Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Dreptul martorului la tăcere și de a nu se autoacuza – Necesitate sau „capriciu” procesual?
25.08.2021 | Bogdan TROFIN

Secţiuni: Articole, Drept penal, Opinii, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Bogdan Trofin

Bogdan Trofin

Înainte de a ne apleca asupra recalibrării poziției martorului în cadrul procesului penal, în lumina deciziei Curții Constituționale nr. 236 din 2 iunie 2020[1], considerăm a fi necesar și oportun lămurirea noțiunii de martor, prin raportare la dispozițiile dreptului intern.

Totodată, nu ne propunem ca în rândurile ce urmează să reluăm considerentele deciziei anterior menționate, acestea fiind pe larg cunoscute, ci vom încerca să surprindem de o manieră succintă care sunt principalele puncte nevralgice ale acestei decizii și dacă, într-adevăr, aceasta a fost una necesară prin raportare la economia dispozițiilor procesual penale.

1. Martorul – definiție

Codul de procedură penală oferă în art. 114 o definiție a legală a martorului, în accepțiunea procesual penală, statuând că „poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală”. Astfel, în mod pragmatic, calitatea de martor este legată în mod direct de cunoștințele pe care o persoană le are despre un anumit fapt, care întâmplător sau nu, constituie probă într-o cauză penală.

În primul rând, se poate constata o schimbare de optică a legiuitorului, în comparație cu Codul de procedură penală anterior, care în art. 78, definea martorul astfel: „Persoana care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultată în calitate de martor”. Practic, dacă în reglementarea anterioară, pentru definirea martorului legiuitorul făcea trimitere la unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal (aflarea adevărului), în actuala reglementare a adoptat o viziune ceva mai pragmatică, făcând trimitere la ansamblul probator al cauzei, ce reprezintă mijlocul pentru aflarea adevărului.

Atât din punct de vedere teoretic, cât și practic, noua viziune a legiuitorului se identifică ca fiind superioară celei anterioare. Dacă în cazul reglementării anterioare organul judiciar trebuia să efectueze o apreciere calitativă a mijlocului de probă încă de la momentul deciderii asupra administrării sau nu a acestuia (practic, organul judiciar trebuia să aprecieze dacă un anumit martor are aptitudinea de a relata fapte sau împrejurări de natură a servi la aflarea adevărului, nu doar aflate în legătură cu cauza penală), în actuala reglementare, examenul asupra aptitudinii declarației martorului de a contribui la aflarea adevărului este realizat abia după administrarea mijlocului de probă, prin raportarea la întregul ansamblu probator al cauzei. Astfel, în prezent este suficient a se stabili că martorul are aptitudinea să relateze fapte și împrejurări care pot constitui probe în procesul penal, urmând a verifica ulterior dacă acestea au și aptitudinea procesuală de a conduce la aflarea adevărului în cauză[2].

Drept urmare, raportându-ne și la obiectul probațiunii, prevăzut de art. 98 C. proc. pen., reiese că martorul poate fi audiat în legătură cu fapte și împrejurări dintre cele mai diverse precum: modul în care a fost realizat elementul material al infracțiunii, dacă au văzut inculpatul la locul săvârșirii infracțiunii, dacă pot confirma prezența inculpatului în alt loc decât cel al săvârșirii infracțiunii, modul în care l-au perceput aceștia pe inculpat din punct de vedere al personalității și comportamentului său etc[3]. Totodată, pentru a putea fi martor, este necesar ca persoana care relatează faptele și împrejurările să le fi perceput în mod direct, fiind de natura calității de martor de a fi văzut, auzit sau simțit împrejurările cu privire la care este audiat[4].

Deoarece declarațiile martorilor reprezintă un mijloc de probă de mare folos în procesul penal, de multe ori furnizând informații de o mare valoare procesuală care conduc la rezolvarea sau cel puțin lămurirea cauzelor penale, art. 114 alin. (3) C.proc.pen., prevede în mod expres faptul că are întâietate calitatea de martor, față de alte calități procesuale, cum ar fi cea de expert, avocat, mediator, ori de reprezentant al uneia dintre părți sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate.

2. Dreptul martorului la tăcere și de a nu se autoacuza

În ceea ce privește dreptul martorului la tăcere și de a nu contribui la o (eventuală) autoacuzare, Curtea Constituțională s-a dovedit a fi un adevărat deschizător de drumuri, plusând în ceea ce privește poziția martorului în procesul penal, prin Decizia nr. 236 din 02.06.2020.

Astfel, admițând excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea Constituțională „constată că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională”.

Dacă până la momentul deciziei Curții Constituționale tendința era ca martorul să fie perceput ca fiind generic „ochii și urechile justiției”[5], considerându-se că acesta nu are o poziție adversativă în procesul penal (sau cel puțin nu ar trebui să aibă), fapt ce nu justifica recunoașterea unui drept de tăcere sau de neautoacuzare, odată cu decizia Curții, poziția martorului în economia procesului penal pare să fie recalibrată, acesta bucurându-se de drepturi similare suspectului sau inculpatului sub acest aspect.

Însă, înainte de a analiza necesitatea sau eficiența acestui drept procesual, se impun a fi făcute o serie de considerații terminologice referitor la noțiunile cu care au operat judecătorii constituționali.

În cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 236/2020, judecătorii constituționali folosesc nu mai puțin de 23 de ori noțiunea de „drept la neautoincriminare”, făcând totodată trimitere la Proiectul Noului Cod de procedură penală, care reglementa dreptul martorului de a nu se acuza, în art. 116 din Codul de procedură penală de la acel moment, astfel: „(1)Martorul are dreptul de a nu face declarații cu privire la fapte și împrejurări prin care s-ar expune unei investigații penale[6].

Însă, considerăm că în motivarea deciziei, judecătorii constituționali folosesc noțiunea de „drept laneautoincriminare” într-o accepțiune greșită, apelând mai degrabă la sensul comun al termenului (sensul uzual, cotidian) decât la sensul juridic, legal al acestuia.

Art. 172 C. pen., prevede faptul că „ori de câte ori legea penală foloseşte un termen sau o expresie dintre cele arătate în prezentul titlu, înţelesul acesteia este cel prevăzut în articolele următoare, afară de cazul când legea penală dispune altfel”. Practic, prin intermediul acestui articol, legiuitorul penal și-a rezervat beneficiul de a redefini o serie de termeni și expresii cu alte înțelesuri decât cele cunoscute în mod uzual, oferindu-le în cele din urmă o accepțiune penală, accepțiune ce are prioritate față de înțelesul uzual.

Or, în art. 187 C. pen. intitulat „Pedeapsa prevăzută de lege”, legiuitorul reglementează faptul că: „Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei” fiind astfel fără urmă de dubiu că incriminarea faptelor penale este realizată de către legiuitor, prin intermediul textelor de lege.

În sens uzual, apelând la definiția oferită de dicționar[7], a incrimina înseamnă „a învinui o persoană de săvârșirea unei crime, a învinovăți, a acuza”, sens care pare a se potrivit cu sensul folosit de către judecătorii constituționali în contextul motivării deciziei anterior menționate.

Însă, din punct de vedere al accepțiunii juridice a termenului, noțiunea de „incriminare” este o expresie a principiului legalității incriminării în dreptul penal[8], care statuează că nu există infracțiune și pedeapsă fără lege (nullum crimen sine lege; nulla poena sine lege). Astfel, „a incrimina” înseamnă a descrie o anumită faptă prevăzută de lege ca infracțiune, a stabili conținutul juridic a acesteia, a condițiilor obiective și subiective și a pedepselor ce sunt aplicate infractorilor în cazul săvârșirii acestora. În mod evident, capacitatea de incriminare unei anumite acțiuni sau inacțiuni ca fiind infracțiune este apanajul exclusiv al legiuitorului, niciun subiect procesual sau organ judiciar neavând posibilitatea de „a incrimina” pe cineva sau cu atât mai mult, de a se autoincrimina!

Contrar însă acestei accepțiuni juridice a termenului, instanța de contencios constituțional vorbește în considerentele deciziei despre „dreptul la tăcere și neautoincriminare al martorului”, fapt care a produs (pe bună dreptate) o „rumoare juridică” mai ales în rândurile teoreticienilor.

3. Poziția martorului în procesul penal anterior Deciziei Curții Constituționale nr. 236/2020.

Anterior deciziei Curții, martorul avea o oarecare poziție necombativă în cadrul procesului penal, atât din perspectiva drepturilor și obligațiilor procesuale, cât și din considerente ce țin de perspectivele acțiunilor sale procesuale. În acest sens, martorul nu putea cunoaște în mod direct și formal care sunt acuzațiile formulate în cauză, nu putea consulta dosarul și nu i se comunica dreptul de a fi asistat de către un avocat, însă îi incumba obligația directă de a spune adevărul, fiind constrâns sub acest aspect de sancțiunea săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Practic, înainte de a-i fi prevăzut beneficiul dreptului la tăcere și de a nu contribui la propria acuzare, dacă făptuitorul era audiată inițial în calitate de martor putea să se afle în poziția ingrată în care fie spunea adevărul și în acest fel se autoacuza, fie nu spunea adevărul și în acest mod săvârșirea infracțiunea de mărturie mincinoasă, ambele opțiuni fiind însă prejudicioase pentru acesta.

Principalul pol de protecție de care dispunea martorul era reglementat în art. 118 C.proc.pen., conform căruia „declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa”. Însă, anterior deciziei Curții Constituționale, art. 118 C.proc.pen. nu oferea martorului un veritabil drept la tăcere și de a nu se autoacuza, ci mai degrabă legiuitorul încerca să neutralizeze efectul declarației cu potențial autoacuzator, declarație care deja fusese dată de către martor. Astfel, la momentul audierii sale, martorul nu putea să își cenzureze declarația în sensul optării pentru refuzul de a da declarație, ci acesta era obligat să ofere o declarație iar dacă cumva ulterior era pus sub acuzare, dobândind calitatea de suspect ori inculpat, acea declarație nu putea să fie folosită împotriva sa.

Totodată, textul de lege vizat nu a fost adăpostit de critici și interpretări diferite, existând discuții teoretice (dar cu aplicații practice) referitor la sintagma folosită de legiuitor, anume „în aceeași cauză”. Astfel, pe de-o parte, în temeiul unei interpretări per-a-contrario, se considera că dacă o persoană a fost audiată în calitate de martor într-o cauză penală, cauză ce face obiectul unui dosar penal, iar ulterior persoana dobândește calitatea de suspect sau inculpat în acel dosar, declarația respectivă nu ar putea fi folosită împotriva sa în cadrul aceluiași dosar penal. Însă, conform acestei interpretări, nimic nu împiedica organele de urmărire penală să deschidă un nou dosar penal, sub alt număr, în cadrul căruia să folosească împotriva sa declarația dată de persoana respectivă în calitate de martor în dosarul penal anterior (aceasta având în noul dosar penal calitatea de suspect ori inculpat). Practic, se considera că dacă legiuitorul a limitat această imposibilitate de folosire a declarației de martor împotriva sa doar în aceeași cauză (a se ințelege în același dosar penal), per-a-contrario, în altă cauză (în alt dosar penal) declarația respectivă ar putea fi folosită împotriva persoanei care a dat-o.

Pe de altă parte, o altă orientare (pe care o considerăm întemeiată), care se baza pe o interpretare gramaticală, susținea că înțelesul noțiunii de „aceeași cauză” nu se referă la o accepțiune administrativă (în sensul de dosar penal), ci viza toate împrejurările de fapt ce făceau obiectul cercetărilor, astfel încât declarația dată de o persoană în calitate de martor nu ar fi putut fi folosită împotriva sa nici în același dosar penal în care a dat declarație, nici într-un alt dosar penal, cu alt număr, dacă se referă la aceleași împrejurări de fapt[9]. Considerăm că această interpretare vine să satisfacă și să asigure finalitatea reglementării, deoarece scopul mediat al acesteia este de a împiedica posibilitatea ca o persoană să ofere anumite informații în calitate de martor cu privire la fapte cunoscute iar prin aceasta să se autodenunțe. Mai mult, ar putea fi considerată chiar o „practică neloială” a organelor de urmărire penală dacă ar folosi informațiile furnizate de către o persoană în calitate de martor pentru a o acuza și pentru a o trage la răspundere penală pentru faptele pe care le-a relatat sub constrângerea jurământului și a săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă.

4. Poziția martorului în procesul penal în actuala reglementare

Ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 235 din 02 iunie 2020, la acest moment, martorul audiat într-o cauză penală, dacă apreciază că prin declarația pe care o va da, va dezvălui fapte sau împrejurări apte de a angrena tragerea sa la răspundere penală, poate opta să nu dea nicio declarație cu privire la aceste împrejurări.

Prevederea acestor noi drepturi vine oarecum să preîntâmpine și să stopeze perpetuarea unei practici destul de întâlnite la nivelul organelor de urmărire penală, practică ce conducea în anumite condiții la eludarea drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților sau subiecților procesuali principali din procesul penal. Astfel, în anumite situații, organele de urmărire penală, după începerea urmăririi penale (urmărirea penală in rem), chiar dacă aveau, la nivel informal, un cerc de suspecți (potențial făptuitori), alegeau să îi audieze pe aceștia în calitate de martori iar abia ulterior acestui moment, să dispună efectuarea în continuare a urmăririi penale (urmărirea penală in personam) față de aceștia. Or, fiind inițial audiați în calitate de martori, făptuitorii erau constrânși să ofere toate informațiile necesare pe care le cunoșteau în legătură cu săvârșirea faptei penale. În mod concret, aceștia fie declarau ceea ce cunoșteau cu privire la faptă și ajungeau, într-un final, să se autodenunțe, fie nu declarau tot ceea ce cunoșteau sau ofereau declarații false, pentru a se proteja, și săvârșeau astfel infracțiunea de mărturie mincinoasă.

În mod similar, în cauza Serves contra Franței[10], Curtea Europeană a Drepturilor Omului reține faptul că: „atribuirea calității de martor unei persoane și audierea în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declarații atrăgea consecințe sancționatorii, reprezintă o practică contrarie art. 6 paragraful 1 din Convenție”.

Însă, sub aspectul întinderii acestui drept, considerăm că martorul nu dispune de un drept absolut de a nu da declarații, ci acesta trebuie să aprecieze în mod concret dacă prin datele și informațiile pe care le relevă cu privire la o anumită faptă sau împrejurare este în pericol de a se autoacuza, beneficiul dreptului la tăcere fiind efectiv numai față de acestea. În caz contrar, dacă acest beneficiu ar fi recunoscut martorului în mod abstract și arbitrar, s-ar putea ajunge la situații absurde, în care persoane ce ar avea cunoștință despre săvârșirea unor fapte penale să aleagă, din diverse rațiuni (personale, patrimoniale etc.), să nu coopereze cu organele judiciare (chiar dacă, prin declarația dată, nu ar risca să se autoacuze), fapt ce ar îngreuna într-un mod cât se poate de nefericit cercetările în cauzele penale.

5. Concluzii

În ceea ce ne privește, considerăm că posibilitatea martorului de a nu oferi nicio declarație și de a nu se autoacuza reprezintă o necesitate a procesului penale deoarece aceasta vine să confirme o realitate faptică și științifică, pretabilă pe natura umană. Orice persoană în momentul în care este acuzată de un anumit lucru, este ghidată de un instinct de autoapărare și conservare care estompează obiectivitatea și favorizează adoptarea unui comportament de negare. În mod pragmatic, această recalibrare a poziției martorului vine să asigure că nicio persoană nu va fi pusă în postura nefirească de a încălca ceea ce reprezintă natura și o constantă a firii umane, nefiind pusă totodată în situația de a fi pedepsită pentru acest lucru.


[1] Publicată în Monitorul Oficial nr.597 din 08.07.2020
[2] Coordonator Mihail Udroiu, Autori Amalia Andone-Bontaş, Victor Horia Dimitrie Constantinescu, Alexandra Mihaela Șinc, Lucreția Albertina Postelnicu, Constantin-Cristinel Meceanu, Ioan-Paul Chiș, Dan Sebastian Chertes, Andrei Viorel Iugan, George Zlati, Claudia Jderu, Marius Bogdan Bulancea, Andra-Roxana Trandafir (Ilie), Isabelle Tocan, Sergiu Bogdan, Sebastian Răduleţu, Radu Slăvoiu, Mihaela Vasiescu, Iuliana Nedelcu, Irina Kuglay, Georgina Bodoroncea, Daniel Grădinaru, Mihai Popa, Codul de procedură penală. Comentariu pe articole. Ediția 3, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 803.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea Generală, Ediția a III-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2020, p. 500.
[6] Par. 61 din Decizia Curții Constituționale nr. 236/2020
[7] Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică.
[8] „Art. 1: Legalitatea incriminării
(1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.
(2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită.”
[9] https://dezbateri.juridice.ro/12346/dreptul-de-a-nu-te-turna-singur, consultat la 17.08.2021.
[10] Cauza 38642/97 – Serves versus Franţa – Hotărârea din 20 octombrie 1997


Av. Bogdan Trofin

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti