« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

În memoria Avocatului, Legislatorului și Omului Răsvan Dobrescu. Repere și principii ale unei vieți și cariere
23.07.2021 | Ruxandra SIMINA, Antonie POPESCU, Răzvan CONSTANDACHE

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Ruxandra Simina

Ruxandra Simina

Antonie Popescu

Antonie Popescu

Răzvan Constandache

Răzvan Constandache

Așa cum a anunțat și portalul JURIDICE, în ziua de joi, 1 iulie 2021, la Cimitirul Bellu Ortodox, ne-am luat rămas bun[1], cu adâncă tristețe, de la Maestrul Răsvan-Mihai Dobrescu (în imaginea EvZ alăturată), Avocat – unul dintre ultimii străluciți Seniori și reprezentanți ai Vechii Gărzi a Baroului Românesc, Legislator, Om Politic și Sportiv de Performanță, apreciat pentru înalta sa ținută morală și intelectuală, care a plecat la Ceruri în zorii zilei de marți, 29 iunie a.c.

Răsvan Dobrescu s-a născut la 7 noiembrie 1932 în București, tatăl său fiind eminentul Avocat Ștefan Dobrescu (1892 – 1963) – Licențiat al Facultății de Drept a Universității din București (1916) și Doctor al Facultății de Drept a Universității din Paris (1923), un intelectual profund implicat în viața socială și politică a cetății.[2]
Familia sa l-a crescut pe regretatul Maestru „într-un profund spirit patriotic”. „Tatăl meu – rememora mai târziu acesta – a luptat la Mărășești în Primul Război Mondial ca ofițer de artilerie, după care a fost decorat și avansat.” Alături de șapte dintre unchii săi care „au luptat și ei în același război”, părintele viitorului Avocat și-a adus astfel „contribuția la înfăptuirea Marii Uniri din 1918.”[3]

Cursurile liceale le-a urmat în București, în anul 1943, Răsvan Dobrescu susținând cu brio examenul de admitere la Liceul German, iar, din toamna lui 1944, continuând aceste cursuri la Liceul Francez. După desființarea samavolnică a acestuia din urmă de către regimul stalinist, în vara lui 1948, a fost nevoit să dea admitere în anul II și să se înscrie la Liceul Economic „Nicolae Kretzulescu” (redenumit Școala Tehnică de Administrație Economică nr. 1).[4]

Încă de dinainte de absolvirea liceului, și anume din anul IV, a fost repartizat contabil la Societatea Anonimă Sovrom Construcții, din 1952 recalificându-se și angajându-se la Secția Mecanică Fină a viitoarei Uzine „Timpuri Noi”.[5]
Ulterior, până în 1956, a lucrat în mai multe unități ale cooperației meșteșugărești și la un serviciu de gospodărire locativă din Capitală.

Cu privire la cele trăite în acest dificil „obsedant deceniu”, Maestrul va scrie mai târziu: „Au fost anii cei mai urâți din viața mea. Ani de umilință, ani de tristețe, ani de suferință, dar nicidecum ani de resemnare, ci ani de așteptare a ivirii unei ocazii de a scoate capul și de a mă ridica la o poziție socială pentru care mă pregătiseră părinții mei, sau cel puțin la o poziție onorabilă.
Și încet, foarte încet, prea încet, lucrurile s-au ameliorat cât de cât. Am fost prudent, am tăcut, dar nu am cedat niciodată și nu m-am dezonorat prin vreun compromis.”[6]

În anul 1956, într-un moment[7] în care regimul a înlăturat discriminările de ordin social la concursurile de admitere în învățământul superior, a fost admis la Facultatea de Drept a Universității din București[8], pe care a absolvit-o cu redutabila Promoție 1960[9] (în imaginea alăturată din arhiva familiei Dobrescu, Maestrul alături de foștii săi colegi de grupă, Nadia și Emil Constantinescu, pe 6 octombrie 1995).

Răsvan Dobrescu a practicat scrima de performanță, activând la Cluburile Sportive „Progresul” (al Sindicatelor), „Spartac” (al Băncii Naționale)[10], Central al Armatei (CCA) / „Steaua”, „Știința” (al Universității din București) și IEFS București, cucerind multiple titluri de campion național și fiind primul spadasin distins cu titlul de Maestru al Sportului. La Cluburile „Progresul” și CCA, a fost, de altfel, și angajat pe perioada studenției, în cadrul ultimului ocupând funcția de contabil principal.

Începând cu anul 1952, Maestrul a făcut figurație în două spectacole de teatru și un film, de mare succes, cele două piese fiind puse în scenă la Teatrul Armatei (viitorul Teatru „C.I. Nottara”), iar scenele de luptă fiind regizate de antrenorul său de scrimă, Angelo Pellegrini, care era și profesor la Institutul de Teatru.[11]

Potrivit uzanțelor epocii, imediat după absolvirea Facultății a fost angajat ca jurisconsult principal la Ministerul Forțelor Armate (MFA).

Examenul de Stat l-a susținut, după angajarea ca jurist, la disciplina Drept Administrativ, cu o lucrare de diplomă coordonată de Conf. Dr. Romulus Ionescu, intitulată „Administrația de stat în domeniul forțelor armate” și pentru care a primit nota maximă.[12]

În 1963, sub îndrumarea Prof. Constantin Oprișan, a debutat în publicistica de specialitate în Revista „Justiția Nouă”, unde Profesorul era redactor, cu un articol în care a comentat și adnotat o hotărâre judecătorească civilă pronunțată în materia răspunderii comitentului.[13]

A mai ocupat tot funcția de jurisconsult principal, din februarie 1964, la Brigada Căilor Ferate, iar, din iunie 1965, la Direcția Regională CFR București, Serviciul Juridic – Biroul de cauze civile și arbitrale.

În acești ani[14], ai începutului relativei liberalizări a regimului, Maestrul s-a specializat „în problemele juridice feroviare, mai ales în cele legate de contractul de transport” și a susținut cu succes un examen de traducător autorizat de limba franceză, „atestat pentru mai multe specialități: științe juridice, beletristică, istorie, sport”.[15]

Din octombrie 1969 a lucrat pentru câteva luni în calitate de consilier juridic la Centrala Industrială a Prelucrare a Cauciucului și Maselor Plastice (CIPCMP).

În întreaga perioadă în care a activat ca jurisconsult, a avut multe succese profesionale și a fost foarte apreciat de colegi, instanțe și avocați.

Începând din iulie 1970, Răsvan Dobrescu a fost admis prin examen-concurs în avocatură, mai târziu numind această reușită ca fiind „cea mai importantă realizare a vieții” sale.

A fost repartizat la Baroul (Colegiul de Avocați, cum se numea pe atunci) Dâmbovița, în cadrul Biroului Colectiv de Asistență Juridică (BCAJ) Târgoviște, unde s-a remarcat ca un avocat pledant de mare vocație.[16]
Aici, așa cum s-a destăinuit mai târziu, a întâlnit „o atmosferă agreabilă și colegi de foarte bună calitate (…) eram încântat, și aveam motive puternice să fiu. Practicam profesia care îmi era dragă, pentru care simțeam că sunt făcut și căreia mă dedicam cu pasiune. Aveam ambiția să fac lucrări de bună calitate, cu expuneri clare și bine ordonate, care să fie scrise într-o bună limbă română. Mă străduiam ca pledoariile mele să fie convingătoare și agreabile. Mi-am impus regula unei comportări corecte în raporturile cu clienții, cu colegii și cu magistrații. Nu am acceptat niciodată să apăr pe cineva într-un proces civil, atunci când apreciam că acesta nu avea dreptate.”[17]

Maestrul a explicat și care era „imensa deosebire” între el, în calitate de avocat, „și orice judecător din timpul regimului comunist: eu, atât ca avocat cât și ca cetățean, mă comportam ca un om cu desăvârșire liber, pe când judecătorii erau supuși unui regim de constrângeri pe care niciodată eu nu l-aș fi acceptat. Dar pentru a-mi apăra această libertate și a nu fi nevoit să am o comportare potrivnică convingerilor mele, am refuzat întotdeauna să accept funcții care să fi implicat îndeplinirea politicilor statului comunist, ori relații directe cu organele de partid sau cu Securitatea, indiferent cât de bine plătite ar fi fost aceste funcții și ce alte avantaje ar fi oferit.”[18]
Din aceste considerente, Răsvan Dobrescu nu a acceptat niciodată să devină cadru universitar sau magistrat, deși aceste funcții i s-au propus în nenumărate rânduri, ori să lucreze în comerțul exterior sau afacerile externe, și a refuzat vehement, ori de câte ori i s-a propus, să se înscrie în partidul comunist.

Cu data de 1 mai 1979, după nouă ani de navetă la Târgoviște, s-a transferat în Baroul București, fiind „repartizat în BCAJ nr. 4”, având „sediul pe Bulevardul Carol” actual, ulterior transferându-se în BCAJ nr. 5 (devenit mai târziu, după reducerea de la opt la șase a sectoarelor Capitalei, nr. 4)[19], care „își avea sediul în Tribunalul Mare”.
Maestrul Dobrescu și-a încununat în acest Barou prestigioasa sa carieră avocațială[20], în care a dovedit întotdeauna fair play față de adversari și loialitate desăvârșită față de proprii clienți, sens în care considera: „Avocații sunt și trebuie să rămână buni colegi, chiar atunci când sunt adversari. Iar dacă doi avocați sunt și prieteni, dar întâmplarea face ca ei să devină adversari într-un proces, ei trebuie să-și lase prietenia la ușa instanței, iar la ieșirea din sala de judecată să-și reia relațiile amicale. În felul acesta se asigură și corectitudinea profesională, și bunele relații între colegi.”[21]

Măiastrul Răsvan Dobrescu s-a pensionat din avocatură la 1 aprilie 2006, dar, potrivit uzanței, a continuat și după această dată să-și susțină cu pasiune cauzele din dosarele în care era deja angajat, retragerea sa efectivă din activitatea avocațială având loc în anul 2010, după cinci decenii de carieră juridică prolifică.

Amintirile sale din viața personală, perioada formării profesionale, cariera juridică și cea sportivă le-a strâns în cartea “Nu te prinde lor tovarăș!” (trei volume)[22], iar pe cele din timpul serviciului militar, efectuat în perioada primilor doi ani de studenție[23], în volumul “Un civil în haină militară”, ambele apărute în anul 2015 la Editura „Scrisul românesc” din Craiova, acestea reprezentând și o veritabilă frescă a perioadei războiului și a celei comuniste din istoria României.

Imediat după 1989, Răsvan Dobrescu a activat în Partidul Național Țărănesc Creștin-Democrat (PNȚCD)[24], în care a deținut funcțiile de Secretar General Adjunct și membru supleant al Biroului de Conducere, Coordonare şi Control (1991-2000), fiind cooptat în Comitetul de Conducere începând din august 1990.
A fost, totodată, și Șeful Departamentului Juridic al Convenției Democrate Române (CDR), alianță politică din care făcea parte și PNȚCD și care a câștigat alegerile prezidențiale și parlamentare din toamna anului 1996[25] (în imaginea din arhiva familiei Dobrescu, Maestrul și fiica sa, Av. Mihaela Dobrescu[26], alături de Omul Politic Corneliu Coposu, la Ambasada Franței, în ziua de 6 octombrie 1995, după ceremonia decorării Seniorului cu Ordinul „Legiunea de Onoare”, în grad de Ofițer).

Răsvan Dobrescu a fost ales Deputat de București, pe listele CDR, în legislatura 1992-1996, în care a ocupat în Camera Deputaților funcțiile de Vicepreședinte al Comisiei juridice, de disciplină și imunități, Vicepreședinte al Comisiei de validare și, respectiv, Vicepreședinte al Comisiei speciale pentru elaborarea propunerilor de modificare și completare a Regulamentului Camerei Deputaților și a fost membru al Grupului parlamentar de prietenie cu Spania.

Pentru legislatura 1996-2000 a fost ales Senator de Olt, pe listele CDR, ocupând funcția de Președinte al Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări a Senatului României. A făcut parte din Grupurile parlamentare de prietenie cu Austria, Franța, Cipru și Slovacia.

Distinsul Maestru s-a remarcat, în ambele mandate de ales al Națiunii, ca unul dintre cei mai activi și tenace membri ai Comisiilor juridice ale Parlamentului, având inițiative și contribuții notabile[27] în ceea ce privește legislația restituirii imobilelor naționalizate / preluate abuziv de regimul comunist[28] (forma inițială a proiectului Legii nr. 10/2001, nedeturnat într-un „proiect stângist, cum a fost catalogat de către senatorul țărănist Răsvan Dobrescu”[29]), a fondului funciar – agricol și forestier, referitoare la statutul judecătorilor și procurorilor, la îmbunătățirea procedurilor parlamentare, la combaterea infracționalității, corupției și a criminalității organizate, la deconspirarea fostei Securități ca poliție politică, la acordarea drepturilor cuvenite persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă ș.a., adoptată în acea perioadă.
Legislația aferentă acestor domenii a evoluat greu în perioada de tranziție, datorită multor factori regresivi[30]. Dacă totuși s-au reușit progrese de parcurs notabile în materie, chiar precum cele ale unui automobil care se deplasează cu frâna de mână trasă, acest lucru se datorează cu prisosință și muncii legislative susținute cu dăruire de Deputatul și, ulterior, Senatorul Av. Răsvan Dobrescu.[31]

„Un adevărat atentat la independența justiției – consemnează pentru istorie Maestrul – a fost comis în mod direct de Președintele României, Ion Iliescu, care a declarat, pe la jumătatea anului 1994, că judecătorii care au admis acțiunile de revendicare ale proprietarilor de case naționalizate de regimul comunist ‘s-au pus în afara legii’. Afirmația făcută de șeful statului era atât de gravă, încât cerea o reacție imediată. La propunerea mea, susținută de domnul Președinte Coposu, Biroul de Conducere al PNȚCD a hotărât ca parlamentarii CDR să inițieze procedura de suspendare din funcție a Președintelui Ion Iliescu.
Deși era evident că Parlamentul dominat de Pentagonala Roșie nu va adopta moțiunea de suspendare, dezbaterea publică era necesară, pentru a da un semnal că există forțe politice în România care susțin cu hotărâre independența justiției.”[32]

Iată, spre exemplu, în continuare, cât de pilduitor apare pentru legiuitorii de azi modul corect și generos în care Deputatul Avocat Răsvan Dobrescu definea sporul de stabilitate, numit mai târziu de fidelitate, al magistraților, în luarea sa de cuvânt din cadrul dezbaterilor Camerei Deputaților din ședința de Plen din 16 aprilie 1996, cu riguroasa și impecabila sa logică juridică, talentul său oratoric memorabil și vocea sa ușor graseiată inconfundabilă: „Acest spor de stabilitate are menirea de a evita exodul judecătorilor, în speță, al judecătorilor de la Curtea Supremă de Justiție, în alte profesiuni. Și cea mai curtată dintre aceste profesiuni este avocatura. (…) Eu sunt de părere că sporul de stabilitate trebuie acordat pentru vechimea în magistratură şi nu în orice funcție juridică. Pentru că eu, ca avocat, recunosc că dacă ar fi să intru acum în magistratură nu aș putea să fiu de la început un bun magistrat. A fi magistrat este totuși altceva, există o dificultate de acomodare de la o profesiune la cealaltă, după cum și pentru magistrați există o dificultate de acomodare atunci când intră în magistratură. De aceea eu cred că acest spor trebuie să fie menținut (…) așa cum este în textul proiectului de lege, pentru vechimea în magistratură, și nu pentru vechimea în funcții juridice, în general. (…)
Potrivit legii, menirea mea de avocat nu este de a face dreptate, această menire o are în exclusivitate judecătorul. (…) Menirea mea ca avocat (…) este să apăr drepturile și libertățile clientului meu, cu mijloace legale. Dreptate face judecătorul și de aceea judecătorul trebuie respectat în statutul său social.”

În același registru, amintim că la dezbaterile din 18 septembrie 1996, desfășurate tot în Plenul Camerei Deputaților, Maestrul Răsvan Dobrescu a susținut o declarație premonitorie cu privire la proiectul Legii privind controlul averii demnitarilor: „Vom vota în favoarea acestei legi pentru că unul din fenomenele cele mai grave ale societății românești în momentul de față, poate cel mai grav fenomen, este cel al corupției. Și această corupție devine cu atât mai gravă cu cât ea este practicată de către demnitari ai statului, de către magistrați și de către funcționari publici.
Este imperios necesar ca fenomenul corupției să fie limitat în România, iar în privința persoanelor vizate de această lege, atât cu privire la demnitari, cât și cu privire la magistrați și la funcționarii publici, el să fie complet eradicat în timpul cel mai scurt! Este o condiție esențială a regenerării morale a societății românești!”

Fiind invitat să participe, în calitatea sa de Președinte al Comisiei Juridice a Senatului, la Conferința de presă a PNȚCD din 12 iunie 2000, Senatorul Dobrescu a făcut câteva comentarii, așteptate de public, asupra proiectului Legii privind restituirea imobilelor abuziv confiscate după 6 martie 1945, proiect la al cărui întreg proces de elaborare a avut o importantă contribuție și care se afla la acel moment în dezbaterea Senatului.
Maestrul a reliefat faptul că adoptarea acestui proiect legislativ reprezenta una dintre cele mai importante obligații asumate de țara noastră în fața Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, în baza Rezoluției nr. 1123/ 24 aprilie 1997 a APCE, prin care s-a fixat un termen de 1 an pentru intrarea în vigoare a respectivei Legi, dar și a altora considerate importante.
A mai precizat că proiectul se referea la toate bunurile imobile, indiferent de natura lor, iar ca mod de reparație se preconiza în principal restituirea lor în natură, acolo unde era posibil, iar unde nu se putea acest lucru erau avute în vedere alte modalități de despăgubire: prin titluri de stat, servicii și, în ultimă instanță, o despăgubire bănească[33] (în imaginea de față, din arhiva „Dreptatea”, Răsvan Dobrescu – în dreapta fotografiei – alături de colegii din Conducerea PNȚCD de atunci: în ordine, Mircea Popa-Zlatna, Ion Rațiu, Gabriel Țepelea, Ion Diaconescu, Radu Vasile și Nicolae Ionescu-Galbeni).

Într-un interviu acordat scriitoarei Mariana Sipoș[34], Răsvan Dobrescu, la acel moment Deputat, evocă faptul că a propus înființarea în Camera Deputaților a două noi comisii permanente, și anume, a unei Comisii pentru relațiile cu românii din Basarabia, Bucovina de Nord și de pretutindeni[35] precum și a unei Comisii pentru sport și probleme de tineret[36], propunerile sale fiind, din păcate, respinse atunci, dar Maestrul fiind de fapt precursorul actualelor Comisii parlamentare permanente pentru comunitățile de români din afara granițelor țării, existente atât la Camera Deputaților cât și la Senat, dar și al celei pentru tineret și sport a Camerei Deputaților, la Senat existând o Comisie pentru învățământ, știință, tineret și sport.

În perioada de referință, Avocatul Dobrescu a susținut cu elocință numeroase și interesante conferințe, conținând analize pertinente pe teme legislative[37], juridice și de actualitate, în cadrul manifestărilor tradiționale organizate săptămânal de Organizația Muncitorească Centrală (OMC) a PNȚCD, acestea fiind onorate de un numeros public, ce, de regulă, în partea a doua a evenimentului intra în dialog antrenant cu oratorul.[38]

A susținut comunicări științifice foarte apreciate, și la unele dintre edițiile tradiționalei „Școli de Vară de la Câmpulung Muscel”, organizată anual de PNȚCD cu sprijinul Fundației „Hanns Seidel”.[39]

Avocatul Răsvan Dobrescu a publicat mai multe lucrări și studii de Drept Civil, cuprinzând jurisprudență relevantă adnotată și puncte de vedere doctrinare.

Unul dintre aceste studii este și cel intitulat „Recursul în anulare afectează stabilitatea raporturilor juridice civile”, publicat în anul 2002[40] și din care vom cita în continuare.
În opinia Maestrului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului „proclamă dreptul la un proces echitabil ca pe unul dintre drepturile fundamentale ale omului. De aceea, justiția are obligația să asigure tuturor justițiabililor o judecată echitabilă, finalizată în hotărâri drepte. Competența și corectitudinea judecătorilor sunt condiții desigur necesare pentru realizarea acestor scopuri. Ele nu sunt însă suficiente. Legile procesuale și organizarea instanțelor influențează și ele în bine sau în rău desfășurarea normală a proceselor și calitatea hotărârilor.
Recursul în anulare – constata autorul la acel moment – nu este decât unul din aspectele acestui ansamblu. De aceea, el nu poate fi examinat în mod independent, ci numai în corelare cu soluțiile legislative adoptate în privința a trei probleme care concură la desfășurarea și soluționarea proceselor:
1) stabilirea numărului optim de Curți de Apel;
2) stabilirea competenței materiale a instanțelor de diferite grade;
3) statutul judecătorilor Curții Supreme de Justiție.”
Maestrul constata că prin OUG nr. 138 din 2 octombrie 2000, „numărul cazurilor în care Procurorul General” al Parchetului de pe lângă CSJ putea „ataca hotărârile judecătorești irevocabile cu recurs în anulare a fost mărit de la două la patru. Cazurilor anterioare – depășirea atribuțiilor puterii judecătorești[41] și săvârșirea de infracțiuni de către judecători în legătură cu hotărârea pronunțată[42] [reglementate „prin Legea nr. 59 din 26 iulie 1993″] – le-au fost adăugate altele două: nelegalitatea esențială (art. 330 pct. 2 din… CPC) și anularea hotărârii pronunțate de instanța română atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a condamnat România pentru încălcarea unui drept sau unei libertăți fundamentale ale omului (art. 330 pct. 4 CPC).”
Prin OUG nr. 59 din 27 aprilie 2001, art. 330 pct. 2 a mai fost ‘îmbogățit’ cu încă un al cincilea caz: vădita netemeinicie.
În opinia autorului, doar reglementarea penultimului caz a fost „benefică deoarece are ca scop repararea unor grave abuzuri comise de regimul comunist”, a celorlalte cazuri dovedindu-se inutilă sau „chiar dăunătoare”.[43]
Cu privire la „încălcarea esențială a legii” și „vădita netemeinicie”, fostul parlamentar aprecia că „introducerea acestor posibilități este criticabilă” deoarece în mod „grav” și „condamnabil”:
„a) (…) permite influențarea Justiției de către puterea politică”;
„b) (…) afectează stabilitatea raporturilor juridice civile – „perturbă relațiile economice și sociale” și determină „prelungirea stării de incertitudine”;
„c) OUG 138/2000 a schimbat caracterul recursului (ordinar) din cale ordinară (…) în cale extraordinară de atac”, dar, în schimb, s-a instituit „un al 4-lea grad de jurisdicție (…) pentru a controla Justiția din punct de vedere politic”;
„d) Și mai nelogic” apare motivul „de ‘vădită’ netemeinicie. OUG 138/2000 a abrogat pct. 11 al art. 304 CPC, care permitea atacarea cu recurs (ordinar) pentru motive de netemeinicie ‘gravă’. (…) Or, din moment ce restrângi dreptul părților de a recura hotărârile pe motiv de netemeinicie, este nelogic să devii mai permisiv în privința unei căi de atac socotită superioară recursului (ordinar).”

În mod vizionar, în finalul studiului de referință citat, Avocatul Răsvan Dobrescu a avansat o serie de „propuneri menite să contribuie la o acuratețe superioară a actului de justiție, care ar produce și consecința ridicării prestigiului Justiției române”:
1) „Să se poată declara recurs în anulare numai în cazurile în care CEDO a condamnat România pentru încălcarea unor drepturi sau libertăți fundamentale, iar partea poate obține o reparație prin anularea hotărârii pronunțate anterior de instanța română”;
2) „Menținerea actualelor competențe materiale ale instanțelor”;
3) „Reducerea numărului Curților de Apel”, în contextul în care actualmente „cele mai multe dintre ele își exercită competența teritorială pe doar două județe”, Maestrul considerând că doar „8 Curți de Apel ar fi suficiente. (…) Suntem în situația de a alege între comoditatea unei deplasări mai scurte a justițiabililor și hotărâri judecătorești de o calitate superioară.”;
4) „Acordarea inamovibilității pe viață judecătorilor CSJ” – care la acel moment erau „inamovibili pe doar 6 ani”;
5) „Schimbarea denumirii CSJ în ‘Înalta Curte de Casație și Justiție'”.

De la înființarea, în anul 1996, a Fundației „Corneliu Coposu”, Maestrul s-a numărat printre membrii activi ai acesteia.
A participat la Conferința „Corneliu Coposu – Președintele PNȚCD”, organizată, la 27 mai 2014, de Clubul PNȚ în Sala Media a Teatrului Național din București, cu prilejul Centenarului nașterii marelui Om Politic (imaginea Agerpres alăturată).
A fost contributor la volumul colectiv „Seniorul Corneliu Coposu”, apărut cu același prilej și în același an, la Editura Humanitas, acesta fiind coordonat de Tudor Călin Zarojanu și Cristian Fulger, capitolul „Urmașul lui Iuliu Maniu”, din Partea I, intitulată „Amintiri”, a cărții, purtând semnătura lui Răsvan Dobrescu.[44]

Totodată, în toți acei ani, Maestrul a constituit o prezență activă și apreciată în presa scrisă și în mass-media audio-vizuală.[45]

Ca o recunoaștere a meritelor sale deosebite din activitatea competițională sportivă, în perioada 1993-1997 a fost desemnat Vicepreședinte al Federației Române de Scrimă.

Pentru coautoarea acestui articol a reprezentat o adevărată onoare și, mai ales, o reală plăcere să îl cunoască pe Domnul Avocat Răsvan Dobrescu și să îl aibă Maestru în timpul perioadei de stagiatură.

Prima lecție învățată de la Domnia Sa a fost una pe cât de simplă, chiar banală, pe atât de importantă, chiar esențială. Domnul Dobrescu mi-a spus astfel încă de la primele întâlniri de lucru la cabinet: „Ruxandra, în această meserie trebuie să ai răbdare.”
A avut Dreptate. Răbdarea este una dintre virtuțile ce trebuie atent gestionate în această meserie și, aș îndrăzni să extind orizontul, și în viață.

Domnul Răsvan Dobrescu a fost, de altfel, pe lângă un profesionist desăvârșit și un om de o calitate rar întâlnită, cu o corectitudine și o demnitate de neclintit și cu un simț al onoarei remarcabil. Și, foarte important, cu o energie și o dorință de viață debordante.

La încheierea activității de avocat a lăsat stagiarilor săi următorul mesaj, căruia îi alăturăm și fotocopia formatului său original, olograf, cu scrisul impecabil și ordonat și cu ortografia în stil livresc ale Maestrului, considerând că este necesar să vi-l împărtășim, aceasta fiind pentru noi o datorie de onoare:

„La început, nu știați să zburați.
Și v-am învățat eu.
Am făcut-o cu toată dragostea
Și cum m-am priceput mai bine.

Acum zburați frumos și lin
Și zborul vostru-i majestuos.
Privindu-vă, sunt încântat.

Vă urez din toată inima
Să zburați mai sus și mai frumos
Decât am zburat eu.

Și să nu uitați:
Învățați-i și pe alții să zboare frumos
Numai atunci vă veți fi făcut datoria.

Răsvan Dobrescu”

Ne exprimăm încă o dată profunda compasiune față de colega noastră, Doamna Avocat Mihaela Dobrescu, fiica regretatului Maestru, Doamna Doctor Cătălina Dobrescu[46], soția acestuia, și întreaga familie îndurerată și îndoliată, în fața acestei grele și ireparabile pierderi pentru cei dragi și apropiați și pentru lumea noastră juridică!

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Maestrul Răsvan Dobrescu și veșnică să-i fie pomenirea!


[1] După slujba de înmormântare, oficiată la Biserica Cimitirului Bellu de un sobor de trei preoți, personalitatea, noblețea și meritele regretatului Maestru Răsvan Dobrescu au fost evocate de Av. Antonie Popescu – membru al Baroului București și al Fundației „Corneliu Coposu”, Roxana Scarlat-Bârlădeanu – Secretar General al Federației Române de Scrimă – și Av. Ruxandra Simina – din Baroul București, care a făcut parte, totodată, din ultima serie de stagiari a Maestrului.
[2] Tatăl Maestrului a fost „membru al Partidului Țărănesc al lui Ion Mihalache din 1922, fost candidat al Partidului Național Țărănesc (PNȚ) în alegerile din 1937 și 1946″, în județul Teleorman – fiind sprijinit în ultima campanie electorală și de către fiul său.
A suportat persecuții politice, fiind exclus din Barou în ianuarie 1947, naționalizându-i-se abuziv mai multe imobile și având numeroase rude date afară din serviciu, arestate și condamnate pentru activitatea și convingerile patriotice și anticomuniste ale acestora: „Bogată a fost și represiunea comunistă împotriva familiei mele: trei unchi și trei veri ai mei au fost condamnați politic la pedepse între 2 și 18 ani. Unul dintre ei, Generalul Ion Sichitiu, membru al Comitetului Executiv PNȚ, a fost condamnat la 10 ani temniță grea și a plătit cu viața, fiind ucis de un gardian la Aiud.” („Interviu cu Deputatul Răsvan Dobrescu” – în „Dreptatea” – Periodic al PNȚCD – Seria a V-a, nr. 71 – martie 1995 – p. 16).
„În anul 1952, au fost arestați doi unchi ai mei. Fratele mamei, Ștefan Moțoiu, (…) care, înainte de război, fusese ales de două ori Primarul Ploieștiului și îndeplinise și funcția de Președinte al Camerei de Comerț a județului Prahova. Celălalt, Georgică Iosifescu, căsătorit cu sora mai mică a mamei (…), a fost (…) Deputat liberal de Prahova. (…) Nu au fost judecați, ci au fost condamnați administrativ la 2 ani, pe care i-au executat la Canal. După ce au ieșit, li s-au impus domiciliu obligatoriu, în care Onkel Georgică a și murit în 1958, în satul Izvoarele din județul Prahova.” (Răsvan Dobrescu – “Nu te prinde lor tovarăș!” – Ed. „Scrisul românesc”, Craiova, 2015 – vol. I, p. 140).
[3] Unul dintre acești unchi, Generalul Sichitiu, „singurul care a fost ofițer activ, a fost avansat până la gradul de general de corp de armată și a fost șeful Marelui Stat Major al Regatului României.” (Răsvan Dobrescu – “Un civil în haină militară” – Ed. „Scrisul românesc”, Craiova, 2015 – Colecția „Epica” – p. 128).
[4] R. Dobrescu – “Nu te prinde…” – op. cit. – v. I, pp. 110-113.
[5] Maestrul își amintea cum, în acea epocă în care trebuia să facă față atât obligațiilor serviciului cât și unor angajamente sportive și artistice – la care urmează să ne referim, a fost „anchetat de Miliție și de Procuratură ca urmare a ‘dezertării'” sale din această uzină, „anchetă finalizată cu NUP” (R. Dobrescu – „Un civil…” – op. cit. – pp. 7-8).
[6] R. Dobrescu – „Nu te prinde…” – op. cit. – v. II, p. 166.
[7] Acest moment de relaxare, datorat „spiritului Genevei„, a fost evocat recent, într-o impresionantă rememorare a anilor de studenție, și de către Prof. Dr. Emerit Nicolae Popa, fostul coleg de Promoție al Maestrului: „Anul 1956 a fost unul special din punctul de vedere al înscrierii candidaților la examenul de admitere în sensul că s-a organizat pentru prima dată după 1948, anul reformei învățământului, un atare examen ‘la liber’ – fără să existe condiții suplimentare la înscriere (origine socială, apartenență politică a părinților, ocupația etc.).”
[8] Făcând o retrospectivă a anilor de studenție, Răsvan Dobrescu i-a amintit în memoriile sale pe Profesorii de Drept Civil: Traian Ionașcu – „coleg de doctorat cu tatăl meu, la Paris, un mare om de știință, (…) în timpul dictaturii personale a Regelui Carol al II-lea a acceptat funcția de rezident regal al ținutului Dunărea de Jos. Pentru ca apoi să se dea cu comuniștii, pe care i-a servit tot restul vieții. Iar aceștia l-au recompensat păstrându-l la catedră, desemnându-l Deputat în ‘Marea Adunare Națională’ și Președinte al Comisiei juridice a acesteia, și Director al Institutului de Cercetări Juridice [„Trebuie să subliniez că meritele sale științifice erau foarte mari.” – R. Dobrescu – „Un civil…” – op. cit. – p. 121]; Tudor Popescu; Francisc Deak – „… era sever, dar era drept. A fost un excelent profesor și un mare om de știință.”.
Dintre dascălii de la celelalte materii nu au fost uitați: Paul Gogeanu, de Istoria Generală a Statului și a Dreptului – „(…) foarte distins (…). Preda clar și metodic.”; Grigore Geamănu – „a fost membru PNȚ înainte de război, iar în anul 1937 era secretarul general al organizației PNȚ a județului Gorj”, fiind numit la sfârșitul anilor ’50 „ambasador (…) la Berna” și Aurel Cristescu – „distins și extrem de calm”, numit ulterior reprezentant la ONU, ambii de Drept Internațional Public; Camil Suciu, de Criminalistică – „nu-i suporta pe sportivi”; Constantin Tomulescu, de Drept Roman – care „avea o aversiune pentru haina militară” (R. Dobrescu – „Nu te prinde…” – op. cit. – v. I, p. 123; v. II, pp. 17, 25-27, 130; v. III, p. 171) și care, deși „era un savant de renume internațional”, „nu avea însă decât gradul de conferențiar, deoarece nu era membru de partid.”; Vasile Buta, de Drept Constituțional, denumit de comuniști „Drept de Stat”, era „lector (…) absolvent al Facultății de Științe Juridice de la Moscova (…). Se spunea în facultate că (…) îl înlăturase pe predecesorul său Nestor Prișca de la predarea cursului.” Cursul era structurat „în două părți: ‘Drept de Stat Sovietic’ și ‘Drept de Stat RPR'”; profesorul de Socialism științific – l-a acuzat la examen că susține „tezele revizioniștilor iugoslavi” (R. Dobrescu – „Un civil…” – op. cit. – pp. 34, 117-119).
[9] De asemenea, fostul absolvent elogiat de noi își amintea de următorii colegi de an din Facultate: Emil Constantinescu – viitorul Președinte al României – și Nadia Bogorin – viitoarea sa soție; Sorin Moisescu – ce a devenit consilier prezidențial, Procuror General al României și, mai apoi, Președinte al Curții Supreme de Justiție; Nicolae Popa – „bunul meu coleg”, viitorul consilier prezidențial, Președinte al Curții Constituționale a României și, ulterior al Înaltei Curți de Casație și Justiție; Sorin Amărăscu; Titi Vișan; Costel Teleagă; Andra Ghimpețeanu (R. Dobrescu – „Nu te prinde…” – op. cit. – v. II, pp. 13, 21, 27; v. III, p. 155); Doina Lazăr – „din Brașov (…), (…) am fost (…) în aceeași grupă. A fost o studentă bună și o foarte bună colegă. După absolvire, a plecat la Brașov și am aflat că a lucrat ca jurisconsult și că s-a măritat cu un procuror.”; Adriana Coman – viitoarea soție a lui Sorin Moisescu – „o fată superbă: păr blond, ochi albaștri, figură plăcută.” (R. Dobrescu – „Un civil…” – op. cit. – pp. 27, 37).
[10] Club în care a fost coleg cu viitorul actor Ștefan Tapalagă, de asemenea scrimeur de performanță (R. Dobrescu – „Nu te prinde…” – op. cit. – v. I, p. 227).
[11] Astfel, Răsvan Dobrescu a jucat în piesele: „Ion-Vodă cel Cumplit” (1952) de Laurențiu Fulga, în regia lui Ion Șahighian (din a cărui distribuție făceau parte mari nume ale scenei românești ca George Calboreanu, George Vraca, Aura Buzescu și Constantin Codrescu), „un spectacol grandios, cu un mare succes la premieră” (Virgil Brădățeanu – „Ion Șahighian – o personalitate de prim plan a teatrului românesc. Schiță biografică” – Ed. Ararat, București, 2011 – p. 130), „Cei trei muschetari” (1956), dramatizare după Alexandre Dumas de Ion Șahighian, în regia lui Gheorghe Jora (avându-i ca parteneri pe George Carabin, Constantin Codrescu, Nucu Păunescu, Nicolae Gărdescu, Gogu Trestian, Migri Avram Nicolau, Val Săndulescu, Florin Scărlătescu, Constantin Brezeanu, Coca Enescu sau Geta Cibolini), unde spectatorii vedeau „lupte spectaculoase și bătăi meșteșugite” și erau uimiți de „fantezia bogată a costumelor” (potrivit cronicii „Poezia amintirilor” de Alexandru Paleologu – Revista „Teatrul”, nr. 6, noiembrie 1956), dar și în filmul „Nepoții gornistului” (1953), ecranizare după Cezar Petrescu, în regia lui Dinu Negreanu (idem – v. I – pp. 141-142, 159-160; R. Dobrescu – „Un civil…” – op. cit. – pp. 31-32).
[12] R. Dobrescu – „Nu te prinde…” – op. cit. – v. II, p. 127.
[13] Idem – v. II, pp. 132-133.
[14] Din perioada în care a activat ca jurisconsult, Maestrul a evocat mai mulți colegi:
De la Oficiul Juridic MFA: Ioan Negrău – Șeful Oficiului; Ovidiu Teodorescu – „proaspătul meu maestru”, care „avea un suflet de aur și avea simțul umorului”; Teofil Păuceanu – „un ardelean calm și blând (…) și (…) un coleg admirabil”, cu o „comportare (…) ireproșabilă”, Gheorghe Secarin – care ulterior a lucrat în funcții de conducere în Ministerul Comerțului Exterior și în cel al Afacerilor Externe – și Ionela Ionescu – consilieri juridici;
De la Oficiul Juridic al Ministerului Transporturilor: Paul-Aurel Mateescu – „Șeful Oficiului”, care „mă aprecia și nu voia să piardă un om ca mine”;
De la Direcția Regională CFR București: Adrian Simion – „Șeful Serviciului Juridic”; Paul Balassan, Eleonora (Norica) Luzescu, Ioana Năstase – consilieri juridici.
În anii de la CFR a câștigat un proces dificil de desfacere contract de muncă la Tribunalul Raional „Grivița Roșie”, cauza fiind soluționată de Jud. Laurențiu Stoian.
O altă speță importantă în care a reprezentat CFR-ul, de data acesta penală, a fost cea a unei „catastrofe de cale ferată” care a avut loc în anul 1966, lângă Tulcea, cauză judecată la Tribunalul Regional Dobrogea „de însuși Președintele Tribunalului, Nicolae Popovici, care ulterior a fost numit ministru al Justiției și mai târziu Procuror General” (idem – v. II, pp. 124-125, 138-141, 149, 157; v. III, pp. 156-158).
[15] Idem – v. II, pp. 139, 145, 149.
[16] Dintre avocații din acea epocă ai Baroului Dâmbovița, sunt evocați în cartea Maestrului: Florea Andrei – „președintele Colegiului de Avocați”, care „avea o prestanță care impunea respect”, dar care s-a dovedit un „om îngâmfat și răzbunător”; Vasile Trăistaru – „unul dintre cei mai buni avocați din Târgoviște și care era un om foarte inteligent și cu o judecată înțeleaptă”; Mihai Ilașcu; Tudor Gane – „un foarte bun profesionist și un om integru” (Preot – Paroh și Ctitor al Bisericii din satul Valter Mărăcineanu-Vlașca, ulterior, Avocat – Prodecan al Baroului Dâmbovița, Președinte PNȚCD Dâmbovița și Senator – după 1990, tatăl Av. Despina Matei și socrul Av. Ion Matei, din același Barou); Gică Popescu – „unul dintre veteranii avocaturii târgoviștene”; Nicolae Ștefan – „devenit și el unul dintre veterani”; Ion Popa – „Directorul BCAJ-ului”; Dumitru Vârfureanu; Aurel Sitaru – „tatăl actualului profesor” de la Facultatea de Drept din București; Gheorghe Enache; Dan Pârvulescu – „fost procuror”; Mihai Trufașu – „tot fost procuror, dar venit de la Buzău, (…) foarte talentat epigramist”; Maria Teodorescu – „era Veterana și era foarte rezervată”; Jana Moisoiu (a fost și procuror, provenea dintr-o veche familie din Râmnicu Sărat); Marilena Țeculescu; Elena Istrate; Monica Pop – „o tânără cu o aleasă educație”.
Dintre, pe atunci, tinerii avocați repartizați la Titu, Maestrul îi amintește pe Traian Dogaru – „al cărui tată era avocat la București și a cărui mamă era profesoară de română la Liceul Cantemir”, acesta „primise o educație aleasă, dar afișa o comportare nonconformistă”, și pe Florența Petrescu – care, deși „rudă prin alianță cu Elena Ceaușescu, (…) avea o comportare absolut normală. Era veselă și prietenoasă și nu afișa deloc (…) aere (…) de pretinsă superioritate (…) .”
Referindu-se la cei „care și-au început cariera la Târgoviște, ca avocați stagiari” și care „cu toții veneau bine pregătiți din facultate și promiteau să devină avocați capabili”, Maestrul Răsvan Dobrescu îi enumeră cu plăcere pe: „Petrică Apostoiu, Teodor Manolescu, Andrei Moldoveanu, Sache Neculaescu, Tudor Spirea, Andrei Vlad„, care „erau și buni colegi.”
Despre Maestrul Ernest-Andrei Moldoveanu, care, vremelnic și în contextul epocii, a fost nevoit să accepte o funcție la nivel de BOB Colegiu, Maestrul Răsvan Dobrescu spune: „Nu mă feream deloc de colegul meu, indiferent de funcția lui (…). Știam că pot să am încredere în el (…) știam că pot să-mi exprim pe față revolta și disprețul (…), nu era de fel comunist și nici turnător nu era.”
„Am aflat că după 1989 Andrei Moldoveanu a fost ales Decan al Baroului de Dâmbovița, iar Sache Neculaescu s-a afirmat în mod strălucit în cariera universitară, fiind profesor și Decan al Facultății de Drept din Târgoviște (…), m-am bucurat foarte mult, ca de un succes al meu.”
Eruditul Avocat ne vorbește și despre judecătorii Tribunalului Dâmbovița din acea epocă: Președintele de atunci al Tribunalului și ulterior Președinte al Secției Penale a acestuia, Gheorghe Grecu – „un om amabil, totdeauna cu zâmbetul pe buze”; succesorul acestuia, începând cu 1975, Teodor Stoica, fost Președinte al Tribunalului Dolj – care „se purta cu aroganța unui ‘mare șef'”; Ion Dobrescu, de la Secția Civilă – „un adevărat erudit”.
În legătură cu o speță inedită de divorț este amintită și viitoarea avocată și procuroare Adriana Poșchină, în acea perioadă, judecătoare la Judecătoria Târgoviște, iar, legat de un furt calificat, Jud. Mariana Iugulescu, de la aceeași instanță – „un judecător foarte corect și bine pregătit profesional”.
Cu privire la un caz de omor, sunt evocați procurorii Vladimir Lucaciu – „foarte capabil și extrem de corect” – și Vasile Mateescu – „vindicativ, exagera întotdeauna vinovăția inculpaților”, ambii de la Procuratura Dâmbovița, dar și Jud. Viorica Stănescu de la Secția Penală a Tribunalul Dâmbovița (idem – v. II, pp. 198-199, 210-216, 223-232; v. III, pp. 10-18, 30-31, 54, 60, 68, 113, 152, 158).
[17] Idem – v. II, pp. 189-191, 197.
[18] Idem – v. III, p. 44.
[19] Având ca Directoare pe Florența Petrescu – „vechea mea amică”, după ce fostul Director, Radu Renea, „fusese ales Consilier” (idem – v. III, pp. 32-33).
[20] Dintre figurile Baroului București, în lucrarea sa memorialistică sunt amintiți următorii avocați: Ion Pora, fost Președinte, și Flavius (Puiu) Teodosiu, Vicepreședinte și, ulterior, Președinte ai Colegiului; Nicolae Rădulescu-Botică și Mihnea Marmeliuc – confrați alături de care Maestrul Dobrescu a avut o colaborare profesională; Vintilă Gheorghiu – „un mare domn și un distins avocat”; Lucian Belcea – „avocat bun, serios”; George Corciovescu; Demetrios Macri-Kapaciori; Aurel Cristescu – fostul profesor, susevocat, al Maestrului; Aurelia Munteanu – stagiara sa, pe care acesta, în 1986, a sfătuit-o să nu se înscrie în partidul comunist; Alexandra Mănescu și Petre Ninosu – „fiica și ginerele lui Corneliu Mănescu”, transferați forțat (practic, „expulzați”) în Colegiul de Avocați Neamț, aceasta fiind „răzbunarea lui Ceaușescu” pentru „scrisoarea celor șase”; Nicolae (Nicky) Teodorescu și Constantin Lucescu – apărători în procesul soților Ceaușescu, „părtași ai acestei grave ilegalități”, ” o mare palmă pe obrazul Justiției”, acuzându-și în mod „rușinos” clienții, „mai abitir decât procurorul militar”; Aurel Gherghe – Președintele Colegiului (fost procuror), ” un coleg căruia (…) nimeni nu a avut vreodată să-i reproșeze ceva” și care „în prima zi de Crăciun” 1989, în mod onorabil, „a demisionat din funcția sa”, în cererea de demisie „precizând că demisionează din cauză că nu a fost ales în mod democratic. Fusese ‘ales’ în această funcție la propunerea Mariei Bobu (…), care era pe atunci ministru al Justiției.”; Niculae Cerveni – devenit Decan al Baroului București, imediat după Revoluție – „l-am cunoscut în 1972, (…) când a fost numit avocat la Titu”, exmatriculat din Facultate în anii ’50 pentru că „la un seminar de ‘marxism-leninism” (…) exprimase (…) opinii (…) apreciate drept ‘reacționare’ (…) a fost arestat și condamnat” la închisoare. (…) După ispășirea pedepsei” și o perioadă la „munca de jos”, „și-a reluat studiile universitare, după care s-a zbătut timp de mulți ani să fie primit în avocatură”, iar „după examenul de definitivare (…), a reușit să se transfere la București” – și soția sa, Silvia Cerveni – „excelentă civilistă (…) fusese și ea avocat la Titu”; Virgil (Puiu) Popovici și Constantin Vișinescu – Decanii de vârstă ai Baroului în 1990.
Maestrul a pledat în acei ani în fața unor magistrați militari ca: Proc., col. de justiție, Vasile Vaida, de la Procuratura Militară București – „vindicativ” – și Jud., g-ral de justiție, Ștefan Costăchescu, Președintele Secției Militare a Tribunalului Suprem – a ambilor într-o speță de omor deosebit de grav și tâlhărie; Jud., col. de justiție, Valeriu Sitaru, de la Tribunalul Militar Teritorial București – în legătură cu o speță de delapidare cantități de carne din abator (în recurs prezidând tot Jud. Costăchescu).
A onorat bara în fața unor judecători civili precum: Paul Florea (viitorul Președinte al ÎCCJ) – „bunul meu prieten (…), care în acea perioadă era Președintele Judecătoriei Sectorului 3”; Gabriela Gaspar, de la Judecătoria Sectorului 1, în fața căreia a apărat într-un dosar de speculă – „o judecătoare pe cât de competentă și de corectă, pe atât de distinsă. (…) Am apreciat-o cu atât mai mult (…) pentru înțelepciunea și abilitatea cu care s-a comportat în acel proces, cu cât viața profesională a unui judecător din acele vremuri nu era deloc comodă.”; Niculina Iorgovan, de la aceeași instanță – pe care a elogiat-o pentru omenia sa; Maria Roman de la Judecătoria Buftea – care i-a respins proba cu martori în apărarea unui inculpat dintr-un dosar de ultraj cu violență; Gavril-Iosif Chiuzbaian, de la Judecătoria Sectorului 7 (actualmente 6), ministrul de Justiție din anii ’90 – în fața căruia a susținut o acțiune în pretenții bănești; Elisabeta Cărămizaru, de la Judecătoria Sectorului 5 – în contextul unui dosar de poprire; Radu Giroveanu, de la Tribunalul București (viitorul Președinte al Curții de Apel București și Judecător al ÎCCJ), care a prezidat completul într-un dosar de contestare a desfacerii abuzive a unor contracte de muncă – „foarte bine pregătit profesional și foarte corect”, cu „o carieră extrem de onorabilă (…), dar care a fost nevoit să pronunțe două hotărâri nedrepte (…) pentru a se supune directivelor de partid”, situație pe care i-a împărtășit-o, cu regret, Maestrului; Nicolae Ivanov, de la Tribunalul Ilfov – a soluționat o cauză cu un picher CFR acuzat de îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu (idem – v. III, pp. 30-48, 51-56, 64-65, 74,-75, 83, 107-112, 127, 159, 163-164, 171, 179, 192-193, 199-203, 226-228).
[21] Idem – v. II, p. 199.
[22] Despre această carte, Ștefan Cazimir aprecia că ea „ilustrează de fapt, prin intermediul unei experiențe personale, drama societății românești în timpul dictaturii comuniste, acel sistem social-politic despre care s-a spus pe drept cuvânt că s-a născut din teamă, a trăit din iluzii și s-a stins din disperare.
Cartea evocă întregul cortegiu de represiuni, umilințe și constrângeri abătut asupra unor oameni care n-aveau altă vină decât apartenența lor la elita societății interbelice, pe care noii stăpâni ai țării se străduiau s-o anihileze.” (idem – v. I, coperta 4).
[23] Și anume, începând cu data de 22 martie 1956.
[24] Maestrul mărturisea că înscrierea sa în PNȚCD, la 9 ianuarie 1990, a reprezentat „oficializarea unei opțiuni de o viață” (potrivit interviu cit. – nota 2) și obținerea unui „titlu de noblețe” (idem – v. III, p. 225).
Confrații cu convingeri similare care am avut onoarea de a-l cunoaște personal știm că acesta s-a numărat printre cei cu un crez monarhist de neclintit, fiind profund devotat MS Regelui Mihai I.
În acest sens, Domnia Sa aprecia ca fiind încă „nesoluționată până în prezent forma de stat” / guvernământ a țării noastre, în ciuda Constituției republicane pe care au impus-o forțele politice majoritare parlamentar de după evenimentele din Decembrie ’89: „Numai poporul român se poate pronunța asupra formei de stat și lucrul ăsta trebuie să-l facă în deplină cunoștință de cauză. Până acum s-a făcut numai propagandă prorepublicană și antimonarhistă, așa că românii nu se pot pronunța decât după ce vor fi corect, riguros și echilibrat informați în privința ambelor variante. Libertatea de exprimare a celor chemați să decidă prin votul lor nu trebuie afectată de o campanie unilaterală, cum s-a procedat până acum. De aceea, susținerea (…), cum că poporul s-ar fi pronunțat în favoarea formei de stat republicane, este un neadevăr. Referendumul din decembrie ’91 n-a tratat direct și explicit această problemă fundamentală, astfel că posibilitatea revizuirii Constituției în ceea ce privește forma de guvernământ a țării nu este exclusă.” (R. Dobrescu – apud Adrian Simeanu – în „Dreptatea” – Săptămânal al PNȚCD – Seria a V-a, nr. 19 – 3-9 februarie 1994 – p. 8).
[25] „Toate aceste succese – aprecia Răsvan Dobrescu – au fost obținute datorită Președintelui nostru Corneliu Coposu, care a fost un om extraordinar. A învățat practica politicii având un mentor de excepție, pe Iuliu Maniu, un adevărat erou și martir al neamului românesc. De o curățenie sufletească și de o corectitudine din nefericire atât de rar întâlnite, dublate de o capacitate și de o clarviziune strălucitoare și exprimate cu un calm și o siguranță de sine parcă cerească, Corneliu Coposu a trasat drumul pe care România ar fi trebuit să-l parcurgă după doborârea dictaturii comuniste. (…) Câștigarea alegerilor din 1996 se datorează (…) eforturilor și meritelor sale. Am învățat mult de la dânsul și de aceea îl respect tot atât de mult ca pe părinții mei.” (R. Dobrescu – „Nu te prinde…” – op. cit. – v. III, p. 224).
[26] Mulțumim respectuos Doamnei Av. Mihaela Dobrescu pentru amabilitatea de a ne îngădui să ilustrăm acest material cu cele două fotografii din arhiva Domniei Sale.
[27] Dintre aceste contribuții, Răsvan Dobrescu evoca: „Am avut o participare mai activă la dezbaterea legilor cu caracter juridic și a celor ce țin de buna funcționare a statului de drept. Am alcătuit personal două propuneri legislative: una privind restituirea caselor naționalizate, cealaltă privind procedura de învestitură a Guvernului. (…) În 1994 am (…) inițiat respingerea Legii de modificare a Codului Penal, unul dintre rarele succese ale opoziției”, inițiativă luată pentru că „nu putea fi de acord cu îngrădirea libertății presei și cu tendința generală de majorare a pedepselor” (interviu cit.).
[28] Această legislație avea ca principiu de bază „restitutio in integrum”, aplicat în sensul că „restituirea proprietăților confiscate de regimul comunist trebuie făcută integral și fără niciun fel de restricții” (Corneliu Coposu – în „Mărturisiri – C. Coposu în dialog cu Vartan Arachelian” – Ed. Humanitas, București, 1996 – Seria „Memorii – Jurnale – Convorbiri” – Capitolul „Ieșirea din haos” – p. 194).
De altfel, „principiul proprietății private, fără diferențieri între felurile de proprietate, a fost esența programului CDR cu care s-au câștigat alegerile în 1996” (Simona M. Vrăbiescu Kleckner – „O mărturie provocată – 1995-2000” – Ed. Themis Cart, București, 2004 – p. 206).
„Restituirea fostelor proprietăți private reprezintă o componentă de bază a procesului de reformă pe care țara trebuia să-l parcurgă pentru a ieși definitiv din zodia comunismului și felul cum s-a rezolvat sau cum nu s-a rezolvat această problemă contribuie enorm la imaginea țării pe plan internațional.” (Ion Diaconescu – „După Revoluție” – Ed. Nemira, București, 2003 – Capitolul „Legi întârziate, legi distorsionate” – p. 212).
[29] Potrivit Mariana Bechir – „Casele naționalizate – eterna restanță a statului român” – în Cotidianul „Evenimentul Zilei” – nr. 1942 – 12 noiembrie 1998 – p. 5.
[30] „Una dintre (…) probleme[le] extrem de importante [„ce ne stăteau în față și pentru îndeplinirea cărora ne angajasem”] consta în retrocedarea bunurilor cetățenilor, preluate de stat sub diverse forme: naționalizare, confiscare, colectivizare etc. (…) Legile respective au fost scoase cu forcepsul, iar pentru aplicarea lor s-a recurs (…) la diverse ordonanțe care au avut darul să complice lucrurile și să aglomereze tribunalele cu zeci de mii de procese, unele ajunse (…) și la Curtea (…) [Europeană] de Justiție de la Strasbourg.” (I. Diaconescu – ibidem – p. 210).
De altfel, după adoptarea de către Camera Superioară a Legii care avea să poarte nr. 10/2001, Senatorul Răsvan Dobrescu a declarat că forma finală a acesteia „este cea mai bună posibilă, în condițiile unei majorități instabile a Puterii în Senat.” (R. Dobrescu – apud Arthur Suciu – în Cotidianul „România liberă” – Serie nouă, nr. 3206 – 4 octombrie 2000 – p. 3).
[31] La momentul discutării, în legislatura 1996-2000, a legilor restitutiv-reparatorii menționate, în Parlamentul României activau juriști de marcă precum Răsvan Dobrescu, Emil Popescu, Ion Rațiu, Vasile Lupu, Gavril Dejeu, Dan A. Lăzărescu, Alexandru Paleologu, Mircea Ionescu-Quintus, Valeriu Stoica, Niculae Cerveni, Péter Eckstein-Kovács, Gyorgy Frunda, George Stancov, Victor Babiuc, Ioan Timiș, Ovidiu Petrescu, Adrian Severin, Alexandru Athanasiu, Ion Neagu, Petre Ninosu, Ion Predescu, Doru Ioan Tărăcilă, Marian Enache, Adrian Năstase, Petru Tănăsie ș.a.
[32] Răsvan Dobrescu – în capitolul „Urmașul lui Iuliu Maniu” din volumul colectiv „Seniorul Corneliu Coposu” (editori Tudor Călin Zarojanu și Cristian Fulger), Partea I: „Amintiri” – Ed. Humanitas, București, 2014 – p. 137.
[33] Potrivit Săptămânalului „Dreptatea”… – nr. 291 – 14-20 iunie 2000 – p. 9.
[34] Apărut în Cotidianul „Dreptatea”… – Seria a IV-a, nr. 722 – 11 noiembrie 1992 – pp. 1-2.
[35] Deputatul a subliniat în interviu că prima comisie propusă pentru înființare este necesară „pentru a se stabili niște relații și la nivel parlamentar cu românii din Basarabia, Bucovina de Nord și de pretutindeni; trebuie să avem legături permanente dincolo de Prut în perspectiva reîntregirii țării.”
În intervenția sa din Camera Deputaților, publicată în finalul interviului citat, Maestrul a arătat: „Este vorba o chestiune de interes național (…), așa încât merită ca (…) să fie tratată nu numai la nivel guvernamental (…), dar și la nivel parlamentar.
Vom marca în felul acesta interesul major (…) de dragoste de patrie și în forul acestei Adunări Parlamentare.
Este un strigăt (…) pe care îl vom putea adresa întregii lumi, de nedreptatea care s-a făcut, rupându-se din România aceste teritorii prin pactul Ribbentrop-Molotov.
(…) În cazul în care doamnele și domnii deputați vor considera că nu se va putea trece peste numărul de 14 [Comisii parlamentare permanente în Cameră], insistăm (…) într-un subsidiar foarte îndepărtat, ca această activitate să facă obiectul unei subcomisii. Însă nu o subcomisie care să facă parte din Comisia pentru politică externă, pentru că Basarabia nu este o problemă externă! Bucovina nu este o problemă externă, este o problemă a noastră de aici, a românilor! Ea nu trebuie tratată ca o problemă de politică externă! Și dacă veți aprecia că este mai bine să fie o subcomisie, noi am propune (…) să facă parte din Comisia pentru drepturile omului.” (ibidem).
[36] Rațiunea înființării celei de a doua comisii rezidă în faptul că, pe lângă sportul școlar, de care se ocupă Comisia pentru învățământ, „există sportul de agrement și cel de performanță, (…) care contribuie la sănătatea fizică și morală a populației.” În legătură cu acesta din urmă, Maestrul avertiza că „se zbate acum cu o lipsă de mijloace care duce chiar la pericolul de a-l face să dispară. Or, România nu-și poate permite să renunțe la sportul de performanță, deoarece de-a lungul timpului s-au obținut niște succese internaționale care au adus un mare prestigiu țării și (…) noi trebuie să luptăm ca aceste succese să fie din ce în ce mai mari.” (ibidem).
În același registru, în cadrul dezbaterilor Camerei Deputaților din 20 mai 1996, în discuție fiind aprobarea unei Ordonanțe a Guvernului privind finanțarea unităților sportive, Deputatul Răsvan Dobrescu a spus: „Spre deosebire de o activitate economică, care trebuie să producă profit, activitatea sportivă se caracterizează prin aceea (…) că (…) produce glorie și sănătate pentru națiune (…).”
[37] Legislația era discutată nu numai sub aspect substanțial ori procedural, ci și din punct de vedere al oportunității, al impactului ei politic, social și economic.
[38] Una dintre conferințele OMC care l-au avut ca invitat pe Deputatul Răsvan Dobrescu a avut loc pe 26 mai 1994, la Sediul Central PNȚCD, tema sa fiind intitulată „100 de ani de la procesul memorandiștilor”. În cadrul expunerii, „conferențiarul, după ce a făcut o scurtă trecere în revistă a premiselor luptei pentru emancipare a românilor din Ardeal și a circumstanțelor istorice în care se afla națiunea română sub regimul austro-ungar în momentul începerii acțiunii înaintării ‘Memorandumului’, în 1882, a prezentat modul în care s-a desfășurat procesul din 1894 împotriva celor 14 fruntași români ardeleni, scoțând în evidență faptul că momentul a marcat o cotitură în lupta pentru emancipare a națiunii române aflate sub opresiunea regimului austro-ungar, care viza deznaționalizarea acesteia.” (potrivit Dan Bănică – în Săptămânalul „Dreptatea”… – Seria a V-a, nr. 36 – 1-7 iunie 1994 – p. 8).
În data de 15 decembrie 1994, la sediul susmenționat, Maestrul Dobrescu a susținut Conferința „Respingerea noului proiect de lege privind Codul Penal”, subliniind că Legea a fost respinsă de Camera Deputaților deoarece „era practic o cârpeală. Un nou cod penal se poate realiza în patru-cinci ani. E drept, și o lege pentru modificarea Codului Penal se impune. Însă ea conține niște texte pe care noi nu le puteam admite (…). În primul rând era vorba de pedepsele ce se doreau a fi aplicate presei, pentru infracțiunea de calomnie. (…) Noi avem nevoie de o presă liberă. Ziariștii români în proporție de 90% au luat condeiul (…) în mână după ’89. (…) Ei sunt acum calfe și mai au multe de învățat. (…) Vă trece mult timp ca ei să ajungă la stadiul de meșter. Dacă mai vine și Guvernul cu legi care să-i pedepsească foarte dur, atunci putem spune că libertatea presei se pierde.”
Deputatul a arătat că tendința țărilor democratice este de a micșora pedepsele, nu a le îngreuna așa cum au procedat guvernanții, prin mărirea lor ajungându-se la distrugerea personalității umane. „Pe noi trebuie să ne preocupe persoana infractorului nu numai în perioada de detenție ci și în perioada de reintegrare în societate. Prin studii de specialitate s-a arătat că perioade prea mari de detenție duc inevitabil la neadaptarea în cadrul societății.” (R. Dobrescu – apud Ovidiu Pătrășcanu – în Săptămânalul „Dreptatea”… – nr. 65 – 22-28 decembrie 1994 – p. 3).
Pe 30 martie 1995, tot la Sediul Central PNȚCD, Răsvan Dobrescu a conferențiat pe tema „Scrutin pe liste de candidați sau scrutin uninominal?”.
În cadrul abordării sale exhaustive, Maestrul a propus o serie de „criterii pentru alegerea celui mai bun sistem electoral, care trebuie să vină în concordanță, prioritar, cu preferințele alegătorilor (…): favorizarea stabilității politice a țării; asigurarea unei valori cât mai ridicate a parlamentarilor” și a „unei cât mai bune legături a parlamentarilor cu electoratul; costuri materiale cât mai scăzute ale scrutinul electoral” și „ale campaniei electorale; descurajarea posibilităților de corupție electorală și postelectorală; aspectele tehnice ale scrutinului electoral.”
Analizând și comparând, în cadrul studiului său, „cele două sisteme electorale principale: sistemul scrutinului pe liste de candidați și sistemul scrutinului pe circumscripții uninominale”, Deputatul a ajuns la concluzia că „sistemul cel mai convenabil pentru România este menținerea sistemului pe liste de candidați, căruia să i se aducă (…) unele îmbunătățiri” (R. Dobrescu – apud Georgeta Puchete – în Periodicul „Dreptatea”… – nr. 72 – aprilie 1995 – p. 3).
O altă asemenea conferință avându-l ca speaker pe Senatorul Dobrescu și care s-a bucurat de un mare interes, a fost cea organizată, la 12 noiembrie 1998, în Sala de conferințe a Ministerului Agriculturii și care a avut tema „Amintiri despre Corneliu Coposu”, acesta fiind unul dintre evenimentele comemorative ce au marcat cei trei ani care se împlineau de la plecarea dintre noi a Seniorului demnității românești.
Apreciatul conferențiar, având „privilegiul să stea câțiva ani în preajma marelui om politic, să colaboreze îndeaproape cu el, să învețe ce înseamnă cu adevărat politica și să acumuleze amintiri de neșters, pe care să le poată evoca atunci când este solicitat să o facă”, a vorbit „cu emoție și cu căldură despre omul Corneliu Coposu, așa cum doar cei mai apropiați colaboratori l-au cunoscut: generos, plin de umor, tolerant (…)” (Mircea Vlad – în Săptămânalul „Dreptatea”… – nr. 215 – 18-24 noiembrie 1998 – p. 11).
[39] Astfel, la ediția desfășurată în perioada 7-9 iulie 1995 a conferențiat pe tema de mare interes „Proprietatea și democrația” (potrivit Periodicului „Dreptatea”… – nr. 79 – iulie 1995 – p. 3).
[40] În Cotidianul „Ziua” – Serie nouă, nr. 2500 – 3 septembrie 2002 – p. 9.
[41] Autorul arată în studiul său că în acest caz prevederea apare ca inutilă, hotărârile putând fi „anulate (…) prin recursul (ordinar), în temeiul art. 304 pct. 4 CPC” (vechiul Cod de Procedură Civilă).
[42] Și în acest caz, Maestrul concluzionează că hotărârile puteau fi, de asemenea, anulate „prin revizuirea hotărârii (art. 322 pct. 4 CPC)”.
[43] „Acest text a fost introdus ca urmare a admiterii unor plângeri adresate instanței europene de către cetățenii români care au atacat hotărârile pronunțate de instanțele române, prin care li se respinsese acțiunea în revendicare a unor imobile de care ei sau autorii lor fuseseră deposedați pe nedrept de regimul comunist. Admițând plângerile, CEDO a condamnat România la plata unor despăgubiri bănești. Pentru a evita plata lor, legiuitorul a oferit posibilitatea statului să restituie bunul revendicat în natură. Pentru aceasta, a fost însă necesară introducerea acestui nou caz (…), deoarece altfel restituirea în natură nu avea bază legală.” (ibidem).
[44] Aflat la pp. 132-141 ale respectivului volum.
[45] O dezbatere cu participarea Avocatului Răsvan Dobrescu, referitoare la mineriada din 1991, poate fi vizionată în clipul de aici – începând cu ora 2 min. 54.
[46] Mulțumim respectuos Doamnei Dr. Cătălina Dobrescu pentru amabilitatea de a ne pune la dispoziție material bibliografic din arhiva Domniei Sale.


Avocat Ruxandra Simina
Avocat Antonie Popescu
Răzvan Constandache

 
Secţiuni: Articole, Drept civil, Life, Selected | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD