« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Însemnătatea neexecutării obligațiilor – condiție a rezoluțiunii convenționale?
20.08.2021 | Fabian CREȚU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Fabian Crețu

Fabian Crețu

I. Introducere

Acest articol constituie prilejul de a pune în discuție o chestiune legată de condițiile în care operează rezoluțiunea convențională. Mai precis, vom încerca să lămurim dacă este sau nu necesară existența unei neexecutări însemnate a obligațiilor chiar și în prezența unor pacte comisorii.

Precizăm, dintru început, că prin rezoluțiune convențională[1] avem în vedere acele situații în care părțile au stipulat clauze ce prevăd rezoluțiunea de drept a contractului în caz de neexecutare nejustificată a obligațiilor de către una dintre părți.

II. Emergența rezoluțiunii extrajudiciare în spațiul juridic francez și român

Preluând fidel textul omolog din Codul civil francez de la 1804 (art. 1184), Vechiul Cod civil român prevedea următoarele:

Art. 1020 „Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său.

Art. 1021 Într-acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune de interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate.

Așadar, inițial, rezoluțiunea îmbrăca în mod esențial caracter judiciar[2]. Treptat, jurisprudența franceză a temperat această regulă[3], prin recunoașterea:

(i) validității clauzelor rezolutorii,

(ii) rezoluțiunii unilaterale a contractului, însă doar în situații excepționale (i.e. atunci când interesele creditorului-victimă reclamau o asemenea măsură: riscul unui pericol iminent reprezentat de un prejudicu ireparabil, degradarea semnificativă a încrederii pe care se grefau raporturile contractuale urmare a faptei unuia dintre contractanți etc.),

(iii) rezoluțiunii unilaterale a contractului, pe riscul creditorului, în caz de comportament grav al debitorului, fără a mai fi necesară justificarea imperiozității unei asemenea măsuri[4].

Inovațiile pretoriene de sorginte franceză nu au fost receptate însă în unanimitate de doctrina și jurisprudența din România. Bunăoară, într-o lucrare de referință în materie[5], se făcea vorbire de validitatea clauzelor rezolutorii și efectele rezoluțiunii judiciare și convenționale, în timp ce unica mențiune referitoare la rezoluțiunea unilaterală se regăsea în cadrul analizei pactului comisoriu de gradul doi[6], ceea ce însă nu concorda cu sfera de aplicabilitate a rezoluțiunii unilaterale astfel cum această instituție a fost conturată de jurisprudența franceză (i.e. rezoluțiunea unilaterală opera și în absența unei clauze contractuale care să o recunoască). Reticența instanțelor române de a recunoaște o rezoluțiune extrajudiciară a fost și ea remarcată în doctrină[7].

III. Condițiile rezoluțiunii convenționale sub vechea reglementare civilă română

În esență, doctrina[8] distingea 4 tipuri de pacte comisorii. Dintre ele, pactul comisoriu de gradul trei și cel de gradul patru erau cele mai energice.

Pactul comisoriu de gradul trei prevedea că, în caz de neexecutare a obligației de către una dintre părți, contractul se consideră rezolvit de drept, însă numai după punerea în întârziere a debitorului.

Pactul comisoriu de gradul patru stipula că, în caz de neexecutare a obligației de către una dintre părți, contractul se consideră rezolvit de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere a debitorului.

Elementul distinctiv era, așadar, necesitatea de punere în întârziere a debitorului. În timp ce pactul comisoriu de gradul trei necesita o asemenea formalitate, cel de gradul patru își producea efectele fără o atare condiționare.

Aceste clauze, indiferent că ar fi fost vorba de pactul de gradul trei ori de cel de gradul patru, prezentau o anumită particularitate, anume că erau de natură să „reducă sau să înlăture rolul instanței judecătorești în pronunțarea rezoluțiunii contractelor”[9], considerându-se totodată că „instanța judecătorească sesizată nu mai are posibilitatea (…) să aprecieze asupra oportunității pronunțării rezoluțiunii.”[10]

Prin urmare, este de reținut că, sub vechea reglementare, se considera că, atunci când era pusă în fața unor pacte comisorii de gradul trei și patru, instanța judecătorească nu mai avea dreptul să aprecieze dacă neexecutarea era sau nu suficient de însemnată pentru a atrage rezoluțiunea, analiza sa trebuind să se mărginească la simpla verificare a condițiilor pactului comisoriu – dacă a avut loc neexecutarea proiectată de părți și, după caz, dacă debitorul a fost pus în întârziere.

IV. Condițiile rezoluțiunii convenționale potrivit actualei reglementări civile

Rezoluțiunea convențională este menționată, în primul rând, la art. 1550 alin. (2) din Codul civil, unde se prevede că, în temeiul voinței comune a părților, rezoluțiunea poate opera de plin drept.

În continuare, art. 1553 tratează problematica pactelor comisorii, mai precis (i) necesitatea prevederii exprese a obligațiilor a căror neexecutare atrage rezoluțiunea de drept a contractului[11], precum și (ii) distincția dintre pactul comisoriu fără notificare și cel cu notificare.

La fel ca și în vechea reglementare, se apreciază[12] că particularitatea rezoluțiunii convenționale rezidă în aceea că arbitrariul aprecierii neexecutării ca fiind însemnată sau nu este înlăturat prin clauza rezolutorie (…) ea (clauza rezolutorie – n.n.prevede condițiile pe care trebuie să le îndeplinească neexecutarea pentru ca ea să aibă un caracter rezolutoriu, iar această caracteristică ar diferenția „radical” rezoluțiunea convențională de celelalte tipuri de rezoluțiune.

Dacă această afirmație nu ar fi putut fi contestată sub vechiul Cod civil, în lipsa unui text legal și având în vedere orientarea jurisprudenței și doctrinei franceze, credem că ea poate fi cel puțin chestionată de lege lata, prin raportare la art. 1551 alin. (1) din Codul civil:

Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate. În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă.”

Această dispoziție suscită două întrebări fundamentale: (i) dacă ultima teză este aplicabilă și primei teze (ce are în vedere contractele cu executare uno ictu), precum și (ii) dacă art. 1551 alin. (1) vizează și rezoluțiunea convențională[13]?

Cu referire la prima întrebare, afirmăm categoric că ultima teză trebuie corelată în mod obligatoriu atât cu regimul juridic al contractelor cu executare uno ictu, cât și cu cel al contractelor cu executare succesivă ori continuă, neexistând nicio rațiune pentru a decide contrariul. Așezarea mențiunii de „considerare ca nescrisă” la finele alin. (1) impune această concluzie. În acest sens, în doctrină[14] s-a reținut pe drept cuvânt că intenția legiuitorului a fost de a face „din dispoziţia cuprinsă în alin. (1) al art. 1551 C. civ., o normă juridică imperativă, impunând, pe de o parte, în materia rezoluţiunii şi a rezilierii, condiţia neexecutării însemnate şi, pe de altă parte, asimilând acesteia, în domeniul rezilierii contractelor cu executare succesivă, pe aceea a neexecutării de mică însemnătate, dar cu caracter repetat.”

A doua chestiune este totuși mai spinoasă. Este sau nu aplicabil art. 1551 alin. (1) rezoluțiunii convenționale (pactelor comisorii)? În cazul unui răspuns negativ, construcția realizată sub vechea reglementare își păstrează actualitatea în sensul că puterea judecătorului sesizat cu o clauză rezolutorie este extrem de limitată, acesta neputând pune în discuție oportunitatea rezoluțiunii – ce au hotărât părțile în privința neexecutării rezolutorii este literă de lege și pentru instanță. Lucrurile se complică însă dacă răspunsul este afirmativ. Dacă s-ar ajunge la concluzia că, actualmente,  pactele comisorii pot fi supuse unui control judecătoresc sub aspectul însemnătății neexecutării obligației stipulate de părți, atunci filozofia tradițională a rezoluțiunii convenționale ar fi zdruncinată din temelii. Părțile și-ar vedea libertatea contractuală tot mai diminuată.

Un argument ce ar putea să susțină teza că pactele comisorii ar putea fi considerate nescrise dacă neexecutarea proiectată contractual de părți este neînsemnată (e.g. pactul comisoriu consacră rezoluțiunea de drept pentru ipoteza neplății a cel puțin 1% din prețul stabilit) ar fi topografia textelor legale în materie. Astfel, este de notat că art. 1551 este așezat imediat după art. 1550 în care sunt enumerate toate tipurile de rezoluțiune (i.e. judiciară, convențională și unilaterală), ceea ce ar putea semnifica aplicabilitatea sa globală.

Acestui argument i s-ar putea obiecta că așezarea textelor legislative nu este de natură să ateste aplicabilitatea art. 1551 în cazul tuturor tipuri de rezoluțiune, luând în considerare că art. 1552 se ocupă exclusiv de rezoluțiunea unilaterală, iar art. 1553 de cea convențională, astfel încât ar părea că art. 1551 ar viza exclusiv rezoluțiunea judiciară. Succesiunea ar fi astfel explicată: art. 1550 enumeră toate tipurile de rezoluțiune, iar apoi 1551, 1552 și 1553 tratează, succesiv, fiecare tip de rezoluțiune în parte.

O astfel de contra-argumentație ar fi cel puțin pripită. Dacă s-ar considera că art. 1551 ar privi exclusiv rezoluțiunea judiciară, atunci ar însemna, nici mai mult, nici mai puțin, că un creditor ar avea dreptul de a rezoluționa unilateral[15] contractul chiar și atunci când neexecutarea obligației/obligațiilor ar fi de mică însemnătate. Or, o asemenea afirmație nu poate fi în niciun caz acceptată, doctrina, atât cea franceză, cât și cea română fiind unanimă în a considera că rezoluțiunea unilaterală necesită o neexecutare însemnată a obligațiilor contractuale[16], art. 1224 din Codul civil francez instituind limpede această condiție.

Un alt argument ce ar putea să confirme aplicabilitatea generală a art. 1551 ar fi de natură literală. Observăm că, în primul alineat, se vorbește de „dreptul la rezoluțiune/reziliere”, iar nu de „dreptul de a cere/obține rezoluțiunea/rezilierea”. Cu toate acestea, un atare considerent textual nu trece testul unei interpretări sistematice, dacă avem în vedere că art. 1549, ce consacră de-o manieră generală dreptul creditorului la rezoluțiune, folosește aceeași exprimare fără a deosebi între cele trei tipuri de rezoluțiune. Poate, totuși, că identitatea de exprimare între art. 1549 și 1551 ar releva tocmai faptul că și acest ultim articol ar fi de aplicabilitate globală, generalitatea art. 1549 nefiind contestată.

În fine, poate cele mai puternic contra-argument ce ar putea fi adus tezei aplicabilității generale a art. 1551 ar fi de ordin istoric și de drept comparat. Sub vechiul cod civil, se considera că pactele comisorii de gradul trei și patru ar înlătura dreptul judecătorului de a decide asupra oportunității măsurii rezoluțiunii. Iar, în ceea ce privește dreptul comparat, ar putea fi invocat dreptul francez, unde rezoluțiunea convențională diminuează drastic controlul judecătoresc.

Argumentul istoric nu ni se pare convingător din simplul fapt că schimbările legislative s-au produs și se vor produce în continuare, iar Codul civil actual nu face excepție. Luând în considerare, bunăoară, consfințirea legislativă a (i) impreviziunii, care nu semnifică altceva decât imixtiunea judecătorului într-un raport contractual, deși fusese repudiată vreme de mulți ani de sistemele român și francez, precum și a (ii) dreptului judecătorului de a reduce, chiar din oficiu, clauza penală în anumite circumstanțe, este neîndoielnic că suntem contemporanii unor tendințe legislative de atenuare a libertății contractuale și a autonomiei de voință a părților.

Cu referire la argumentul de drept comparat, ne manifestăm oarecare rezerve. Într-adevăr, în dreptul francez rezoluțiunea convențională paralizează dreptul instanței de a analiza caracterul însemnat al neexecutării contractuale[17], însă această soluție are suport legislativ. Ne referim la art. 1224 din Codul civil francez[18], unde se dispune fără echivoc că rezoluțiunea rezultă fie din aplicarea unei clauze rezolutorii, fie, în caz de neexecutare suficient de gravă, din notificarea debitorului de către creditor sau dintr-o hotărâre judecătorească. Or, dreptul nostru nu conține o prevedere similară care să risipească orice urmă de îndoială.

În realitate, intenția legiuitorului a fost de a institui o limită clară libertății contractuale a părților, acordând judecătorului dreptul de a aprecia în ce măsură pactul comisoriu respectă această condiție imperativă de fond – a existenței unei neexecutări contractuale însemnate.

Această opinie a fost deja avansată în doctrina noastră[19], autorul la care facem referire reținând, cu deplin temei, că:

„(…) și în cazul rezoluţiunii convenţionale întemeiate pe pactele comisorii specializate, instanţa de judecată va putea cenzura voinţa părţilor contractante în limitele ce-i sunt conferite în acest sens de art. 1170 şi de art. 1551 alin. (1) C. civ., considerând nescrise acele clauze rezolutorii specializate care ar îndritui creditorul să solicite constatarea desfiinţării/încetării convenţiei chiar şi în ipoteza unei neexecutări de mică însemnătate a obligaţiilor contractuale

(…) legiuitorul român a intenționat să fie mai protectiv, introducând această posibilitate, ca judecătorul, chiar pus în fața unei clauze rezolutorii, să poată să analizeze dacă neexecutarea proiectată de părți este sau nu una însemnată.”

De notat că un alt reputat autor[20], care inițial afirma că rolul pactelor comisorii este acela „de a înlătura arbitrariul aprecierii neexecutării ca fiind însemnată sau nu” (deci de a înlătura rolul instanței în aprecierea oportunității măsurii), ajunge să-și nuanțeze ulterior afirmația, admițând totuși că „cenzura pactului comisoriu de către instanța de judecată poate opera numai atunci când pretinsa clauză rezolutorie este lipsită de transparență contractuală, pe calea interpretării contractului, precum și atunci când aceasta are un conținut abuziv și disproporționat.”

Deși are meritul de a recunoaște instanței de judecată o oarecare putere de apreciere asupra pactelor comisorii, nu putem împărtăși această ultimă opinie, întrucât restrânge în mod semnificativ prerogativele instanței prin recurgerea la termeni precum „abuziv”, ceea ce ar duce cu gândul la clauze abuzive[21], care implică în mod necesar dovedirea unor condiții suplimentare ce ar face aproape inaplicabil controlul judecătoresc asupra clauzelor rezolutorii din raporturile profesionist-profesionist. Cu toate acestea, dintr-o interogare a jurisprudenței în materie, pare că această teză este împărtășită de instanțele române. Bunăoară, într-o speță mai recentă[22], s-a reținut că „(…) iar reclamanta a recunoscut neexecutarea acestei obligaţii, situaţie în care instanţa nu mai poate cenzura pactul comisoriu, rolul activ al instanţei reducându-se la a constata întrunirea condiţiilor de operare a acestuia, respectiv faptul neexecutării obligaţiilor asumate, instanţa fiind obligată doar să verifice existenţa unei manifestări neîndoielnice de voinţă a creditorului în sensul desfiinţării contractului.”

În fine, ar fi poate util să amintim și că o parte din doctrina franceză[23] a militat pentru extinderea controlului judecătoresc asupra clauzelor rezolutorii după modelul prerogativelor pe care instanța le deține în materia clauzelor penale, unde li s-a recunoscut o putere de apreciere mai mare.

V. Concluzii

Pactele comisorii pot fi cenzurate de către instanțele de judecată, judecătorii având dreptul de a analiza în ce măsură aceste clauze reflectă o neexecutare însemnată a obligațiilor contractuale și aplica sau nu, după caz, sancțiunea corespunzătoare, i.e. considerarea ca nescrisă a pactelor comisorii.

Această prerogativă a instanței își are suportul normativ în art. 1551 alin. (1) din Codul civil, judecătorul nefiind nevoit să apeleze la alte temeiuri legale pentru cenzurarea pactelor comisorii disproporționate (e.g. clauze abuzive, încălcarea principiului bunei-credințe în faza de executare a contractului).


[1] Stipulații cunoscute în doctrina franceză sub denumirea de clauze rezolutorii sau pacte comisorii exprese. A se vedea F. Terré, P. Simler, Y. Lequette, F. Chénedé, Droit civil. Les obligations, 12e édition, Dalloz, 2019, p. 855
[2] „Rezoluțiunea nu operează de drept; partea îndreptățită trebuie să se adreseze instanței judecătorești cu o acțiune în rezoluțiune.” A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, All Educational, 1998, p. 87
[3] A se vedea F. Terré, P. Simler, Y. Lequette, F. Chénedé, Droit civil. Les obligations, 12e édition, Dalloz, 2019, p. 863
[4] Speța Tocqueville c. Clinique des Ormeaux, Cass. 1re civ., 13 octobre 1998. A se vedea H.Capitant, F. Terré, Y. Lequette. F. Chénedé, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, Tome 2, 13e édition, Dalloz, 2015, p. 250-260; P. Vasilescu, Drept civil. Obligații. Ediția a 2-a revizuită, Hamangiu, 2017, p. 540
[5] A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, All Educational, 1998, p. 88-90
[6] Pactul comisoriu de gradul doi presupunea că, în caz de neexecutare a obligațiilor, partea-victimă a neexecutării devenea îndreptățită să emită o declarație unilaterală de rezoluțiune prin care să pună capăt raportului contractual.
[7] „Deși jurisprudența și doctrina franceză începuseră să admită ideea unei rezoluțiuni extrajudiciare în situații de excepție, jurisprudența română s-a dovedit reticentă la această versiune de rezoluțiune.” A se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Universul Juridic, 2015, p. 212
[8] A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, All Educational, 1998, p. 89
[9] Ibidem, p. 88
[10] Ibidem, p. 89
[11] Opinăm că nu este obligatorie enumerarea propriu-zisă a tuturor obligațiilor a căror neexecutare antrenează rezoluțiunea de drept a contractului. Estimăm că părțile pot să stipuleze, generic, o clauză de tipul „Neexecutarea oricăreia dintre obligațiile prezentului contract determină rezoluțiunea de drept a contractului.” Practica judiciară recentă confirmă eficacitatea pactului comisoriu definit astfel: „în caz de neexecutare a obligaţiilor prevăzute în contract de către una din părţi, contractul se consideră reziliat de drept” (Decizia nr. 358 din 15.06.2018 a Tribunalului Alba). În același sens, a se vedea B. Mercadal, Réforme du droit des contrats, Éditions Francis Lefebvre, care apreciază că „părțile pot continua să prevadă că stipulația este aplicabilă oricărei încălcări a obligațiilor prezentului contract.” În egală măsură, cu ocazia reformării Codului civil francez ce a debutat în anul 2016, senatorii francezi au afirmat explicit că sunt valide și efective acele stipulații rezolutorii care ar menționa că rezoluțiunea de drept își va găsi aplicabilitatea în cazul neexecutării oricărei obligații prevăzute în contract. Pentru mai multe amănunte, a se vedea F. Pillet, Projet de loi ratifiant l’ordonnance n° 2016-131 du 10 février 2016 portant réforme du droit des contrats, du régime général et de la preuve des obligations, Rapport numéro 22 déposé au Sénat, Examen des articles, Article 9 (nouveau)
[12] L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Universul Juridic, 2015, p. 223
[13] Mărturisim că aceste întrebări s-au născut în urma intervenției dlui executor judecătoresc Bogdan Dumitrache din cadrul conferinței privind probleme de practică neunitară în materie civilă și procesual-civilă organizată în 25-26 septembrie 2017 la București (disponibilă la https://www.youtube.com/watch?v=2yDTk4jEczk – problema fiind discutată începând cu 41:20)
[14] I.F. Mangu, Rezoluțiunea, rezilierea și reducerea prestațiilor – (II) Condițiile, în Pandectele Române nr. 2 din 2014
[15] Avem în vedere rezoluțiunea unilaterală, consacrată de art. 1552 din Codul civil, și care poate fi incidentă, de lege lata, în trei situații: (1) atunci când părțile au inserat contractual o clauză ce conferă creditorului dreptul de a emite o declarație unilaterală de rezoluțiune în ipoteza neexecutării obligațiilor contractuale (ipoteză ce trebuie distinsă de rezoluțiunea convențională de plin drept întrucât, în vreme ce în cazul acesteia din urmă creditorul își exprimă voința de a se prevala de efectele unei rezoluțiuni deja produse, în situația unei rezoluțiuni unilaterale, creditorul își exercită dreptul și rezoluționează contractul prin chiar declarația sa unilaterală de voință – distincția nu este foarte importantă în cazul rezoluțiunii, dat fiind efectul său distructiv ab origine, însă capătă interes în materie de reziliere, prin aceea că în cazul unei rezilieri unilaterale, contractul va înceta începând cu momentul ajungerii declarației de reziliere la debitor, în timp ce în cazul unei rezilieri de drept, contractul va înceta de la data neexecutării obligației/expirării termenului suplimentar de executare, chiar dacă creditorul se va prevala de reziliere ulterior acestui/acestor moment(e); (2) debitorul se află de drept în întârziere, iar părțile nu au stipulat o clauză rezolutorie ; (3) debitorul nu a executat obligația până la împlinirea termenului suplimentar de executare, iar părțile nu au stipulat o clauză rezolutorie. Pentru opinia că rezoluțiunea unilaterală poate fi incidentă în trei situații, a se vedea V. Stoica, Modurile de operare a rezoluţiunii şi mecanismul declaraţiei unilaterale de rezoluţiune, în R.R.D.P. nr. 5 din 2013; P. Vasilescu, Drept civil. Obligații. Ediția a 2-a revizuită, Hamangiu, 2017, p. 539. Cu această ocazie, ne delimităm categoric de o teză minoritară regăsită în dreptul nostru potrivit căreia rezoluțiunea unilaterală ar fi aplicabilă doar dacă, în prealabil, părțile ar fi prevăzut o clauză rezolutorie (pentru această teză, a se vedea F. Popa, Consecinţele rezoluţiunii şi rezilierii unilaterale abuzive în raporturile încheiate între profesionişti, în R.R.D.P. nr. 3 din 2019 și autorii citați în respectiva lucrare)
[16] A se vedea, exemplificativ, L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Universul Juridic, 2015, p. 220; A. Lisievici, C. Popa, Probleme privind rezoluțiunea contractului în Noul Cod civil (II), în R.R.D.A. nr. 9 din 2012; B. Fages, Droit des obligations, 8e édition, LGDJ, p. 263
[17] A se vedea Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, Droit des obligations, 8e édition, LGDJ, p. 510
[18] La résolution résulte soit de l’application d’une clause résolutoire soit, en cas d’inexécution suffisamment grave, d’une notification du créancier au débiteur ou d’une décision de justice.
[19] F.I. Mangu, Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor (IV). Modul de operare, în Pandectele Române nr. 4 din 2014
[20] I.F. Popa în L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Universul Juridic, 2015, p. 223
[21] Clauzele abuzive sunt întâlnite, de principiu, în raporturile consumator-profesionist. Pot exista însă și în raporturile dintre profesioniști, Legea nr. 72/2013 fiind sediul materiei.
[22] Decizia nr. 358 din 15.06.2018 a Tribunalului Alba
[23] Ch. Paulin, La clause résolutoire, th. Toulouse, LGDJ, 1996; Fr. Osman, «Le pouvoir modérateur du juge dans la mise en oeuvre de la clause résolutoire de plein droit», Defrénois 1993, art. 35433, apud. Ph. Malaurie, L. Aynés, Ph. Stoffel-Munck, Droit des obligations, 8e édition, LGDJ, p. 511


Avocat Fabian Crețu

 
Secţiuni: Articole, Drept civil, Selected, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD