze un recurs în anulare împotriva hotărârii din 10 aprilie 2001, pe motiv că tribunalele inferioare aplicaseră în mod greşit dispoziţiile interne pertinente referitoare la buna credinţă a cumpărătorului. Astfel, prin hotărârea Curții Supreme de Justiţie s-a considerat că C.M.R. era de bună credinţă în momentul încheierii vânzării și, dându-se câştig de cauză recursului în anulare al procurorului general, a fost casată hotărârea definitivă a curţii de apel şi respins recursul împotriva hotărârii din 14 decembrie 2000 ca neîntemeiat.

Din aceste motive, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind, în mod vădit, o încălcare a dreptului său de proprietate, rezultat al lacunelor legislative de la acel moment. Cu titlu de exemplu în acest sens, în cauza Brumărescu c. României, prin Hotărârea sa din 28 octombrie 1999, jurisdicția europeană a reținut că reclamantul a redobândit bunul proprietatea sa ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, pusă în executare de autoritățile administrative, de unde a rezultat că hotărârea Curții Supreme de Justiție de admitere a recursului în anulare și, implicit, de desființare a hotărârii inițiale a fost de natură să îl priveze pe reclamant de dreptul său de proprietate redobândit prin hotărâre judecătorească. Curtea Europeană a statuat că o asemenea privare nu se poate justifica decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, ceea ce, în speța Brumărescu c. României, la fel ca în cazul Simion c. României, nu a putut fi demonstrat.[9]

Totodată, în speța ce face obiectul analizei noastre, observăm faptul că situația neplăcută în care a fost pusă reclamanta a fost și rezultatul omisiunii instanței de a menționa în dispozitivul hotărârii datele corecte ale problemei, fapt pentru care și C.M.R. a fost, la rândul său, o victimă, pentru că, la acel moment, dispozițiile Legii nr. 112/1995 îl situau într-o poziție preferențială, această lege conferindu-i și dreptul de preempțiune la cumpărarea imobilului naționalizat, însă, în contextul în care acesta aparținea de drept reclamantei, acest lucru nu a fost posibil, deși, interpretând literal dispozițiile legale, acesta a respectat întru totul legea. Totuși, reclamanta avea un titlu de proprietate asupra apartamentului situat la mezanin, astfel că dreptul de proprietate al acesteia a fost încălcat prin hotărârile ce au fost date ulterior stabilirii acestui fapt.

Referindu-ne tot la contextual legislativ al acelei vremi, observăm faptul că procurorul general al României era îndrituit, potrivit prevederilor codului de procedură civilă de atunci, să facă recurs în anulare în cazul în care, printre altele, constata o încălcare a competenței tribunalelor, astfel că, la o dată neprecizată, acesta a înaintat un recurs în anulare împotriva hotărârii din 10 aprilie 2001, pe motiv că tribunalele inferioare aplicaseră în mod greşit dispoziţiile interne pertinente referitoare la buna credinţă a cumpărătorului.

Menționăm faptul că, la data de 28 septembrie 1998, Curtea Supremă de Justiție, statuând în Secții Unite, a hotărât să revină asupra Deciziei sale din 2 februarie 1995, stabilind faptul că tribunalele sunt competente să judece orice acțiune privitoare la atingerile aduse dreptului de proprietate sau altor drepturi reale ce au avut loc între anii 1944-1989. Totodată, în anul 2003, dispozițiile privitoare la recursul în anulare din fostul Cod de procedură civilă au fost abrogate, prin O.U.G. nr. 58/2003.[10]

Observăm că apărarea dreptului de proprietate a căpătat astfel o valență mult mai extinsă, prin „îmblânzirea” dispozițiilor legale cu privire la competența instanțelor de judecată de a soluționa cauze referitoare la atingerile aduse proprietății sau a oricărui alt drept real, fapt care, de altfel, se raliază și dispozițiilor normative de la nivel european.

În orice caz, după această schimbare a poziției instanței supreme în materia apărării dreptului de proprietate, practica judecătorească s-a confruntat cu o altă problema, respectiv, aceea de a se ști dacă, în urma desființării hotărârilor judecătorești de admitere a acțiunii în revendicare, ca efect direct al promovării și al admiterii, la rândul său, al recursului în anulare, proprietarii au la dispoziție o nouă acțiune în revendicare sau acesteia i se va opune autoritatea de lucru judecat a celei din urmă hotărâri a Curții Supreme de Justiție deoarece, prin deciziile anterioare schimbării sale de practică din 1998, aceasta nu doar că a admis recursul în anulare formulat de procurorul general, dar a examinat și acțiunile în revendicare pe fond, respingându-le. Acesta a fost și motivul pentru care, inițial, unele instanțe au decis că sunt împiedicate să judece o a doua acțiune în revendicare promovată de reclamantul proprietar, deoarece, prin aplicarea art.1201 din fostul Cod civil, în conformitate cu care există autoritate de lucru judecat atunci când o  doua cerere în justiție are același obiect, aceeași cauză și privește aceleași părți, în aceeași calitate, au constatat că, așa cum s-a întâmplat și în cauza Brumărescu c. României, același imobil făcuse obiectul acțiunii soluționate, pe fond, de Curtea Supremă de Justiție.[11]

Astfel, în cazul reclamantei din cauza Simion c. României, prin faptul că recursul în anulare al procurorului general a avut câștig de cauză la Curtea Supremă de Justiție, C.M.R. a fost considerat de bună-credință la momentul încheierii vânzării, fiind casată hotărârea definitivă a curții de apel și respins recursul împotriva hotărârii din decembrie 2000 ca neîntemeiat. Din acest punct de vedere, putem observa neajunsurile pe care le pot avea neconcordanțele din cadrul dispozițiilor legale și modul în care acestea afectează în mod direct ordinea de drept, prin încălcarea drepturilor fundamentale cetățenești, în acest caz, dreptul la proprietate.

Din aceste motive, în urma schimbării poziției instanței supreme în materie, a fost generalizată o altă practică, prin recunoașterea posibilității pentru cel care pretinde greșita aplicare a dispozițiilor legale de trecere a unor bunuri în proprietatea statului de a intenta o a doua acțiune în revendicare, fără a se mai reține autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței supreme de desființare a celor dintâi hotărâri. Din acest motiv, o parte dintre reclamanții care au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu cereri prin care pretindeau faptul că, în urma admiterii acțiunii în anulare și respingerii primei (sau primelor) acțiuni în revendicare, le-a fost încălcat, printre altele, și dreptul de proprietate, au făcut cunoscut Curții că și-au redobândit dreptul prin intentarea și admiterea unei noi acțiuni în revendicare, fără a li se mai opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii Curții Supreme de Justiție, astfel că, în aceste cauze, prin aplicarea dispozițiilor art. 37 parag. 1 din Convenție, luând act de declarațiile reclamanților că nu înțeleg să își mai mențină cererea și că nu se impune continuarea examinării ei din oficiu, Curtea Europeană a decis scoaterea acestora de pe rolul ei.[12]

Amintim faptul că, așa cum s-a precizat și în conținutul hotărârii Curții Europene, dacă dreptul intern nu permite să se anuleze decât parţial consecinţele acestei încălcări, articolul 41 al Convenţiei conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin actul sau omisiunea în privinţa cărora s-a constatat o încălcare a Convenţiei. Astfel, Curtea a considerat, având în vedere circumstanţele speţei, că restituirea apartamentului în litigiu, astfel cum a fost ordonată de sentinţa definitivă din 10 aprilie 2001 a Curţii de apel Bucureşti, ar fi plasat reclamanta pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate, precizându-se, totodată, că ”dacă statul nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesatei, drept pagubă materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului.”[13]

3. Apărarea dreptului de proprietate în sistemul vechiului cod civil versus actuala reglementare

Am ales această cauză nu întâmplător, ci după o minuțioasă cercetare a cauzelor care au avut ca obiect acțiunea în revendicare pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului. Această cauză ne-a stârnit atenția tocmai pentru că semnalează una dintre principalele nereguli care au marcat domeniul legislativ post-decembrist, și anume neconcordanța dintre realitatea faptică și cea juridică. Deși, în fapt, foștii proprietari erau îndrituiți să fie repuși în situația anterioară regimului comunist, în drept, acest lucru era dificil de realizat din cauza numeroaselor lacune ce existau în domeniul apărării dreptului de proprietate după Revoluția din 1990, lacune cauzate din pricina unui regim care a sucombat ideea de proprietate privată și care a împiedicat atât justiția, cât și pe justițiabili, să acționeze din acest punct de vedere.

În cauza Simion c. României, reclamanta a fost repusă, inițial, în drepturile sale, pentru ca, ulterior hotărârii prin care s-a soluționat cererea ei de a i se recunoaște dreptul de proprietate, să se constate o eroare în dispozitivul hotărârii, fapt ce a permis chiriașului C.M.R., care, potrivit legislației în vigoare la acea vreme, avea un drept de preempțiune la cumpărare, să devină proprietarul apartamentului său de la mezanin, apartament care, după cum s-a dovedit ulterior, aparținea reclamantei. Totuși, procurorul general al României a formulat un recurs în anulare împotriva hotărârii prin care reclamanta a fost repusă în drepturile sale, dispozițiile privitoare la recursul în anulare al procurorului general fiind abrogate în anul 2003, ca urmare a neajunsurilor pe care aceste dispoziții le-au creat în cauzele aflate pe rolul instanțelor din țara noastră.

Din aceste motive, nu putem decât să constatăm consecințele nefaste pe care reglementările precare din domeniul legislativ le au nu doar la acest nivel, ci și la nivel social, prin prejudiciile cauzate justițiabililor atât la nivel material, cât și la nivel moral, pentru că proprietatea reprezintă un drept fundamental al oricărui om, drept ce a fost recunoscut, chiar și indirect, încă de la apariția civilizației. Astfel că, în mod întemeiat, acest drept merită o reglementare amănunțită și adaptată nevoilor sociale, cât mai ales, realității faptice, care după anul 1990, așa cum am menționat, erau total opuse realității faptice care a marcat poporul român timp de 45 de ani. Or, o schimbare majoră, în mod evident, nu poate avea loc peste noapte, ci ea necesită timp, timp care, din păcate, a adus în memoria multora dintre cetățenii românii care și-au solicitat recunoașterea drepturilor amintiri neplăcute, prin nedreptățile care li s-au făcut din cauza unei legislații precare în materia apărării dreptului de proprietate.

Depășirea reminiscențelor perioadei comuniste a durat o bună perioadă de vreme, fapt pentru care și daunele aduse statului român au fost pe măsură, după cum am putut vedea și în cauza Simion c.României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului solicitând statului român să îi plătească acesteia daune morale în valoare de 3000 de euro și, în mod evident, restituirea apartamentului ce a făcut obiectul litigiului (în caz contrar, fiind obligat să îi plătească acesteia suma de 37000 de euro cu titlu de daune materiale), acesta fiind, însă, un caz particular, în care statul român a fost, totuși, obligat să plătească o suma cu valoare modică, raportat la alte cauze care s-au aflat pe rolul Curții Europene și în care reclamanților li s-a dat câștig de cauză.

În mod evident, ordinea de drept într-un stat este dictată, în primul rând, de legile în vigoare care îl guvernează în acel moment, această ordine de drept fiind direct proporțională cu drepturile pe care le au cetățenii unui stat.

Fiind un moment extraordinar în istoria unui popor, Revoluţia din 1990 a pus capăt unui regim politic care privea aproape exclusiv proprietatea dintr-o perspectivă etatistă, perioada post-revoluţionară generând astfel o multitudine de acte normative, care au transformat proprietatea de stat în proprietate privată[14]. Observăm astfel o raliere a legislației interne pe tărâmul reglementărilor în materia dreptului de proprietate din punct de vedere al exigențelor pe care dispozițiile normative europene le-au impus, acest lucru aducând un aport incontestabil în vederea depășirii perioadei de tranziție pe care țara noastră a parcurs-o în primii ani de la căderea comunismului, perioadă care putem afirma că a fost depășită, în mare parte, odată cu adoptarea Noului Cod civil în anul 2011.

Astfel, odată cu adoptarea Noului Cod civil la 1 octombrie 2011, apărarea dreptului de proprietate a căpătat noi valențe, iar reglementările în materie au fost adoptate astfel încât să îndeplinească atât exigențele de la nivel practic, cât și pe cele de la nivel faptic.

Din aceste motive, reiterăm importanța pe care o are ralierea reglementărilor din domeniul legislativ pentru funcționarea în mod corespunzător a statului de drept, prin respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, dar, mai ales, pentru soluționarea în mod optim a cererilor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, în conformitate atât cu litera legii, cât, mai ales cu spiritul său.

De altfel, soluționarea în mod corespunzător a cererilor în materia apărărilor dreptului de proprietate se loveau și de impedimentul unei reglementări superficiale, fostul Cod civil nu doar că nu definea acțiunea în revendicare, dar nici măcar nu conținea prevederi care să o privească în mod direct, textele ce făceau referire la bunurile mobile fiind plasate în materia prescripției, în materia revendicării imobiliare neexistând nici măcar o prevedere.[15]

Totodată, reglementarea dreptului de proprietate privată la nivel constituțional în art.44 și adoptarea normelor prohibitive referitoare la naționalizare sau orice alte măsuri de trecere a bunurilor proprietate privată în proprietatea statului, precum și dispozițiile referitoare la exproprierea doar pentru cauze de utilitate publică, cu justă și prealabilă despăgubire, asigură o uniformizare la nivel legislativ în sensul ralierii întregului proces legislative la dispozițiile legii fundamentale în material apărării dreptului la proprietate și, îndeosebi, la consacrarea dreptului de proprietate privată în societatea post-decembristă.

4. Concluzii

Așa cum a spus și Niccolo Machiavelli, în lucrarea sa, „Principele”, atunci când o domnie este veche si neîntreruptă, amintirea înnoirilor si a cauzelor care le-au produs se pierde, deoarece o schimbare este întotdeauna punctul de plecare al unei schimbări următoare, de care se leagă și pe care o susţine.[16]

Prin cele expuse anterior, am încercat să evidențiem necesitatea unei reglementări corespunzătoare în materia apărării dreptului de proprietate, în acord cu contextul social-economic actual al țării noastre, în care ideea de proprietate privată este una incontestabilă și conformă exigențelor unui stat de drept european, iar apărarea dreptului de proprietate joacă un rol esențial în cadrul acestuia.

Cauze precum Simion c. României au contribuit la uniformizarea legislației în materia dreptului de proprietate și a modalităților de apărare a acestuia, însă un rol la fel de important l-au jucat și justițiabilii implicați în astfel de litigii deoarece au contribuit la conturarea ideii de dreptate în perioada post-decembristă, prin faptul că au contestat erorile, dar, mai ales, ororile unui regim politic care a lăsat urme adânci în statul de drept.


[1] Disponibil aici.
[2] C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2015, p.305.
[3] Ibidem, pp.305-306.
[4] Ibidem, p.306.
[5] Disponibil aici.
[6] Disponibil aici.
[7] G.W.F.Hegel, Principiile filosofiei dreptului sau Elemente de drept natural și de știință a statului, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2015, p. 294.
[8] Legea Nr. 112 din 25 noiembrie 1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, publicată în M.Of nr. 279 din 29 noiembrie 1995.
[9] C.Bîrsan, op.cit., p. 307.
[10] Ordonanța de urgență nr. 58 din 25 iunie 2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedura civilă, publicată în M.Of. nr. 460 din 28 iunie 2003.
[11] C.Bîrsan, op.cit., p.307.
[12] Ibidem, pp.307-308.
[13] Disponibil aici.
[14] D. Florea, A. Popescu, Legea ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate în Revista ,,Universul Juridic”, nr. 12, decembrie 2016, pp. 19-28.
[15] Ibidem, p. 309.
[16] N. Machiavelli, Principele, Editura Antet, București, 2013.


Consilier Juridic Maria-Alexandra Itu

 
Secţiuni: Articole, CEDO, Drept civil, Dreptul Uniunii Europene, Drepturile omului, Jurisprudență, Selected | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD