« Secţiuni « Articole « RNSJOpiniiPovestim cărţi
Opinii

Note la Decizia Curţii Constituţionale nr. 392/2021: Instanţa competentă şi procedura de judecată în acţiunile în anularea actelor administrative emise în baza Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19
26.07.2021 | Cristina-Maria FLORESCU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Cristina-Maria Florescu

Cristina-Maria Florescu

1. Introducere

Potrivit art. 1 alin. (1), Legea nr. 55/2020[1] are ca obiect instituirea, pe durata stării de alertă declarate în condiţiile legii, în vederea prevenirii şi combaterii efectelor pandemiei de COVID-19, a unor măsuri temporare şi, după caz, graduale, în scopul protejării drepturilor la viaţă, la integritate fizică şi la ocrotirea sănătăţii, inclusiv prin restrângerea exerciţiului altor drepturi şi libertăţi fundamentale.

Conform art. 71 alin. (1) din lege, în vederea punerii în aplicare a măsurilor prevăzute de prezenta lege, Guvernul adoptă hotărâri, la propunerea ministerelor de resort sau a CNSSU. Potrivit art. 71 alin. (2) din lege, în vederea aplicării măsurilor prevăzute de prezenta lege, ministerele şi celelalte autorităţi responsabile, la propunerea CNSSU, după caz, emit ordine şi instrucţiuni.

Fără a ne propune să detaliem caracteristicile procedurii emiterii actelor administrative potrivit Legii nr. 55/2020, subliniem numai că actele emise potrivit art. 71 din lege sunt acte cu caracter temporar, având în vedere că, în esenţă, potrivit art. 1-4 din lege, starea de alertă vizează măsuri cu caracter temporar la nivel local, judeţean sau naţional, pentru o perioadă care nu poate fi mai mare de 30 de zile şi poate fi prelungită pentru o perioadă de timp suplimentară, care nu poate fi mai mare de 30 de zile.

În privinţa procedurii aplicabile acţiunilor în justiţie în anularea actelor administrative emise în aplicarea Legii nr. 55/2020, respectiv a hotărârilor de guvern, a ordinelor şi instrucţiunilor miniştrilor, art. 72 din lege a prevăzut că „Dispoziţiile prezentei legi se completează cu reglementările de drept comun aplicabile în materie, în măsura în care acestea din urmă nu contravin prevederilor prezentei legi” (alin. 1 al art. 72), precum şi că „Pentru starea de alertă instituită pentru prevenirea şi combaterea unei pandemii COVID-19, dispoziţiile art. 2 lit. f) şi m), art. 4 alin. (1) lit. b), alin. (2), (5) şi (6), art. 20 lit. c) şi d), art. 21 lit. c), art. 22 lit. c), art. 23 lit. c), art. 24 lit. c) şi art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 26 aprilie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 15/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt aplicabile” (alin. 2 al art. 72).

2. Decizia Curţii Constituţionale nr. 392/2021

Prin decizia nr. 392/8 iunie 2021, publicată[2] la data de 12 iulie 2021, Curtea Constituţională a României a dispus, între altele, admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, cu referire la art. 42 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, precum şi soluţia legislativă din art. 72 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, potrivit căreia dispoziţiile acestei legi se completează cu reglementările de drept comun aplicabile în materie în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunilor formulate împotriva hotărârilor Guvernului prin care se instituie, se prelungeşte sau încetează starea de alertă, precum şi a ordinelor şi a instrucţiunilor prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, sunt neconstituţionale.

Aspectul de neconstituţionalitate invocat de autoarea excepţiei şi reţinut de Curtea Constituţională ca fiind întemeiat a vizat încălcarea dreptului de acces la justiţie, respectiv absenţa unei reglementări care să prevadă o procedură de soluţionare într-un termen scurt a acţiunilor formulate împotriva actelor administrative de declarare şi prelungire a stării de alertă, astfel încât hotărârile judecătoreşti pronunţate să poată produce efecte eficiente, cât timp aceste acte administrative sunt aplicabile.

În decizia nr. 392/2021, Curtea Constituţională aminteşte că art. 126 alin. (6) din Constituţie consacră controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, iar art. 52  din Legea fundamentală îndreptăţesc persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei şi concluzionează că „atunci când o hotărâre a Guvernului sau oricare acte administrative emise de o autoritate publică încalcă legea sau adaugă la dispoziţiile legii, acestea pot fi atacate în faţa instanţei de contencios administrativ în temeiul art. 52 şi al art. 126 alin. (6) din Constituţia României, republicată, şi al dispoziţiilor conţinute în legea specială în materie, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare[3]”.

La pct. 28 din considerentele deciziei nr. 392/2021, Curtea Constituţională, analizând dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 55/2020, „constată că dispoziţiile primului alineat al acestui articol de lege fac trimitere la dreptul comun în ceea ce priveşte aspectele nereglementate în mod expres în cuprinsul legii şi care nu contravin prevederilor acesteia. Concluzia că o astfel de trimitere are în vedere dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 în ceea ce priveşte reglementările aplicabile acţiunilor formulate împotriva hotărârilor Guvernului prin care se instituie, se prelungeşte sau încetează starea de alertă, precum şi a ordinelor şi a instrucţiunilor prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă apare lipsită de susţinere însă în condiţiile în care dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 prevăd, în mod expres, că pentru starea de alertă instituită pentru prevenirea şi combaterea pandemiei de COVID-19 dispoziţiile art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă nu sunt aplicabile. Or, dispoziţiile art. 42 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 prevăd posibilitatea atacării în contencios administrativ, în condiţiile Legii nr. 554/2004, a hotărârilor prin care se declară, se prelungeşte sau încetează starea de alertă, precum şi a celor prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, la nivel naţional sau pe teritoriul mai multor judeţe, la nivel judeţean sau al municipiului Bucureşti”.

Instanţa de contencios constituţional a subliniat că „art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 înlătură expres de la aplicare Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 ca act normativ aplicabil în materia contestării dispunerii/prelungirii stării de alertă în cazul pandemiei de COVID-19. Pe de altă parte, Curtea constată că Legea nr. 55/2020 nu conţine o altă normă expresă care să instituie o procedură specială de contestare a dispunerii/prelungirii stării de alertă în cazul pandemiei de COVID-19, ceea ce are drept consecinţă practică sustragerea de la controlul judecătoresc a acestor acte administrative[4]”. De asemenea, instanţa de contencios constituţional a constatat că dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 trebuie interpretate ca făcând trimitere la art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004, în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2020, iar nu în forma anterioară[5], astfel că incidenţa reglementărilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 este exclusă, în mod expres, în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunilor formulate împotriva hotărârilor Guvernului prin care se instituie, se prelungeşte sau încetează starea de alertă, precum şi a ordinelor şi a instrucţiunilor prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă.

În concluzie, instanţa de contencios constituţional a arătat[6] că întrucât prevederile art. 126 alin. (6) din Constituţie consacră controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice pe calea contenciosului administrativ, iar dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 exclud, în mod expres, aplicarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, rezultă că dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 relevă o reglementare lipsită de claritate şi predictibilitate în ceea ce priveşte stabilirea procedurii jurisdicţionale aplicabile acestor acţiuni în contencios administrativ, din conţinutul normei neputându-se decela care sunt „reglementările de drept comun aplicabile în materie”. Aşa fiind, dispoziţiile analizate nu întrunesc cerinţele de claritate şi de previzibilitate a normei legale, Curtea reţinând, în consecinţă, neconstituţionalitatea lor în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, cu consecinţa încălcării şi a art. 21 şi a art. 52 alin. (1) din Constituţie, persoana interesată să atace în justiţie o hotărâre a Guvernului ori un ordin sau o instrucţiune emisă în temeiul Legii nr. 55/2020 neputând identifica reglementările procedurale aplicabile, astfel încât să se conformeze acestora.

Instanţa de contencios constituţional a analizat dreptul de acces efectiv la justiţie şi prin prisma efectelor pe care hotărârea judecătorească le are asupra drepturilor persoanei care s-a adresat justiţiei şi a subliniat că efectivitatea hotărârii judecătoreşti poate fi asigurată numai în măsura în care pronunţarea acesteia ar avea loc în termenul de aplicabilitate al actelor administrative emise potrivit Legii nr. 55/2020, care este de cel mult 30 de zile de la intrarea lor în vigoare, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi (2) şi ale art. 4 alin. (1) din respectiva lege.

Instanţa de contencios constituţional a constatat[7] că dispoziţiile Legii nr. 55/2020 nu conţin dispoziţii procedurale care să garanteze soluţionarea cauzelor referitoare la actele administrative de declarare sau prelungire a stării de alertă într-un termen scurt, care să asigure un drept efectiv de acces la justiţie. De asemenea, Curtea Constituţională a constatat[8] că aplicarea procedurii de judecată reglementate de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 ar face imposibilă pronunţarea unei hotărâri într-un termen mai scurt de 30 de zile, astfel încât efectele acestei hotărâri nu ar fi apte să înlăture în mod concret consecinţele actelor administrative emise în temeiul Legii nr. 55/2020.

În concluzie, Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, cu referire la art. 42 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004, precum şi soluţia legislativă din art. 72 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, potrivit căreia dispoziţiile acestei legi se completează cu reglementările de drept comun aplicabile în materie în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunilor formulate împotriva hotărârilor Guvernului prin care se instituie, se prelungeşte sau încetează starea de alertă, precum şi a ordinelor şi a instrucţiunilor prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, sunt neconstituţionale, fiind contrare prevederilor art. 1 alin. (5), art. 21 şi ale art. 52 alin. (1) din Constituţie.

Instanţa de contencios constituţional a subliniat că, în vederea înlăturării viciului de neconstituţionalitate constatat şi a asigurării unei reglementări clare, ca să garanteze în mod efectiv şi eficient accesul la justiţie al persoanelor ale căror drepturi sau interese au fost încălcate prin emiterea unor hotărâri ale Guvernului, ordine sau instrucţiuni ale miniştrilor pentru punerea în aplicare a unor măsuri pe durata stării de alertă, în temeiul Legii nr. 55/2020, legiuitorul este chemat să reglementeze o procedură al cărei conţinut să fie uşor identificabil, clar şi previzibil sub aspectul consecinţelor şi care să asigure posibilitatea soluţionării cauzelor în regim de urgenţă, într-un termen foarte scurt, astfel încât hotărârile pronunţate să fie apte să înlăture în mod concret şi eficient consecinţele actelor administrative atacate, în perioada în care acestea produc efecte.

3. Efecte şi dileme

Fără să ne propunem să insistăm în mod special asupra aspectelor teoretice şi subliniind că analizăm partea din dispozitivul deciziei nr. 392/2021 care vizează efectele admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, amintim că în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispozițiile din legile și ordonantele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, parlamentul sau guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstițutionale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstițutionale sunt suspendate de drept. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Obligativitatea şi efectele erga omnes ale Deciziei nr. 392/2021 determină obligația legiuitorului, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, de a pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale. Termenul în care trebuie îndeplinită obligația constituțională este de 45 de zile, consecința nerespectării sale fiind încetarea efectelor juridice a dispozițiilor constatate ca fiind neconstituționale în vigoare la data efectuării controlului și suspendate de drept pe durata termenului constituțional.

Din perspectiva activităţii instanţelor, prezintă interes concluzia potrivit căreia decizia Curţii Constituţionale se va aplica întotdeauna în cauza în care a fost ridicată excepţia, indiferent dacă aceasta a fost sau nu definitiv soluţionată[9]. În celelalte cauze, decizia instanţei de contencios constituţional nu se aplică în privinţa celor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată[10].

De asemenea, amintim că deciziile Curţii Constituţionale au autoritate de lucru judecat şi că aceasta vizează nu numai dispozitivul, ci și considerentele pe care se sprijină acesta[11].

Urmare deciziei Curţii Constituţionale nr. 392/2021 şi întrucât, până în prezent, legiuitorul nu a intervenit pentru punerea în acord cu Legea fundamentală a dispoziţiilor declarate neconstituţionale, există un vid legislativ referitor la procedura de judecată a acţiunilor în anularea actelor administrative emise în baza Legii nr. 55/2020. Cu privire la conţinutul propriu-zis al reglementării, după cum se cunoaşte, excedează competenţei Curţii Constituţionale să stabilească, pe calea unei interpretări, calea de urmat, aceasta fiind exclusiv o problemă de legiferare, legiuitorul având obligaţia de a stabili în mod clar procedura aplicabilă acestor acţiuni în justiţie, cu respectarea considerentelor deciziei menţionate. În acest context, considerăm că instanţele nu pot invoca un vid legislativ şi nu pot considera că respectivele acte administrative sunt exceptate de la controlul judecătoresc. O astfel de concluzie ar fi contrară efectului obligatoriu al deciziei CCR nr. 392/2021.

În privinţa instanţelor de judecată ce au deja sau pot avea, până la intervenţia legiuitorului, pe rol litigii privind anularea actelor administrative emise în baza Legii nr. 55/2020, amintim că, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, atunci când a fost constatată neconstituţionalitatea normei, instanţele judecătoreşti au obligaţia aplicării directe a dispoziţiilor Constituţiei de care depinde soluţionarea procesului, în concret, a art. 21, a art. 52 alin. (1) şi art. 126 alin. (6) teza I din Constituţie. Amintim că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale „dispoziţiile constituţionale pot şi trebuie să fie aplicate în mod direct de către instanţele judecătoreşti atunci când legiuitorul nu a adoptat legi prin care să se procedeze la detalierea reglementării constituţionale. Adoptarea de către legiuitor a unor asemenea legi este, de regulă, necesară, dar absenţa lor nu poate împiedica aplicarea imediată a voinţei legiuitorului constituant”[12]. Această concluzie se întemeiază pe caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale[13].

Aplicarea directă a art. 21, a art. 52 alin. (1) şi a art. 126 alin. (6) teza I din Constituţie în situaţia supusă analizei noastre poate genera mai multe probleme.

În privinţa regulilor procedurale aplicabile acestor litigii, potrivit unei opinii exprimate în doctrină s-a apreciat că, în contextul vidului legislativ urmare deciziei CCR, s-ar putea apela la procedura urgentă a ordonanţei preşedinţiale, reglementate de art. 997-1.001 din Codul de procedură civilă, cu înlăturarea dispozițiilor care ar îngrădi dreptul la apărare sau ar determina nesoluționarea pe fond a acțiunilor[14]. Fără să intenţionăm combaterea acestui punct de vedere, considerând că revine exclusiv practicii judiciare să aprecieze asupra lui, subliniem că se poate exprima şi opinia conform căreia problema admisibilităţii sau chiar a temeiniciei unei acţiuni în anularea unui act administrativ pe calea unei proceduri sumare cum ar fi aceea a ordonanţei preşedinţiale, care nu poate antama fondul cauzei, nici nu poate permite a se dipune decât „măsuri provizorii” (anularea unui act neîncadrându-se în această categorie) se menţine în continuare şi după publicarea deciziei CCR supusă analizei, întrucât prevederile art. 997-1.001 din Codul de procedură civilă sunt în vigoare în forma bine cunoscută, dezbătută pe larg în doctrină şi în practica judiciară.

În privinţa procedurii reglementate de Legea nr. 554/2004, potrivit deciziei CCR analizate, instanţa de contencios constituţional a constatat o lipsă de coerenţă a legiuitorului în aplicabilitatea sau nu a acestei proceduri, dispoziţiile Legii nr. 55/2020 care excludeau de la aplicare Legea nr. 554/2004, au fost declarate neconstituţionale, împreună cu dispoziţiile care trimiteau la „dreptul comun” (în prezent ambele dispoziţii fiind suspendate de la aplicare). În acest context, putem emite concluzia că instanţele aplică direct art. 21, a art. 52 alin. (1) şi a art. 126 alin. (6) teza I din Constituţie, adică soluţionzează litigii de contencios administrativ. În această etapă de aplicare directă a prevederilor constituţionale se pune problema ce norme de procedură aplică aceste instanţe. Sunt exclusiv cele din Codul de procedură civilă? Pot fi şi cele din Legea nr. 554/2004 compatibile cu procedura urgentă a contestării actelor emise în baza Legii nr. 55/2020? Ar putea fi aplicate „prin analogie” norme speciale de procedură aplicabile altor litigii de contencios, însă tot în materia „Covid-19”?

În primul rând, se pune problema instanţei competente. În lipsa, în prezent, a unor dispoziţii legale pentru punerea în acord a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 cu decizia CCR nr. 392/2021 şi până la adoptarea acestora, posibil sub forma unor dispoziţii procedurale speciale în cuprinsul respectivei legi (care să trimită expres la Legea nr. 554/2004 în privinţa instanţei competente), se poate considera că specificul litigiilor privind anularea actelor emise în temeiul Legii nr. 55/2020 îşi păstrează caracterul de litigiu în contencios administrativ, aşa cum rezultă direct din art. 52 alin. (1) şi din art. 126 alin. (6) teza I din Constituţie, întrucât, aşa cum rezultă şi din considerentele deciziei CCR supusă analizei, aceste litigii vizează acte administrative. În plus, chiar art. 126 alin. (6) teza I din Constituţie face vorbire despre controlul judecătoresc al actelor administrative pe calea contenciosului administrativ.

În privinţa noţiunii de „contencios administrativ” cuprinsă în Legea fundamentală, amintim că, potrivit jurisprudenţei[15] CCR:

– sintagma „instanţele de contencios administrativ” este menţionată expres în teza a doua a alin. (6) al art. 126, cu referire la competenţa exclusivă a acestor instanţe de a soluţiona cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau dispoziţii din acestea declarate neconstituţionale; este singura materie asupra căreia constituantul a precizat distinct cărei instanţe judecătoreşti îi revine competenţa de soluţionare, iar acest tratament diferit se justifică prin natura specială a acestor cereri. Dacă constituantul ar fi dorit ca acelaşi tratament juridic să fie aplicat şi în cazul controlului legalităţii actelor administrative, ar fi precizat expres acest lucru în teza întâi a art. 126 alin. (6);

– controlul judecătoresc garantat de art. 126 alin. (6) din Constituţie reprezintă, totodată, o garanţie suplimentară a dreptului unei persoane vătămate printr-un act al autorităţii publice, consacrat de art. 52 din Legea fundamentală, şi o garanţie a dreptului de acces liber la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie, circumstanţiat însă litigiilor administrative. Aşa fiind, raţiunea constituantului nu se îndreaptă cu evidenţă spre stabilirea unei anume instanţe judecătoreşti – specializate în contencios administrativ – care să realizeze controlul judecătoresc, ci ideea centrală a textului constă tocmai în instituirea unei garanţii distincte, suplimentare în ceea ce priveşte posibilitatea cenzurării de către autoritatea judecătorească a actelor administrative ale autorităţilor publice, ca expresie a prevederilor art. 52 din Constituţie, fără a avea relevanţă dacă instanţa judecătorească ce exercită respectivul control de legalitate are sau nu specializare exclusiv în contencios administrativ. Esenţială, aşadar, este sporirea garanţiilor controlului judecătoresc asupra actelor administrative ale autorităţilor publice.

– concluzionând, Curtea Constituţională constată, este adevărat, în cadrul analizei reglementării privind competenţa referitoare la excepţia de nelegalitate, în decizia nr. 267/2014, că noţiunea de „contencios administrativ” nu o implică în mod necesar şi pe cea de „instanţă de contencios administrativ”. Potrivit art. 126 alin. (6) din Constituţie, elementele definitorii ale noţiunii de „contencios administrativ” sunt reprezentate de natura actului juridic ce stă la baza litigiului, fiind necesar ca acesta să emane de la o autoritate publică, precum şi de calitatea de autoritate publică a uneia dintre părţile litigiului. Prin coroborarea cu alin. (2) al art. 126, rezultă că organul de jurisdicţie competent a soluţiona litigiul, deci a exercita controlul de legalitate, este cel stabilit potrivit legii.

În acest context, în lipsa unei reglementări exprese, în prezent, a instanţei competente în materia Legii nr. 55/2020 şi în lumina deciziei CCR nr. 267/2014, precum şi deciziei CCR nr. 392/2021, nu putem exclude că această categorie de litigii să poată fi în competenţa instanţelor civile.

În cazul în care instanţele vor aprecia că decizia CCR nr. 267/2014 nu poate fi extinsă în alte situaţii în afara celei strict analizate de instanţa de contencios constituţional, a competenţei în materia excepţiei de nelegalitate a actului administrativ şi, deci, a contrario, că litigiile în anularea actelor emise în baza Legii nr. 55/2020 sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, în sensul legii contenciosului administrativ, precum şi că decizia CCR nr. 392/2021 ar permite o atare concluzie, se pune problema regulilor de procedură aplicabile (în faţa instanţei de contencios administrativ).

În privinţa procedurii propriu-zise de judecată, întâi de toate trebuie subliniat că, indiferent de dispoziţiile procedurale pe care le vor aplica, instanţele de contencios administrativ vor fi ţinute să respecte considerentele deciziei CCR, astfel că litigiul în contencios (în faza judecăţii în fond şi în recurs) ar trebui să fie mai redus ca durată faţă de durata aplicării actului administrativ supus controlului judecătoresc (30 de zile de la intrarea în vigoare a actului). Aceasta înseamnă, implicit, că şi în privinţa dreptului reclamantului de acces la justiţie legiuitorul ar trebui să intervină cu reglementarea unui termen special, scurt, în care acesta să se poată adresa instanţei de contencios administrativ.

Trebuie amintit că instanţa de contencios constituţional în decizia nr. 392/2021 a făcut analiza dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 şi a observat că „instanţa de judecată este ţinută să asigure îndeplinirea cerinţelor referitoare la citarea legală a părţilor şi a dreptului părţii adverse de a depune întâmpinare, care trebuie comunicată apoi reclamantului cu cel puţin 15 zile înainte de primul termen de judecată [art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004]. Dispoziţiile de lege prevăd un termen de cel mult 30 de zile în care hotărârile pot fi redactate, precum şi faptul că acestea pot fi atacate cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare [art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004]. Deşi regula este aceea a suspendării executării actului administrativ atacat până la soluţionarea de urgenţă a recursului [art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004], Curtea constată că, în ceea ce priveşte acele acte administrative emise pentru înlăturarea consecinţelor epidemiilor, suspendarea nu este posibilă [art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004][16]”.

Considerăm că, în acelaşi cadru al incompatiblităţii cu celeritatea procedurii de soluţionare a unui litigiu în baza Legii nr. 55/2020, se pot încadra, de exemplu, şi dispoziţiile care instituie necesitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile (art. 7 din Legea nr. 554/2004), dar şi dispoziţiile Codului de procedură civilă privind regularizarea cererii de chemare în judecată ori cele privind termenul maxim de depunere a întâmpinării. Legiuitorul ar putea să prevadă că judecarea cererilor se face de urgență și cu precădere, dispozițiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nefiind aplicabile, precum şi că părțile vor fi citate potrivit dispozițiilor privind citarea în procesele urgente.

În concluzie, s-ar putea opina că instanţele de contencios administrativ pot să soluţioneze litigiile privind actele emise în baza Legii nr. 55/2020 în baza dispoziţiilor Codului de procedură civilă referitoare la pricinile urgente, modalitatea de aplicare ţinând de specificitatea fiecărui caz în parte, însă cu respectarea deciziei CCR nr. 392/2021. Totuşi, procedura civilă nu acoperă şi termenul de pronunţare/redactare a sentinţei şi termenul căii de atac, precum şi a termenului de pronunţare/redactare a decizei în calea de atac a recursului în pricinile urgente, iar dispoziţiile din materia ordonanţei preşedinţiale ar fi o soluţie „de avarie”, întrucât ele rămân specifice respectivei proceduri în ansamblul său, astfel că ar fi dificil de „extras” din aceasta strict pe cele privind amânarea pronunţării, motivarea sentinţei sau termenul căii de atac. Pe de altă parte, poate fi problematică, chiar prin prisma previzibilităţii, o aplicare prin „analogie” a altor dispoziţii procedurale în litigii ce pot fi considerate „asemănătoare” în privinţa actelor emise în materia Covid-19[17] sau „completarea” dispoziţiilor Codului de procedură civilă privind pricinile urgente cu dispoziţiile speciale din litigii privind acte emise în materia Covid-19 (şi crearea unei „lex tertia”). Se impune o intervenţie a legiuitorului în privinţa reglementării unei proceduri speciale de contestare a actelor emise în baza Legii nr. 55/2020.

Poate fi apreciată (şi) oportunitatea:

– unei proceduri civile speciale clar şi unitar reglementată (în Codul de procedură civilă) în pricinile urgente (fireşte, altele decât cele pentru care există deja reglementări speciale), „accesibilă şi previzibilă”, cu dispoziţii flexibile aplicabile de judecător oricărei pricini urgente (care nu are deja o reglementare specială în Cod sau în alte acte normative), cu aducerea la cunoştinţa părţilor, motivat, de către instanţă, că va aplica respectiva procedură, având reglementate şi termenele de amânare a pronunţării, de motivare a hotărârii în primă instanţă, de declarare a căii de atac, de pronunţare şi de motivare a deciziei în calea de atac (legiuitorul urmând să reglementeze termene scurte, maxime ca durată, de amânare a pronunţării/redactare a hotărârii, pentru a permite şi judecătorului o flexibilitate) şi/sau

– unor norme speciale de procedură în Legea nr. 554/2004 (pe lângă cele existente), care să reglementeze (şi) procedura în anulare în cauzele de urgenţă deosebită, pe „tiparul” celor menţionate în fraza anterioară şi care să poată fi aplicate în mod flexibil de către instanţele de contencios administrativ.


[1] Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, publicată în M.Of. 396 din 15 mai 2020.
[2] M.Of. nr. 688 din data de 12 iulie 2021.
[3] Pct. 27 din Decizia CCR nr. 392/2021.
[4] Pct. 31 din Decizia CCR nr. 392/2021.
[5] Analizând, din perspectiva istoricului reglementării, dispoziţiile art. 42 din OUG nr. 21/2004, Curtea Constituţională a constatat că în varianta iniţială a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 dispoziţiile art. 42 aveau următorul conţinut: „Declararea stării de alertă în cazul situaţiilor de urgenţă la nivel naţional sau pe teritoriul mai multor judeţe se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar la nivel judeţean sau al municipiului Bucureşti, în Monitorul Oficial al autorităţii administrativ-teritoriale respective”. Prin art. II pct. 23 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2020, art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 a fost modificat, având următorul conţinut: „(1) Hotărârile prin care se declară, se prelungeşte sau încetează starea de alertă, precum şi cele prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, la nivel naţional sau pe teritoriul mai multor judeţe, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar cele prin care se declară, se prelungeşte sau încetează starea de alertă, precum şi cele prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, la nivel judeţean sau al municipiului Bucureşti, se publică în Monitorul Oficial al autorităţii administrativ-teritoriale respective şi intră în vigoare la data publicării. (2) Hotărârile prevăzute la alin. (1) se aduc neîntârziat la cunoştinţă populaţiei prin mijloacele de comunicare în masă, se difuzează pe posturile de radio şi de televiziune în cel mult două ore de la adoptare şi sunt retransmise în mod repetat în primele 24 de ore de la instituirea stării de alertă. (3) Hotărârile prevăzute la alin. (1) pot fi atacate în condiţiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.” Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2020 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 la data de 14 mai 2020, ulterior adoptării de Camera decizională la data de 13 mai 2020 a Legii nr. 55/2020.
[6] Pct. 35-38 din Decizia CCR nr. 392/2021.
[7] Pct. 45 din Decizia CCR nr. 392/2021.
[8] Pct. 46-47 din Decizia CCR nr. 392/2021.
[9] Benke Károly, Mihaela Senia Costinescu, Controlul de constituţionalitate în România: excepţia de neconstituţionalitate, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020, p. 245.
[10] DCC nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016.
[11] DCC (plen) nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995, DCC nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010.
[12] DCC nr. 186 din 18 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000.
[13] Idem. A se vedea şi DCC nr. 774 din 10 noiembrie 2015, publicată în M. Of. nr. 8 din 6 ianuarie 2016.
[14] E. Radu, Implicațiile Deciziei CCR nr. 392/08.06.2021 prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 cu referire la art. 42 din OUG nr. 21/2004, precum și neconstituționalitatea dispozițiilor art. 72 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 (publicată în Monitorul Oficial nr. 688 din 12 iulie 2021), https://www.juridice.ro/740739/implicatiile-deciziei-ccr-nr-392-08-06-2021-prin-care-s-a-constatat-neconstitutionalitatea-dispozitiilor-art-72-alin-2-din-legea-nr-55-2020-cu-referire-la-art-42-din-oug-nr-21-2004-precum-si.html.
[15] DCC nr. 267 din 7 mai 2014, publicată în M.Of. nr. 538 din 21 iulie 2014.
[16] Pct. 46 din Decizia CCR nr. 392/2021.
[17] Norme procedurale speciale, caracterizate de o celeritate deosebită, aplicabile în litigii de contencios administrativ privind acte emise în contextul pandemiei Covid-19 sunt, de exemplu, cele stabilite în Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic.


Judecător Cristina-Maria Florescu
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a Contencios Administrativ şi Fiscal

 
Secţiuni: CCR, Covid 19 Legal React, Drept constitutional, Dreptul sanatatii, Jurisprudență, Opinii, Selected, Sistemul judiciar | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD