« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Procedura penală specială privind suspectul sau inculpatul minor
14.07.2021 | Mihai VĂCARU SORA

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Mihai Văcaru Sora

Mihai Văcaru Sora

Prin termenul „minor” în dreptul penal și procesual penal, înțelegem, conform articolului 1 al Convenției Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului, că acesta este „persoana aflată la o vârstă de maximum 18 ani”[1]. Și totuși, există o anumită diferență între termenul de minor și cel de delicvent juvenil. Prin prisma definiției lor, minorul este „un copil sau un tânăr care, în raport cu sistemul juridic considerat, poată să răspundă pentru un delict conform unor modalităţi diferite de cele care sunt aplicate în cazul unui adult”[2], iar delicventul juvenil „este un copil sau un tânăr, acuzat sau declarat vinovat de a fi comis un delict.”[3]

Instanțele sunt datoare să aplice procedura penală specială în ceea ce privește inculpatul minor, căci „necesitatea aplicării unui regim sancționator special pentru infractorii minori a fost fundamentată științific de cercetările criminologice asupra delincvenței juvenile, care au scos în evidență particularitățile personalității minorului infractor, caracterizat printr-o insuficientă formare și dezvoltare bio-psihică, care se reflectă în luarea și punerea în executare a hotărârii de săvârșire a acțiunii ilicite, fapt care a și condus la aplicarea minorilor a unui sistem aparte de sancțiuni de drept penal, alcătuit din măsuri educative neprivative de libertate și măsuri educative privative de libertate.”[4]

Un aspect important introdus prin Legea nr. 284/2020[5] pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prin care s-a transpus Directiva 2016/800, îl regăsim în art. 504 alin. 2 Cod de procedură penală, potrivit căruia „În cursul urmăririi penale, procedura în cauzele cu infractori minori se aplică şi persoanelor care au împlinit 18 ani, până la împlinirea vârstei de 21 de ani, dacă la data dobândirii calităţii de suspect erau minore, atunci când organul judiciar consideră necesar, ţinând seama de toate circumstanţele cauzei, inclusiv gradul de maturitate şi gradul de vulnerabilitate ale persoanei vizate.” Apreciez ca fiind oportună această modificare, întrucât aceste reguli speciale de procedură penală se aplică pentru a proteja minorul/tânărul adult de consecințele prejudiciabile ale procedurilor clasice asupra dezvoltării psihoemoționale. Astfel, legea le conferă posibilitatea ca ele să beneficieze în etapa urmăririi penale, de asemenea posibilități, cu mențiunea că este necesar ca la data dobândirii calității de suspect să fi fost minore. De asemenea, aceste dispoziții țin cont de gradul de maturitate și de vulnerabilitate. Acestea se raportează la aspectele de ordin psihologic, pe care sunt convins că legiuitorul le-a avut în vedere.

I. Faza de urmărire penală

În faza de de urmărire penală, potrivit art. 505 Noul cod de procedură penală, când suspectul sau inculpatul este minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmărire penală citează: părinții sau, după caz, tutorele , curatorul, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul, Direcția Generală de asistență socială și protecția copilului din localitatea unde se desfășoară audierea. „Spre deosebire de reglementarea anterioară, având în vedere agenda încărcată a serviciilor de probațiune, instituție învestită în principal cu activitatea de evaluare a minorilor aflați în executarea unei măsuri educative, respectiv cu sprijinirea instanței de judecată în procesul de individualizare a măsurilor educative aplicabile minorilor, actualul legiuitor a procedat la substituirea serviciului de probațiune cu direcția generală de asistență socială și protecție a copilului. De asemenea, la orice ascultare sau audiere a minorului sub 16 ani, citarea acestor persoane este obligatorie, element procedural diferit față de dispozițiile Codului de procedură penală anterior, prin care citarea persoanelor menționate în lege era lăsată la aprecierea organului de urmărire penală”[6]. Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că „dispozițiile art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală, precum și sintagma <<care nu a împlinit 16 ani >>, din cuprinsul art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală, sunt neconstituționale”[7]. Așadar, Curtea a statuat că și minorul cu vârsta peste 16 ani are dreptul de a fi asistat de către părinți. Consecința nerespectării acestei reguli este sancțiunea nulității relative, în conformitate cu disp. art. 282 C. procedură penală. Aceasta se poate aplica în situația în care se apreciază că inculpatului minor i s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului.

Conform art. 504 alin. 3 CPP „Ori de câte ori organul judiciar nu poate stabili vârsta suspectului sau a inculpatului şi există motive pentru a se considera că acesta este minor, persoana respectivă va fi prezumată a fi minor.” Astfel, având în vedere inclusiv art. 113 Cod penal, legea „consacră o prezumție iuris et de iure care nu poate fi înlăturată prin proba contrară, chiar dacă minorul autor al faptei ar prezenta o precocitate evidentă (…) și ar fi înzestrat cu însușiri intelectuale remarcabile.”[8]

„În etapa procesuală a actelor premergătoare, conform codului anterior, chemarea și participarea părinților ori altor reprezentanți legali ai minorului, atunci când este cazul, ori chiar a unui avocat nu era obligatorie(…) deși în interesul superior al copilului ar fi  fost ca familia acestuia să fie implicată în toate deciziile, acțiunile și măsurile privitoare la el. În plus, în spiritul Convenției Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului, orice copil suspectat sau acuzat  de o încălcare a legii penale are dreptul de a beneficia de asistență juridică sau de orice altă asistență pentru pregătirea și prezentarea apărării sale”[9]. Mă raliez opiniei acestor autori și apreciez că este o evoluție în raport cu art. 505 Cod de procedură penală, deoarece citarea a devenit obligatorie în cazul persoanelor arătate.

În conformitate cu noile reglementări intrate în vigoare în data de 12.12.2020, care constituie o transpunere a Directivei 2016/800, în ceea ce privește art. 505 alineatele (1) indice 1-(1) indice 4 sunt introduse o serie de noi aspecte. Astfel că, „La efectuarea oricărui alt act de urmărire penală la care este citat suspectul sau inculpatul minor se citează părinţii sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul, dacă organul judiciar consideră că prezenţa acestora este în interesul superior al minorului şi nu este de natură să aducă atingere bunei desfăşurări a procesului penal.” Rațiunea acestui text este dată de sintagma „La efectuarea oricărui alt act de urmărire penală la care este citat suspectul sau inculpatul minor”. Astfel că, se instituie o derogare de la alineatul 1 care este cu titlu de obligație a organului judiciar în faza de urmărire penală și extinde sfera organului competent de a aprecia, în funcție de împrejurări concrete, dacă se impune citarea și a persoanelor în îngrijirea cărora se află minorul. Această reglementare consider că a fost adoptată și în virtutea necesității respectării principiului soluționării cu celeritate al cauzei. De asemenea, așa cum vom considera în paragrafele ce vor urma, legiuitorul în materie procesuală penală prin alineatul 1 indice 2 al aceluiași articol, care prezintă că „Dacă părinţii sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul nu au putut fi găsiţi ori prezenţa acestora ar afecta interesul superior al minorului sau desfăşurarea procesului penal, citarea se va face către un alt adult care este desemnat de minor şi acceptat în această calitate de organul judiciar.” ar trebui să țină cont de reglementarea existentă în art.58 din materie procesual civilă și să desemneze un curator special, având în vedere lipsa capacității depline de exercițiu și să nu confere posibilitatea arbitrară a organului de urmărire penală de stabili un adult desemnat de minor și acceptat de organul judiciar, tocmai pentru că s-ar aprecia în necunoștință de cauză cine să fie citat pentru acest minor, iar de asemenea, minorul, fiind aflat la vârsta la care nu cunoaște cu exactitate o persoană și interesele care ar putea sta în spatele acesteia, ar fi tentat să desemneze o persoană cu care se află în legătură, însă acea persoană ar putea abuza de acest drept și astfel să îngreuneze desfășurarea urmăririi penale. Motiv pentru care, legiuitorul, prevăzând aceste ipoteze a instituit regula potrivit căreia „În cazul în care minorul nu desemnează un alt adult potrivit alin. (1) indice 2 sau adultul desemnat nu este acceptat de organul judiciar, citarea se va face către o altă persoană aleasă de organul judiciar, ţinând seama de interesul superior al minorului.”, iar în cazul în care circumstanţele prevăzute la alin. (1) indice 2 sau (1) indice 3 încetează, citarea se va face potrivit alin. (1) indice 1. Mai mult decât atât, consider că, în elaborarea acestui text de lege, s-a avut în vedere inclusiv Jurisprudența CEDO, prin care s-a statuat că „au fost încălcate drepturile la apărare, în etapa anterioară procesului de judecată, dat fiind faptul că reclamantul era minor și interogarea lui a avut loc în absența tutorelui și fără ca el să fie informat suficient despre dreptul la o reprezentare legală și că putea să păstreze tăcerea.”[10]

„În desfășurarea urmăririi penale trebuie avut în vedere faptul că suspectul sau inculpatul poate să recunoască săvârșirea faptei și declarația acestuia coroborată cu celelalte probe să ducă la încheierea fazei de urmărire penală care poate fi soluționată fie cu trimiterea în judecată prin rechizitoriu, fie prin încheierea unui acord de recunoaștere dacă legea permite acest lucru. Trebuie avut în vedere că o recunoaștere a suspectului sau inculpatului poate fi și necorespunzătoare adevărului, atunci când, din anumite motive, poate recunoaște o faptă penală pentru a ascunde una mai gravă sau pentru a favoriza alți făptuitori în sensul ca aceștia să nu răspundă penal dacă au săvârșit fapta împreună”[11]. Mai mult decât atât, pentru a evita un pericol, se pot aplica și alte măsuri, spre exemplu, confiscarea bunurilor pe care le-a utilizat la săvârșirea infracțiunii. În această situație, propunerea privind confiscarea specială trebuie înaintată către judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza.[12]

„Dreptul la un proces echitabil constituie pilonul central al unei societăți democratice. Copiii suspectați sau acuzați de comiterea unei infracțiuni au dreptul la un proces echitabil și beneficiază de aceleași garanții ca orice altă persoană aflată în conflict cu legea. Garanțiile unui proces echitabil se aplică de la primul interogatoriu la care este supus copilul și sunt menținute pe tot parcursul procesului. Pe de altă parte, copiii aflați în conflict cu legea sunt deosebit de vulnerabili, având nevoie, așadar, de protecție suplimentară. Organismele europene au elaborat cerințe specifice pentru a asigura un răspuns efectiv la nevoile copiilor. În dreptul UE, o serie de dispoziții ale Cartei drepturilor fundamentale a UE stabilesc drepturi de bază privind accesul la justiție care susțin garantarea unui proces echitabil atât pentru adulți, cât și pentru copii. Articolul 47 se referă în mod specific la dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, stabilind cerințe extrem de relevante în cazul copiilor, precum cele referitoare la dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, precum și dreptul oricărei persoane de a fi apărată, reprezentată și consiliată și de a i se acorda asistență juridică. În mod similar, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, enunțate la articolul 49, prezintă o relevanță specială în cazul copiilor.”[13]

De asemenea, „varietatea activităților și aspectele lor concrete menționate în plan depind nemijlocit de natura faptei, particularitățile comiterii ei, numărul de persoane participante. Administrarea probelor se face pe calea ascultării victimelor, martorilor și a persoanelor suspecte, de ordinare a expertizelor, de efectuare a reconstituirii și percheziției etc. Toate activitățile trecute în planul de urmărire penală, sunt menționate, concret, cu modul, mijloacele, locul și tipul de îndeplinire, prevăzându-se pentru fiecare termenul de realizare.”[14]

De lege ferenda, aș propune ca în faza de urmărire penală, suspectul și ulterior ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, inculpatul minor, să fie audiat într-o încăpere special amenajată care să nu îi ofere sentimentul de teamă, neliniște și incertitudine, deoarece el este o persoană care, în multe cazuri, nu are discernământul format, iar săvârșirea unei fapte de natură penală oricum induce un sentiment de vinovăție, asociat, în cazul anumitor indivizi, cu teama ruinării unor aspecte viitoare în ceea ce privește persoana acestora. De asemenea, aș propune înființarea mai multor parchete specializate care să funcționeze pe lângă instanțe specializate în soluționarea cauzelor cu minori și familie, căci, în acest mod, magistrații vor fi și mai bine pregătiți, cunoscând aspecte care țin de psihologia minorului.

În această etapă, organul de urmărire penală trebuie să țină cont de toate aspectele privind personalitatea minorului, astfel încât procedura să se desfășoare într-un mod facil și cu respectarea principiului soluționării cauzei cu celeritate.

De asemenea, tocmai în considerarea acestor aspecte, „putem spune că a trata niste adulți mai tineri ca niște bătrâni inculpați-condamnați nu reduce rata de recidivism. Reformele ar putea să înceapă prin folosirea unor sancțiuni mai puțin aspre pentru infracțiuni mai puțin notabile, pentru infracțiuni care nu presupun violența și prin investirea în programe corecționale și cerințe specifice, făcute să se adreseze  cerințelor grupului de infractori. (…) Datorită capacității tinerilor infractori în a se schimba, și probabilitatea ca ei să se oprească din săvârșirea unei infracțiuni la vârsta maturității,  explică o necesitate a practicii/directivei în a demonstra societății că nu mai sunt un pericol(…)  Dezvoltarea cunoștințelor continuă să crească în adâncime și în întindere. A avut deja un impact semnificativ în ceea ce privește dreptul (…).”[15]

Ca urmare a introducerii art. 505 ind. 1 alin. 1 CPP, drept efect al transpunerii Directivei 2016/800, organul judiciar este dator să îi comunice suspectului sau inculpatului minor și:

„a) informaţii cu privire la principalele etape ale procesului penal;

b) dreptul ca părinţii sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul sau un alt adult care este desemnat de minor şi acceptat în această calitate de organul judiciar să primească aceleaşi informaţii comunicate minorului;

c) dreptul la protecţia vieţii private, în condiţiile legii;

d) dreptul de a fi însoţiţi de părinţi sau, după caz, tutore, curator ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul sau de un alt adult care este desemnat de minor şi acceptat în această calitate de organul judiciar, în timpul diferitelor etape ale procedurii conform prezentei legi;

e) dreptul de a fi evaluaţi prin intermediul referatului de evaluare;

f) dreptul la evaluare medicală şi asistenţă medicală în cazul în care vor fi supuşi unei măsuri preventive privative de libertate;

g) măsurile preventive ce li se pot aplica, precum şi dreptul ca măsura preventivă privativă de libertate să fie aplicată cu caracter excepţional, potrivit art. 243, perioada pentru care poate fi dispusă şi durata maximă a măsurii preventive privative de libertate, condiţiile pentru prelungirea şi menţinerea acesteia, precum şi dreptul la verificarea periodică a măsurii, în condiţiile legii;

h) dreptul de a fi prezenţi la judecarea cauzei;

i) dreptul la exercitarea căilor de atac, în condiţiile legii” coroborat cu alin. 3 „Informaţiile prevăzute la art. 108, precum şi cele prevăzute la alin. (1) se comunică şi părinţilor sau, după caz, tutorelui, curatorului ori persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul.”

Considerăm că rațiunea acestui „adaos” în reglementarea legală, pe lângă cea din art. 108 CPP, se poate justifica prin faptul că, fiind o procedură specială, trebuie să existe și drepturi speciale și, oarecum, ar putea să se deroge de la „lex scripta generalia” pe care legiuitorul o are în vedere, așa cum am menționat, în art. 108. De asemenea, prin faptul că se statuează că „toate comunicările se fac într-un limbaj simplu și accesibil, adaptat vârstei acestuia” constituie un plus pe care această reglementare nou-introdusă o are, întrucât conferă, într-un mod facil, suspectului/inculpatului minor, posibilitatea de a înțelege ceea ce i se comunică de către organul judiciar, într-un mod specific vârstei lui.

Elementele novatoare regăsim și în alin. (4), (5) și (6) ale aceluiași articol, care se coroborează într-un mod armonios astfel că: „În cazul în care persoanele prevăzute la alin. (3) nu au putut fi găsite sau comunicarea către acestea ar fi contrară interesului superior al minorului sau ar afecta desfăşurarea procesului penal, comunicarea informaţiilor prevăzute la art. 108, precum şi a celor prevăzute la alin. (1) se face către un alt adult desemnat de minor şi acceptat de organul judiciar. În cazul în care minorul nu desemnează un alt adult conform alin. (4) sau adultul desemnat nu este acceptat de organul judiciar, comunicarea informaţiilor se va face către o altă persoană aleasă de organul judiciar, ţinând seama de interesul superior al minorului. În cazul în care circumstanţele prevăzute la alin. (4) încetează, comunicarea se va face către părinţi, tutore, curator ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul.”

În baza articolului 506 Cod procedură penală, în cauzele cu inculpați minori, organele de urmărire penală pot să solicite, atunci când consideră necesar, efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul în a cărui circumscripție teritorială își are locuința minorul, potrivit legii. În cauzele cu inculpați minori, instanța de judecată are obligația de a dispune efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probațiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripție își are locuința minorul, potrivit legii. În situația în care efectuarea referatului a fost solicitată în cursul urmăririi penale, conform alin. 1 din art. 506, dispunerea referatului este doar facultativă. Este necesar a se preciza că, prin legea care a adus modificări Codului de procedură penală din luna decembrie 2020, articolul 506 alin. 2 Cpp care instituia obligația instanței de a dispune efectuarea referatului de evaluare aduce schimbări importante, respectiv „În cursul judecăţii, instanţa poate solicita efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are locuinţa minorul, potrivit legii. În situaţia în care efectuarea referatului de evaluare nu a fost solicitată în cursul urmăririi penale, potrivit dispoziţiilor alin. (1) sau (1) indice 1, dispunerea efectuării referatului de către instanţă este obligatorie.” De asemenea „În cazul în care elementele care constituie baza referatului de evaluare se schimbă considerabil, organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa va solicita întocmirea unui nou referat de evaluare. Solicitarea se poate face din oficiu sau în urma sesizării făcute de serviciul de probaţiune, de minor ori de către părinţi sau, după caz, tutore, curator ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul, cu privire la schimbările intervenite.”

Instituția referatului de evaluare a fost introdusă prin Legea 356/2006, când a luat locul succesoarei sale, respectiv ancheta socială. Legea precizată a fost completată completată în anul 2020, ca urmare a transpunerii Directivei 2016/800. Astfel, potrivit legislației speciale care reglementează activitatea serviciilor de probațiune „referatul de evaluare conține date privind mediul familial și social al minorului, situația educațională și profesioală, conduita generală a minorului, analiza comportamentului infracțional, riscul de săvârșire a unor infracțiuni, precum și orice alte date relevante pentru situația minorului. (…) De asemenea, referatul de evaluare cuprinde și propuneri motivate privind măsura educativă considerată a fi potrivită pentru minor, cu referire la natura și durata programelor de reintegrare socială, precum și alte obligații care pot fi impuse acestuia, în vederea reducerii riscului de săvârșire a infracțiunii.”[16]

În acest sens, mă raliez opiniei unui autor care afirmă că „referatul de evaluare, considerăm că trebuie solicitat după prima audiere a suspectului sau inculpatului minor pentru a vedea și poziția procesuală a acestuia de recunoaștere sau nerecunoaștere a faptei[17]. În ceea ce privește această opinie, trebuie să formulez o singură mențiune: apreciez ca fiind o încălcare a principiului loialității atunci când, în contextul efectuării evaluării, minorul este influențat în a-și exprima punctul de vedere cu privire la săvârșirea sau nu a infracțiunii.

De asemenea, „Este important înainte de audiere de a cunoaște și tipologia suspectului sau inculpatului minor pentru a ști dacă este un făptuitor ocazional sau un făptuitor cu antecedente și (…) se va ține cont și de natura infracțiunii atunci când minorul a săvârșit o singură infracțiune”[18] Tocmai față de aceste considerente, nu împărtășesc rațiunea textului de lege prevăzut în art. 506 alin. 1 indice 1 Cod procedură penală care atestă că doar în cazul în care „minorul este trimis în judecată, solicitarea referatului de evaluare este obligatorie, cu excepţia cazului în care acest lucru ar fi contrar interesului superior al minorului.” Nu este justificată diferența dintre facultatea organului de urmărire penală de a solicita întocmirea referatului de evaluare (prin raportare la art. 506 alin. 1 CPP) și obligația instanței de a-l solicita (prin raportare la art. 506 alin. 2 Cpp). De asemenea, consider că acest text de lege ar fi în opoziție cu prevederea regăsită în art. 306 alin. 1 CPP care prevede că „pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligația, ca după sesizare, să caute și să strângă datele ori informațiile cu privire la existența infracțiunilor și identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni (…)”.

„Întocmirea unor evaluări ale minorului superficiale a determinat instanțele noastre judecătorești să caseze anumite hotărâri care s-au mulțumit să aibă în vedere aspecte formale, fără o temeinică investigare a condițiilor de dezvoltare a minorului. S-a hotărât că nu poate fi primită aceeași anchetă socială/referat de evaluare ori de câte ori s-a pornit o urmărire penală. Ancheta socială folosită într-o cauză anterioară, nu poate folosi într-o nouă cauză. Dacă s-ar admite această situație, ar însemna că o anchetă socială poate fi folosită pe toată perioada minoratului.”[19]

De asemenea, prin decizia de îndrumare nr. 6/1973, Tribunalul Suprem a stabilit cu privire la situația minorului care are calitate procesuală de învinuit sau inculpat că obligația instanței de a judeca un minor infractor numai dacă, s-a efectuat ancheta socială subzistă inclusiv în situația în care, după data sesizării instanței, infractorul a devenit major.[20]

Potrivit art. 309 alin. (2) Cod de procedură penală, punerea în mișcare a acțiunii penale este comunicată inculpatului de către organul de urmărire penală care îl cheamă pentru a-l audia. Potrivit alineatului 5 al aceluiași articol, organul de urmărire penală continuă urmărirea și fără a-l audia pe inculpat atunci când acesta lipsește nejustificat, se sustrage sau este dispărut. În ceea ce privește alineatul 5 al acestui articol, aș avea serioase rezerve cu privire la aplicabilitatea acestuia prin raportare la un inculpat minor. Acesta trebuie să fie audiat, chiar dacă lipsește sau este dispărut, trimiterea în judecată a acestuia neputând avea loc fără audierea acestuia. Aceasta deoarece, în situația de față, o eventuală trimitere în judecată de către procuror prin rechizitoriu ar încălca grav principiul legalității și proporționalității în materie penală. În practică, am putut identifica un caz asemănător, cu diferența că subiect activ era un inculpat major. În orice caz, considerăm că evitarea ilegalității aferentă situației de față care urmează a fi prezentată trebuie să fie evitată, fără a distinge între inculpat minor sau major. „În practică (…) după punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul a fost chemat pentru a i se aduce la cunoştinţă calitatea de inculpat și acuzația, iar inculpatul, deşi a precizat că doreşte să dea o declaraţie în această calitate, a solicitat acordarea unui termen, în vederea studierii dosarului împreună cu apărătorul ales, precum şi pentru a face fotocopii ale actelor din dosar. Ulterior, după ce inculpatului i s-a acordat termenul solicitat, această audiere nu a mai avut loc, întrucât procurorul nu a mai chemat din nou inculpatul pentru a fi audiat, în cauză fiind emis ulterior rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a acestuia (…). În exemplul dat anterior, Tribunalul Mureş a apreciat că există o obligație a organelor de urmărire penală, respectiv aceea de a audia inculpatul în această calitate, obligaţie pe care acestea nu și-au îndeplinit-o. S-a considerat că, în condițiile în care chiar inculpatul a arătat că dorește să dea declarație și nu s-a constatat ulterior lipsa nejustificată, sustragerea sau dispariția acestuia, organele de urmărie penală aveau îndatorirea de a îl chema pentru a fi audiat. Totodată, s-a apreciat că încălcarea de către organele de urmărire penală a obligației legale de audiere a inculpatului are consecințe deosebite în planul respectării dreptului la apărare, actele de urmărire penală fiind efectuate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii. Astfel, în această opinie, pentru ipoteza în care procurorul dispune trimiterea în judecată fără a mai audia inculpatul care anterior a arătat că doreşte să dea o declaraţie, dar numai după ce va studia dosarul de urmărie penală, este incident un caz de nulitate relativă.”[21]

Apreciez că singura sancțiune care ar putea fi aplicabilă ar fi, într-adevăr, nulitatea relativă, întrucât, văzând textul articolului 282 Cod de procedură penală „încălcarea oricăror dispoziții legale în afara celor prevăzute în art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare a drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului.” Astfel, deși mi se pare judicios un alt punct de vedere exprimat în practică, respectiv acela că „precizarea inculpatului cum că dorește să dea o declarație în cauză în calitate de inculpat, solicitând totuşi acordarea unui termen, în vederea studierii dosarului împreună cu apărătorul ales, reprezintă, în realitate, expresia prin care inculpatul a înțeles să uzeze la acel moment de dreptul său la tăcere”[22], nu mă pot ralia acestui punct de vedere, dat fiind faptul că nu se poate afirma că era opțiunea inculpatului dacă rupe sau nu tăcerea, chiar dacă acesta are dreptul la tăcere conform legii. Însă nelegalitatea evidentă constă în neaudierea inculpatului de către organul de urmărire penală,  care nici măcar nu a insistat în acest sens, trebuind să manifeste o atitudine activă în îndeplinirea atribuțiilor specifice funcției de procuror.

În privința minorului, se poate dispune, de către procuror, renunțarea la urmărirea penală. În baza art. 318 alin. 1 și 2 din Noul cod de procedură penală, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală când, în raport de persoana inculpatului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de conținutul faptei, de modul și mijloacele de săvârșire, de scopul urmărit și de împrejurările concrete de săvârșire, de urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii, de eforturile depuse de inculpat pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acestuia. Renunțarea la urmărirea penală poate avea loc numai după punerea în mișcare a acțiunii penale și înainte de trimiterea cauzei în judecată. „Nu există nicio dispoziție legală care să interzică procurorului să dispună renunțarea la urmărirea penală, cum este cazul acordului de recunoaștere a vinovăției, cu privire la care Noul cod de procedură penală precizează expres că nu poate fi încheiat de minori. În plus, dispoziția care interzice încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției de către minori este o dispoziție de protecție a acestora, pentru multiple motive, cum ar fi spre exemplu pentru a nu exista conflicte între interesul superior al minorului și reprezentantul legal al acestuia, minorul neputând dispune singur asupra unui act juridic. Renunțarea la urmărire penală nu este însă o instituție care să poată fi folosită în defavoarea minorului, ci dimpotrivă, din această perspectivă, nu există niciun temei pentru ca minorii să fie discriminați și tratați în mod diferit față de majori (…).”[23]

O problemă interesantă privește situația în care doctrina exclude posibilitatea de aplicare a obligației prevăzută în art. 318 alin. 3 lit. c) din C.p.p, respectiv prestarea muncii neremunerate în folosul comunității, indiferent de vârsta pe care suspectul sau inculpatul ce a comis fapta în timpul minorității o are la data emiterii ordonanței de renunțare la urmărirea penală. Aceasta deoarece nu există o asemenea prevedere cu privire la dispoziția din art. 121 C.penal, referitoare la obligația impusă unui minor odată cu luarea unei măsuri educative neprivative de libertate.

Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în ceea ce privește Recursul în Interesul Legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, a stabilit că „în ipoteza renunțării la urmărirea penală față de un suspect sau inculpat minor care a împlinit vârsta de 16 ani poate fi dispusă față de acesta obligația prestării unei munci neremunerate în folosul comunității.”

Deși judicios formulat, nu împărtășesc punctul de vedere doctrinar, deoarece în reglementarea actuală, nu există nicio dispoziție care să facă munca neremunerată în folosul comunității incompatibilă cu regimul răspunderii penale a minorilor. Este de subliniat, în acest context, faptul că munca neremunerată în folosul comunității nu reprezintă de lege lata o pedeapsă, ci o măsură cu multiple valențe, având un caracter reparatoriu (obligație în conținutul anumitor modalități de individualizare a pedepsei, modalitate de stingere a amenzii, obligație în conținutul renunțării la urmărire penală). Mai mult, în această din urmă ipostază, munca neremunerată în folosul comunității nu este în niciun fel legată de o pedeapsă – așa cum se întâmplă în primele două situații -, căci renunțarea la urmărirea penală exclude de plano stabilirea unei pedepse.

În plus, împrejurarea că munca neremunerată în folosul comunității nu a fost explicit reglementată în contextul măsurilor educative nu trebuie să conducă la concluzia unei incompatibilități între această obligație și regimul penal al minorității. Astfel, legiuitorul a optat, în contextul măsurilor educative, pentru activități sau obligații care pot fi mai bine individualizate și adaptate personalității minorului, iar combinarea lor cu munca neremunerată în folosul comunității nu a apărut ca fiind utilă. Spre exemplu, art. 69 alin. (3) din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, prevede că programul impus minorului față de care s-a luat măsura asistării zilnice trebuie să aibă în vedere dezvoltarea armonioasă a personalității minorului, prin implicarea acestuia în activități ce presupun relaționare socială (…). Sfera acestor activități se va stabili astfel încât să răspundă cât mai bine nevoilor minorului și este mult mai variată decât cea a muncii în folosul comunității. Totodată, din perspectiva actualului Cod al muncii, o persoană dobândește capacitatea generală de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care stipulează că: „Persoana fizică dobândește capacitatea de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani.” La această vârstă se presupune legal că minorul are motricitatea fizică și discernământul pentru a munci, asumându-și în mod direct și total obligațiile din cadrul raporturilor juridice de muncă. În situația examinată, raporturile juridice de muncă se nasc și se derulează nu prin încheierea unui contract individual de muncă, ci în baza unei decizii a autorității judiciare. În acest sens, s-a pronunțat inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a admis Recursul în Interesul Legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, a stabilit că „în ipoteza renunțării la urmărirea penală față de un suspect sau inculpat minor care a împlinit vârsta de 16 ani poate fi dispusă față de acesta obligația prestării unei munci neremunerate în folosul comunității.”[24]

O altă problemă interesantă în această etapă se pune în situația decesului inculpatului. Într-o cauză asemănătoare, însă cu un inculpat major, instanța fiind sesizată cu o cerere având ca obiect sesizarea cu acordul de recunoaștere a vinovăției inculpatului, inculpatul a decedat în etapa judecății, iar reprezentantul Ministerului Public a solicitat judecătorului de cameră preliminară trimiterea cauzei la Parchet în vederea acordării unei soluții de clasare. În mod corect și mă raliez opiniei instanței, aceasta a respins solicitarea Parchetului și a reținut cauza spre judecare, pronunțând o soluție de încetare a procesului penal. Prin analogie, o asemenea soluție s-ar putea pronunța și în situația decesului inculpatului minor, chiar și într-o cauză care are ca obiect sesizarea cu acordul de recunoaștere a vinovăției, căci, din interpretarea art. 478 alin. 6 Cpp, inculpații minori pot încheia acorduri de recunoaștere a vinovăției, doar cu acordul reprezentantului lor legal, fiind recunoscută această posibilitate doar după Ordonanța de Urgență din 18/2016 care introduce ca titular și pe inculpatul minor.[25]

Totuși, în sprijinul încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției cu inculpatul, o instanță a admis acest acord cu motivarea că „apreciind cuantumul pedepsei cu privire la care s-a ajuns prin acordul între procuror și inculpatul minor asistat de reprezentul L. și de avocat din oficiu A.M.M, ca fiind suficient pentru atingerea scopului și îndeplinirea funcțiilor de constrângere, de reeducare și de exemplaritate ale pedepsei, în baza art. 485 alin. (1) lit. a) rap. la art. 485 al 4 Cod procedură penală, va admite acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung cu inculpatul minor cercetat pentru săvârșirea infracțiunii  prev și ped de art 193 al 2 Cp.”[26]

II. Faza de judecată

În continuare, voi prezenta etapa de judecată în ansamblul ei, prin reliefarea aspectelor care derogă de la procedura de drept comun și care creionează specificul desfășurării procesului precum: prezentarea unei reglementări din Codul penal al Slovaciei, necesitatea aplicării textului legal prin înființarea efectivă a unor instanțe specializate în această materie, necesitatea referatului de evaluare ca element esențial în judecarea acestor pricini. Un element esențial pe care îl voi prezenta va fi expertiza medico-legală de stabilire a discernământului care reprezintă „cheia” care poate sta la baza condamnării sau achitării inculpatului. Ab initio, trebuie precizat că, în această etapă, are loc stabilirea elementelor juridice. „Această înseamnă identificarea normelor referitoare la faptele constatate și alegerea acelor dispoziții normative pe baza cărora trebuie să se ia hotărârea. Această operație poartă denumirea de alegere.”[27]

„Conform standardelor civilizației juridice contemporane, corectitudinea procesului penal presupune reunirea unor condiții. Spre exemplu, e absolut necesară interzicerea unor metode de anchetă: diverse forme de tortură fizică sau psihică(…) Totodată, apărarea trebuie să fie realizată în condiții satisfăcătoare, iar judecătorii trebuie să răspundă criteriilor de competență, independență și imparțialitate.”>[28]

Astfel, înțeleg să prezint prevederea din Codul penal al Republicii Slovacia, prevedere potrivit căreia „Pedeapsa aplicată unui făptuitor minor urmăreşte, în special, reeducarea acestuia, astfel încât acesta să poată duce o viaţă obişnuită, precum şi prevenirea săvârşirii altor infracţiuni şi protejarea societăţii. În acelaşi timp, aplicarea pedepsei vizează restabilirea relaţiilor sociale perturbate şi reintegrarea minorului în mediul familial şi în cel social (…). Măsura de siguranţă sau de reeducare impusă unui făptuitor minor are atât scopul de a contribui la dezvoltarea mintală, morală şi socială a acestuia, ţinând seama de stadiul de dezvoltare mintală şi morală în care se află, de persoana sa, de educaţia pe care a primit-o în cadrul familiei şi de mediul de origine al acestuia, cât şi scopul de a proteja, pe de o parte, minorul de influenţele dăunătoare, iar pe de altă parte, societatea de săvârşirea altor infracţiuni.”[29]

Potrivit reglementării Codului de procedură penală, judecarea inculpatului minor se realizează de către instanțele judecătorești cu aplicarea procedurii obișnuite, care se completează cu dispozițiile din procedura specială, reglementată în cadrul articolelor 506-510 Cod procedură penală, în Legea 304/2004 și în Regulamentul de Ordine Interioară al Instanțelor Judecătorești din România.

Conform articolului 507 alin. 3 Ncpp (forma în vigoare la data de 12.12.2020), acuzatul care a săvârșit infracțiunea în timpul când era minor este judecat potrivit procedurii penale speciale care se aplică inculpatului minor, dacă la data sesizării instanței nu a împlinit 18 ani. De aici, rezultă faptul că un inculpat care la data sesizării instanței împlinise vârsta de 18 ani, se va judeca în baza procedurii obișnuite, ședința urmând a fi publică, judecata să aibă loc în compunerea obișnuită, nu mai este necesară citarea părinților, a tutorilor sau a curatorilor, inculpatul poate fi reascultat, dacă este necesar. În opinia unor autori, pe care înțelegem să o împărtășim, „se menține obligativitatea asistenței juridice și a referatului de evaluare, iar (…) în situația în care judecătorul de cameră preliminară dispune restituirea cauzei la Parchet, are loc potrivit art. 332 alin. 1 lit. b Ncpp, reluarea urmăririi penale, în consecință, dacă ulterior are loc o nouă sesizare a instanței, va fi avută în vedere data acelei înregistrări la instanța de fond”[30]. După modificarea legislației, se poate constata o diferență mare în ceea ce privește aplicabilitatea articolului 507 alin. 3, astfel că „Inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor este judecat potrivit procedurii aplicabile în cauzele cu infractori minori, dacă la data sesizării instanţei nu a împlinit 18 ani. Dacă la data sesizării instanţei inculpatul împlinise vârsta de 18 ani, dar la data dobândirii calităţii de suspect era minor, instanţa învestită, reţinând cauza, poate decide aplicarea procedurii pentru cauzele cu infractori minori, atunci când consideră necesar, ţinând cont de toate circumstanţele cauzei, inclusiv gradul de maturitate şi gradul de vulnerabilitate ale persoanei vizate.” Aceste modificări realizate prin transpunerea directivei 206/800 sunt clar în favoarea minorului, care poate beneficia, chiar și după împlinirea vârstei de 18 ani, de posibilitatea aplicării procedurii speciale, justificată de circumstanțele excepționale ale cauzei, gradul de maturitate (care, e normal a se înțelege că este mai redus, dat fiind faptul că este o persoană într-o continuă formare și dezvoltare, neavând deplina capacitate de exercițiu), precum și de gradul de vulnerabilitate al acestuia.

„Ca și în reglementarea anterioară, conform art. 507 alin. 1 Ncpp, judecarea cauzelor cu inculpați minori are loc de către judecători anume desemnați, regulile privind compunerea instanței menținându-se și în situația în care inculpatul devine major pe parcursul judecății. Sancțiunea în cazul nerespectării acesteia este cea prevăzută de art. 281 alin. 1 lit. a) Cpp – aceea a nulității absolute”[31]. Întrebarea care se poate pune este dacă această dispoziție se aplică și în privința judecătorului de cameră preliminară. Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, deoarece în baza art. 346 alin. 7 Cpp, se vor aplica și în ceea ce privește judecătorul camerei preliminare.

Nu trebuie să uităm faptul că, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, prevede că în cazul tribunalelor și curților de apel funcționează instanțe specializate pentru cauzele cu minori și familiei. De asemenea, în cadrul judecătoriilor se vor organiza secții sau complete specializate în cadrul judecării acestor cauze. Completele şi secţiile specializate pentru minori şi familie, precum şi tribunalele specializate pentru minori şi familie judecă atât infracţiunile săvârşite de minori, cât şi infracţiunile săvârşite asupra minorilor. Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, unii minori şi alţii majori, şi nu este posibilă disjungerea, competenţa aparţine tribunalului specializat pentru minori şi familie[32]. Din punctul meu de vedere, la nivelul fiecărui județ ar trebui să existe instanțe specializate în soluționarea unor astfel de cauze. Această specializare era impusă de legile românești încă cu mult apariției actualului cod. De pildă, „Instanța infractorilor minori formată atât la tribunal, cât și la judecătoria de ocol are aceleași atribuțiuni și procede ca la instanța singulară. Instanța infractorilor minori își dă hotărârile, după cum aparține, cu denumirea de tribunal sau judecătorie de ocol, ca instanță pentru judecarea infractorilor minori. Legea VII din 1913 stabilește o procedură particulară pentru judecarea infractorilor minori care se abate cu totul de la procedura ordinară, ea prevede că prima instanță, instanța minorilor, constituită cu un singur judecător, iar a doua instanță, Consiliul minorilor, alcătuită din 3 judecători.”[33]

Chiar dacă, de lege lata, există astfel de instanțe, la nivel pur teoretic, pentru aplicarea textului legal nu apreciez ca utilă doar înființarea în cadrul unor  instanțe a unor secții denumite „Secția Penală și pentru cauze cu minori și familie ”, față de faptul că nu există o specializare în acest sens. Actualmente, doar în județul Brașov există un Tribunal Specializat în cauze cu minori și familie, iar propunerea mea, de lege ferenda, este înființarea unor instanțe specializate, asemenea celei de la Brașov. Astfel, s-ar realiza o mai bună gestionare a cauzelor, s-ar oferi posibilitatea magistraților de a fi specializați strict în acest domeniu, volumul de cauze per judecător nu ar mai fi atât de mare la nivelul instanțelor și astfel s-ar respecta principiul soluționării cu celeritate a cauzelor.

Înainte de a prezenta particularitățile acestei proceduri, trebuie să realizăm o prezentare sumară a referatului de evaluare și a serviciului de probațiune, ca factori importanți în desfășurarea procesului penal.

II.1 Referatul de evaluare și importanța acestuia în procedura penală

„Referatul de evaluare este un document oficial, întocmit de către consilierul de probațiune la cererea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, și reprezintă un instrument consultativ și de orientare în luarea deciziilor juridice.”[34]

Din punctul meu de vedere, necesitatea referatului de evaluare de a fi solicitat în cursul judecății,  dacă nu s-a efectuat în cursul urmăririi penale, constituie un punct de asemănare cu expertiza medico-legală psihiatrică prevăzută de Codul de procedură penală în articolul 184. Apreciez că „în măsura în care în cauză s-a întocmit un referat de evaluare în cursul urmăririi penale, iar prin aceasta nu s-au făcut propuneri cu privire la măsura educativă adecvată situației minorului respectiv, precum și cu privire la natura și durata programelor de reintegrare socială, instanța ce are nevoie de informații și lămuriri suplimentare poate dispune în cursul judecății citarea consilierului de probațiune care a întocmit referatul de evaluare, iar conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 252/2013, consilierul de probațiune prezent la judecarea minorului oferă instanței de judecată informații și lămuriri suplimentare față de conținutul referatului de evaluare întocmit și comunicat conform art. 33, 34 și 37 din lege.”[35]

„Spre deosebire de majoritatea sistemelor juridice europene, unde rolul și resursele acestor servicii, cu diferitele lor denumiri, sunt valorificate inclusiv în faza de urmărire penală, jurisprudența română relevă preferința organelor judiciare de a utiliza aceste servicii cu predilecție în faza de judecată (sub forma referatelor de evaluare solicitate cu privire la inculpați sau persoane condamnate) și în faza de executare a procesului penal (prin trimiterea în supravegherea acestor servicii a minorilor/ persoanelor condamnate). Este necesar ca organele judiciare să fie informate încă din faza de urmărire  penală nu numai cu privire la faptă, ci și la persoana care a săvârșit-o, dar organele de urmărire penal din România, după cum reiese, de altfel, din practica serviciilor de protecție a victimelor, apelează destul de rar la referatele de evaluare a persoanei”[36]. Tot cu privire la referatul de evaluare, însă privit din punct de vedere criminologic, „Câtă vreme delincvenții sunt selecționați în funcție de personalitatea lor criminologică, înseamnă că probațiunea nu este o modalitate universală de sancționare, ci este una potrivită numai pentru anumite categorii de delincvenți. Pentru a descoperi profilul delincventului eligibil pentru a fi lăsat să-și ișpășească sancțiunea în comunitate, este nevoie de o evaluare complexă, care să fie pusă la dispoziția organului judiciar decident. Această evaluare se face de către practicienii sistemelor de probațiune naționale, printr-un instrument numit referat de evaluare, întocmit fie în faza de urmărire penală (pretrail report), fie în faza de judecată (presentence report).”[37]

De lege ferenda, consider că lipsa referatului de evaluare, care reprezintă un element esențial, precum și neluarea acestuia în considerare în cursul judecății ar trebui sancționată cu nulitatea absolută și nu cu cea relativă, întrucât constituie un element esențial în aceasta procedură penală specială, cu un subiect activ atât de controversat, respectiv minorul.Pornind de la asemănarea cu expertiza medico-legală psihiatrică prevăzută în art. 184 Cod procedură penală, care stă la baza stabilirii de către judecătorul de cameră preliminară sau chiar de către instanța de judecată a unei solicitări formulate în acest sens cu privire la internarea medicală nevoluntară sau chiar la obligarea provizorie la tratament medical, în vederea stabilirii a existenței în acest sens a discernământului, de regulă, judecătorul competent fazei în care procesul se află, administrează proba cu expertiza anterior-precizată, tocmai pentru ca, în stabilirea soluției aferentă cererii formulate, să existe un fundament legal, altfel, o eventuală sentință de admitere pronunțată ar contraveni principiului legalității precum și al proporționalității. Văzând raționamentul mai sus menționat, o asemenea soluție a nulității absolute considerăm că se impune și în situația lipsei referatului de evaluare al inculpatului minor în faza de judecată (dacă acesta nu a fost realizat în cursul urmăririi penale) sau dacă instanța nu solicită completarea referatului de evaluare în acest sens, întrucât prin acesta se propun anumite măsuri educative pe care instanța trebuie să le aibă în vedere. Or, lipsa acestuia, conduce, așa cum am precizat, la o nelegalitate a hotărârii pronunțate, iar printre cazurile de nulitate absolută, ar trebui să fie reglementat, de lege ferenda, și pronunțarea unei hotărâri în materie penală privind minorul, care nu are la baza referatul de evaluare sau un referat de evaluare actualizat.Aceasta ar trebui să vină ca o reacție spre a proteja interesele minorului. În această situație, instanța ar putea comite chiar un abuz de drept care, în lumina Convenției Europene a Drepturilor Omului se reflectă în articolul 17: „Nicio dispoziție din prezenta convenție nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un Stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau a libertăților recunoscute de prezenta convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de această convenție”. Totuși, acest articol nu trebuie interpretat in extrimis, deoarece „instanta europeană a conferit art. 17 o interpretare extrem de strictă, aplicând (…) doar în cazul unor manifestări contrare însăși esenței unui sistem democractic și a valorilor pe care se bazează civilizația europeană.”[38]

Mai mult decât atât, considerăm că, în hotărârea pe care o va pronunța, instanța trebuie să facă mențiune expresă în ce etapă s-a apelat la acest referat de evaluare, căci lipsa cu privire la această mențiune ar putea constitui o omisiune gravă.

Referitor la principiul legalității despre care am arătat, în ipoteza de mai sus, că ar putea fi încălcat, acesta este regăsit în articolul 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul în Strasbourg, consideră că acest articol trebuie să fie  aplicabil doar atunci când procesul penal conduce la o hotărâre de condamnare. În sens contrar opiniei lor, îmi fundamentez punctul de vedere pe opinia doctrinară, aceea că „E perfect adevărat că, în lipsa unei hotărâri de condamnare, persoanei în cauză nu i s-a aplicat nicio pedeapsă, astfel încât ar părea inutilă discuția despre legalitatea incriminării și a pedepsei. Totuși, la o privire mai atentă, se poate constata că o astfel de abordare riscă să conducă, în anumite circumstanțe, la situații care contravin rațiunilor ce justifică existența principiului. Spre exemplu, în raport de dreptul român, ne putem imagina situația în care o persoană fără discernământ este achitată din cauza iresponsabilității sale, însă se dispune internarea medicală. Întrucât această sancțiune presupune o privare de libertate, în sensul art.5 paragraf 1 lit. e), ea este o sancțiune penală, în sensul jurisprudenței Curții, care a stabilit că orice măsură privativă de libertate este o sancțiune cu caracter penal (…). Dacă Curtea sancționează încălcarea unor reguli procedurale, precum celeritatea procedurii, indiferent de existența unui prejudiciu procedural pentru partea în discuție, atunci cred că ar trebui să sancționeze și violarea art. 7, chiar dacă procesul penal s-a finalizat printr-o hotărâre de achitare.”[39]

II.2 Judecarea propriu-zisă a cauzelor

„Drepturile fundamentale trebuie respectate atât de puterile publice, cât și de particulari față de alți particulari, această construcție pretoriană își propune să asigure caracterul efectiv al drepturilor protejate, inclusiv împotriva acțiunilor blamabile ale terților. Dacă CEDO pare să guverneze doar raporturile dintre stat și particulari, Curtea Europeană a admis aplicabilitatea convenției în raporturile dintre indivizi”[40]. Așadar, consider că respectarea drepturilor omului, indiferent de vârstă, cetățenie, culoare, religie, trăsături genetice sau apartenență, constituie o formă de egalitate, demnitate și un fundament al libertății, dreptății și păcii în lume.

Articolul 508 Cod procedură penală, prevede care sunt persoanele chemate la judecarea minorului. În acest sens, instanța are obligația de a cita(pe lângă părți și persoana vătămată), serviciul de probațiune, părinții minorului sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea cauzei, acestea făcând parte din categoria de norme permisive, fiind acela care „nu impun o anumită conduită, ci permit subiectelor de drept să-și aleagă singure conduita, dacă vor (…). Dacă niciuna dintre persoanele prevăzute la alin. (1) nu a putut fi găsită ori prezenţa acesteia ar afecta interesul superior al minorului sau desfăşurarea procesului penal, citarea se va face către un alt adult corespunzător care este desemnat de minor şi acceptat în această calitate de organul judiciar. În cazul în care minorul nu desemnează un alt adult conform alin. (4) sau adultul desemnat nu este acceptat de organul judiciar, citarea se va face către o altă persoană aleasă de organul judiciar, ţinând seama de interesul superior al minorului.În cazul în care circumstanţele de la alin. (4) sau (5) încetează, citarea se va face potrivit alin. (1).

În sfârșit, mai observăm că, atunci când norma permisivă conferă un anumit drept sau evocă exercițiul atributelor unui drept, ea are caracter permisiv numai față de persoana căreia îi conferă acel drept, întrucât exercitarea sau neexercitarea respectivului drept stă în puterea titularului său”[41]. Concluzia indicării acestei reguli este aceea că, normele permisive „ par a fi mai mult decât o dispoziție legală (…) ele conferă unei persoane dreptul sau puterea de a face o opțiune.”[42]

Punctul culminant în judecarea unei cauze cu minor o reprezintă, de altfel, desfășurarea judecății. Prezumțiile legale în acest sens sunt stabilite prin prisma disp. art. 113 alin. 1-3 CP: „Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14-16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.”

Cred cu tărie că o expertiză medico-legală de stabilire a discernământului minorului joacă un rol fundamental în procesul penal. Astfel,  mă raliez  punctului de vedere al unei instanțe, potrivit căruia „din moment ce, cu ocazia examinării neuropsihiatrice a inculpatului minor – în vârstă între 14-16 ani – (…) comisia a verificat posibilitățile intelective ale acestuia în raport cu data și cu împrejurările comiterii fiecărei fapte, constatând, printre altele, că nu există nepotrivire între relatările inculpatului și situația de fapt reală, conchizând că minorul a săvârșit faptele cu discernământ, în mod justificat s-a reținut de către prima instanță că el răspunde din punct de vedere penal.”[43]

„Responsabilitatea fiind o instituție juridică, fundamentată pe criterii de apreciere multidisciplinare, expertizei îi revine sarcina de a corela explorarea medicală și psiho-socială, în studiul discernământului față de actele comise în scopul informării corespunzătoare a organelor judiciare. Sarcina integrării definitive a datelor analizei medicale asupra comportamentului delincvent condiționat de patologie mintală, cu studiul său sociologic și implicit juridic, revine juristului care va stabili în final responsabilitatea delincventului. (…) Se va lua în considerare nivelul de conștiință al subiectului, stabilit prin capacitatea sa de discernământ, în momentul comiterii faptei imputabile. Numai în acest mod, responsabilitatea integrală și atenuată va căpăta fundament științific ce va permite o administrare corespunzătoare de către organele judiciare, pentru cea atenuată, în cadrul circumstanțelor atenuante.”[44]

Prin comparație cu reglementarea precedentă, cauzele cu inculpați minori, în baza art. 509 alin. (1) se judecă de urgență și cu precădere. Sintagma „judecată de urgență presupune stabilirea unor termene scurte, care să permită judecarea cauzei cu celeritate, astfel încât măsurile educative dispuse de instanța de judecată să poată avea eficiență în reeducarea minorului infractor. De asemenea, sintagma judecată cu precădere, presupune ca la judecată să se aibă întâietate cauzele cu minori”<[45]. De lege ferenda, consider oportună o modificare a legislației în sensul că, nu doar persoana vătămată minor să beneficieze de o audiere de către o persoană de același sex cu aceasta, ci și inculpatul, întrucât, adesea, o inculpată minoră nu ar avea același curaj de a relata firul logic al faptei săvârșite în fața unui judecător /procuror de sex masculin.

Ședința de judecată este nepublică, iar cu acordul instanței de judecată, la desfășurarea procesului în această etapă pot asista, în afară de persoanele mai sus menționate, chiar și alte persoane. Este de menționat că în temeiul unei decizii pronunțată de către Instanța supremă- Înalta Curte de Casație și Justiție din România-, „nerespectarea dispozițiilor legale cu privire la persoanele care pot participa la ședința de judecată a minorului nu este sancționată cu nulitatea absolută, fiind incidentă eventuala nulitate relativă, în condițiile în care s-a produs o vătămare a drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului.”[46]

Consider, într-adevăr, că această reglementare din vechiul cod de procedură penală, precum și din cel actual, garantează dispozițiile articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind desfășurarea unui proces echitabil. Astfel, într-o cauză în jurisprudența Curții de la Strasbourg, s-a constatat „încălcarea art. 6 față de faptul că un minor acuzat de omor, a fost judecat în mod public la o instanță pentru adulți, aplicându-i-se o pedeapsă privativă de libertate, dar nu mai puțin de 15 ani.”[47]

În opinia mea, rolul judecătorului în cadrul acestei etape este însemnat, astfel încât„La question legitime qui survient dans ce cadre est si le juge a le droit d`inrerpreter ce concept  plus largement, tenant compte de la realite sociale, qui n`a evidemment pas existe au moment de l`acte  ou s`il doit attendre  pour l`intervention du legislateur[48] (Întrebarea legitimă care survine în acest cadru este dacă judecătorul are dreptul de a interpreta conceptul/noțiunea mai larg, ținând cont de realitatea socială, care nu a evidențiat încă existența unui act sau dacă așteaptă intervenția legiuitorului).

Prevederea legală care, din punctul meu de vedere, este de un interes major, este reprezentată de următoarea parte: „când inculpatul este minor cu vârstă mai mică de 16 ani, instanța, dacă apreciază că administrarea anumitor probe poate avea o influență negativă asupra sa, poate dispune îndepărtarea lui din ședința de judecată.” Consider că această reglementare chiar era necesară și în acest sens, citez următoarea parte: „reglementarea este necesară având în vedere că inculpatul minor ar putea să fie intimidat de prezența participanților la judecată sau, dimpotrivă, ar putea adopta un comportament sfidător, expunându-se în mod inutil prin declarații care nu îi servesc interesului procesual. Așadar, prin influența negative pe care administrarea probatoriului ar putea să o aibă asupra minorului se înțelege, de fapt, posibilitatea ca acesta să adopte  o conduită procesuală denaturată.”[49]

Din sala de judecată, pot îndepărta și părinții și tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul. Dar care este rațiunea? Din punct de vedere psihologic, impactul este unul imens asupra psihicului minorului, acesta putând să resimtă trăiri interioare puternice, stimă de sine scăzută, umilire, teamă. Motiv pentru care, instanța, în virtutea rolului ei, trebuie să dea dovadă de empatie, de o bună cunoaștere a psihicului uman și a sentimentelor retrăite, astfel încât să nu permită apariția sentimentelor sus-menționate. În legislația noastră, ca urmare a preluării regulii din dreptul unional, ascultarea minorului o să fie realizată o singură data, iar reascultarea lui urmează să fie admisibilă numai dacă există cazuri temeinic justificate. „Sunt situații în care înaintea audierii, copilul este pregătit pentru aceasta. Pregătirea constă în explicarea a ceea ce urmează să se întâmple, ce anume va trebui să facă, despre ce va fi întrebat. Această pregătire este realizată pentru a detensiona copilul și a-l informa despre contextual și interacțiunile în care va fi implicat. Tribunalele, cu mici excepții, nu dispun de săli de așteptare separate pentru copiii care trebuie să intre în sala de judecată și nici de mașini special pentru transportul acestora. Din aceste motive, întâlnirea copiilor cu adulții este un fapt iminent.”[50]

De lege ferenda, aș propune ca instanțele să renunțe la sobrietatea care le caracterizează și atunci când constată că situația o impune, să se adreseze inculpatului minor chiar cu prenumele acestuia, să îi adreseze întrebări despre perioada anterioară săvârșirii infracțiunii(pentru a constata dacă există conexiune cu activitatea infracțională), să încerce să obțină mult mai facil mijloacele de probă, astfel încât să dea dovadă de o bună înțelegere a aspectelor care țin de viața minorului, întrucât aceștia sunt persoane în curs de formare, de dezvoltare personală, iar, dacă nu sunt atenți, ar putea chiar să dăuneze personalității acestora. Reiterez ceea ce am afirmat mai sus când am menționat că ar trebui să se regăsească în fiecare județ, instanțe specializate care să soluționeze cauze cu minori, iar ascultarea minorului să se realizeze de către persoane de același sex cu inculpatul minor, chiar dacă, momentan, această prevedere ar trebui să se aplice îndeosebi în ceea ce privește persoana vătămată minor.

Totodată, instanțele trebuie să țină cont de atitudinea procesuală pe care o manifestă inculpatul minor pe parcursul procesului, cooperarea cu organul judiciar în soluționarea cauzei în mod just și într-un termen rezonabil, toate acestea constituind elemente de natură a crea prezumția că inculpatul a înțeles pericolul și consecințele faptelor sale.[51]

În baza art. 510 C.pr.pen, în ipoteza în care avem un „litis consortium” al inculpaților, unde avem atât inculpați minori, cât și majori, într-o asemenea situație disjungerea nu este posibilă, judecata are loc potrivit dispozițiilor art. 507 alin. (1) C.pp, „adică potrivit regulilor de competență obișnuite de către judecători anume desemnați, potrivit legii și după procedura obișnuită. Cu privire la inculpații minori din aceste cauze, se aplică dispozițiile referitoare la procedura în cauzele cu infractori minori”[52]. În acest sens, înțelegem să menționăm sentința pronunțată de o instanță prin care cei doi inculpați, unul dintre ei fiind minor, celălalt major, au fost judecați împreună, pentru inculpatul minor dispunându-se măsura internarării într-un centru educativ pentru un an, față de faptul că a mai săvârșit anterior o infracțiune, iar pentru inculpatul major s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii împăcării cu persoana vătămată.[53]

Din punct de vedere al asistenței juridice, văzând dispozițiile art. 90 CPP, aceasta este obligatorie în etapa judecății, iar dacă nu s-a ales un apărător, se vor aplica dispozițiile art. 91(1) C.p.p. privind desemnarea unui avocat din oficiu, iar reprezentarea intereselor Ministerului Public se realizează prin participarea obligatorie a procurorului, ambele neparticipări la ședință fiind sancționate cu nulitatea absolută. În acest sens a statuat chiar și Curtea Europeană a Drepturilor Omului Curtea observă că, deși nu este absolut, dreptul recunoscut de art. 6 § 3 lit. c) oricărui acuzat – de a fi apărat în mod eficient de un avocat, la nevoie de unul numit din oficiu -, se numără printre elementele fundamentale ale unui proces echitabil (…).

Curtea a hotărât că vulnerabilitatea deosebită în care se află acuzatul în fazele inițiale ale audierilor realizate de poliție nu poate fi compensată în mod corespunzător decât prin asistența unui avocat, a cărui sarcină include printre altele asigurarea faptului că se respectă dreptul oricărui acuzat de a nu se autoincrimina. Acest drept presupune că, într-o cauză penală, acuzarea încearcă să-și fundamenteze argumentația fără a recurge la probe obținute prin constrângere sau presiuni, contrar voinței acuzatului. De asemenea, este important ca acuzatul să fie protejat împotriva oricărei constrângeri din partea autorităților, să se contribuie la prevenirea erorilor judiciare și să se garanteze egalitatea armelor. În aceste condiții, pentru ca dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 § 1 să rămână suficient de „concret și eficient”, este necesar de regulă ca accesul la un avocat să fie acordat încă de la prima audiere a unui suspect de către poliție, cu excepția cazului în care se demonstrează, în lumina circumstanțelor particulare ale cazului, că există motive imperioase pentru restrângerea acestui drept. Chiar și atunci când astfel de motive imperioase pot justifica în mod excepțional neacordarea accesului la un avocat, o astfel de restrângere – indiferent de justificarea ei – nu trebuie să încalce în mod nejustificat drepturile acuzatului prevăzute la art. 6.”[54]

Într-o altă speță a Curții Europene a Drepturilor Omului, inculpații minori s-au plâns de faptul că nu s-a respectat dreptul la apărare, în ciuda faptului că la data săvârșirii infracțiunii aveau vârsta de 16 ani.[55]

„Asistența juridică a minorului este obligatorie și în situația în care obiectul cauzei îl constituie soluționarea acțiunii civile disjunse față de acțiunea penală, așa cum s-a stabilit și în practica judiciară. S-a reținut că textul nu distinge între judecarea acțiunii penale și civile.”[56]

Cu toate că în legislația noastră există o tendință normală de a aplica unui minor o măsură mai puțin aspră, ținând cont de particularitățile acestuia, în alte state din lume (preponderant pe continentul american) nu se recurge la o asemenea măsură. Drept dovadă, „în timpul ultimilor 25 de ani, sistemul justiției juvenile a ajuns să trateze infractorii minori cu o severitate în plină ascensiune. Liberarea condiționată a fost înlocuită cu pedeapsa cu închisoarea cu executare în mai multe cazuri, iar tinerii condamnați de către instanțele de minori pot primi sentințe mai lungi de timp care sunt efectuate până la vârsta maturității. Condamnările minorilor de asemenea, în mod ascendent, au repercursiuni la vârsta maturității. (…) Mai mult decât atât, această capacitate a sistemului este într-o continuă expansiune, astfel încât tot mai mulți minori sunt raportați către sistemul de justiție pentru infracțiuni chiar mai puțin serioase.”[57]

Ca urmare a unor studii efectuate în „Florida, New Jersey, New York, Minnesota, Penssylvania (…) toate studiile au descoperit rate mai mari de recidivă în cazul infractorilor care au fost conduși la Tribunal (…) comparativ cu cei care au fost reținuți în sistemul justiției juvenile. În consecință, studiile extinse atestă că transferând infractorii minori la tribunal, nu a generat protecția comunității și astfel să se reducă gradul de recidivă.”[58]

Pentru a finaliza procesul, instanța de judecată prin completul legal învestit, trebuie să pronunțe o sentință motivată și să ia față de inculpatul minor o măsură educativă. „Măsurile educative sunt sancțiuni de drept penal autonome, singulare, pentru că ele constituie consecințe ale răspunderii penale a minorilor. În concluzie, minorilor care au vârsta între 14-18 ani și care săvârșesc infracțiuni li se poate aplica, potrivit legislației penale în vigoare, numai o măsură educativă în scopul preponderent de reeducare și îndreptare a acestora”[59], măsuri care trebuie să fie în concordanță cu principiul securității juridice. Acesta „exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi „contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze. Acest principiu a fost consacrat şi a cunoscut o continuă îmbogăţire în dreptul european, atât la nivel general comunitar, cât şi în materia protecţiei drepturilor omului.”[60]

În baza art. 114 alin. 1 CP, coroborat cu art. 115 alin. 1 CP, față de minorul care la data săvârșirii infracțiunii avea între 14-18 ani, se ia o măsură educativă neprivativă de libertate.A cestea sunt „stagiul de formare civică[61], [62], supravegherea[63], consemnarea la sfârșit de săptămână[64] și asistarea zilnică[65]”. În baza art. 114 alin. 2 CP rap la art. 115 alin. 2, se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri: Dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat, respectiv atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață. Astfel, măsurile educative privative de libertate sunt: internarea într-un centru educativ[66] [67], internarea într-un centru de detenție[68]. Ținând cont de juriprudența în materie de drepturile omului, Curtea a statuat că: „practica în materie în speţa de faţă, prin care un minor este plasat într-un centru de reeducare fără ca decizia de plasare să se bazeze pe o dispoziţie legală concretă sau pe o hotărâre judecătorească este prin sine contrară principiului securităţii juridice, un principiu care este invocat în Convenţie şi care reprezintă unul din elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea Baranowski, citată anterior, pct. 56). Curtea reţine că art. 27 alin. (6) din Legea privind minorii prevede că durata totală a plasării într-un centru de reeducare până la pronunţarea hotărârii în primă instanţă nu poate depăşi un an. Totuşi, această garanţie, deşi importantă, nu a îmbunătăţit şi nici nu a modificat în nici un mod situaţia reclamantului. Curtea notează că după expirarea deciziei iniţiale de plasare a reclamantului într-un centru de reeducare, acesta a fost internat în continuare în centrul respectiv fără să fie pronunţată vreo hotărâre timp de 5 luni şi 2 zile.În concluzie, Curtea constată că detenţia reclamantului nu a fost „legală” în sensul art. 5 § 1 din Convenţie. Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenţie.”[69]

„În practica judiciară au existat controverse cu privire la modalitatea de individualizare a măsurii educative aplicate unui minor, în situaţia în care se constată, cu ocazia judecării unei infracţiuni săvârşite de acesta, că minorul fusese judecat anterior pentru fapte concurente cu cea care face obiectul judecăţii, pentru care inculpatului i-a fost aplicată o măsură educativă neprivativă sau privativă de libertate, acesta fiind liberat la împlinirea vârstei de 18 ani potrivit dispozițiilor art. 124 alin. (4) lit. b) C.pen., respectiv art. 125 alin. (4) lit. b) C.pen. (…)”[70]. Astfel, în practică s-au conturat două opinii: prima opinie este cea care apreciază că este necesar a se dispune menținerea, prelungirea sau înlocuirea măsurii anterior dispusă cu privire la minor.

Cea de-a doua opinie este cea care consideră că nu se poate dispune menţinerea, prelungirea sau înlocuirea măsurii anterior dispusă cu privire la inculpatul minor, impunându-se stabilirea unei noi măsuri educative. Prin aceasta se  argumentează că  atunci când există o incertitudine asupra semnificaţiei unei dispoziţii a legii penale (în speţă aplicarea art. 124 alin. (3) și (7) C.pen., respectiv art. 125 alin. (3) și (7) C.pen. sau necesitatea de a se face abstracţie de măsurile educative aplicate anterior), aceasta trebuie sistematic interpretată în sens restrictiv sau favorabil inculpatului, fiind necesar ca instanţa să se asigure că textul va produce efecte prin luarea în considerare a raţiunilor care au stat la baza adoptării sale. Astfel, înțelegem să ne raliem celei de-a doua opinii, în susținerea acesteia venind și cu un alt argument, acela că „Potrivit art. 124 alin. (3) C.pen., dacă în perioada internării minorul este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa poate menţine măsura internării într-un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăşi maximul prevăzut de lege, sau o poate înlocui cu măsura internării într-un centru de detenţie, constatându-se că în speță care face obiectul referatului, inculpatul nu se afla în perioada internării, fiind liberat din centrul educativ, iar în conformitate cu dispozițiile art. 124 alin. (7) C.pen., în cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune executarea restului rămas din durata măsurii internării iniţiale, cu posibilitatea prelungirii duratei acesteia până la maximul prevăzut de lege ori internarea într-un centru de detenție.”[71]

„La aplicarea pedepsei minorilor străini CEDO a estimat că trebuie să se ţină cont nu numai de natura şi gravitatea infracţiunii comise, dar de asemenea de relaţiile sociale, culturale şi familiale pe care le are autorul faptei comise cu statul gazdă. În cauza Maslov c. Austria impunerea şi aplicarea unei interdicţii de sejur cuprins de o durată limitată contra unei persoane minore când va împlini 18 ani Curtea a considerat că este ingerinţă în respectarea dreptului la protecţia vieţii private şi familiale. Autorităţile judiciare nu au luat în considerare că persoana expulzată era un tânăr adult care nu şi-a întemeiat propria familie şi a venit în Austria încă din copilărie, că el nu acea legături familiale, sociale şi lingvistice cu Austria şi nu cu ţara de origine. Această decizie a Curţii a fost apreciată şi în sensul dreptului comunitar, care prevede o protecţie particulară minorilor contra expulzării.”[72]

Spre deosebire de reglementarea actuală, practica judiciară anterioară, în virtutea vechiului Cod penal, ne-a dovedit că se pot aplica și pedepse inculpatului minor[73]. Însă, indiferent de măsura luată, acestea trebuie pronunțate printr-o hotărâre (sentință / decizie) motivată.

Ce înseamnă, în definitiv, a motiva o hotărâre? „A motiva o sentință penală înseamnă a demonstra ceea ce implică punerea în evidență a datelor concrete care conduc la formularea unor concluzii logice, cu arătarea pentru situația de fapt, a probelor administrate din care rezultă existența acelor date și, pentru situațiile juridice, demonstrația logică a aplicării corecte a dispozițiilor legale, prin analiza elementelor constitutive ale infracțiunii reținute, constatarea circumstanțelor care agravează sau atenuează învinuirea, eventual existența unei cauze de excludere sau de înlăturare a răspunderii penale (…)”[74].

Ca urmare a pronunțării unei sentințe, trebuie să se constate în primul rând, existența sau nu a vinovăției. Dar „vinovată nu poate fi decât personalitatea individului uman, într-un sens cât se poate de natural.Dincolo de acesta intervine ficțiunea sau imaginația ubicuitară (…) O tratare seacă a ei ne arată că presupune antrenarea  a doi factori sine qua non ai vieții lăuntrice: cel intelectiv și cel volitiv.Voința impulsionează ca reprezentarea să se convertească în fapte(Acțiuni/inacțiuni), împlinite astfel încât scopul să fie realizat.”[75]

Prin sentință, instanța poate să pronunțe și o soluție de încetare a procesului penal, în baza art. 396 alin. 6 CPP rap. la art. 16 lit. g CPP, ca urmare a retragerii plângerii prealabile de către persoana vătămată. Această soluție este una legală, întrucât, în baza art. 158 alin. 1 CP: „retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunțarea unei hotărâri definitive, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile”. Consecința retragerii plângerii prealabile este aceea a înlăturării răspunderii penale a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă. Cu titlu de exemplu, înțelegem să prezentăm hotărârea unei instanțe care a pronunțat o astfel de soluție: „În temeiul art. 396 alin. 6 Cod procedură penală rap. la art. 16 lit. g Cod procedură penală încetează procesul penal pornit împotriva inculpaţilor minori G.A.C, CNP X, domiciliat X, S.D.Ş,  CNP X ,fiul lui X cu domiciliul în X, N.A.M. CNP X ,fiul lui X, domiciliat în X, trimişi în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prev. și ped. de art. 193 alin. 2 C.pen. cu aplicarea art. 77 alin. 1 lit a C.pen. şi art. 113 alin. 2 C.penal, urmare a retragerii plângerii prealabile de către persoana vătămată B.D.S, domiciliat în X CNP X, asistat de mama sa, B.M,. CNP X cu domiciliul X. În temeiul art. 275 alin. 2 lit. b) C.pr.pen. obligă persoana vătămată prin reprezentanţi legali, X cu domiciliul în X să plătească statului suma de 380 lei, cheltuieli judiciare, din care suma de 180 lei, cheltuieli în faza de urmărire penală. În temeiul art. 275 alin. 6 C.pr.pen. cheltuielile privind onorariile avocaţilor din oficiu X în faza de urmărire penală pentru cei trei inculpaţi, cât şi onorariul avocatului din oficiu X, în faza de judecată pentru inculpaţii X, rămân în sarcina statului. În temeiul art. 25 alin. 5 C.pr.pen. lasă nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Pediatrie Sibiu.”[76]

În final, hotărârea rămasă definitivă urmează să fie pusă în executare. Motiv pentru care, în urma studiului efectuat, am observat că în cadrul instanțelor de judecată, s-au instiuit completuri specializate denumite „C Executări penale” prin care se pun în executare aceste măsuri.[77]

În concluzie, prin acest articol, am dorit să realizez o interpretare cât mai corectă a textului legii, întrucât „verba intentioni, non e contra, debent inservire” (cuvintele trebuie interpretate potrivit intenției, nu împotriva ei). Aceasta a fost premisa de la care am pornit încă din momentul incipient redactării lucrării. Sumarizând opiniile exprimate în cuprinsul acestui articol, susțin că măsurile au un caracter facil, prin prisma dispozițiilor legale, în deplină concordanță cu dispozițiile unionale. Acest caracter este motivul pentru care regulile stabilite de legiuitor se pot aplica inculpaților minori, tocmai pentru a-și îndrepta modul de a se comporta, mod care trebuie să fie în concordanță totală cu regulile de conviețuire socială.


[1] Convenția a fost asumată și de România prin adoptarea Legii nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la drepturile copilului (publicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001).
[2] Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing).
[3] Ibidem.
[4] A. Boroi, G.Negruț, Drept procesual penal, București: Hamangiu, 2017, p. 646.
[5] Legea 284/8.12.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 1201/09.12.2020.
[6] I.Neagu, M.Damaschin, Tratat de procedură penală, partea specială, ediția a II-a, București: Universul Juridic, 2018, p. 535.
[7] CCR, Decizia nr. 102/2018 (M.Of. nr. 400 din 10 mai 2018), accesibilă aici.
[8] B.D.Moloman, Limitele răspunderii penale a minorilor și sancțiunile de drept penal aplicabile minorului,  în Universul Juridic nr. 11/2014, accesibil aici, consultat la data de: 22.11.2020.
[9] R.Moroșanu, M.Klein, S.Franguloiu, Ghid de lucru în cauzele penale cu minori, lucrare apărută cu sprijinul fundației Germane pentru Cooperare Juridică Internațională, București, 2012, p. 310.
[10] CtEDO, Panovits c.Cipru, hotărâre din  data de 11 decembrie 2008, plângerea nr. 4268/04.
[11] B.Buneci, Minorul. Subiect de drept din perspectiva interferenței criminalisticii cu normele procesual-penale, București : Universul Juridic, 2019, p. 138.
[12] Judecătoria Mediaș, Sentința penală nr.71 din 17.06.2020 prin care s-a dispus confiscarea specială a bunului deținut de minor, accesibilă aici, consultată la data de 01.12.2020.
[13] Manual de drept european privind drepturile copilului, pag.210 poate fi accesat aici, consultat la data de 01.12.2020.
[14] I. Mircea, Criminalistică, Iași: Chemarea fundației, 1992, pp. 286-287.
[15] BJ Casey, Richard J. Bonnie, BJ Casey, Andre Davis, David L. Faigman, Morris B. Hoffman, Owen D. Jones, Read Montague, Stephen J. Morse, Marcus E. Raichle, Jennifer A. Richeson, Elizabeth S. Scott, Laurence Steinberg, Kim Taylor-Thompson, Anthony Wagner, How Should Justice Policy Treat Young Offenders? A Knowledge Brief of the MacArthur Foundation Research Network on Law and Neuroscience, p. 4, publicat la data de 28.02.2017, poate fi accesată online aici, consultat la data de 02.12.2020.
[16] În baza art. 34 alin. (4) Legea 252/2013, structura și formatul standard ale referatului de evaluare se stabilesc prin Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 252/2013, adoptat prin H.G nr. 1079/2013 (M.Of. nr. 5/7.01.2014).
[17] B.Buneci, op cit, p. 157.
[18] Idem.
[19] T. jud. Sibiu, dec. pen. nr. 108/1993, în Dr. nr. 8/1994, p. 101 în I.Neagu, M.Damaschin- Proceduri penale special, Partea Specială, ediția a II-a, p. 538.
[20] Tribunalul Suprem, Decizia de îndrumare nr. 6/1973.
[21] A.M. Ștețco Mihali, Neaudierea inculpatului după punerea în mișcare a acțiunii penale. Cererea de a studia dosarul anterior audierii. Trimiterea în judecată a inculpatului neaudiat. Sancțiunea, în revista Themis nr. 2/2018, pp. 11-12, consultat la data de 03.12.2020.
[22] Curtea de Apel Târgu Mureș, Încheierea penală nr. 14/CU/CP din 29 martie 2016 (nepublicată).
[23] R.Moroșanu, M.Klein, S.Franguloiu, op cit, pp. 318.
[24] ÎCCJ, Decizia nr. 15/2019 privind examinarea recursului în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, vizând interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală în cazul suspecților sau inculpaților minori care au împlinit vârsta de 16 ani.
[25] Judecătoria Săliște, Secția Generală, Sentința nr. 18/2015, poate fi accesată aici, consultată la data de 04.12.2020.
[26] Judecătoria Câmpulung, Sentința penală nr. 245/2019, poate fi accesată aici, consultată la data de 04.12.2020.
[27] G.Boboș, V.Rebreanu, C.Buzdugan,  Teoria Generală a Statului și  Dreptului, Argonaut, 2008, p. 400.
[28] J.Morange, Libertățile publice, București : Rosetti, 2002,  p. 56.
[29] Codul Penal al Republicii Slovacia, articolul 97 alin.(1) și (2), disponibil online aici, consultat la data de 04.12.2020.
[30] N.Volonciu, A.S.Uzlău, R.Moroșanu, Noul cod de procedură penală comentat, ediția a 2-a revizuită, București: Hamangiu, 2015, p. 1315.
[31] Ibidem, p. 1316.
[32] Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, art. 40 alin. (1) și (2).
[33]Noul codice de ședință al  judecătorului de ocol adnotat și comentat de Corneliu Botez, Consilier la Înalta Curte de Casație și Justiție. Competința penală și procedura înaintea judecătorilor de ocoale și a instanțelor superioare ”, București: Viața Românească S.A, 1922, p. 13.
[34] C.Constandache, I.M.Burdusa, G.Moise, I.Vlasie, Impactul referatului de evaluare î individualizarea pedepsei. Studiu de caz privind utilitatea referatelor de evaluare, accesibil la: https://www.juridice.ro/117369/impactul-referatului-de-evaluare-in-individualizarea-pedepsei-studiu-de-caz-privind-utilitatea-referatelor-de-evaluare.html, consultat la data de 24.04.2021.
[35] N.Volonciu, A.S.Uzlău,R.Moroșanu, op.cit, p. 1318.
[36] M.I.Rusu, Referatul  de evaluare întocmit de serviciile de protecție a victimelor și reintegrare socială, disponibilă pe platforma heinonline, p. 129, accesat la 17.11.2020.
[37] D.Groza, Probațiunea ca ansamblu de măsuri și sancțiuni comunitare. Autoritatea de implementare. Dificultăți de asimilare a probațiunii în procedurile penale române, în C.D.P.2-3/2007, disponibilă pe heinonline, p. 3, accesat la data de 17.11.2020.
[38] R.Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului.Comentarii și explicații, ediția 2, București, C.H.Beck, 2008.
[39] Ibidem, pp. 389-390.
[40] F.Sudre, Dreptul european și international al drepturilor omului : Polirom, 2006, p. 190.
[41] I.Reghini, Ș.Diaconescu, P.Vasilescu, Introducere în dreptul civil, București: Hamangiu, 2013, pp. 34-35.
[42] Ibidem, p. 35
[43] Tm. București, s.I-a pen., dec. nr. 1127/1991  în „Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991”, note de V.Papadopol: Casa de Editură și Presă „Șansa”SRL, 1992, p. 179.
[44] Gh.Scripcaru, M.Terbancea, Patologie medico-legală, București: Didactică și Pedagogică, 1978, pp. 561-562
[45] A.Boroi, G.Negruț, op cit, p. 649.
[46] ÎCCJ, Secția Penală, decizia nr. 2515/2003.
[47] CtEDO, Cauza V împotriva Regatului Unit, hotărârea din 16.12.1999, plângerea nr. 24888/94.
[48] R.Dan, Le rôle  du juge, în Studia Universitatis Babes Bolyai Philosophia 1, vol. 62/2017, aprilie, accesat la data de 06.12.2020.
[49] I.Neagu, M.Damaschin, op cit, p. 541.
[50] R.Moroșanu, S.Franguloiu, M.Klein, op cit, p. 336.
[51] Judecătoria Slobozia, sentința penală nr. 61/2017, disponibilă online aici, consultată la data de 08.12.2020.
[52] I.Neagu, M.Damaschin, op cit, pag.542.
[53] Judecătoria Motru, sentința penală nr.234 din 15.11.2018, poate fi accesată aici, consultată la data de 01.04.2021.
[54] CtEDO, Hotărârea din 23 martie 2016 în cauza Blokhin împotriva Rusiei, par. 198, plângerea nr. 47152/06.
[55] CtEDO, Hotărârea din 03.02.2009, în cauza Ipek și alții împotriva Turciei, par. 4, plângerea nr. 17019/02 și 30070/02.
[56] N.Volonciu, R.Moroșanu, S.Uzlău, op cit, p. 1325.
[57] E.S.Scott, L.Steinberg, Rethinking juvenile justice, Harvard University Press, Cambridge, Massachussets, London, England, 2008, p. 5, poate fi accesat aici, consultat la data de 05.12.2020.
[58] R.E.Redding, „Juvenile transfer laws: an effective deterrent to delinquency?” în Juvenile Justice Bulletin, pag.6, disponibil aici, publicat la data de 12.12.2008, consultat la data de 05.12.2020.
[59] V.Dobrinoiu, I.Pascu, V.Lazăr, Gh.Nistoreanu, I.Molnar, Al.Boroi, Drept penal.Partea Generală, București: Didactică și Pedagogică, R.A, 1992, p. 278.
[60] M.Safta, I.Predescu, Principiul Securității Juridice. Fundament al Statului de Drept. Repere Jurisprudențiale, pp. 2-3, poate fi accesat aici, consultat la data de 28.03.2021.
[61] Judecătoria Craiova, sentința penală nr. 2603 din 07.07.2015, poate fi accesată aici, consultată la data de 04.12.2020.
[62] Judecătoria Sinaia, sentința penală nr. 87 din 02.07.2019, poate fi accesată aici, consultată la data de 05.12.2020.
[63] Judecătoria Târnăveni, sentința penală nr. 45/2019, poate fi accesată aici, consultată la data de 05.12.2020.
[64] Judecătoria Băilești, sentința penală nr. 51 din 16.03.2015, poate fi accesată aici, consultată la data de 04.12.2020.
[65] Curtea de Apel Timișoara, Secția Penală, decizia penală nr. 189/CO din data de 28.09.2017, poate fi accesată aici, consultată la data de 04.12.2020.
[66] Judecătoria Moldova-Nouă, sentința penală nr.35 din 28.02.2020, poate fi accesată aici, consultată la data de 05.12.2020.
[67] Tribunalul Buzău, sentința penală nr.86/2019 din data de 16.07.2019, poate fi accesată aici, consultată la data de 07.12.2020.
[68] Curtea de Apel Bacău, Decizia nr.1224 din data de 7.11.2017, poate fi accesată aici, consultată la data de 24.04.2020.
[69] CtEDO, Cauza Grabowski împotriva Poloniei, hotărârea din 30.06.2015, par. 50-51, plângerea nr. 57722/12.
[70] I.Pop, O problemă controversată privind tratamentul sancționator în cauzele cu minori, Revista Themis, nr. 1-2/2017, p. 73, consultată la 01.04.2021.
[71] Ibidem, p. 74-75.
[72] V.Melnic, Drepturile minorului aflat în conflict cu legea la nivel european, în Studii Juridice Univeristare, nr.181/2009, diponibilă pe heinonline, p. 191, consultat la data de 17.11.2020.
[73] Judecătoria Arad, sentința penală nr. 914 din 28.03.2011, poate fi accesată aici, consultată la data de 04.12.2020.
[74] Pentru mai multe detalii, a se vedea G.G.Theodoru, Tratat de drept procesual penal, București: Hamangiu, 2013, p. 609.
[75] G.C.Mihai, Fundamentele dreptului.Teoria răspunderii juridice, București : C.H.Beck, 2006, p. 181.
[76] Judecătoria Săliște, sentința nr.3/2019, poate fi accesată aici, consultată la data de 03.03.2021.
[77] A se vedea Hotărârea adoptată de Colegiul de Conducere al Judecătoriei Săliște nr. 5 din data de 13.12.2017 disponibilă aici, consultată la data de 04.12.2020.
A se vedea Hotărârea adoptată de Colegiul de Conducere al Judecătoriei Sibiu nr. 16 din data de 11.11.2016 , disponibilă aici, consultată la data de 04.12.2020.


Mihai Văcaru Sora

Cuvinte cheie: , ,
Secţiuni: Articole, Drept penal, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL, Studii | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD