« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Scurte considerații cu privire la constituționalitatea procedurii examinării fizice în absența consimțământului persoanei examinate. Respectarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la viață privată
20.07.2021 | Cristian ROMAN, Georgiana SAS

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Cristian Roman

Cristian Roman

Georgiana Sas

Georgiana Sas

Rezumat: prin prezentul articol, autorii își propun să analizeze procedeul probator al examinării fizice prevăzut de art. 190 C. proc. pen. efectuat în absența consimțământului persoanei examinate. Principalele aspecte abordate vizează măsura în care prevederile normative analizate respectă exigențele constituționale în materia accesului liber la justiție, dreptului la apărare și a dreptului la viață intimă, familială și privată și garanțiile convenționale inerente dreptului la un proces echitabil și dreptului la viață privată.

I. Aspecte introductive

Examinarea fizică este reglementată de art. 190 C. proc. pen. și presupune examinarea externă și internă a corpului unei persoane, precum și prelevarea de probe biologice. Acest procedeu probator prezintă o importanță și o utilitate deosebită în dinamica procesului penal, fiind utilizat la scară largă în cauze având ca obiect o gamă variată de infracțiuni.

Art. 190 C. proc. pen. reglementează pașii care trebuie urmați dacă se dispune administrarea acestei probe, procedura fiind diferită după cum există sau nu consimțământul persoanei examinate. Raportat la această din urmă ipoteză, vom analiza în ce măsură prevederile art. 190 alin. (4), (5) și (6) respectă exigențele art. 21 alin. (1) și (3), art. 24,  art. 26 alin. (2) şi art. 53 alin. (2) din Constituție, precum și dacă sunt, deopotrivă, compatibile cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin prisma art. 6 și art. 8.

Aceste aspecte le-am adus și în atenția Curții Constituționale, la acest moment pe rolul instanței fiind format dosarul nr. 2235D/2021, aflat în fază de raport.

II. Soluționarea cererii de efectuare a examinării fizice și validarea examinării fizice efectuate de organele de urmărire penală – încălcarea dreptului la un proces echitabil și încălcarea dreptului la apărare

Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituție, „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.” De asemenea, alin. (3) prevede că „Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Mai departe, art. 24 din legea fundamentală prevede că „Dreptul la apărare este garantat” și că „În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

Concluzia care se desprinde din aceste prevederi este că procedurile judiciare trebuie să se desfășoare într-o manieră echitabilă, care să garanteze dreptul la apărare și care să le permită părților să își apere în mod efectiv drepturile și libertățile fundamentale.

A. În ceea ce privește caracterul echitabil al procedurilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a acestuia. Mai concret, acest principiu presupune ca fiecărei părți să îi fie acordată posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cazul în condiții care nu o dezavantajează în raport de adversar[1]. De asemenea, egalitatea armelor presupune și caracterul adversial al procedurilor, care implică faptul că atât apărarea, cât și acuzarea trebuie să beneficieze de posibilitatea de a cunoaște și de a formula concluzii cu privire la observațiile și probele depuse de cealaltă parte.[2]

De altfel, și în jurisprudența Curții Constituționale s-a precizat că oralitatea și contradictorialitatea sunt componente ce țin de esența dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare. De asemenea, „garanțiile drepturilor anterior invocate presupun dreptul participanților la procesul penal de a lua cunoștință de toate argumentele prezentate instanței și de a le dezbate.[3]

Analizând însă dispozițiile art. 190 alin. (4) C. proc. pen., observăm că nu se face nicio mențiune cu privire la participarea persoanei care a fost examinată fizic. Concluzia care se desprinde este că aceasta nu participă la procedura în care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță cu privire la acest mijloc de probă. În schimb, regula generală instituită de art. 363 alin. (1) C. proc. pen. este că prezența procurorului la judecată este obligatorie.

Din ansamblul acestor prevederi rezultă că în procedura reglementată de art. 190 alin. (4) și alin (6) C. proc. pen., Ministerul Public este prezent și își poate susține propunerea de efectuare a examinării fizice, respectiv de validare a acestui mijloc de probă, în timp ce persoana la care se referă nu este citată și, prin urmare, nu participă. De altfel, acest aspect se verifică și analizând practica judiciară, sens în care facem trimitere la încheierea judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Judecătoriei Cluj-Napoca nr. 98 din data de 3 iulie 2020 prin care s-a validat examinarea fizică și s-a consemnat că Ministerul Public a fost reprezentat.

Este așadar evident că maniera în care se desfășoară procedura reglementată de art. 190 alin. (4) și alin. (6) nu asigură egalitatea armelor, întrucât doar acuzarea are posibilitatea a-și prezenta oral argumentele în fața instanței. Mai mult, persoana vizată de examinarea fizică nici măcar nu cunoaște existența acestei proceduri, fiind nevoită să accepte încheierea judecătorului de drepturi și libertăți care, de altfel, nu este supusă niciunei căi de atac. Totodată, doar în această fază se poate discuta despre oportunitatea și temeinicia procedeului probatoriu, aspecte care nu vor mai putea fi invocate în cadrul camerei preliminare sau în faza de judecată.

În acest sens, apreciem că sunt deosebit de relevante considerentele instanței constituționale din decizia prin care s-a analizat procedura admisibilității în principiu din calea de atac a revizuirii. Astfel, „Dispoziţiile actualului Cod de procedură însă, prin excluderea numai a părţilor de la soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, fără a dispune expres cu privire la neparticiparea procurorului, acesta fiind prezent în temeiul normelor de generală aplicare ale art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, determină ruperea echilibrului procesual.

Aşa încât Curtea constată că, în condiţiile în care participarea procurorului în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire este obligatorie, exigenţele unui proces echitabil sunt înfrânte, de vreme ce nu se respectă egalitatea de arme între acuzare şi apărare.”[4]

În aceeași decizie s-a reținut și că „excluderea ab initio a revizuentului din această primă fază a căii de atac extraordinare a revizuirii şi soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire doar cu participarea procurorului plasează revizuentul într-o poziţie dezavantajoasă faţă de reprezentantul Ministerului Public. Astfel, revizuentul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către procuror. […] Aşadar, prin excluderea revizuentului din această procedură este restrânsă în mod absolut posibilitatea acestuia de a avea cunoştinţă şi de a dezbate susţinerile parchetului, revizuentul plasându-se astfel într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror.

Observăm că și procedura de la art. 190 alin (4) și (6) este construită după un tipar similar, care creează un dezechilibru vădit între pozițiile procesuale pe care se află procurorul și persoana examinată. Ca atare, normele procesuale indicate sunt susceptibile de aceleași critici prin prisma încălcării dreptului la un proces echitabil.

B. Un alt aspect care derivă din accesul liber la justiție este reprezentat de reglementarea unor căi de atac care să poată fi utilizate de particulari pentru a remedia nelegalitatea sau netemeinicia unui act jurisdicțional.

În acest sens, Curtea Constituțională a precizat că „accesul liber la justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele anterioare sau ulterioare ale procesului, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate.

Ca urmare, limitarea dreptului părţilor de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiţie. […] Totodată, este de competenţa exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie, […] însă orice limitare a accesului liber la justiţie trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje.[5]

Prin urmare, procedura reglementată de art. 190 alin. (4) și (6), care nu permite contestarea încheierii judecătorului de drepturi și libertăți, restrânge în mod nejustificat accesul liber la justiție.

În primul rând, reglementarea unei căi de atac eficiente se impune prin prisma faptului că examinarea fizică reprezintă o ingerință importantă în exercitarea dreptului la viață privată. În acest sens, observăm că în materia măsurilor preventive, care se răsfrâng asupra dreptului la libertate, normele procesual penale prevăd calea de atac a contestației. Or, o astfel de diferență de tratament în ceea ce privește nivelul de protecție al drepturilor fundamentale nu este justificată.

Mai mult, apreciem că persoanele supuse examinării fizice se află într-o situație similară cu cele cu privire la care se dispune luarea unei măsuri preventive, întrucât niciuna nu beneficiază de plenitudinea exercițiului drepturilor fundamentale. Cu toate acestea, ele beneficiază de un tratament sensibil diferit, pentru că dublul grad de jurisdicție este reglementat doar în materia măsurilor preventive. Apreciem că o astfel de abordare încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât egalitatea cetățenilor în fața legii „fără privilegii și fără discriminări” presupune, printre altele, aplicarea unui tratament uniform în situații similare.

Pe de altă parte, limitarea accesului liber la justiție prin neprevederea unei căi de atac în procedura de la art. 190 alin. (4) și (6) C. proc. pen. nu este temeinic justificată, o atare reglementare neavând dezavantaje importante. În acest sens, apreciem că introducerea unei căi de atac nu ar îngreuna efectuarea unei examinări fizice, care, în situații urgente, se poate face chiar fără încuviințarea instanței. Or, exercitarea unei căi de atac în contextul validării ex-post al acestui mijloc de probă nu poate întârzia desfășurarea urmăririi penale din moment ce probele biologice se află deja în posesia organelor de urmărire penală.

Dacă însă nu există urgență și organele de urmărire penală urmăresc suplinirea consimțământului persoanei în cadrul procedurii de la art. 190 alin. (4), argumentul asigurării celerității nu mai prezintă interes. Chiar și așa, acest deziderat se poate realiza prin reglementarea unor termene scurte, într-o manieră similară măsurilor preventive.

C. În ceea ce privește dreptul la apărare, Curtea Constituțională a precizat că „nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este o garanţie a primului, creat fiind de legiuitor, care stabileşte şi cazurile sale de incidenţă. Aşadar, de vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului.[6]

Curtea a mai precizat că deși asistenţa juridică obligatorie este o opţiune legislativă, „exercitarea dreptului la apărare, consacrat de dispoziţiile constituţionale ale art. 24, trebuie să fie una efectivă, ceea ce presupune că în anumite cazuri prezenţa unui apărător este elementul necesar pentru stabilirea efectivităţii acestui drept. Aceasta deoarece prin „asistarea” inculpatului de către apărător se înţelege nu numai prezenţa fizică a acestuia, în cauzele prevăzute de lege, ci şi „acordarea asistenţei juridice”, deci acordarea de sfaturi inculpatului despre ceea ce trebuie să întreprindă în proces şi exercitarea drepturilor procesuale ale acestuia. Or, Curtea apreciază că prin reglementarea unui caz în care asistenţa juridică este obligatorie legiuitorul a prezumat că dreptul la apărare nu poate fi exercitat în mod efectiv decât prin prezenţa apărătorului.

Având în vedere faptul că examinarea fizică a persoanei reprezintă o ingerință importantă în exercițiul dreptului la viață privată, apreciem că procedura prevăzută de art. 190 alin. (4) și (6) C. proc. pen. ar trebui să se desfășoare în prezența unui apărător desemnat din oficiu.

Acest aspect derivă din împrejurarea că persoana trebuie să fie informată în mod complet și corespunzător cu privire la consecințele procedeului probator analizat, având în vedere că nu va putea dispune în mod liber de ea însăși, astfel cum se prevede în art. 26 alin. (2) din legea fundamentală. De altfel, remarcăm că reglementarea procesual penală impune cerința asistenței juridice obligatorii în cazul măsurilor preventive și în cazul internării nevoluntare, care reprezintă, la rândul lor, restrângeri importante ale dreptului la libertate.

În plus, dreptul la apărare ar trebui asigurat și din perspectiva faptului că în această procedură nepublică se apreciază oportunitatea și temeinicia procedeului probator, aspecte care nu vor mai putea fi puse în discuție ulterior în cameră preliminară sau în fond.

III. Procedura examinării fizice când există urgență și nu s-a obținut consimțământul scris al persoanei – încălcarea dreptului la viață privată și a principiului proporţionalităţii restrângerii exercitării unor drepturi

Considerăm că procedura prevăzută de art. 190 alin. (5) respectiv „În cazul în care persoana examinată nu îşi exprimă în scris consimţământul şi există urgenţă, iar obţinerea autorizării judecătorului în condiţiile alin. (4) ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor, organul de urmărire penală poate dispune, prin ordonanţă, efectuarea examinării fizice. Ordonanţa organului de urmărire penală, precum şi procesul-verbal în care sunt consemnate activităţile desfăşurate cu ocazia examinării fizice sunt înaintate de îndată judecătorului de drepturi şi libertăţi.” încalcă prevederile constituționale și convenționale care reglementează dreptul persoanei de a dispune de ea însăși și dreptul la viață privată.

Potrivit art. 26 alin. (2) din Constituție, „Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.”.

Conform art. 53 din Constituţie: „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune […]; (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”.

A. În ceea ce privește necesitatea ca măsura restrictivă să fie prevăzută de lege, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în sensul că noțiunea nu se referă doar la existența unui act normativ, ci și la calitatea lui. Mai precis, acesta trebuie să fie accesibil pentru persoanele interesate și să fie previzibil în ceea ce privește efectele sale.[7]

Analizând dispozițiile art. 190 C. proc. pen., se observă că norma nu determină în mod clar cine sunt destinatarii ei. Astfel, art. 190 alin. (2) face trimitere doar la „persoana care urmează a fi examinată”, însă este o precizare circulară care nu oferă nicio clarificare. În același text se prevede însă că judecătorul de drepturi și libertăți va suplini consimțământul persoanei dacă „măsura este necesară pentru stabilirea unor fapte sau împrejurări care să asigure buna desfășurare a urmăririi penale ori pentru a se determina dacă o anumită urmă sau consecință a infracțiunii poate fi găsită pe corpul sau în interiorul corpului acesteia”.

Cu toate că sintagma pare să restrângă cercul persoanelor față de care s-ar putea lua această măsură, apreciem că este doar o aparență. Astfel, noțiunea de „fapte sau împrejurări care să asigure buna desfășurare a urmăririi penale” este cel puțin la fel de generală și imprecisă, lăsând loc posibilității unei aplicări arbitrare. Mai mult, potrivit art. 190 alin. (4) C. proc. pen., persoana interesată nu are posibilitatea să invoce eventuale critici în acest sens, întrucât procedura se desfășoară în camera de consiliu, fără citarea și participarea ei.

Procedura prevăzută de art. 190 alin. (5) C. proc. pen. este susceptibilă de aceleași critici pentru că aprecierea asupra acestor sintagme oricum imprecise nu îi mai revine instanței, ci organului de urmărire penală.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că prelevarea de mostre ADN într-un dosar penal a încălcat dreptul la viață privată al reclamatului pentru că măsura era prevăzută într-o lege care nu era previzibilă sub aspectul efectelor potențiale pe care le poate produce.[8]

Așadar, prevederea criticată nu îndeplinește cerințele calitative ale unei norme care restrânge exercițiul unui drept fundamental, fiind inadmisibil ca o astfel de reglementare generală să se adreseze unor destinatari care sunt practic imposibil de determinat.

B. Având în vedere faptul că desfăşurarea instrucţiei penale este unul din scopurile care, potrivit art. 53 alin. (1) din legea fundamentală, poate legitima restrângerea dreptului la viață privată, constituționalitatea procedurii de la art. 190 alin. (5) C. proc. pen. trebuie verificată prin prisma criteriilor necesității și proporționalității.

În ceea ce privește restrângerea dreptului la viață privată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului verifică dacă motivele care o justifică sunt suficiente și relevante și dacă principiul proporționalității a fost respectat. Mai mult, legislația națională trebuie să le ofere particularilor garanții adecvate și eficiente împotriva abuzului. De asemenea, instanța de la Strasbourg are în vedere și circumstanțele fiecărui caz, analizând, printre altele, temeiul necesar pentru a le dispune, autoritățile competente să le autorizeze, implementeze și să le supravegheze, dar și remediile prevăzute de legislația națională.[9]

De asemenea, în ceea ce privește art. 53 alin. (2) din Constituție, în literatura de specialitate s-a apreciat că „proporționalitatea presupune o relație justă și rezonabilă între mijloacele utilizate de autoritatea statală și scopul pentru care ele sunt puse în acțiune.[10]

Astfel, plecând de la dezideratele evidențiate anterior, se impune analiza dispozițiilor art. 190 alin. (5) C. proc. pen., care reglementează procedura examinării fizice atunci când există urgență și nu s-a obținut consimțământul persoanei.

În primul rând, apreciem că reglementarea competenței organelor de cercetare penală de a dispune examinarea fizică în această situație nu este justă și rezonabilă în raport de consecințele produse în sfera exercitării drepturilor fundamentale. Astfel, atunci când situația nu reclamă urgență, procurorul este cel care formulează și înaintează cererea judecătorului de drepturi și libertăți. De asemenea, tot procurorul este unicul organ competent să propună sau să ia alte măsuri restrictive de drepturi, cum sunt măsurile preventive și măsurile asiguratorii.

Prin urmare, apreciem că simplul fapt al existenței unei situații de urgență nu justifică în mod suficient învestirea organului de cercetare penală cu competența de a dispune cu privire la exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale.

Mai mult, cu toate că acest mijloc de probă este supus validării judecătorului de drepturi și libertăți, art. 190 alin. (5) prevede că ordonanța prin care s-a dispus examinarea fizică și procesul-verbal în care s-au consemnat activitățile i se trimit acestuia „de îndată”. Or, și această formulare este caracterizată de imprecizie și imprevizibilitate, nefiind aptă să asigure efectuarea verificărilor cu celeritate.

Prin urmare, cu toate că intenția legiuitorului a fost în sensul asigurării celerității acestei proceduri, este evident că neprecizarea unui termen concret are neajunsuri importante, iar în practică acest termen este interpretat diferit.

Așadar, apreciem că deși măsura prevăzută la art. 190 alin. (5) urmărește un scop legitim, ea nu satisface condiția proporționalității și necesității. Mai exact, ansamblul reglementării nu oferă suficiente garanții eficiente că măsura nu va fi luată arbitrar și că procedura se va desfășura cu celeritate.

De asemenea, norma criticată nu face nicio distincție în funcție de motivul pentru care nu s-a obținut consimțământul persoanei. Astfel, apreciem că persoana care nu dorește să își dea consimțământul este într-o situație sensibil diferită de cea care se află în imposibilitate factuală de a se exprima. Într-o atare situație se află, de pildă, persoanele care au fost implicate într-un accident rutier și care, fiind în stare de inconștiență, nu și-au exprimat consimțământul pentru că erau intubate.

Aplicarea unui tratament uniform în situații diferite încalcă principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii, care reprezintă, de altfel, și o condiție necesară pentru instituirea unor măsuri restrictive de drepturi. În acest sens, Curtea Constituțională a precizat în Decizia nr. 256/1997 că „Atât doctrina, cât și în jurisprudența constituțională se subliniază constant că principiul egalității nu presupune uniformitate, deci ca toate situațiile să fie tratate în același fel, astfel că la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, iar la situații diferite poate exista un tratament diferit. Principiul egalității nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu persoane care se află în situații diferite.

Așadar, considerăm că prin actuala reglementare nu s-a delimitat un echilibru just și rezonabil între procedeul probator și scopul pentru care a fost instituit. Pe de-o parte, examinarea fizică desfășurată potrivit art. 190 alin. (5) nu oferă suficiente garanții împotriva unei aplicări arbitrare, și, pe de altă parte, procedura validării de judecătorul de drepturi și libertăți nu compensează aceste neajunsuri, întrucât nu se desfășoară în condiții de publicitate și contradictorialitate.

IV. Concluzii

Unul din aspectele particulare ale examinării fizice atunci când nu s-a obținut consimțământul persoanei examinate constă în faptul că tinde să pună în discuție două drepturi fundamentale esențiale într-o societate democratică: dreptul la un proces echitabil și dreptul la viață privată. Prin urmare, autoritatea legislativă trebuie să acorde atenție sporită felului în care acest procedeu probator este reglementat, întrucât aflarea adevărului trebuie echilibrată într-un mod just și echitabil cu interesele private ale persoanei examinate, acestea din urmă fiind garantate atât la nivel constituțional, cât și convențional.

Raportat la conținutul art. 190 alin. (4), (5) și (6) C. proc. pen., apreciem că este deficitar prin prisma asigurării unor condiții minime care să garanteze protecția reală a drepturilor fundamentale ale omului. Absența egalității armelor și a caracterului adversial al procedurilor nu reprezintă numai încălcarea dreptului la un proces echitabil, dar implică, indirect, și golirea de conținut a dreptului persoanei de a dispune de ea însăși și a dreptului la viață privată. Astfel, persoana examinată nu poate argumenta faptul că procedeul probatoriu este o ingerință disproporționată în sfera drepturilor sale, ea neputând să le prezinte nici în fazele ulterioare ale procesului penal.

Ca atare, apreciem că normele procesual penale care reglementează examinarea fizică în absența consimțământului persoanei examinate ridică multiple semne de întrebare sub aspectul constituționalității.


[1] Öcalan c. Turcia, hot. din 12 mai 2005.
[2] Brandstetter c. Austria, hot. din 28 august 1992.
[3] Decizia Curții Constituționale nr. 496/2015 din 23.06.2015, publicată în M. Of. 708 din 22.09.2015.
[4] Decizia Curții Constituționale nr. 506/2015 din 30.06.2015 publicată în M. Of. 539 din 20.07.2015.
[5] Decizia Curții Constituționale nr. 243/2019 din 16.04.2019, publicată în M. Of. 429 din 30.05.2019.
[6] Decizia Curții Constituționale nr. 88/2019 din 13.02.2019, publicată în M. Of. 499 din 20.06.2019.
[7] Rotaru c. România, hot. din 4 mai 2000.
[8] Dragan Petrović c. Serbia, hot. din 14 aprilie 2020.
[9] Roman Zakharov c. Rusia, hot. din 4 decembrie 2015.
[10] E.S. Tănăsescu în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituția României. Comentariu pe articole, ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 541.


Cristian Roman, avocat asociat IORDĂCHESCU & ASOCIAȚII
Georgiana Sas, avocat colaborator IORDĂCHESCU & ASOCIAȚII

Cuvinte cheie: , , , , ,
Secţiuni: Articole, Drept penal, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL, Studii | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD