« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Implicații de natură procesuală în analiza momentului epuizării infracțiunii continue
10.08.2021 | Ingrid MICLĂUȘ, Ioana BALOG

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Ingrid Miclăuș

Ingrid Miclăuș

Ioana Balog

Ioana Balog

În lipsa unei reglementări exprese în Codul penal, doctrina a reținut că infracțiunea continuă (continuatio delicti) reprezintă o formă a unității naturale de infracțiune și constă într-o acțiune sau inacțiune care subzistă în timp de la momentul consumării până la cel al epuizării, prin incidența unei energii sau forțe contrare.

Prelungirea în timp a elementului material al infracțiunii care formează obiectul unei cauze penale naște problematici în determinarea actului procesual care epuizează fapta atunci când activitatea infracțională continuă și în timpul judecății.

Cu titlu preliminar, actul procesual care evidențiază epuizarea infracțiunii continue reprezintă o ficțiune juridică care nu are efect asupra acțiunii sau inacțiunii ilicite, iar emiterea acestuia de către organele judiciare nu împiedică în vreun fel prelungirea faptei în timp. Caracterul întrerupător al acestei ficțiuni va fi recunoscut doar actelor procesuale care au aptitudinea de a delimita obiectiv fragmentele activității de natură penală, calificându-le drept infracțiuni autonome.

1. Aprecieri doctrinare și jurisprudențiale cu privire la epuizarea infracțiunii continue generată de acte procesuale

Opiniile evocate au fost diverse și au avut în vedere că epuizarea infracțiunii continue are loc fie prin ordonanța de începere a urmăririi penale[1], fie prin hotărârea judecătorească, fie printr-un alt act procesual care ar duce la încetarea activității infracționale.

Opinia majoritară a doctrinarilor[2], care s-a transpus și la nivelul practicii judiciare[3], este în sensul în care continuitatea infracțiunii este întreruptă (strict din perspectivă juridică) de hotărârea de condamnare nedefinitivă sau definitivă, chiar dacă subiectul activ al infracțiunii ar continua activitatea ilicită și în faza judecății.

Elocventă în acest sens este decizia Tribunalul Suprem, care a statuat că „infracțiunea de abandon de familie, constând în neplata cu rea-credință, în timp de 2 luni, a pensiei de întreținere (art. 305 alin. 1 lit. c) C.pen. 1968) este o infracțiune continuă omisivă; ea se consumă cu începere de la împlinirea termenului de 2 luni (3 luni, potrivit art. 378 alin 1 lit. c) Noul C.pen., n.n.) și durează tot timpul în care persoana îndreptățită la pensie de întreținere este lipsită, cu rea-credință, de acest drept. Dacă făptuitorul nu a pus capăt el însuși acestei situații, prin îndeplinirea obligației, activitatea infracțională ia sfârșit, printr-o ficțiune juridică, odată cu pronunțarea hotărârii de condamnare de primă instanță.”[4]

2. Considerații asupra actului procesual care determină momentul epuizării

Contrar doctrinei și jurisprudenței, apreciem că activitatea infracțională nu se epuizează la momentul pronunțării unei hotărâri de condamnare în cauză, ci la momentul emiterii ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale sau al ordonanței de extindere a acțiunii penale, conform art. 311 C. proc. pen., indiferent dacă instanța este sesizată prin rechizitoriu, acord de recunoaștere a vinovăției sau prin încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care se dispune începerea judecății în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din C. proc. pen., atunci când s-a admis plângerea împotriva soluției de clasare.

Rațiunea pentru care în doctrină a fost exclusă soluția că infracțiunea continuă poate fi autonomizată prin rechizitoriu (sau eventual prin ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale) a fost aceea că există „temerea ca nu cumva acestuia să i se aplice un act de clemență, deși continuă activitatea ilicită.[5]

Cu toate acestea, în susținerea opiniei conform căreia nu hotărârea judecătorească, ci ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale sau cea de extindere a acțiunii penale constituie actele procesuale care trasează în mod obiectiv o graniță de netrecut între activitatea infracțională anterioară emiterii ordonanței și cea ulterioară, expunem următoarele argumente:

În primul rând, conform art. 371 din C. proc. pen., judecata se mărginește exclusiv la fapta arătată în actul de sesizare al instanței. Astfel, hotărârea dispusă se va limita strict la faptele pentru care instanța a fost sesizată (tantum judicatum quantum deductum), chiar dacă acțiunea ilicită s-a prelungit și în faza de judecată. Dacă am considera că momentul epuizării unei infracțiuni continue este reprezentat de pronunțarea unei hotărâri de condamnare, ar însemna că instanța s-a autoînvestit cu privire la judecarea unei fapte viitoare săvârșită de autor și față de care nu a fost exercitată anterior acțiunea penală.

În al doilea rând, în ceea ce privește activitatea infracțională ulterioară emiterii actului de sesizare al instanței, aceasta nu poate administra probe și nici nu poate extinde acțiunea penală, aceste atribuții aparținând exclusiv organelor de urmărire penală.

În al treilea rând, dacă am considera ca fiind corectă opinia majoritară doctrinară ar însemna să admitem că instanța, în caz de condamnare a inculpatului, individualizează pedeapsa și prin raportare la conduita adoptată de acesta de la momentul săvârșirii faptei până la pronunțarea hotărârii, îndreptându-se eventual către o pedeapsă orientată spre limita maximă prevăzută pentru fapta care i se impută prin actul de sesizare. Această soluție nu este legală din punct de vedere procedural, întrucât cu privire la fragmentul faptic săvârșit de la emiterea actului de inculpare și până la pronunțarea hotărârii de condamnare nu au fost demarate cercetările și nu au fost respectate garanțiile impuse de Codul de procedură penală.

Momentul în care autorul află că fapta sa formează obiectul unei anchete penale ar trebui să constituie un factor constrângător rezonabil pentru ca acesta să înceteze voluntar activitatea ilicită, însă, nu este exclus ca acțiunea sau inacțiunea sa să se prelungească atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza judecății.

Epuizarea fragmentului de faptă săvârșit anterior emiterii ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale coincide cu momentul consumării fragmentului început ulterior emiterii acestui act întrerupător. Față de aceste două fragmente faptice (care constituie un tot unitar) se vor aplica regulile concursului de infracțiuni atunci când fapta s-a epuizat înaintea pronunțării hotărârii definitive de condamnare, iar cele ale recidivei atunci când aceasta s-a epuizat după pronunțarea hotărârii ori chiar după executarea pedepsei.

Pentru toate aceste considerente, apreciem că momentul epuizări infracțiunii continue se situează în timp chiar anterior emiterii actului de sesizare al instanței, iar indiferent de forma sub care acesta se regăsește, actul procesual cu efect întrerupător va fi ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale sau ordonanța de extindere a acțiunii penale.

2.1 În ipoteza în care actul de sesizare al instanței este rechizitoriul, obiectul judecății se va limita, potrivit art. 328 C. proc. pen., strict la fapta reținută în sarcina inculpatului și la încadrarea juridică pentru care a fost învinuit.

Dispozițiile art. 309 C. proc. pen. constituie o noutate, în sensul că, față de vechea reglementare, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare exclusiv în cursul urmăririi prin ordonanță, nemaiexistând posibilitatea de a dispune acest lucru și direct prin actul de sesizare a instanței. Astfel, activitatea ilicită săvârșită de inculpat după punerea în mișcare/ extinderea acțiunii penale până la emiterea rechizitoriului, care face parte tot din conținutul aceleiași infracțiuni continue, nu va putea fi imputată inculpatului direct în actul de sesizare al instanței. Prin urmare, faptele cuprinse în rechizitoriu se vor limita strict la cele prevăzute în ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale, urmând ca acțiunea aferentă perioadei situate între cele două momente procesuale să fie dedusă judecății într-o altă cauză.

2.2 Atunci când acordul de recunoaștere a vinovăției este actul de sesizare al instanței, momentul epuizării infracțiunii continue este determinat tot de ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale/ extindere a acțiunii penale, întrucât, potrivit art. 479 C.proc.pen., inculpatul și procurorul pot încheia un acord doar ca urmare a recunoașterii de către inculpat a comiterii faptei și a acceptării încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală.

Este greu de crezut că inculpatul ar continua activitatea ilicită după încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției. Însă, și în această ipoteza absurdă, segmentul faptic dintre momentul punerii în mișcare a acțiunii penale sau, respectiv, a extinderii acțiunii penale și încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției nu va putea face obiectul acordului întrucât nu au fost îndeplinite etapele procesuale impuse de Codul de procedură penală.

2.3 În situația prevăzută la art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din C. proc. pen., actul de sesizare al instanței este încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Obiectul judecății va fi limitat strict la fapta imputată inculpatului pentru care a fost dispusă soluția clasării, iar actul procesual care epuizează infracțiunea continuă va fi tot ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale sau de extindere a acțiunii penale. Segmentul faptic săvârșit între momentul emiterii ordonanței de clasare și ficțiunea care întrerupe activitatea infracțională va fi dedus eventual unei alte judecăți.

În sensul celor evocate supra, vechea literatură de specialitate a statuat că „organele de urmărire nu pot formula o învinuire decît pentru faptele trecute săvîrșite de cel în cauză, ținînd seama de momentul pînă la care în mod obiectiv s-au extins cercetările, moment care în mod convențional delimitează, autonomizează perioadele unei acțiuni sau inacțiuni continue[6].

3. Concluzii

Opinăm că determinarea momentului epuizării infracțiunii continue atunci când activitatea infracțională se prelungește în timp pe parcursul procesului penal trebuie să țină cont inclusiv de aspectele de ordin procesual penal care au implicații deosebite asupra dreptului substanțial.

Din această perspectivă, ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale limitează cadrul procesual la faptele imputate inculpatului (susținute de un materialul probator suficient), trasând astfel în mod obiectiv un hotar între activitatea infracțională ce precede acest act și cea care îi urmează.

În concluzie, apreciem că actul de inculpare reprezintă, în plan procesual, actul prin care organul de urmărire penală impută inculpatului oficial săvârșirea unei fapte care constituie infracțiune și care are valoarea unui factor întrerupător al activității ilicite continue, iar în plan substanțial, va echivala cu o cauză care epuizează infracțiunea.


[1] A se vedea G. Paraschiv, R-G Paraschiv, D.-Ș. Paraschiv, Unitatea naturală de infracțiuni în Noul Cod Penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 100 apud N. T. Buzea, Infracțiunea penală și culpabilitatea, Tipografía Sabin Solomon, Alba Iulia, 1944, p. 72.
[2] A se vedea F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2018, pp. 38-39, C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 312.
[3] A se vedea Sentința penală nr. 1396/18.05.2018 pronunțată de Judecătoria Medgidia, definitivă prin Decizia nr. 1076/21.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța; Sentința penală nr. 78/05.02.2014 pronunțată de Tribunalul Dolj; Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 774/1971, C.D. p. 383; Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 2004/1974, C.D., p. 436; Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 26/1977, R.R.D. nr. 6/1977; T.S., Secția penală, Decizia nr. 2042/1974, C.D. p. 352; Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 595/1982, C.D., p. 247; Tribunalul Municipiului București, Secția penală I, Decizia nr. 2195/1984, p. 7; Tribunalul Județean Brașov, Decizia penală nr. 559/1980, în Revista Română de Drept nr. 9/1981, p. 68.
[4] A se vedea Tribunalul Suprem, Secția penală, în Decizia nr. 26/1977, în RRD nr. 6/1977, p. 61 .
[5] A se vedea G. Antoniu, Considerații asupra unor soluții din practica judiciară, în Revista Studii și cercetări juridice nr. 1/1972,  Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1972,  p. 129.
[6] A se vedea G. Antoniu, Considerații asupra unor soluții din practica judiciară, în Revista Studii și cercetări juridice nr. 1/1972, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1972, p. 129.


Avocat Ingrid Miclăuș, Voinescu Lawyers
Avocat Ioana Balog, Voinescu Lawyers

 
Secţiuni: Articole, Drept penal, Procedură penală, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD