Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept civil
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Notă critică la Decizia civilă nr. 114/16.03.2021 a Tribunalului Covasna. Înțelesul art. 2320 alin. (1) din Codul civil
27.08.2021 | Fabian CREȚU

Secţiuni: Articole, Drept civil, Jurisprudență Tribunale, Opinii, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Fabian Crețu

Fabian Crețu

I. Contextul inițial

La începutul anului 2016, societatea A, în calitate de vânzător, a încheiat cu societatea B, cumpărător, un contract având ca obiect vânzarea de medicamente de uz uman şi orice alte produse aflate în portofoliul vânzătorului.

În cuprinsul aceluiași înscris, C, la acel moment administrator-persoană fizică și reprezentant legal al societății B, a garantat executarea obligațiilor de plată asumate de către B, angajându-se în calitate de fideiusor față de vânzătorul A.

În anul 2017, B a constituit o ipotecă mobiliară în favoarea lui A pentru garantarea obligațiilor asumate prin contractul de vânzare.

Ulterior, pe fondul neachitării de către B a facturilor fiscale emise de către A în perioada 15.05.2019 – 08.08.2019, aceasta din urmă a inițiat procedura de executare silită împotriva lui B (pe temeiul contractului de ipotecă) și a lui C (pe temeiul fideiusiunii cuprinse materialmente în contractul de vânzare).

Executarea a fost încuviințată, executorul judecătoresc procedând la comunicarea somațiilor, precum și la înființarea popririlor asupra conturilor bancare ale celor doi.

În replică, C a formulat contestație la executare, solicitând anularea executării silite. În sprijinul pretenției sale, acesta a susținut, printre altele, faptul că titlul executoriu reprezentat de contractul de fideiusiune nu mai este în ființă, calitatea sa de fideiusor din 2018.

În acest sens, a arătat că, la momentul încheierii contractului de vânzare, deținea calitățile de administrator și asociat în cadrul societății B, alături de alți doi asociați. În anul 2018, și-a cesionat toate părțile sale sociale către unul dintre asociații existenți, renunțând totodată și la calitatea de administrator. Cesiunea părților sociale și încetarea calității de administrator au fost înregistrate la Oficiul Registrului Comerțului.

Având în vedere că, la momentul când a operat cesiunea, nu existau facturi neplătite, C susține că au devenit aplicabile prevederile art. 2320 din Codul civil, motivând că cesiunea titlurilor participative și încetarea calității sale de administrator au antrenat și încetarea fideiusiunii pe care a constituit-o în favoarea lui A.

Prin întâmpinare, intimata-creditoare A a arătat, între altele, că nu există nicio mențiune în contractul de vânzare în sensul că fideiusiunea ar fi fost constituită în considerarea calității de administrator al lui C, precum și faptul că debitoarea principală este societatea B, ce nu a deținut și nu poate deține funcții.

II. Sentința instanței de executare

Prin Sentința nr. 624 din 24.03.2020, Judecătoria Sfântu Gheorghe a admis contestația la executare formulată de C, dispunând anularea actelor de executare silită întocmite în cauză.

Pentru a dispune această soluție, prima instanță a reținut că, într-adevăr, C a constituit o fideiusiune în favoarea lui A, garantând obligațiile de plată ale lui B, renunțând totodată și la beneficiile de discuțiune și diviziune.

Mai departe, instanța s-a aplecat asupra înțelesului art. 2320 din Codul civil, statuând că „în situaţia în care garantarea s-a realizat în considerarea funcţiei deţinute de debitor sau – cum s-a interpretat în literatura juridică – în considerarea funcţiei deţinute <în cadrul> debitorului principal persoană juridică, încetarea funcţiei conduce şi la încetarea obligaţiei de garanţie.”

Continuându-și raționamentul, judecătorul a dedus că, pentru a deveni incident art. 2320 din Codul civil, trebuie îndeplinite două condiții, anume ca (i) funcția să fi încetat anterior nașterii obligației, precum și ca (ii) „funcția debitorului sau în cadrul societății debitoare să fie motivul determinant la încheierea contractului de fideiusiune.

Raportându-se la situația din speță, instanța a apreciat că cerințele art. 2320 sunt îndeplinite. Pe de-o parte, creanțele puse în executare silită s-au născut după încetarea calităților lui C de administrator și asociat în cadrul societății B. Pe de altă parte, calitatea de fideiusor a fost asumată de către C în considerarea poziției pe care o deținea în cadrul societății B, această poziție reprezentând „motivul determinant și neîndoielnic care a condus la acordul părților în vederea angajării răspunderii contestatorului alături de societatea debitoare pentru a răspunde de obligațiile contractuale asumate. Drept consecință, „încetarea calității de administrator al contestatorului a condus implicit la încetarea obligației sale de a garanta datoriile societății debitoare.”

III. Apelul formulat de societatea A

Împotriva acestei sentințe, intimata A a formulat apel, susținând că instanța de executare a făcut o aplicare greșită a art. 2320 din Codul civil.

A arătat că motivul determinant al contractului de fideiusiune consta în „securizarea obligaţiilor de plată în vederea acordării unei limite de credit (…) cu plata produselor la un anumit termen”. Totodată, a argumentat că prevederile contractuale nu instituie nicio condiționare/legătură între calitatea de administrator al lui C în societatea B și asumarea fideiusiunii.

De asemenea, s-a arătat că art. 2320 reprezintă o cauză de încetare a contractului autorizată de lege și, deci, o excepție de la principiul mutuus consensus – mutuus dissensus, astfel că această normă se impune a fi interpretată și aplicată strict.

Or, art. 2320 prevede expres că, pentru a fi aplicabil, este necesară încetarea unor funcții deținute de debitorul principal, adică de societatea B, iar nu a celor eventual deținute de către fideiusor. Prin urmare, prima instanță a extins în mod nelegal aplicabilitatea art. 2320 alin. (1) din Codul civil.

IV. Întâmpinarea formulată de C

Prin întâmpinarea formulată în fața instanței de apel, C a reiterat susținerile învederate prin contestația la executare.

În plus, a insistat pe faptul că prima instanță a identificat în mod corect cauza angajamentului său, respectiv calitatea pe care o deținea în cadrul societății B, neexistând niciun motiv pentru care în absența acestei calități și-ar fi asumat cu titlu gratuit o asemenea obligație.

Totodată, a afirmat că încheierea garanției personale i-a fost impusă în mod categoric de către A, aceasta din urmă acceptând să încheie contractul de vânzare numai dacă C constituie o fideiusiune.

V. Decizia instanței de apel

Instanța de apel a admis apelul formulat de către intimata A, desființând soluția primei instanțe și respingând ca neîntemeiată contestația la executare.

Pentru a dispune în acest sens, instanța superioară a arătat că, în speță, nu este vorba despre o fideiusiune obligatorie, în sensul art. 2281 din Codul civil, conform căruia fideiusiunea poate fi impusă de lege sau de instanța de judecată.

În continuare, a respins apărarea lui C în sensul că i s-ar fi impus acestuia încheierea fideiusiunii,  reținându-se că „conform consimțământului său liber contestatorul s-a obligat ca fidejusor, cauza mediată fiind specifică raporturilor comerciale ale societăților vânzătoare, respectiv cumpărătoare.”

S-a statuat că art. 2320 alin. (1) nu are în vedere poziția fideiusorului în cadrul societății debitoare, ci se referă expres la considerarea unei anumite funcții deținute de debitorul principal, astfel încât a admite că această normă ar viza și o eventuală calitate a fideiusorului în cadrul debitorului principal echivalează cu o adăugare la lege.

Or, fideiusiunea din speță nu a fost constituită de către C în considerarea unei anumite funcții deținute de debitorul principal B. Prin urmare, art. 2320 alin. (1) nu este aplicabil, în cazul dedus judecății neoperând „încetarea de drept a fideiusiunii.”

VI. Comentariul hotărârilor judecătorești

În primul rând, este de notat că cele două instanțe abordează chestiunea cauzei contractului de fideiusiune. În timp ce prima instanță a adoptat concepția subiectivă, cercetând mobilul lui C de la momentul constituirii garanției, instanța de apel și-a însușit teza cauzei obiectivizate, cauza contractului de fideiusiune urmând a fi căutată în raportul obligațional principal, anume cel dintre A și B. Celebră în dreptul francez, această controversă „cauzalistă” va fi comentată cu altă ocazie. Nu vom insista nici asupra alin. (2) al art. 2320, nici asupra naturii contractului intitulat de părți contract de vânzare-cumpărare, nefiind limpede, din datele regăsite în cele două hotărâri, dacă este vorba despre un veritabil contract de vânzare sau de un contract-cadru urmat de mai multe contracte de aplicație. De aceea, vom pleca de la premisa că drepturile de creanță reclamate de A s-au născut ulterior încetării calităților de administrator și asociat ale lui C.

Un aspect tratat de către judecătorii celor două instanțe și asupra căruia ne vom apleca atenția îl reprezintă câmpul de aplicare a art. 2320 alin. (1) din Codul civil.

Potrivit acestui text legal,

(1) Fideiusiunea constituită în considerarea unei anumite funcţii deţinute de debitorul principal se stinge la încetarea acestei funcţii.

(2) Cu toate acestea, fideiusorul rămâne ţinut pentru toate datoriile existente la încetarea fideiusiunii, chiar dacă acestea sunt supuse unei condiţii sau unui termen.

În vreme ce prima instanță a extins alin. (1) și la ipoteza în care fideiusiunea a fost constituită în considerarea funcției deținute de fideiusor în cadrul debitorului principal, instanța de apel a recurs la o interpretare literală, restrictivă a normei legale, fideiusiunea urmând să înceteze doar în cazul pierderii funcției deținute de debitorul principal.

Neîndoielnic, textul în discuție consacră un caz de caducitate a contractului de fideiusiune. Lipsită de o definiție legală în dreptul pozitiv român, caducitatea este o noțiune conturată cu precădere pe cale doctrinară și jurisprudențială. Caducitatea face obiectul mai multor lucrări de specialitate în străinătate, dreptul francez constituind o referință în materie. Mai mult, legislatorul francez, cu ocazia reformei din anul 2016, a conferit acestei instituții o reglementare generală în Codul civil francez, caducitatea fiind așezată – contestabil – în rândul sancțiunilor, alături de nulitate. Astfel, art. 1186 alin. (1) prevede că un contract valabil format devine caduc dacă unul dintre elementele sale esențiale dispare[1].

Revenind, problema care se pune este dacă poate fi extins alin. (1) al art. 2320 din Codul civil român dincolo de litera sa. În mod vizibil, instanțele, cel puțin cele române, prezintă o oarecare tendință de a nu extinde aplicabilitatea unei norme dincolo de exprimarea legiuitorului, de unde și caracterul previzibil al soluției Tribunalului Covasna[2]. Este însă ea cea corectă?

Pentru a identifica un răspuns, credem că este util să analizăm câteva din soluțiile reținute în dreptul comparat.

Relativ la sistemul francez, Curtea de Casație a refuzat în mod constant[3] liberarea fideiusorului, indiferent că situația avută în vedere la momentul încheierii contractului de fideiusiune (contrat de cautionnement) s-a schimbat ulterior. Astfel, sunt redate o serie de exemple: soț-garant care se separă ulterior de soția sa-debitor principal; asociat-garant care își cedează ulterior toate participațiile sale la capitalul societății-debitor principal; administrator-garant care renunță ulterior la funcția sa din cadrul societății-debitor principal etc.

Așadar, dacă speța dintre A, B și C s-ar fi judecat în Franța, soluția ar fi fost predictibilă: C nu ar fi putut să se apere, invocând caducitatea contractului de fideiusiune, rămânând în continuare obligat față de creditor.

Jurisprudența Curții de Casație franceze (datând din perioada anterioară reformei Codului civil din anul 2016) își poate găsi o oarecare explicație în aceea că legislatorul francez nu a impus o prevedere similară art. 2320 din Codul civil român. Cu toate acestea, rămâne de văzut dacă, ulterior reformei civile din 2016, judecătorii francezi vor face aplicarea caducității și în cazul schimbării situației avute în vedere la momentul încheierii contractului de garanție, putând recurge, de această dată, la art. 1186 din Codul civil francez, ce consacră, de-o manieră generală, caducitatea. Sub acest aspect, o parte a doctrinei franceze[4] s-a arătat destul de rezervată în privința unui eventual reviriment jurisprudențial în această problematică.

În continuare, vom analiza Codul civil din Québec. Potrivit art. 2363 și 2364 din acest din urmă cod[5],

Cauțiunea (fideiusiunea – n.n.) atașată exercițiului unor funcții specifice încetează odată cu încetarea funcțiilor respective.

Atunci când cauțiunea încetează, garantul (fideiusorul – n.n.) rămâne ținut de obligațiile existente la momentul încetării cauțiunii, chiar dacă aceste obligații sunt supuse unei condiții sau unui termen.

Deși o parte din doctrina[6] acestei provincii a militat pentru aplicarea acestor norme doar în ipoteza fideiusiunii legale, Curtea Supremă din Canada, în speța Épiciers Unis Métro-Richelleu c. Collin, a reținut că art. 2363 din Codul civil Québec este aplicabil atât fideiusiunii legale, cât și celei convenționale[7].

Astfel, dacă speța dintre A, B și C s-ar fi judecat în Québec, soluția ar fi fost favorabilă lui C, care, odată cu încetarea calității sale de administrator în societatea B, ar fi putut obține „liberarea” de garanție, urmare a încetării de drept a contractului de fideiusiune.

Revenind la dreptul român, ne putem întreba, legitim, dacă nu cumva art. 2320 din Codul civil român reprezintă o preluare inexactă (și nefericită!) a art. 2363 și 2364 din Codul civil Québec? Soluția consacrată în acest ultim cod, deși contestată de o parte din doctrină, se bucură totuși de aplicabilitate.

În schimb, soluția spre care a optat – voluntar sau involuntar? – legiuitorul român este inoportună, din simplul fapt că aplicabilitatea sa practică este cvasiinexistentă. În majoritatea cazurilor, contractul de fideiusiune se constituie în considerarea raporturilor dintre fideiusor și debitorul principal (e.g. funcția deținută de fideiusor în cadrul debitorului principal-persoană juridică, raporturi de căsătorie, concubinaj, amiciție etc.)

VII. Concluzii

Credem că instanțele judecătorești vor adopta, de cele mai multe ori, o interpretare literală a art. 2320 alin. (1) din Codul civil român, iar o eventuală dispariție a calității fideiusorului în considerarea căreia fusese constituită garanția ar putea fi luată în considerare dacă părțile au stipulat expres o clauză în acest sens, anume că înțeleg ca garanția să dispară odată cu încetarea calității fideiusorului. În acest ultim caz, nu ar mai fi vorba despre caducitate, ci mai degrabă de o condiție rezolutorie a cărei retroactivitate poate fi țărmurită temporal de părți.

Nu în ultimul rând, ar fi de dorit ca legislatorul român să lămurească sensul art. 2320 alin. (1) din Codul civil român, asumându-și, dacă este cazul, eroarea și corectând-o în mod corespunzător, cu observarea corectă a prevederilor Codului civil din Québec, una dintre principalele surse de inspirație în confecționarea actualului Cod civil român.


[1]  Art. 1186
(1) Un contrat valablement formé devient caduc si l’un de ses éléments essentiels disparaît.
(2) Lorsque l’exécution de plusieurs contrats est nécessaire à la réalisation d’une même opération et que l’un d’eux disparaît, sont caducs les contrats dont l’exécution est rendue impossible par cette disparition et ceux pour lesquels l’exécution du contrat disparu était une condition déterminante du consentement d’une partie.
(3) La caducité n’intervient toutefois que si le contractant contre lequel elle est invoquée connaissait l’existence de l’opération d’ensemble lorsqu’il a donné son consentement.
[2] Aceeași soluție a fost reținută și de către Judecătoria Sectorul 2 București prin Sentința nr. 12290/07.12.2018.
[3] A se vedea F. Terré, P. Simler, Y. Lequette, F. Chénedé, Droit civil. Les obligations, 12e édition, Dalloz, 2019, p. 470
[4] Ibidem, p. 664
[5] Art. 2363 – Le cautionnement attaché à l’exercice de fonctions particulières prend fin lorsque cessent ces fonctions.
  Art. 2364 – Lorsque le cautionnement prend fin, la caution demeure tenue des dettes existantes à ce moment, même si elles sont soumises à une condition ou à un terme.
[6] P. Vachon, Fin du cautionnement attaché à l’exercice de fonctions (art. 2363 C.c.Q.), Repères, vol. 4, 1996, p. 303, apud. A. Parent, La libération de la caution par la mise en oeuvre de l’article 2363 du Code civil du Québec : de la théorie à la pratique, Les Cahiers de droit, vol. 47, no. 3, 2006, p. 515-537
[7] Cu această ocazie, ne delimităm în mod categoric de un curent doctrinar din literatura de specialitate română, pare-se majoritar, împărtășit și de o bună parte din instanțele judecătorești, potrivit căruia art. 2320 din Codul civil român s-ar raporta doar la fideiusiunea legală. În sensul explicării art. 2320 doar prin prisma fideiusiunii legale, a se vedea C. Irimia, Comentariu sub art. 2320, în Fl.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2012; Noul Cod civil Colectiv (Afrăsinie Mădălina etc.), Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Vol. III. Art. 1650-2664, Ed. Hamangiu, 2012 (consultat pe www.sintact.ro). Or, de vreme ce chestiunea a fost lămurită în dreptul din Québec, nu mai există nicio rațiune pentru a persevera într-o interpretare perimată, cu atât mai mult cu cât art. 2320 din Codul civil român nu distinge între diferitele tipuri de fideiusiune.


Avocat Fabian Crețu

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti