« Secţiuni « Articole « RNSJOpiniiPovestim cărţi
Opinii
 1 comentariu

În ce fel eșuează sistemul de drept românesc în punerea în aplicare a principiilor legislației europene privitoare la stabilirea judecătorească a domiciliului minorului
19.08.2021 | Claudia Cristina CIUCIUC

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Claudia Cristina Ciuciuc

Claudia Cristina Ciuciuc

Prioritatea pe care legiuitorul român o acordă în stabilirea domiciliului copilului la unul dintre parinții săi în numele unei pretinse stabilități este, de cele mai multe ori, în detrimentul celuilalt părinte (părintele nerezident) și exclusiv în dauna legăturilor afective ale copilului cu părintele nerezident.

Argumentele punerii în operă a stabilirii domiciliului minorului exclusiv la unul dintre părinții săi, cu ignorarea legislației europene referitoare la domiciliul alternant sau recomandările precum Rezoluția nr. 2079/2015 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, prin care se propune statelor membre ale Consiliului, inclusiv României, să adopte în legislația proprie măsuri pentru asigurarea egalității între mame și tați în cazul autorității parintești[1] sunt centrate pe două idei, deopotrivă greșite, în considerarea scopului urmărit de exercitarea custodiei în comun, și anume continuitatea educațională și relațională:

– prin menținerea unui drept de găzduire cu durata aproximativ egală de către fiecare dintre părinții separați, minorul ar fi expus mai mult conflictului parental;
– găzduirea pe timp egal ar putea duce la o instabilitate a căminului minorului.

În realitate, studiile arată că vizitele scurte făcute de copil părintelui nerezident induc mai degrabă dezechilibrul în viața copilului, mai ales a celui mic de până în 3 ani, vârsta la care cunoașterea părinților trebuie să fie reîmprospătatăfrecvent pentru a menține familiar imaginea părintelui nerezident și pentru a continua legătura psihică.  Aceleași studii arată că implicarea tatălui în viaţa copilului îmbunătăţeşte dezvoltarea cognitivă, reduce problemele „psihologice” ale fiicelor, reduce delincvenţa atât la fii, cât şi la fiice şi reduce frecvenţa problemelor de comportament[2].

În plus, există o multitudine de cercetări științifice care atestă că modelul care atribuie unuia dintre părinți prevalența asigurării nevoilor copilului, care să ia în mod exclusiv toate deciziile referitoare la îngrijirea copilului, este unul esențialmente greșit, raportat la procesul evolutiv al copilului, pentru următoarele motive :

– părintele focusat excesiv pe copil ajunge sa creadă că în mâinile sale este soarta copilului, ceea ce determină creșterea anxietății atât la acest părinte, cât și la copil[3];
– un atașament supraprotectiv sau tendința “de a-l lega pe copil de fusta mamei” determină frustrări și menținerea unor emoții negative la copii, inclusiv la sugari – după cum subliniază psihologul Dan Gogeaza in “Revirimentul teoriei atașamentului și relația psihoterapeutică” [4];
– o rețea de prieteni restrânsă la orizontul personal al părintelui rezident văduvește copilul de experiențe relaționale congruente nevoilor sale;
– imposibilitatea părintelui nerezident de a accesa informații relevante despre copilul său “în timp real” generează o înțelegere îngreunată a comportamentului specific al copilului, părintele nerezident neputând cunoaște condiționările particulare ale copilului la momentul la care ele se petrec (de exemplu, în situatia în care nu are acces la revenirea copilului din colectivitate, când acesta povestește cu vervă ceea ce i s-a întâmplat, aspect valabil cu precădere în grădiniță și în școala primară).

Mai mult decât atât, și legăturile personale minimale ale părintelui nerezident cu copilul sunt, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, greu de pus în practică datorită ineficienței sistemului judiciar în punerea în executare a sentințelor privitoare la custodie. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în cauza Monory vs. România și Ungaria că: „posibilitatea părintelui și a copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt reprezintă un element fundamental al vieții de familie, iar măsurile naționale care stânjenesc această posibilitate reprezintă o ingerință în dreptul la viața de familie protejat de art. 8, statele având obligația de a asigura reunirea copilului cu părintele său.”

Tot în această direcție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Ignaccolo-Zenide vs. România a reținut că statul trebuie să dispună de măsuri pozitive pentru asigurarea legăturii copilului cu părintele său, ca și în cauza Keegan vs. Irlanda (hotărârea din 6 mai 1994), prin care se recunoaște dreptul la vizitare al părintelui căruia nu i s-a încredințat minorul și obligația pozitivă a statelor pentru a lua măsuri pentru exercitarea efectivă a acestui drept.

De la protecția „de jure” a interesului superior al copilului în toate acțiunile care-l vizează pe acesta și până la realizarea “de facto” a acestei protecții într-o sentință judecătorească privitoare la asigurarea legăturii copilului cu părintele său într-o modalitate extinsa până la jumătate din timp, eventual într-o forma de domiciliu alternant, este necesar că doctrina și jurisprudența să consolideze conceptele coparentalității, ale culturii respectării drepturilor copilului, pornind de la recunoașterea statutului copiilor ca deținători de drepturi, inclusiv dreptul desfășurării legăturilor personale cu părintele nerezident într-o manieră semnificativă și durabilă, cu obiceiuri , tabieturi etc., la fiecare dintre părinți, asigurându-se participarea activă a fiecăruia dintre părinți în toate aspectele vieții copilului , inclusiv viața preșcolară, școlară, extra-curriculară etc., întărindu-i astfel copilului percepția pozitivă privind originea sa, dezvoltându-i-se încrederea că este important pentru ambii părinți și întărindu-i respectul de sine.

Interacționând consistent cu fiecare dintre părinții săi într-un cadru uzual, și într-un orizont de timp mai amplu – incluzând aici zilele lucrătoare, nu doar weekend-urile, copilul are șansa de a-și clarifica evenimentele curente în raport cu fiecare dintre părinții săi, și, mai mult decât atât, are șansa înțelegerii trecutului personal prin prisma prezentului.

În susținerea avantajului net al stabilirii unui program extins de legături personale între părintele nerezident și copilul său, jurisprudența a confirmat prin mai multe sentințe avantajele ajustării programului de găzduire/legături personale cu minorul la paritatea de jumătate – jumătate, concluzionând că aceasta nu este în măsură să creeze un sentiment de neapartenență, respectiv nu îi afectează sentimentul de siguranță și stabilitate copilului părintilor cu domicilii apropiate, în condițiile în care minorul este egal atașat de ambii părinți: „Acesta va permite ca interacțiunea copilului cu fiecare dintre cei doi părinți să fie fluentă, fără sincope și prea multe transferuri de autoritate părintească de la un părinte la altul. Interpretarea modernă a «sentimentului de stabilitate și de apartenență» este legată mai degrabă de calitatea relațiilor pe care minorul le dezvoltă cu părinții decât de un anumit spațiu «geografic» (un anumit apartament, de exemplu). Un copil are nevoie de legături emoționale stabile, de sentimentul apartenenței necondiționate la un grup de persoane (în esență, familia sa), de un mediu securizat care să-i permită experiențe normale de viață.” (Decizia nr. 265/2015 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 265/2015).

Având în vedere dinamica familială oscilantă din ultimul deceniu și în considerarea schimbărilor de paradigma în ordinea socială, în care deja primează ca număr familiile monoparentale sau cele cu parinţiidivorțați, am reprezentat în instanțe mai mulți taţi care au recurs la mijlocirea organelor judiciare pentru a-șirecâștiga dreptul a sta demni lângă copiii lor, îndepărtați din viața propriilor copii, de aspecte ce excedeau interesului superior al copiilor. În majoritatea acestor spețe am militat pentru domiciliul alternant, așa cum poate fi acesta circumscris legislației românești, însemnând stabilirea unui program de legături personale pentru părintele nerezident, cât mai cuprinzător, mergând până la solicitarea de acordare a unui timp sensibil egal de petrecut cu copiii, atât în cadrul legăturilor dintre părintele rezident (la care este stabilit domiciliul copilului) și copil, cât și în cazul părintelui nerezident și minor.

În parte din aceste spețe, am sfârșit interogată/întrebată/interpelată subsemnata avocat de către instanțele în fața cărora pledam asupra unor aspecte ce nu țineau nici de elementele speței deduse judecății, nici de silogisme de gândire aplicabile cauzelor respective, de cele mai multe ori despre copiii personali, pornind de la clasica întrebare : „Doamna avocat, dvs. aveți copii??”, „Cum putem să acordăm legaturi în mod egal? Doar nu suntem în Pildele lui Solomon??!!” și alte asemenea erori de judecată, care mai repede se situează pe terenul prohibit de lege al pre-judecării, respectiv al antepronunțării decât în cadrul unui proces echitabil.

În asemenea ipoteze, ceea ce instanțele noastre pierd din vedere este aspectul că responsabilitatea parentală este o instituție tratată cu maximă seriozitate de dreptul european, exprimată în tratatele la care România este parte, căreia sistemul românesc de drept trebuie să îi aloce exact înțelesul autonom din dreptul european.

Aici este de semnalat incidența Regulamentelor Consiliului European privitoare la responsabilitatea familială – regulamente definite de art. 288 al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) ca fiind acte juridice cu aplicabilitate generală, obligatorii în toate elementele lor și aplicabile direct în toate țările Uniunii Europene – pornind de la Brussels II Regulation – implementat prin Council Regulation nr. 1347/2000 referitor la jurisdicția, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială, inclusiv responsabilitatea părintească, unde răspunderea părintească este antrenată în cadrul disputelor aferente divorțurilor; sfera acestei noțiuni a fost extinsă prin adoptarea Brussels II-A Regulation/2004 (Brussels II Recast).

Acest Regulament European (Brussels II-A Regulation/ Recast) urmează să producă efecte juridice începând cu data de 01.08.2022, iar în sfera să de acțiune vor intra o mai bună protecție a drepturilor copiilor prin simplificarea procedurilor judiciare și extinderea eficienței acestora, în situații privind:

– stabilirea domiciliului copilului într-un alt stat membru;
– audierea copilului în orice cauză care-l privește pe acesta ;
– acordarea procedurilor autorităților centrale din statele membre, inclusiv stabilirea normelor juridice comune din statele memebre din care sunt părinții copilului (acolo unde sunt incidente mai multe legislații);
– răspunderea părintească, noțiune în care intra toate drepturile și obligațiile referitoare la persoana șibunurile copilului date prin natura sau lege unei persoane printr-o decizie judecătorească sau printr-o convenție cu efecte juridice, inclusiv drepturile de custodie și/sau de acces; drepturile de custodie înglobând drepturile șiobligațiile relative la îngrijirea unui copil, inclusiv dreptul de a-i stabili copilului reședință; drepturile de acces însumând dreptul de a lua copilul în alt loc decât locuința sa obișnuită, pentru o perioadă determinată de timp.

Principiul diriguitor în cauzele privitoare la răspunderea parentală, conform Brussels II-A Regulation/ Recast, îl reprezintă raportarea la recunoașterea reședinței obișnuite a copilului în statul membru că fiind aceea de la data la care este sesizată instanță (în situația în care copilul a avut mai multe domicilii/reședințe) – art. 7 din Regulament – însă nu s-a definit reședința obișnuită în cuprinsul acestui regulament, tocmai pentru ca fiecare instanță să aprecieze în raport de situația particulară a fiecărui copil.

Mai clar decât atât, se specifică în Regulament (Brussels II-A Regulation/ Recast) că noțiunea de domiciliu natural al copilului nu este sinonimă cu cea prevăzut în art. 62 din Brussels I Regulation, acesta neputând fi folosită pentru a interpreta care este reședința obișnuită a copilului, în înțelesul Brussels ÎI-A Regulation/ Recast.

Alegerea instanței căreia să i se adreseze o cerere referitoare la răspunderea părintească asupra stabilirii reședinței obișnuite a copilului este ghidată de art. 10 din regulament, ținându-se cont de:

– conexiunea substanțială pe care copilul o are cu acel stat membru;
– cel puțin unul din titularii răspunderii părintești este rezident al acelui stat membru;
– copilul are naționalitatea statului membru respectiv; sau
– părțile, ca oricare alt titular al răspunderii părintești, au agreat liber sau au acceptat expres jurisdicția unui anumit stat membru;
– exercitarea acelei jurisdicții este în interesul superior al copilului.

Conform art. 11 din Regulament, judecata în astfel de cauze se face cu prezența obligatorie a copilului, fără a se stabili o vârstă minimă de ascultare a copilului, însă cu specificația că această ascultare nu este obligatoriu să se facă în fața unui judecător.

Rămâne că practica autohtonă să dea un examen jurisprudențial începând cu 01.08.2022 în ceea ce privește aplicarea prevederilor obligatorii ale Regulamentului European Brussels II-A Regulation/ Recast, urmând să se contureze mai clar și mai specific în ce fel vor aprecia instanțele romanești interesul superior al copilului încauzele privitoare la stabilirea domiciliului minorilor/încuviințarea legăturilor personale cu minorii versus dreptul la găzduire exercitat de părintele nerezident și dreptul la vizită al aceluiași părinte, înțelese în mod autonom și independent unele de altele, legăturile personale cu minorii neincluzând automat și celelalte drepturi (dreptul de găzduire, dreptul de vizită,etc).

Mie îmi rămâne speranța că libertatea și independența profesiei de avocat, care m-au fascinat încă de dinainte să o îmbrățișez în mod efectiv, îmi vor permite să invoc cele mai pertinente argumente juridice, inclusiv fundamentate pe dreptul european, pentru a scoate din inerție silogismul juridic al instanțelor noastre tributare, încă supuse mecanismelor de judecată din regimul anterior, în care doar unul dintre părinți , în special mama, era garantul încredințării drepturilor și obligațiilor persoanei și bunurilor minorului și doar printr-o excepție sau concurs de împrejurări (mama moartă, dispărută sau decăzută din drepturile părintești), i se recunoșteau și tatălui drepturi reale, nu formale, în creșterea și ocrotirea minorului.


[1] Extras din Rezolutia Nr. 2079/2015 adoptata de Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei: “taţii se confruntă uneori cu legi, practici şi prejudecăţi ce îi pot lipsi de relaţii durabile cu copiii lor. (…) În plus, Adunarea crede cu tărie că dezvoltarea răspunderii părinteşti comune ajută la transcenderea stereotipurilor de gen cu privire la rolurile femeilor şi bărbaţilor în familie (…).
[2] Vittorio Vezzetti, Pediatru ASL Varese, Ofiţer ştiinţific al Asociaţiei Naţionale Italiene a Profesioniştilor pentru Familie, in lucrarea “CUSTODIA FIZICĂ COMUNĂ: ŞI INTERESUL COPILULUI ÎN DIFERITE STRUCTURI FAMILIALE” publicata in JURNALUL OFICIAL AL SOCIETĂŢII ITALIENE  DE PEDIATRIE PREVENTIVĂ ŞI SOCIALĂ, martie, 2012, tradus de Mihaela Vascu pentru Asociaţia Română pentru Custodia Comună
[3] Psiholog Mirela Pop, www.pressone.ro
[4] Psiholog Dan Gogeaza , www.apipc.ro/revirimentul-teoriei-atasamentului-si-relatia-psihoterapeutica/


Av. Claudia Cristina Ciuciuc

 
Secţiuni: Articole, Drept civil, Dreptul familiei, Opinii, Selected | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “În ce fel eșuează sistemul de drept românesc în punerea în aplicare a principiilor legislației europene privitoare la stabilirea judecătorească a domiciliului minorului”

  1. Excelent articolul! Din pacate doar avocatii mai pot influenta practica, inca primitiva, a instantelor de tutela…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD