Secţiuni » JURIDICE NEXT » Universitaria
Universitaria
GrileDezbateriCărţiStudenţi

Concepte aristotelice de filosofia dreptului cu relevanță pentru sistemul juridic românesc de astăzi


13.08.2021 | Elisabeta Anda STANCU
Secţiuni: Articole, Selected, Sistemul judiciar, UNIVERSITARIA
JURIDICE - In Law We Trust
Elisabeta Anda Stancu

Elisabeta Anda Stancu

Rezumat: Lucrarea își propune să demonstreze actualitatea unor concepte aristotelice de filosofie juridică prin analizarea a trei aspecte diferite din activitatea statală: scopul aparatului statal, înfăptuirea justiției și statutul cetățeanului. După prezentarea raționamentului juridic al lui Aristotel, voi argumenta cu exemple corespondența acestor concepte în statul și dreptul românesc actual. Astfel, voi susține că și astăzi se mențin aspecte-cheie, cum ar fi: același scop al statului și al legislației, înfăptuirea dreptății prin intermediul celor două tipuri de justiție și situarea cetățeanului român într-unul dintre tiparele cetățeniei analizate de Aristotel.

I. Introducere

Filosofia anticilor reprezintă un excelent punct de plecare pentru studiul științelor umaniste precum dreptul, întrucât originea multor idei și principii se regăsește acolo. Concepția despre drept și stat a lui Aristotel prezintă o importanță deosebită, deoarece filosoful, supranumit Stagiritul, nu se limitează la critica ideilor mentorului său, Platon, ci propune principii de filosofie juridică îmbunătățite, precum modelul celor trei regimuri constituționale: republică, aristocrație și monarhie. Aristotel (384-322 î.e.n) s-a născut în Stagira și a fost discipol al lui Platon pentru douăzeci de ani, filosofia din tinerețe purtând amprenta mentorului. În 347 î.e.n, părăsește Academia platoniciană, pentru a spune lumii ceea descoperă pe cont propriu și devine, alături de profesorul său, „dascăl al neamului omenesc”, după cum l-a numit Hegel.

Mentor al lui Alexandru cel Mare, Aristotel se îndepărtează mult de concepțiile filosofice ale lui Platon, afirmând că esența se află în lucruri, ea nu este de natură transcedentală. Această diferență este interesantă pentru filosofia dreptului, întrucât, așa cum observa Hegel, individul este pentru Platon un simplu mijloc, care intră în relații cu celelalte subiecte de drept pentru a se putea înfăptui idealul, adică statul, în timp ce pentru Aristotel, individul este cel care contează, care trebuie educat, individualitatea acestuia trebuie formată.[1]

Dreptul nu se bucură de autonomie în operele gânditorilor din Grecia Antică, fiind subordonat moralei, iar Aristotel nu face excepție. Modelul de stat pe care îl conturează în Politica se află în strânsă legătură cu Etica Nicomahică, probabil cea mai importantă operă a filosofului. Sistemul de drept nu este proiectat și nu poate exista decât în strânsă legătură cu individul, astfel încât caracterele umane și educația sunt esențiale pentru buna funcționare a statului. O separație clară există însă la Aristotel între politică și filosofie. În timp ce omul politic (politikos) se îngrijește de nevoile cetății, fiind întruparea înțelepciunii practice, filosoful este cel destinat contemplației, omul simbol pentru înțelepciunea speculativă. Totuși, înțelepciunea speculativă este superioară celei practice.

Mai sunt relevante ideile lui Aristotel pentru statul și dreptul din zilele noastre? De peste 2000 de ani, aceste idei constituie fundamentul civilizației occidentale, fie că vorbim despre logica aristotelică, de categoriile aristotelice, de telos (ideea de scop, pe care am regăsit-o la disciplina teoria generală a dreptului sub forma interpretării teleologice a normelor juridice) sau despre justiția distributivă și cea corectivă.

În cele ce urmează, voi încerca să demonstrez actualitatea concepției aristotelice despre stat și drept pentru sistemul juridic românesc și să expun o modestă pledoarie pentru importanța studierii lui Aristotel.

Într-o primă etapă, voi analiza perspectiva teleologică a statului și legilor în concepția filosofului, urmând să argumentez, folosind exemple relevante, menținerea acestei perspective în statul românesc. Voi continua cu prezentarea comparativă a celor două tipuri de justiție: corectivă și distributivă și voi arăta modul în care ele coexistă în sistemul juridic românesc, iar în ultima parte a lucrării voi analiza statutul cetățeanului aristotelic și voi susține argumentat cum cetățeanul român se încadrează într-una dintre cele două categorii de cetățeni concepute de filosof. Fiecărui subiect de analiză îi va corespunde o parte a lucrării, care se va încheia cu o expunere succintă a concluziilor.

II. Perspectiva teleologică asupra statului și legilor

Filosofia juridică a lui Aristotel atestă preocupările anticilor referitoare la cauzalitate și atribuirea unui sens oricărui lucru existent. Astfel, statul are rolul de a asigura o viață bună pentru cetățeni, dar nu o viață bună în sensul unei situații financiare sau sociale favorabile, ci într-un sens complex, al unei vieți care oferă șansa cultivării și perfecționării virtuților. Această perspectivă intră într-o reală contradicție cu viziunea lui Platon, pentru care era puțin important ca fiecare cetățean să aibă o viață bună, în timp ce pentru discipolul său, starea de bine devine scopul final al unui sistem statal. Eudaimonia (prosperitatea, fericirea) este telos-ul statului, stat de altfel necesar pentru cetățean astfel încât atingă fericirea. Afirmațiile lipsite de echivoc ale filosofului în această privință („omul este o ființă a cetății”[2] și „“cel care, datorită suficienței de sine, este incapabil ori fără nici o nevoie de trai comunitar, nu este nicidecum parte a cetății, așa că este ori o fiară, ori un zeu”[3]) reflectă concepția conform căreia există o strânsă legătură între natura umană și apariția și existența statului.

Orice membru conștient al statului și-a pus la un moment dat întrebarea cum a apărut organismul social din care face parte. Nu se poate afirma că Aristotel dă un răspuns fără echivoc acestei interogații, însă el dezvoltă două concepții interesante și aparent contradictorii. Într-o primă etapă, filosoful lansează, în Politica, ideea că statul există înaintea individului, deoarece între ei se stabilește un raport de întreg-parte: „Statul fiind asimilat unui organism complet, este anterior individului uman care nu este decât o parte a acestui organism”[4], întărind totodată latura naturalistă a statului, a modului său organic de formare. Apoi, în aceeași operă, construiește un istoric al apariției statului, el constituind finalitatea și pornind tocmai de la individul singular pentru care statul existase dintotdeauna. Căsătoria este primul mod de grupare socială, apoi gospodăria familiei, apoi satul, iar „Comunitatea formată din mai multe sate era cetatea[5]. După cum afirmă profesorul Nicolae Popa, cele două moduri de naștere nu trebuie privite din perspectiva anteriorității, a unei axe temporale, ci „mai degrabă este vorba de concomitență”. „Deschiderea spre viața în comun este mereu contemporană cu deschiderea spre sine a ființei umane.”[6]. Este într-adevăr vorba de o problematică ce nu privește istoria, ci filosofia  dreptului.

Importanța, impactul legislației în activitatea statală sunt clare pentru Aristotel. Așa cum am menționat în introducere, politikos (omul politic) este cel care se ocupă de cârmuirea cetății, însă ipostaza sa cea mai importantă este cea de legiuitor (nomothetês): „primul care a constituit-o [comunitatea] a fost autor al unor bunuri măreţe”[7]. Statul nu își poate atinge scopul în lipsa unei legislații, pe care filosoful o concepe doar la nivel de constituție, iar eudaimonia este dependentă de respectarea ei. Astfel, telos-ul statului, devine telos-ul legiuitorului și anume acela de legifera ca eudaimonia să fie posibilă. Dar nu este cumva o stare a sufletului un obiectiv mult prea abstract de atins pentru drept? Ba da, dar raportându-ne la Cartea V din Etica Nicomahică, observăm că avantajul comun (koinion sumpheron) sau binele comun este cel pe care legile ar trebui să-l urmărească, pentru ca ele să poată fi considerate juste. Aristotel folosește și termenul sumpheron care înseamnă ceea este folositor, oportun și avantajos.

Ce este binele comun? Există controverse între cei care s-au aplecat asupra înțelesului acestei sintagme. În această privință, este interesantă perspectiva profesorului american Mark C. Murphy, care împarte avantajul, binele comun, în trei tipuri: instrumental, agregat și distinctiv[8]. Primul reprezintă condițiile care ar trebui respectate astfel încât cetățenii să-și poată atinge obiectivele și să fie motivați să colaboreze cu ceilalți, al doilea este starea în care toți cetățenii reușesc să se dezvolte, să prospere, iar al treilea tip este o stare de bine, dar care nu poate fi redusă la fiecare individ în parte.

Am putea să rezumăm această teorie astfel: scopul legislației pentru Aristotel este acela de a stabili în stat condițiile care să permită fiecăruia să progreseze, să devină mai virtuos, atingându-se totodată un bine comun, al tuturor.

Consider că legislația statului nostru este însuflețită de acest scop aristotelic al binelui comun, întrucât Constituția, care se află în vârful ierarhiei actelor normative și care orientează întreaga activitate statală, impune o conduită ce urmărește binele comun.

În primul rând, sunt relevante articolele care protejează libertăți și drepturi în absența cărora nu putem vorbi despre bunăstare. Articolul 16 din Constituția României, care consacră egalitatea în drepturi a cetățenilor, este un prim exemplu important. Binele comun, având și această dimensiune personalistă, nu poate fi atins într-un stat care permite inegalități, nedreptăți și care provoacă permanente nemulțumiri în rândul populației. Eudaimonia ca stare a sufletului nu este compatibilă cu inechitatea, iar virtuțile nu se pot cultiva în oamenii privilegiați sau discriminați. În schimb, reglementarea egalității și consacrarea sa în actul normativ cu o forță juridică supremă înseamnă asigurarea unui climat social propice pentru devenirea cetățenilor, pentru perfecționarea lor. De asemenea, articolele 22, 23, 25, 26, 29 și 30 din Constituție reprezintă condiții esențiale pentru atingerea scopului legislației și al statului, întrucât drepturile care protejează viața și libertatea de gândire sunt cele care implicit protejează și provoacă la contemplație, la cunoaștere, la înțelepciune speculativă, dar și practică.

În al doilea rând, statul român garantează dreptul la educație și accesul la cultură prin articolele 32 și 33, și astfel nu se poate situa decât în acord cu viziunea lui Aristotel conform căreia omul virtuos este omul educat. Conștientizând importanța educației în procesul de dezvoltare personală a cetățenilor, legiuitorul o indică prin consacrarea la nivel constituțional. Nu numai că îi orientează spre a deveni mai buni prin cultură și educație, dar suportă și costurile aferente procesului educațional, astfel încât, la nivel statal, fiecare individ contează, iar bunăstarea generală este atinsă, întrucât toți devin mai virtuoși.

În al treilea rând, telos-ul legiuitorului român coincide cu telos-ul aristotelic, pentru că prin articolul 47 din Constituție se garantează fiecărui cetățean chiar starea în care ar putea atinge eudaimonia. Textul constituțional pare să fie incomplet, făcând referire în principal la aspecte economice, dar aspectele sociale menționate și coroborarea cu articolele precedente conduc la concluzia că traiul decent corespunde binelui comun agregat din diviziunea lui Mark C. Murphy. Cetățeanul este motivat să se preocupe de sufletul său, de pasiunile superioare, fără să fie pus în imposibilitatea de a-și satisface nevoile de subzistență.

III. Justiția distributivă și justiția corectivă la Aristotel. Reflectarea celor două concepte în dreptul românesc

Pentru ca statul să-și îndeplinească telos-ul, scopul său, justiția este indispensabilă. Ce este însă justiția la Aristotel? Pentru Aristotel, „justiția”  este sinonimă cu „dreptatea”, termenul folosit fiind cel de dikaiosune, privit de filosof sub două aspecte diferite. Dreptatea înseamnă în primul rând virtutea morală datorită căreia omul are un comportament just în conformitate cu autoritatea statală. Acest prim înțeles al dreptății este tratat în Etica Nicomahică și Etica Eudemiană și este conceput ca virtute completă, întrucât este singura ale cărei efecte sunt vizibile și contează mereu în relația cu ceilalți. Spre a exemplifica acest sens, voi face apel la comparația aristotelică între curaj și dreptate. În timp ce lașitatea, ca lipsă a virtuții curajului, nu afectează ceilalți cetățeni, decât în condițiile extreme ale unui război, nedreptatea se reflectă zilnic în relațiile cu ceilalți, deoarece injustețea îi prejudiciază și totodată subminează autoritatea și împiedică buna funcționare a statului prin nerespectarea legilor.

Deosebit de important este cel de-al doilea sens al conceptului de dreptate, care se află în strânsă legătură cu echitatea sau egalitatea (aequitas). Există două tipuri de egalitate: egalitatea numerică și egalitatea proporțională, care reprezintă totodată bazele pentru tipurile de justiție corectivă și distributivă. Egalitatea numerică înseamnă tratarea fiecărui cetățean ca individ singular, „în sensul că fiecare om este un alt om”[9]. Articolul 16 din Constituția României este un foarte bun exemplu de text legislativ pentru acest tip de egalitate. Egalitatea proporțională (geometrică) înseamnă a considera indivizii luând în calcul abilitățile, talentul sau rezultatele lor. Există astfel o egalitate raportată la merite. Ideea este explicată de Aristotel prin exemplul din Politica despre individul căruia i se cuvine un flaut foarte bun, deoarece este cel mai priceput la a cânta la acel instrument. Ceilalți nu primesc flautul, dar ei nu devin inegali cu cel talentat, deoarece au primit ceea ce li s-a cuvenit, chiar dacă în situația de fapt li s-a cuvenit… nimicul. Acest tip de egalitate suscită controverse privind criteriile după care judecăm ce  se cuvine și cui, și va fi tratată mai jos, odată cu tipurile de justiții.

Clasificarea aristotelică în justiție distributivă și corectivă nu trebuie privită ca stând la baza sistemului legislativ conceput de Aristotel. Cele două tipuri de justiție sunt doar mijloace de a asigura dreptatea ca egalitate într-un stat. Justiția distributivă presupune ca fiecare să primească ceea ce i se cuvine, să i se distribuie ceea ce merită. Astfel, nu există nici privilegiați, nici discriminați, deoarece toți au în patrimoniu drepturile și obligațiile rezultate din acțiunile lor ca subiecte de drept. Desigur nu este vorba numai de drepturi patrimoniale, ci și de cele nepatrimoniale, care se află în legătură cu meritele sau onoarea, și care aveau o importanță deosebită în perioada anticilor. Dar care este criteriul după care stabilim ce se cuvine unui individ? Aici intervine problema moralei, întrucât un om virtuos își va cunoaște meritele și va ști totodată să respecte și să acorde celuilalt drepturile ce îi revin, dar și statul își va îndeplini obligația de a aprecia ce este o justă răsplată.

Putem vorbi de justiția distributivă în statul românesc când considerăm ramurile dreptului public, precum dreptul constituțional, dreptul administrativ și dreptul fiscal, folosind ca ghid conceptual observațiile filosofului Giorgio del Vecchio, din lucrarea Lecții de filosofie juridică[10]. Dreptul constituțional român prin izvorul său principal, Constituția, recunoaște drepturi și îndatoriri cetățenilor, care li se cuvin doar în virtutea statutului de cetățean. Constituția recunoaște totodată alte drepturi și îndatoriri celor care ocupă anumite funcții și cărora li se cuvine mai mult datorită efortului de a guverna, spre exemplu prin articolul nr. 72 privind imunitatea parlamentarilor. Dreptul administrativ se încadrează în aceeași sferă a garantării unor drepturi și obligații specifice celor ce se implică în activitatea publică, răsplătindu-i, un exemplu în acest sens constituindu-l, în opinia mea, chiar Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Consider însă că nu numai prin dreptul public se înfăptuiește justiția distributivă. Din domeniul de reglementare al dreptului civil, legile privind proprietatea intelectuală sunt un foarte bun exemplu de justiție distributivă. Conform articolului 3, alineatul (1) din Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe: „Este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera.”, recunoscându-i-se astfel un drept subiectiv celui ce merită. Fără a fi nevoie de un efort suplimentar din partea autorului, îi este atribuită „o porție adecvată cu valoarea sa în comunitate.”[11]

Justiția corectivă intervine pentru a îndrepta inegalitățile apărute între cetățeni. După cum s-a subliniat în doctrină, omul nedrept nu dorește egalitatea pentru sine, ci speră la cât mai multe beneficii și la cât mai puține prejudicii[12]. Sarcina justiției corective este aceea de restabili echilibrul când prejudiciul unei părți și avantajul celeilalte sunt prea mari, astfel încât trebuie evaluată situația de drept din perspectivă obiectivă. David Miller, profesor de teorie politică la Universitatea din Oxford, surprinde raționamentul juridic aristotelic din spatele justiției corective, astfel: „Presupunem că Bill fură computerul lui Alice, sau vinde lui Alice bunuri în stare imperfectă despre care afirmă că sunt într-o stare perfectă: apoi Alice suferă o pierdere, pe care justiția cere ca Bill să o remedieze fie restituindu-i computerul, fie respectând contractul de vânzare întocmai”[13]. Astfel, justiția corectivă poate fi ilustrată printr-o balanță care caută întotdeauna echilibrul.

În lumina celor prezentate mai sus, putem afirma fără rezerve că  justiția corectivă există în statul românesc atât în dreptul civil, cât și dreptul penal. Sarcina înfăptuirii efective a justiției corective revine în principal judecătorilor. În dreptul civil, câteva dintre articolele relevante sunt cele privind despăgubirile în cazul viciilor de consimțământ (articolele 1206 și următoarele din Noul Cod Civil) sau consecințele îmbogățirii fără justă cauză (articolul 1345 și următoarele din Noul Cod Civil), iar în dreptul penal, articolele privind regimul juridic al pedepselor principale (articolul 56 și următoarele din Noul Cod Penal) arată explicit modul în care balanța se reechilibrează.

IV. Statutul cetățeanului aristotelic. Puncte de convergență cu statutul cetățeanului român de astăzi

Datorită importanței pe care Aristotel o acordă cetățeanului ca individ, în ultima parte a lucrării voi analiza concepția filosofului asupra statutului politico-juridic de cetățean al statului și actualitatea acestei concepții pentru dreptul românesc.

Definiția pe care Aristotel o formulează pentru a caracteriza cetățeanul ideal reflectă necesitatea implicării în viața politică: „Cetățeanul în sens absolut nu se definește mai bine prin nimic altceva decât prin participarea la decizia judecătorească și la funcție.”[14]

Modurile de dobândire a cetățeniei în Grecia Antică nu diferă fundamental față de cele din statul românesc, dobândirea prin naștere fiind modalitatea principală, alături de naturalizare. Implicarea în viața cetății era cea care îi diferenția pe cetățenii ideali de cei mediocri. Ea se putea realiza în două sensuri: fie guvernai, fie erai guvernat. Prima activitate, de guvernator, este, în viziunea filosofului, superioară, deoarece necesită virtuți superioare, care privesc intelectul și se apropie de înțelepciunea speculativă, precum dreptatea ca virtute morală. A fi guvernat înseamnă a fi deținătorul unor virtuți inferioare, necesare totuși pentru buna funcționare a statului, aparținând înțelepciunii practice – cum ar fi curajul. Utilizând acest criteriu, se pot distinge două categorii de cetățeni: cetățenii buni, veritabili, și cetățenii mai puțin buni. Dintre cei care cultivă doar virtuțile inferioare făceau parte femeile și muncitorii, deoarece erau considerați ca persoane ce nu pot atinge virtuțile superioare din diferite motive, precum modul de viață sau  intelectul. Astfel, observăm că nici în această privință Aristotel nu diferențiază aspectele juridice de morală.

De ce este atât de important ca cetățeanul să se implice în viața politică? Filosoful gândește acest statut tot dintr-o perspectivă teleologică. Cetățeanul are un scop personal, natural, care nu poate fi atins decât în mijlocul statului. Scopul personal este acela de a trăi o viață cât mai bună, o viață în care să experimenteze eudaimonia. Însă, ea nu se aseamănă sentimentului care apare fără vreun efort, ci este o stare a sufletului, un mod de viață care poate fi atins numai prin practici sănătoase pentru suflet. Activitatea politică este pentru Aristotel un mod de a atinge eudaimonia. Totodată, ființa umană se distinge de animale prin capacitatea de a comunica articulat și îi revine obligația, din partea naturii care i-a dăruit acest mijloc în mod intenționat, de a arăta ceea ce este drept și ceea ce este nedrept. Or, numai în polis (cetate) există posibilitatea de a practica justiția și alte virtuți, întrucât numai polisul te pune în legătură cu ceilalți indivizi. Cetățeanul virtuos devine chiar un criteriu pentru Aristotel de a distinge între regimurile politice „corecte” și regimurile „deviante”. Regimurile în care cetățenii cultivă cel puțin virtuțile inferioare sunt regimuri „corecte”, precum regimul aristocratic spartan, însă regimurile în care virtutea dispare din viața cetățenilor sunt regimuri „deviante”, sortite pieirii, precum tirania.

Pentru a fi cetățean al statului român, un individ fie s-a născut din cel puțin un părinte român (principiul ius sanguinis), fie îndeplinește condițiile Legii 21/1991 a cetățeniei române. Existența unei reglementări în dreptul pozitiv nu a eliminat componenta morală aristotelică, așa cum reiese din anumite condiții prevăzute de lege. Este vorba despre articolul 8, alin. (1), literele b) și e): „dovedește, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul român, nu întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea acţiuni;”, „este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român”[15]. Chiar dacă celelalte condiții de dobândire a cetățeniei, precum mijloacele materiale de existență, sunt negociabile, observăm că aceste două aspecte sunt necesare și în cazul excepțiilor prin care cetățenia se obține cu o mai mare ușurință, datorită unor merite sau circumstanțe. Putem astfel să susținem că  și pentru statul român este important ca cetățenii să fie oameni virtuoși, să aibă o bună etică, atât pentru a-și îndeplini menirea personală, cât și pentru a contribui la buna funcționare statală.

De asemenea, consider că și în spațiul juridic și politic românesc putem vorbi despre o distincție între cetățenii veritabili și cetățenii pasivi. La nivel constituțional sunt consacrate drepturi politice precum dreptul de a vota (articolul 36) și dreptul de a fi ales (articolul 37), astfel încât nu numai că este protejată activitatea politică, dar aceasta este și încurajată de statul român. Pot fi relevante și prevederile articolului 40 din Constituție privind dreptul la asociere și cele din Legea 14/2003 a partidelor politice, care asigură condițiile necesare astfel încât libertatea politică a cetățenilor să fie cât mai extinsă. Însă, cetățenii veritabili în statul românesc nu sunt în mod necesar cei care guvernează, ci cei care prin activitatea publică reușesc să îi determine pe ceilalți să se implice la rândul lor în politică. Acest aspect nu intră în contradicție cu teoria aristotelică, întrucât în Grecia Antică populația era mult mai redusă și participarea directă la guvernare era mai facilă. Aristotel însuși susține că a fi un bun cetățean depinde de regimul de guvernare, deci definiția dată de el nu este absolută. Așadar, cele două condiții – de a fi virtuos și de a fi activ politic – sunt necesare și în statul românesc pentru a fi un bun cetățean, iar neîndeplinirea lor înseamnă a fi considerat un cetățean pasiv.

V. Concluzii

În lumina celor prezentate în secțiunile anterioare, susțin că principiile și conceptele politico-juridice aristotelice sunt încă actuale pentru dreptul și statul românesc, întrucât sunt construite în jurul naturii umane, care se dovedește, în decursul vremii, constantă în componentele și preocupările sale esențiale. Scopul statului de drept și al legislației continuă să fie acela de a urmări binele comun, interesul general al poporului, prin educația cetățenilor săi și prin asigurarea armoniei sociale, dar și acela de a asigura satisfacerea intereselor particulare legitime. Prin intermediul justiției distributive și justiției corective, care se completează reciproc, sunt protejate interesele subiectelor de drept și este reechilibrat statul. De asemenea, cetățeanul ar trebui să simtă chemarea și să-și îndeplinească îndatorirea de a participa la viața politică, datorită condițiilor favorabile pe care statul i le-a creat.

Este cu adevărat interesant că ideile unui filosof antic se regăsesc și în raționamentul politico-juridic al guvernanților români din secolul al XXI-lea, iar acest fapt arată că filosofia juridică a unui om de geniu străbate secolele, datorită unei bune logici juridice și unei realiste îmbinări a politicii cu dreptul.

Chiar și numai pentru aceste motive, Aristotel se numără printre gânditorii a căror operă este necesară desăvârșirii educației juridice a studenților la drept și a tuturor celor care își doresc să înțeleagă buna funcționare a legilor și a statului.


[1] G.W.F Hegel., Prelegeri de istorie a filosofiei, vol I, Ed. Academiei R.P.R, 1963, București, p. 566.
[2] Aristotel, Politica, Ed. PAIDEIA, 2001, București, p. 7.
[3] Ibidem, p. 8.
[4] Nicolae Popa, Filosofia dreptului. Marile curente, Ediția a 3-a, Ed. C.H.Beck, 2010, București, p. 53.
[5] Aristotel, op. cit., p. 7.
[6] Nicolae Popa, op. cit., p. 53.
[7] Aristotel, op. cit., p. 8.
[8] Mark C. Murphy, Natural Law in Jurisprudence and Politics, Cambridge University Press., 2006, p. 61-90
[9] Ștefan Georgescu, Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2.500 de ani, Ediția a II-a, Ed. ALL BECK, 2001, p. 20.
[10] Giorgio Del Vecchio, Lecții de filosofie juridică, Ediția a IV-a, Ed. Europa Nova, 1997, p. 59.
[11] Ștefan Georgescu, op. cit., p. 21.
[12] Ibidem.
[13] David Miller, Justice, The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Fall 2017 Edition), Edward N. Zalta (ed.) (disponibil aici, consultat la 10 martie 2021).
[14] Aristotel, op. cit., p. 56.
[15] Legea 21/1991 a cetățeniei române.


Elisabeta Anda Stancu
Studentă – Facultatea de Drept a Universității din București

Coordonator: Asist. univ. dr. Monica Popa

Cuvinte cheie: , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti