« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Neesențialitatea erorii în cazul dolului – o ipoteză justificată de anulare?
22.07.2021 | Fabian CREȚU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Fabian Crețu

Fabian Crețu

I. Introducere

Prezentul articol își propune să pună în discuție una din inovațiile Codului civil intrat în vigoare în 2011 în materia viciilor de consimțământ. Mai precis, va fi comentată opțiunea legiuitorului român contemporan de a admite anularea contractului pe temeiul dolului și în situația în care eroarea în care este indus în mod fraudulos unul dintre contractanți nu este una determinantă pentru exprimarea consimțământului, cu trimiteri către dreptul francez.

II. Dolul în vechiul Cod civil român

Potrivit art. 960 alin. (1) din vechiul Cod civil român, dolul era aceacauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat.”

Așa cum s-a arătat[1], dolul consta în orice mijloc neonest utilizat de una din părți și care era determinant pentru smulgerea consimțământului celeilalte părți la încheierea contractului (s.n. – F.C.)”.

În același sens, Profesorul Matei Cantacuzino reținea, în monumentala sa operă Elementele dreptului civil”, faptul că fie eroare, fie dol, fie violență, viciul invocat nu poate să dea loc de desființarea tăriei și eficacității juridice a actului de voință, decât dacă se dovedește că fie ignoranța intensă a autorului, fie manoperele frauduloase fie actele de constrângere exercitate asupra lui, au fost de așa natură încât fără de ele autorul n-ar fi vroit, n-ar fi consimțit (s.n. – F.C.).”[2]

Ceea ce se poate concluziona până acum este că, în vechea reglementare, dolul atrăgea anularea contractului numai dacă a fost determinant pentru exprimarea consimțământului, deci pentru încheierea contractului.

III. Dolul în actualul Cod civil român

Codul civil actual, prin al său art. 1214 alin. (1), prevede că voința părții este viciatăprin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.

Se observă, așadar, că legea nu mai face vorbire despre necesitatea probării caracterului determinant al erorii induse.

Dimpotrivă, în alin. următor al art. 1214 se adaugă chiar că partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială (s.n. – F.C.).”

IV. Existența unei schimbări legislative?

Înainte de toate, trebuie stabilit dacă actualul Cod civil român suprimă cerința ca eroarea indusă să fi fost hotărâtoare pentru încheierea contractului a cărui anulare, prin ipoteză, se solicită.

Astfel, vom pleca de la exprimarea art. 1214 alin. (2) care dispune fără urmă de echivoc că anularea contractului poate fi obținută și în lipsa unei erori esențiale. În alți termeni, anularea contractului în temeiul dolului poate fi dispusă și în prezența unei erori neesențiale.

Pentru a afla însă ce este o eroare „neesențială” – care ar fi suficientă pentru anularea contractului – trebuie decelat înțelesul noțiunii antonime.

Se observă că eroarea esențială nu se bucură de o definiție legală propriu-zisă, art. 1207 din Codul civil înșiruind diferitele tipuri de erori esențiale, i.e. error in corpore, error in substantiam, error in personam etc.

În pofida acestui fapt, Codul civil permite revelarea esenței acestei noțiuni.

Potrivit art. 1207 alin. (3) și (4),

Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului.

Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare. (s.n. – F.C.)”

Lecturând aceste prevederi, se deduce că esențialitatea erorii nu este altceva decât expresia rolului cauzal pe care eroarea indusă o joacă în darea consimțământului și, deci, în încheierea contractului. În alte cuvinte, eroarea este esențială numai dacă a purtat asupra unei împrejurări ce a influențat decisiv decizia unui persoane de a contracta.

Această concluzie este atestată nu doar de alin. (3) și (4), ci de art. 1207 în ansamblul său. Bunăoară, în alin. (2) se face vorbire despre eroarea esențială în contextul unor reprezentări greșite asupra unor aspecte (privind identitatea cocontractantului, calitatea obiectului prestației etc.) în absența cărora contractul nu s-ar fi încheiat.

Așa fiind, dacă eroarea esențială poartă asupra unor elemente determinante pentru încheierea contractului, ar rezulta în mod firesc ca cea neesențială să privească chestiuni ce nu au influențat încheierea convenției.

Fără a pune încă în discuție dacă opțiunea legiuitorului este sau nu justificată, credem că actualul Cod civil nu lasă loc de interpretare, contractul putând fi anulat și pentru o eroare nedecisivă, atât timp cât este indusă în mod deliberat de către celălalt cocontractant sau, după caz, de către un terț cu știința sau de conivență cu cocontractantul neînșelat.

Am socotit necesar să facem aceste precizări, întrucât există autori[3], chiar și sub imperiul actualei reglementări, care persistă în a susține necesitatea probării caracterului determinant al erorii provocate pentru anularea contractului viciat. De notat că și jurisprudența identificată de noi împărtășește această teză.[4]

În sprijinul supraviețuirii cerinței, se aduc[5] atât argumente de drept comparat –nicio reglementare națională sau internațională în materie nu îngăduie așa ceva (anularea contractului pentru un dol nedeterminant – n.n., F.C.)”  – cât și distincții operate sub vechea legiuire, mai precis cea dintre sfera erorilor provocate și sfera erorilor spontane, cea dintâi fiind considerată mult mai generoasă: „spre deosebire de eroarea spontană, eroarea provocată prin dol nu se restrângea doar la substanța obiectului contractului sau persoana cocontractantului, fiind suficientă orice eroare, chiar și numai asupra valorii sau motivelor, decisiv fiind doar ca aceasta să fie determinantă pentru darea consimțământului.[6]

În ceea ce privește afirmația că alte reglementări statale sau internaționale nu permit anularea contractului pe temeiul unei erori nedeterminante, credem că o atare susținere nu este de natură să combată propriu-zis teza opusă, fiind mai degrabă o observație sub aspectul caracterului insolit al reglementării actualului Codul civil român. De altfel, securitatea juridică a circuitului civil (incluzând securitatea raporturilor contractuale) nu este protejată uniform de legiuitorii naționali și internaționali.

Pentru a răspunde celui de-al doilea argument, vom analiza cele vehiculate în spațiul juridic francez.

Într-adevăr, în dreptul francez, se realizează o diferențiere netă între erorile specifice viciului omonim de consimțământ, pe de-o parte, și erorile „dolosive”, pe de altă parte. Astfel, în vreme ce eroarea neprovocată poate atrage aneantizarea retroactivă a raportului contractual doar dacă poartă asupra calităților esențiale ale prestației sau asupra calităților esențiale ale persoanei, erorile dolosive nu sunt cantonate doar la acestea din urmă, putând fi vorba și de erori valorice sau asupra motivelor contractului.[7]

Cum sugestiv s-a reliefat[8], indiferente atunci când sunt spontane (eroarea asupra valorii sau motivelor, n.n. – F.C.), aceste erori devin o cauză de nulitate a contractului dacă își au originea în înșelătoriile cocontractantului”.

Potrivit art. 1132 din Codul civil francez[9], exceptând cazul când este nescuzabilă, eroarea de drept sau de fapt reprezintă o cauză de nulitate a contractului atunci când poartă asupra calităților esențiale ale prestației datorate sau ale cocontractantului (s.n. – F.C.).”[10]

Noua formă a art. 1139 vine și consacră ceea ce se admitea și înainte de reformarea Codului civil francez, și anume că eroarea care rezultă dintr-un dol este o cauză de nulitate chiar și atunci când ar purta asupra valorii prestației sau asupra unui simplu motiv al contractului.[11]

Revenind, notăm că distincția pe care dreptul francez o face și astăzi între erorile neprovocate și cele dolosive era pe deplin valabilă sub imperiul vechiului Cod civil român, care, prin al său art. 954, statua nulitatea contractului pe temeiul erorii doar atunci când deformarea realității purta asupra substanței obiectului convenției sau asupra persoanei cu care s-a contractat, cu condiția ca, în acest din urmă caz, aprecierea calităților persoanei să fi reprezentat cauza principală a contractării.

Lucrurile stau însă diferit odată cu adoptarea actualului Cod civil român, întrucât legiuitorul contemporan a înțeles să extindă sfera erorilor neprovocate ce ar putea antrena anularea contractului.

Spre deosebire de vechiul Cod civil român, precum și în opoziție cu Codul civil francez, eroarea neprovocată, ca viciu de consimțământ, nu mai este actualmente mărginită.

În acest sens, art. 1207 alin. (2) enunță o serie nelimitativă de erori esențiale:

1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;

2. când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat;

3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat. (s.n.-F.C.)”

Totodată, și interpretarea a contrario a alin. (4) al art. 1207, ce prevede că eroarea asupra simplelor motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare”, converge spre aceeași concluzie, anume că, de lege lata, eroarea esențială poate purta asupra oricăror aspecte, chiar și asupra simplelor motive ale contractului.

De altfel, nu suntem primii care o afirmă, existând deja voci în peisajul juridic românesc[12] care au reținut, cu just temei spunem noi, că enumerarea din art. 1.207 alin. (2) C. civ. ar fi nelimitativă, sfera erorii – viciu de consimţământ în noua reglementare fiind astfel mult mai largă decât în reglementarea anterioară (s.n. – F.C.)”.

Or, câtă vreme astăzi eroarea spontană, ca viciu de consimțământ, este înțeleasă atât de larg, putând purta practic asupra oricăror elemente, distincția între sfera erorilor spontane și a celor dolosive, regăsită încă în dreptul francez, nu mai are nicio noimă sub imperiul actualului Cod civil român.

În consecință, argumentul sus-menționat prin care se făcea trimitere la această distincție pentru a găsi o explicație art. 1214 alin. (2) din actualul Cod civil român nu poate fi primit, diferențierea devenind desuetă.

Nu în ultimul rând, se cuvine menționat și că în Codul civil francez există o prevedere expresă, aplicabilă tuturor viciilor de consimțământ, deci și dolului, prin care se instituie necesitatea dovedirii caracterului decisiv al erorii/dolului/violenței pentru a fi în prezența unor vicii de consimțământ, apte să conducă la anularea contractului. Ne referim la art. 1130 din Codul francez, care prevede în al său alin. (1) că eroarea, dolul și violența viciază consimțământul atunci când sunt de asemenea natură încât, în absența lor, una dintre părți nu ar fi contractat sau ar fi făcut-o în condiții substanțial diferite[13]. Lipsa unei dispoziții corespondente în dreptul pozitiv român ar putea constitui încă un argument în sensul inexistenței cerinței dovedirii caracterului determinant al erorii provocate.

Opțiunea legiuitorului civil de a se îndepărta de vechea reglementare a dolului, prin renunțarea la cerința caracterului determinant al erorii, rezultă nu doar din interpretarea literală a prevederilor legale în materie, ci și din remanierea semnificativă a instituției erorii spontane – viciu de consimțământ – prin extinderea conținutului său.

Acestea fiind spuse, ne raliem autorilor[14] care susțin că, odată cu intrarea în vigoare a noului Codului civil român în 2011, a fost suprimată cerința caracterului determinant al erorii induse pentru a obține anularea contractului în temeiul dolului.

V. Reflecții asupra noii reglementări. Consecințele viziunii „inovative” a legiuitorului român

Faptul că ne alăturăm părții din doctrină care consideră că instituția dolului a fost modificată odată cu intrarea în vigoarea a Codului civil actual nu semnifică și că aprobăm modificarea realizată, dimpotrivă. Soluția spre care a optat legiuitorul civil român este criticabilă din mai multe puncte de vedere.

În primul rând, a permite anularea contractului pentru erori induse asupra unor elemente ce nu au determinat darea consimțământului este de natură să bulverseze securitatea juridică a circuitului civil, mai exact componenta sa dinamică[15], care asigură eficacitatea tranzacțiilor.

Neglijarea și chiar periclitarea securității juridice, cauzate de această modificare legislativă, sunt cel mai probabil justificate de către legiuitor de nevoia de a sancționa orice fraudă comisă, fără excepții. Nu trebuie uitat că dolul prezintă o natură juridică duală[16]: (i) faptă ilicită – concepție tributară dreptului roman – și (ii) viciu de consimțământ. Astfel, pare că intenția legiuitorului a fost aceea de a conferi contractantului înșelat asupra unor elemente nedeterminante un remediu legal mult mai energic decât simpla angajare a răspunderii civile delictuale a părții de rea-credință, după cum se admitea în vechea reglementare prin opoziția dol principal – dol incident[17].

Cu toate acestea, suntem de părere că sancționarea mai energică a dolului nedeterminant nu se justifică. Fără îndoială, orice fraudă se impune a fi reprimată și sancționată, însă, în ceea ce privește alegerea celei mai potrivite sancțiuni, legiuitorul trebuie să pună în balanță gravitatea faptei ilicite, reflectată prin consecințele sale, pe de-o parte, și efectele aplicării sancțiunii proiectate, pe de altă parte, astfel încât să poată identifica un just echilibru între drepturile și interesele implicate. Cu referire la dol, legislatorul ar fi trebuit să urmărească echilibrarea interesul privat (al părții înșelate) cu cel general, care comandă asigurarea securității juridice dinamice prin împiedicarea anulării contractelor pentru motive minore.

Or, prin această „inovație”, legiuitorul a instituit o sancțiune vădit disproporționată. Exemplificarea este necesară:

A vinde lui B un teren în comuna X la prețul Y. A intenționa de ceva vreme să-l vândă, cu mult timp înainte de a-l întâlni pe B. De asemenea, toți locuitorii comunei X aveau cunoștință de patriotismul local[18] al lui A, precum și de faptul că era dispus să vândă la un preț inferior valorii de piață a imobilului (diferența de preț nu era semnificativă, ci doar de 5%), cu condiția ca achizitorul să locuiască în aceeași comună. Aflând aceasta și dorind să obțină acea diminuare de preț, B s-a prezentat în fața lui A drept consătean, creând aparența că locuiește în comuna X: a frecventat în repetate rânduri locurile publice din comună în momentele în care se afla și A prin preajmă; a convins și câțiva vecini de-ai lui A să-i confirme „acoperirea”. Zis și făcut. A îi vinde imobilul la un preț de 95% din valoarea de piață a terenului. Ulterior, află că B l-a înșelat, acesta nelocuind niciodată în comuna X. Combinațiile de mijloace legale pe care le are A la dispoziție potrivit Codului civil actual ar fi (i) anularea contractului + daune-interese (dacă poate proba un prejudiciu), (ii) doar anularea contractului (dacă nu poate proba un prejudiciu), (iii) doar daune-interese (pentru obținerea „reducerii” de 5% din preț pe care i-o făcuse lui B) dacă nu dorește și desființarea contractului.

Exemplul anterior reflectă lipsa de fundament a acestei modificări legislative. Acordarea daunelor-interese, care ar fi acoperit reducerea de 5% făcută de A în considerarea pretinsei calități de consătean al lui B, ar fi fost un mijloc mai mult decât satisfăcător pentru sancționarea faptei ilicite a cocontractantului de rea-credință. În absența înșelătoriei, contractul de vânzare s-ar fi încheiat oricum, doar că la un preț ușor majorat.

O altă critică ce ar putea fi adusă rezidă în faptul că o atare soluție nu este regăsită în vreun alt sistem de drept național ori reglementare nestatală[19], astfel încât scepticismul manifestat față de eficacitatea unei asemenea soluții este pe deplin justificat.

S-ar putea ridica întrebarea dacă, în contextul legislativ actual, există posibilitatea de a împiedica anularea contractului, atunci când aceasta este solicitată pentru inducerea unei erori asupra unui element nedecisiv pentru încheierea contractului?

Am fi tentați să răspundem afirmativ. Astfel, textul legal de referință l-ar reprezenta art. 1212 din Codul civil (intitulat Invocarea erorii cu bună-credință), care prevede că „partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exigenţelor bunei-credinţe”. Această dispoziție este aplicabilă și dolului, având în vedere că dolul implică necesarmente o eroare, particularitatea fiind doar că aceasta din urmă nu este spontană, ca în cazul erorii – viciu de consimțământ, ci este indusă în mod deliberat.

Art. 1212, care nu reprezintă altceva decât o reflectare particulară a unui principiu de aplicabilitate generală – acela al exercitării drepturilor și executării obligațiilor civile cu bună-credință[20] – ar putea da naștere însă unei alte dileme: dacă partea care înțelege să solicite anularea invocând o eroare nedeterminantă ar putea fi considerată ca acționând contrar exigențelor bunei-credințe? … dacă nu cumva buna-credință[21] ar dicta ca partea înșelată să se mărginească la solicitarea unor remedii echitabile și proporționale, cum ar fi acela de a solicita daune-interese?

Cu siguranță că unei asemenea apărări i s-ar putea reproșa faptul că însuși dreptul pozitiv conferă contractantului înșelat dreptul de a cere anularea contractului în ipoteza în care frauda ar purta asupra unui element nedeterminant pentru exprimarea consimțământului, astfel încât a admite de plano că exercitarea dreptului de a cere anularea contractului pe temeiul unui dol nedecisiv ar fi contrară bunei-credințe ar echivala cu aneantizarea modificării operate de legiuitor, deci cu lipsirea de orice aplicabilitate a art. 1214 alin. (2) din Codul civil.

VI. Concluzii

De lege lata, distincția dol principal – dol incident nu își mai are rostul[22], ambele tipuri de doluri fiind apte să atragă anularea contractului viciat. Discuția principială subzistă. Anume, dacă se justifică o asemenea soluție și dacă, nu cumva, modificarea realizată va produce mai multă insecuritate decât dreptate[23].

În ceea ce ne privește, credem că se impune reinserarea cerinței ca eroarea indusă să fie decisivă pentru a obține anularea contractului, cu particularitatea ca această cerință să fie înțeleasă mai larg caracterul determinant al erorii provocate să semnifice nu doar că victima nu ar fi contractat în absența fraudei, ci și că ar fi făcut-o, dar în condiții substanțial[24] diferite, după modelul Codului civil francez.


[1] D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol.1. Vânzarea și schimbul, Ediția a 2-a revizuită, Hamangiu, 2017, p. 287
[2] M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ediție îngrijită de Gabriela Bucur și Marian Florescu, All Educational, p. 61
[3] A se vedea, cu titlu exemplificativ, D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol.1. Vânzarea și schimbul, Ediția a 2-a revizuită, Hamangiu, 2017, p. 301-302; P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ediția a 2-a revizuită, Hamangiu, 2017, pp. 359-360; C. Paziuc, Tăcerea este de aur? Despre îndatorirea de informare ca premisă a dolului prin reticenţă, Revista Română de Drept Privat nr. 1 din data de 28 februarie 2019
[4] Exemplificativ, a se vedea Judecătoria Satu Mare, Sentința civilă nr. 2171 din 17 iunie 2021; Judecătoria Sectorul 3 București, Sentința civilă nr. 6771 din 16 iunie 2021; Tribunalul Neamț, Decizia civilă nr. 1524 din 16 decembrie 2020; Tribunalul Maramureș, Decizia civilă nr. 79 din 22 februarie 2017 (consultate pe www.sintact.ro)
[5] D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol. 1. Vânzarea și schimbul, Ediția a 2-a revizuită, Hamangiu, 2017, p. 301
[6] Ibidem, p. 296-297
[7] F. Terré, P. Simler, Y. Lequette, F. Chénedé, Droit civil. Les obligations, 12e édition, Dalloz, 2019, p. 342; M. Fabre-Magnan, Droit des obligations. Tome 1, Contrat et engagement unilatéral, 5e édition, Presses Universitaires de France, 2019, p. 437; B. Fages, Droit des obligations, 8e édition, LGDJ, 2018, p. 118
[8] F. Terré, P. Simler, Y. Lequette, F. Chénedé, Droit civil. Les obligations, 12e édition, Dalloz, 2019, p. 342
[9] Considerăm util a menționa că, în anul 2016, Codul civil francez a fost reformat în mod semnificativ prin Ordonanța din 10 februarie, reforma purtând asupra dreptului contractelor și regimului general al obligațiilor, remanierea desăvârșindu-se în 2018, prin adoptarea Legii nr. 287 din 20 aprilie 2018 de ratificare a Ordonanței și prin intermediul căreia s-au mai adus o serie de modificări.
[10]L’erreur de droit ou de fait, à moins qu’elle ne soit inexcusable, est une cause de nullité du contrat lorsqu’elle porte sur les qualités essentielles de la prestation due ou sur celles du cocontractant.
[11]L’erreur qui résulte d’un dol est toujours excusable; elle est une cause de nullité alors même qu’elle porterait sur la valeur de la prestation ou sur un simple motif du contrat.
[12] C. Tăbîrță, Despre eroarea – viciu de consimţământ în noul Cod civil (I), Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 5 din 31 mai 2013
[13]L’erreur, le dol et la violence vicient le consentement lorsqu’ils sont de telle nature que, sans eux, l’une des parties n’aurait pas contracté ou aurait contracté à des conditions substantiellement différentes.
[14] A se vedea, exemplificativ, G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ediția a 2-a revizuită și adăugită, Hamangiu, 2012, p. 152; C. Popa, R. Frangeti, Eroarea și dolul în Noul Cod Civil (https://www.juridice.ro/170590/eroarea-si-dolul-in-noul-cod-civil.html);  C. Todica, Particularităţi ale reglementării viciilor de consimţământ în actualul Cod civil. Privire comparativă cu dispoziţiile Codului civil anterior. Soluţii de practică juridică europeană, Pandectele Române nr. 10 din 31 octombrie 2014
[15] Pentru o prezentare laconică a opoziției securitate statică – securitate dinamică, în contextul explicării teoriei mandatului aparent, a se vedea A. Bénabent, Droit des contrats spéciaux civils et commerciaux, 13e édition, LGDJ, 2019, p. 500
[16]  F. Terré, P. Simler, Y. Lequette, F. Chénedé, Droit civil. Les obligations, 12e édition, Dalloz, 2019, p. 335
[17] Tradițional, doctrina franceză și cea română distingeau între dolul principal și cel incident. În absența dolului principal, contractul nu s-ar mai fi încheiat, în vreme ce absența dolului incident nu ar fi antrenat neîncheierea contractului, ci doar fixarea diferită a anumitor clauze contractuale. Pentru aceste motive, dolul principal putea determina anularea contractului, în timp ce în cazul dolului incident, în absența căruia victima tot ar fi contractat, singura sancțiune recunoscută era acordarea daunelor-interese sau o reducere de preț. A se vedea M. Fabre-Magnan, Droit des obligations. Tome 1, Contrat et engagement unilatéral, 5e édition, Presses Universitaires de France, 2019, p. 440
[18] Hors sujet, pentru evidențierea unui exemplu de patriotism local greșit înțeles, a se vedea A. Pleșu, Despre patriotismul local (disponibil aici)
[19] D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol. 1. Vânzarea și schimbul, Ediția a 2-a revizuită, Hamangiu, 2017, pp. 301-302
[20] Consacrat prin art. 14 alin. (1) din Codul civil, conform căruia „orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.”
[21] Avem în vedere accepțiunea obiectivă a acestei noțiuni, înțeleasă ca normă de conduită, prin care o persoană este considerată a acționa cu bună-credință „atunci când se comportă loial față de partenerul său, fără a căuta să-l abuzeze” – M. Fabre-Magnan, Droit des obligations. Tome 1, Contrat et engagement unilatéral, 5e édition, Presses Universitaires de France, 2019, p. 110
[22] M. Floare, Reaua-credinţă precontractuală în cazul contractelor negociate, în Noul Cod civil şi în dreptul comparat, Revista Română de Drept Privat 3 din 31 martie 2012; G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ediția a 2-a revizuită și adăugită, Hamangiu, 2012, p. 150; C. Todica, Particularităţi ale reglementării viciilor de consimţământ în actualul Cod civil. Privire comparativă cu dispoziţiile Codului civil anterior. Soluţii de practică juridică europeană, Pandectele Române nr. 10 din 31 octombrie 2014
[23] Este știut că dreptul (jus est ars boni et aequi) obișnuiește să tranșeze conflicte, recurgând uneori și la soluții fondate pe pragmatism și pe ideea de a ocroti preferențial stabilitatea circuitului juridic în detrimentul unor drepturi subiective legitime, teoria aparenței în dreptul civil fiind pe deplin grăitoare în această privință.
[24] Adverbul substanțial este esențial, întrucât delimitează foarte clar cazurile în care victima dolului ar fi contractat oricum în condiții ușor diferite (cum este în cazul exemplului de mai sus privind diferența de preț de 5%), unde nu se justifică anularea, cu acele ipoteze în care partea înșelată ar fi contractat în cu totul alt mod.


Avocat Fabian Crețu

Cuvinte cheie: , , , ,
Secţiuni: Articole, Drept civil, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL, Studii | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD