« Secţiuni « Articole « RNSJOpiniiPovestim cărţi
Opinii

Neregularități cu privire la măsurile de izolare/carantină a persoanelor în contextul pandemiei de COVID-19
06.08.2021 | Andreea DUMITRESCU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Andreea Dumitrescu

Andreea Dumitrescu

1. Scurtă prezentare a reglementărilor aflate la originea aplicării măsurii izolării/carantinării ca modalitate de combatere a epidemiei de COVID-19

Încă de la începutul epidemiei de COVID-19, ca în majoritatea statelor europene, și în România s-a optat pentru măsura izolării/carantinării diverselor categorii de persoane, cu finalitatea prevenirii creșterii cazurilor de coronavirus.

Este de prisos să menționăm că această modalitate de abordare a autorităților, extrem de dificil de circumstanțiat în fiecare caz în parte și cu consecințe nefaste vis a vis de menținerea echilibrului între interesul general (acela de a preveni creșterea cazurilor de COVID-19) și exercițiul drepturilor individuale, a fost amplu criticată la nivel social.

Trecând peste faptul că măsura îngrădirii unor drepturi individuale, fundamentată de multe ori pe considerente empirice și lipsite de certitudine, în scopul prevalenței „binelui general”, a fost primită cu nemulțumire de publicul larg, încă din start, aceasta s-a confruntat cu lipsuri notabile și din punct de vedere tehnico-juridic.

Cum până în anul 2020, în istoria sa recentă, România nu se mai confruntase cu o situație medicală asemănătoare, aceasta nu avea un act normativ de nișă care să reglementeze regulile aplicabile în ipoteza existenței unei urgențe epidemiologice.

Astfel, autoritățile române s-au aflat în situația în care au încadrat măsurile de combatere a coronavirusului și sancțiunile pentru încălcarea acestora într-o legislație cu un conținut general care oferea o reglementare vagă și imprecisă a problemei în sine.

În prima parte a anului 2020, carantinarea și izolarea anumitor persoane considerate contacți direcți sau infectate cu virusul SARS-COV-2 a fost întemeiată pe dispozițiile Ordinului M.S. nr. 414/2020, cu modificările ulterioare, încălcarea acestor măsuri fiind sancționată conform O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, respectiv ale O.U.G. nr. 34/2020 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 1/1999.

Așadar, la momentul respectiv, obligația anumitor categorii de persoane de a se supune măsurii carantinei, respectiv cea a persoanelor confirmate ca infectate cu virusul SARS-COV-2 de a fi internate într-o locație instituționalizată/secție spitalicească de specialitate, pentru o perioadă de minim 14 zile, erau reglementate expres de Ordinul M.S. nr. 414/2020.

Ulterior, prin Ordinul M.S. nr. 622/2020, obligativitatea carantinării într-o locație instituționalizată a fost înlocuită de posibilitatea carantinării la domiciliu, totodată, Ordinul M.S. nr. 1.309/2020 înlocuind măsura internării obligatorii a persoanelor confirmate ca infectate cu virusul SARS-COV-2, cu izolarea la domiciliu.

În plus, în contextul în care nu mai erau îndeplinite condițiile menținerii stării de urgență, măsurile de combatere a epidemiei de COVID-19 erau justificate de prevederile O.U.G. nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă.

Referitor la aplicabilitatea actelor normative mai sus citate, menționăm că acestea au fost supuse analizei Curții Constituționale, care a stabilit mai multe încălcări ale prevederilor constituționale.

Astfel, prin Decizia C.C.R. nr. 152/2020[1] a fost admisă excepția de neconstituționalitate cu privire la art. 28 din O.U.G. nr. 1/1999[2], acesta fiind declarat neconstituțional, alături de O.U.G. nr. 34/2020 în ansamblul său.

Totodată, prin Decizia C.C.R. nr. 157/2020[3] s-a constatat că dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 21/2004[4] sunt constituționale „în măsura în care acțiunile și măsurile dispuse pe durata stării de alertă nu vizează restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți fundamentale”.

În contextul mai sus expus și, mai concret, în lipsa unei reglementări concrete a noțiunii de stare de alertă cauzată de epidemia de coronavirus și a regulilor aplicabile pe durata acesteia, a fost necesară elaborarea unui act normativ în acest sens, respectiv Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19.

Reținem că actul normativ menționat permite declararea și prelungirea stării de alertă prin hotărâre de guvern din 30 în 30 de zile și are o aplicabilitate limitată exclusiv la sfera prevenirii și combaterii efectelor pandemiei de COVID-19, prin măsuri temporare și/sau graduale.

Concret, prevederile art. 2 din actul normativ citat, oferă și o definiție explicită a noțiunii de stare de alertă, stabilind că aceasta constituie „răspunsul la o situație de urgență de amploare și intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporționale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia și necesare pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente la adresa vieții, sănătății persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale și culturale importante ori a proprietății.”

Totodată, cu scopul de a prezenta și defini  cât mai concret măsurile aplicabile în situații de risc epidemiologic și biologic, pentru prevenirea introducerii și limitarea răspândirii bolilor infectocontagioase pe teritoriul României (nu numai a COVID-19), legiuitorul a adoptat Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic. 

Actul normativ menționat stabilește care sunt regulile aplicabile în ipoteza existenței oricărui risc epidemiologic și biologic și independent de declararea stării de alertă/urgență, având astfel o aplicabilitate nelimitată în timp, într-un domeniu mult mai extins decât Legea nr. 55/2020.

Conform Legii nr. 136/2020, principalele măsuri aplicabile în scopul gestionării unei situații de risc epidemiologic și biologic sunt:

– carantina persoanelor sănătoase însă suspecte de a fi infectate sau purtătoare ale unui agent înalt patogen care sosesc din zone în care riscul epidemiologic este ridicat, pe baza datelor epidemiologice transmise la nivel național, european și internațional de către organismele competente în domeniu sau care au intrat în contact direct cu cel puțin o persoană confirmată cu o boală infectocontagioasă;

– izolarea persoanelor bolnave cu semne și simptome sugestive specifice definiției de caz, precum și pentru persoanele purtătoare ale agentului înalt patogen, chiar dacă acestea nu prezintă semne și simptome sugestive.

Prevederile art. 7 și 8 din Legea nr. 136/2020 statuează că atât măsura carantinei cât și cea a izolării se dispun de regulă la domiciliul persoanei sau la altă locație aleasă de aceasta, în situația în care persoana respectivă, conform definiției de caz, nu prezintă semne și simptome sugestive sau prezintă simptome care nu necesită izolarea într-o unitate sanitară și respectiv riscul contaminării altor persoane sau al răspândirii bolii infectocontagioase este redus  (în situația izolării).

Prin excepție de la cele menționate mai sus, aceleași texte de lege prevăd și că direcția de sănătate publică va decide carantinarea/izolarea persoanei care încalcă măsura carantinării consimțită anterior, respectiv refuză carantinarea/izolarea, în spațiul special desemnat de autorități/unitatea sanitară sau într-o locație alternativă atașată acesteia.

Dispozițiile art. 8 al. (3) din Legea nr. 136/2020 reglementează și posibilitatea izolării persoanelor  bolnave cu semne și simptome sugestive specifice definiției de caz, precum și persoanelor purtătoare ale agentului înalt patogen, chiar dacă acestea nu prezintă semne și simptome sugestive, într-o unitate sanitară sau, după caz, într-o locație alternativă atașată unității sanitare, cu scopul efectuării de investigații, pentru o perioadă de cel mult 48 de ore.

Carantinarea inițială a persoanelor din zone în care riscul epidemiologic este ridicat sau care au intrat în contact direct cu persoanele infectate, în situațiile de risc epidemiologic se dispune prin hotărâre a Comitetului Național pentru Situații de Urgență.

Deciziile direcțiilor de sănătate publică/hotărârile Comitetului Național pentru Situații de Urgență, emise în scopul izolării/carantinării anumitor persoane se contestă în termen de 24 de ore de la comunicare la judecătoria în a cărei circumscripție domiciliază sau își are reședința ori la judecătoria în a cărei circumscripție este situat spațiul sau unitatea sanitară în care este carantinată sau, după caz, izolată persoana respectivă.

Judecarea cauzelor se face în cel mult 24 ore, fără amânarea pronunțării, în ipoteza izolării conform art. 8 al. (3) din Legea nr. 136/2020, în toate celelalte situații, aceasta urmând a avea loc în termen de cel mult 48 de ore, cu posibilitatea amânării pronunțării pentru 24 de ore.

Văzând cele expuse mai sus, constatăm că de la debutul pandemiei de coronavirus și până în prezent, cadrul normativ care a permis gestionarea acesteia s-a aflat într-o continuă modificare, modificare determinată atât de caracterul fluctuant al contextului epidemiologic cât și de punctele slabe ale normelor din domeniu.

2. Vulnerabilități ale cadrului legal aflat la originea aplicării măsurii izolării/carantinării ca modalitate de combatere a epidemiei de COVID-19

Seria de reglementări expusă mai sus constituie principalul fundament pe baza căruia, pe parcursul stării de urgență și a stării de alertă, autoritățile abilitate au aplicat diverse măsuri în scopul prevenției creșterii cazurilor de COVID-19, printre care, s-au numărat și izolarea/carantinarea diferitelor categorii de persoane și sancționarea celor care au încălcat aceste norme.

După cum am mai arătat, astfel de măsuri au fost aplicate în temeiul unei legislații nepregătită să răspundă urgenței medicale cu care se confrunta țara noastră, cu consecința eludării unor reguli fundamentale de procedură.

Pe de altă parte, este indiscutabil că în numeroase situații, prin conținutul lor, astfel de măsuri au dat naștere la încălcarea unor drepturi individuale, apărând vădit disproporționate față de scopul lor în sine.

Acestea fiind zise, din nefericire, uneori și datorită lipsei de pregătire a autorităților sau al unui exces de zel al acestora, prin măsura carantinei sau a izolării, s-a încălcat libertatea personală, libera circulație, dreptul la muncă, dreptul la sănătate, etc.

În acest context, în repetate rânduri, măsurile dispuse au fost contestate la instanțele de judecată competente, reglementările din materie fiind supuse  analizei Curții Constituționale.

Fără a diminua necesitatea aplicării unor măsuri urgente care să împiedice o eventuală transmitere comunitară a COVID-19, obligativitatea carantinării persoanelor în centre speciale și internarea celor infectate în secții spitalicești, chiar și a celor asimptomatici, au creat o repulsie generală, atât din partea medicilor cât și a publicului larg.

Astfel, analizarea constituționalității acestor măsuri a ajuns pe masa Curții Constituționale, care prin Decizia nr. 458/2020[5] a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 25 al. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și a art. 8 al (1) din O.U.G. nr. 11/2020, adică exact a textelor de lege care abilitau Guvernul să emită ordine/decizii privind măsurile referitoare la carantinarea/izolarea persoanelor ca modalități de combatere a epidemiilor.

Ceea ce a determinat Curtea să pronunțe o astfel de soluție a fost, în primul rând, lipsa de claritate a textelor de lege care nu stabilesc criterii ferme pentru luarea unor astfel de măsuri restrictive.

Concomitent, prin prisma Ordinului M.S. nr. 414/2020,  prin care s-a reglementat măsura carantinei și a izolării în contextul pandemiei de COVID-19, referitor la gradul de severitate al acestora, Curtea a observat că:
„legiuitorul trebuie să aibă în vedere că dispozițiile referitoare la internarea obligatorie reprezintă ultima opțiune la care autoritățile pot recurge pentru a realiza obiectivul de prevenire a răspândirii unei boli transmisibile, astfel că este necesar să fie reglementate și alte măsuri de o severitate mai scăzută, care să fie aplicate, dacă sunt eficiente”, și că
– „măsura carantinei dispusă în România în contextul epidemiei determinată de infecția cu COVID-19 a putut fi calificată, în anumite situații, ca o veritabilă privare de libertate, precum și ca o restrângere, implicită, a exercițiului drepturilor fundamentale prevăzute de art. 25 și art. 26 din Constituție.”

În considerarea celor statuate de Curtea Constituțională, de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 458/2020, aplicarea prevederilor Ordinului M.S. nr.414/2020 în sensul carantinării/izolării anumitor categorii de persoane în centre specializate/spitale a fost suspendată, până la modificarea corespunzătoare a cadrului legislativ.

Intervenția Curții Constituționale venise după ce aceasta, anterior, pronunțase alte două decizii de neconstituționalitate, respectiv Decizia nr. 152/2020 prin care au fost declarate neconstituționale art. 28 din O.U.G. nr. 1/1999 și O.U.G.nr. 34/2020 în ansamblul său și Decizia C.C.R. nr. 157/2020 prin care s-a constatat că dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 21/2004 sunt constituționale „în măsura în care acțiunile și măsurile dispuse pe durata stării de alertă nu vizează restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți fundamentale”.

Referitor la dispozițiile O.U.G.nr. 34/2020 în ansamblul său, s-a reținut de către Curtea Constituțională că, în contextul în care aceasta modifică regimul sancționator aplicabil stării de urgență, aceasta încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 115 alin. (6) din Constituție care stabilesc limitele competenței Guvernului de a emite ordonanțe de urgență.

Totodată, prevederile art. 28 al.(1) din O.U.G. nr. 1/1999 au fost sancționate de către Curtea Constituțională, pentru considerentul că folosesc „tehnica legislativă de trimitere către o normă care, la rândul său, face trimitere la alte acte normative, în mod vag identificate”, edictând „dispoziții legale care sunt incapabile să își realizeze scopul pentru care au fost instituite„.

Curtea observă că textul de lege respectiv nu conține nicio altă normă care să reglementeze expres vreo contravenție, nu definește în conținutul său actele normative conexe, acesta având un caracter mult prea general. Actele normative conexe nu sunt definite nicăieri și nu pot fi identificate cu ușurință de destinatarii normei, care, prin generalitatea acesteia (conducătorii autorităților publice, persoanele juridice și persoanele fizice) reprezintă întreaga populație a țării.

În completarea celor expuse mai sus, Curtea Constituțională a fost solicitată să se pronunțe și asupra constituționalității unor prevederi din O.U.G. nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență.

Analizând dispozițiile actului normativ menționat, prin Decizia nr. 157/2020, în aplicarea art. 4 al O.U.G. nr. 21/2004 (textul de lege care reglementează măsurile ce pot fi luate pe durata stării de urgență și a stărilor potențial generatoare de stare de urgență) Curtea constată că, din interpretarea sistematică a dispozițiilor O.U.G. nr. 21/2004, rezultă că măsurile care pot fi luate pe durata stării de alertă, în temeiul art. 4 din actul normativ, pot viza restrângerea unor drepturi și a unor libertăți fundamentale.

Or, în opinia Curții o astfel de restrângere nu poate fi luată prin acte administrative emise de autorități eminamente administrative. fiind necesar ca acestea să treacă prin filtrul legislativului.

Astfel, s-a concluzionat că dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 21/2004 sunt constituționale „în măsura în care acțiunile și măsurile dispuse pe durata stării de alertă nu vizează restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți fundamentale.”

Acestea fiind zise, în contextul în care atât măsura carantinei cât și măsura izolării vizează restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, acestea fiind aplicate în baza O.U.G. nr. 1/1999, respectiv O.U.G. nr. 21/2004, legalitatea acestora a fost invalidată practic de însăși Curtea Constituțională, ceea ce a determinat creșterea numărului de contestații admise împotriva măsurilor în speță, la instanțele de judecată.

O dată cu intervenirea Legii nr.136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic, reținând faptul că acest act normativ aborda în mod extins măsurile aplicabile în situații de risc epidemiologic și biologic și căile de contestare a acestora, s-a considerat că lucrurile vor deveni mai clare.

Cu toate acestea, deși complexă și extrem de cuprinzătoare, reglementarea menționată nu a oprit Înalta Curte de Casație și Justiție, ca, prin Decizia nr. 3479/2021 pronunțată în Dosarul nr. 3251/2/2021, să anuleze Hotărârea Comitetului Național pentru Situații de Urgență nr. 9/2021, act administrativ normativ care stătuse la originea carantinării contestatorului.

Ceea ce a determinat Înalta Curte de Casație și Justiție să anuleze actul respectiv (prin admiterea recursului contestatorului) a fost faptul că Hotărârea nr. 9/2021 a Comitetului Național pentru Situații de Urgență nu a fost niciodată publicată în Monitorul Oficial, fiind încălcate dispozițiile art. 11 din Legea nr. 24/2000.

Astfel, cum prevederile legale de mai sus statuează expres obligativitatea publicării legilor și a celorlalte acte normative adoptate de Parlament, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului, a deciziilor prim ministrului, a actelor normative ale autorităților administrative autonome, a ordinelor, instrucțiunilor și a altor acte normative emise de conducătorii organelor administrației publice centrale de specialitate, în Monitorul Oficial al României, s-a reținut că în lipsa îndeplinirii acestei obligații, hotărârea contestată  nu poate produce niciun efect juridic, fiind practic nulă.

Consecința pronunțării unei astfel de decizii, publicată, de altfel în Monitorul Oficial, a fost completarea de urgență a Legii nr. 136/2020, cu dispoziția expresă că „toate actele administrative cu caracter normativ, inclusiv hotărârile Comitetului Național pentru Situații de Urgență, privind instituirea, modificarea sau încetarea măsurilor din prezenta lege, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I…”

Reținem însă că demersul menționat nu poate acoperi greșeala autorităților de a nu publica astfel de acte administrative cu caracter normativ în Monitorul Oficial, în ipoteza în care această obligație era prevăzută expres și de Legea nr. 24/2000.

Eroarea autorităților este cu atât mai gravă, cu cât, prin Adresa nr. 2861/26.03.2021[6], chiar Monitorul Oficial confirmase că, începând cu data de 01.03.2020, singurul act administrativ emis de Comitetul Național pentru Situații de Urgență, publicat în Monitorul Oficial, a fost Hotărârea nr. 24/14.05.2020 pentru aprobarea instituirii stării de alertă la nivel național și a măsurilor de control și prevenție a infecțiilor în contextul situației epidemiologice generate de virusul SARS-COV-2.[7]

În mod just, nepublicarea actelor normative în temeiul cărora s-a procedat la carantinarea/izolarea anumitor categorii de persoane lipsesc de orice efect juridic astfel de măsuri, cu condiția ca acestea să fie contestate în termen legal la instanțele de judecată competente, instanțe care vor dispune anularea actelor în speță.

3. Concluzii

Prin prisma considerentelor expuse mai sus, reținem că întreg cadrul normativ care a stat și stă la originea aplicării măsurilor de carantină/izolare a anumitor categorii de persoane în contextul pandemiei de COVID-19 a avut și are o vulnerabilitate sporită determinată de mai mulți factori, cum ar fi:

– noutatea și caracterul schimbător al situației de urgență epidemiologică generată de epidemia de coronavirus;

– culpa autorităților implicate în gestionarea problemei care a oscilat de la lipsă de interes, până la exces de zel cu consecința încălcării unor drepturi și libertăți fundamentale;

– caracterul uneori mult prea restrictiv al măsurilor impuse care, nu de puține ori, au ignorat echilibrul între drepturile individuale și interesul general, cu consecința producerii unor abuzuri de drept;

–  lipsa de transparență și comunicare a autorităților în activitatea de combatere a creșterii cazurilor de COVID-19.

Este evident că existența unor astfel de nereguli a pus și încă mai pune sub semnul întrebării legalitatea măsurilor aplicate în contextul epidemiei de  COVID-19 și în primul rând, a celor având ca obiect carantina sau izolarea anumitor categorii de persoane, aceste acțiuni fiind supuse de persoanele vizate, controlului judecătoresc.

Evitarea unor situații de abuz și sporirea gradului de acceptare din partea populației a unor măsuri restrictive ca mijloace de combatere a stării de risc epidemiologic nu se poate realiza decât prin creșterea calității reglementărilor în acest sens, prin înlăturarea viciilor procedurale, prin consultarea publicului larg și prin afectarea minimă a exercițiului drepturilor și libertăților individuale.

Altfel, aceste acțiuni vor fi în mod continuu sancționate și cenzurate de către instanțele de judecată, de Curtea Constituțională și, de ce nu, chiar și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.


[1] Publicată în Monitorul Oficial nr. 387 din 13 mai 2020;
[2] În varianta declarată neconstituțională prin Decizia C.C.R. nr. 152/2020, prevederile art. 28 din O.U.G. nr. 1/1999, astfel cum fuseseră modificate prin  O.U.G. 34/2020, statuau:
„(1) Nerespectarea prevederilor art. 9 constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 2.000 lei la 20.000 lei, pentru persoane fizice, și de la 10.000 lei la 70.000 lei, pentru persoane juridice.
(2) Pe lângă sancțiunea contravențională principală prevăzută la alin. (1), în funcție de natura și gravitatea faptei, se pot aplica și una sau mai multe dintre următoarele sancțiuni contravenționale complementare, prevăzute în ordonanțele militare:a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenție;b) interzicerea accesului prin aplicarea sigiliului de către organele abilitate;c) suspendarea temporară a activității;d) desființarea unor lucrări;e) refacerea unor amenajări”;
[3] Publicată în Monitorul Oficial nr. 397 din 15 mai 2020;
[4] Prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 21/2004 statuau:
„(1) Pe durata situaţiilor de urgenţă sau a stărilor potenţial generatoare de situaţii de urgenţă se întreprind, în condiţiile legii, după caz, acţiuni şi măsuri pentru:a) avertizarea populaţiei, instituţiilor şi agenţilor economici din zonele de pericol;b) declararea stării de alerta în cazul iminenţei ameninţării sau producerii situaţiei de urgenţă;c) punerea în aplicare a măsurilor de prevenire şi de protecţie specifice tipurilor de risc şi, după caz, hotărârea evacuării din zona afectată sau parţial afectată;d) intervenţia operativă cu forte şi mijloace special constituite, în funcţie de situaţie, pentru limitarea şi înlăturarea efectelor negative;e) acordarea de ajutoare de urgenţă;f) instituirea regimului stării de urgenţă, în condiţiile prevăzute de art. 93 din Constituţia României, republicată;g) solicitarea sau acordarea de asistenţă internaţională;h) acordarea de despăgubiri persoanelor juridice şi fizice;i) alte măsuri prevăzute de lege.
(2) Pe timpul stării de alerta se pot dispune orice măsuri care sunt necesare pentru înlăturarea stării de forţă majoră.
(3) Măsurile prevăzute la alin. (2) trebuie să fie proporţionale cu situaţiile care le-au determinat şi se aplica cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de lege.
(4) Acţiunile şi măsurile prevăzute la alin. (1), (2) şi (3) se stabilesc în regulamente, planuri, programe sau în documente operative aprobate prin decizii, ordine ori dispoziţii emise conform reglementărilor în vigoare.
(5) Hotărârea de declarare a stării de alertă cuprinde: a) baza legală;b) perioada de aplicare;c) măsurile dispuse; d) obligaţiile cetăţenilor şi ale operatorilor economici în ceea ce priveşte participarea la activităţi în folosul comunităţilor locale.
(6) În funcţie de evoluţia situaţiei de urgenţă care a determinat declararea stării de alertă, durata sau aria acesteia se poate prelungi ori extinde sau restrânge, după caz.”;
[5] Publicată în Monitorul Oficial nr.581 din 02.07 2020;
[6] Disponibil aici;
[7] Publicată în Monitorul Oficial nr. 395 din 15.05.2020 și care și-a încetat aplicabilitatea.


Avocat Andreea Dumitrescu

 
Secţiuni: Articole, CCR, Covid 19 Legal React, Dreptul sanatatii, Drepturile omului, JURIDICE.ro, Opinii, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD