« Secţiuni « Articole « RNSJOpiniiPovestim cărţi
Opinii

Aprecierea vătămării corporale în actul de justiție, în cazul accidentelor de circulație
01.09.2021 | Cătălin CODESCU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Cătălin Codescu

Cătălin Codescu

Material scris ca urmare a identificării multor neconformități, unele în contradicție flagrantă cu bunul simț, cu legea, cu principiile de drept, în tot circuitul juridic început cu primele acte de cercetare penală și terminat cu ancheta judecătorească și motivarea deciziei.

Sunt atinse câteva aspecte ce privesc ancheta și decizia judecătorilor, ca practică, nu ca decizii punctuale, plecând de la reperele medico-legale de evaluare a vătămărilor corporale.

Pentru cei mai puțin familiarizați cu domeniul juridic este util de precizat că o persoană care suferă o vătămare a integrității fizice și psihice în urma unei fapte contrare legii, săvârșită de altă persoană, are dreptul la despăgubire integrală.

Stabilirea despăgubirii, respectiv a cuantumului daunelor materiale și morale, este atributul exclusiv al judecătorului și se realizează atât în cauzele penale, cât și în cauzele civile, în baza legislației civile. Daunele materiale se apreciază prin aplicarea prevederilor legale în domeniu, analizând documentele – probele depuse la dosar. Pentru aprecierea daunelor morale trebuie spus că nu există nici legislație, nici jurisprudență, care să stabilească criterii obligatorii de apreciere, judecătorul urmând a  proceda la particularizarea cauzei și, în baza principiilor de drept și în echitate, să stabilească cuantumul despăgubirii.

Se ridică problema modului în care un judecător poate aprecia daunele morale, în condițiile în care nu dispune de criterii prestabilite, șabloane, bareme etc., întrucât oamenii sunt diferiți, existând o infinită variabilitate individuală ce impune o analiză particulară a cauzei, și nicidecum o analiză și, implicit, o apreciere generală, uniformă, de rutină. Această abordare juridică se regăsește și în jurisprudența CEDO, dar și în multe decizii ale ÎCCJ.

Este adevărat că o analiză particulară a cauzei presupune existența unui material probator consistent, a unei acțiuni/cereri din partea victimei, bazată pe argumente tehnice și științifice privind vătămarea fizică și psihică și, desigur, pe informații corecte, elemente care să-l ajute pe magistrat, în conturarea silogismului juridic în baza căruia va stabili nivelul rezonabil al compensației.

În practică este aproape imposibil de întâlnit un astfel de scenariu, întrucât, din păcate, frecvent găsim fie acțiuni neargumentate clar și suficient, cu valori ale despăgubirii stabilite fără nicio logică, fie acțiuni argumentate pe aspecte străine cauzei sau fără relevanță juridică sub aspectul legii sau principiilor de drept aplicabile.

Nu trebuie neglijat nici faptul că analiza detaliată presupune și suficient timp alocat de judecător, condiție aproape imposibil de îndeplinit din cauza volumului foarte mare de lucru al multor magistrați.

Ce presupune o cerere/acțiune bine alcătuită?

În baza principiului disponibilității, partea vătămată are dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfășura judecata cu privire la obiect și la părți[1]. Reclamantul arată în cerere ce anume doreşte să obţină, iar instanţa de judecată nu poate judeca altceva[2].

Pretențiile ce formează obiectul cererii trebuie ancorate în particularitatea cauzei și argumentate temeinic, astfel încât magistratul să poată înțelege intensitatea traumelor, durata de afectare a vieții, palierele și gradul de afectare, nu doar din punct de vedere medical sau psihologic, neavând pregătire în acest sens, ci din punct de vedere al impactului negativ în viața victimei.

Cum se poate face acest lucru?

În primul rând, trebuie delimitate aspectele ce privesc trauma fizică de cele ce privesc trauma psihică. Pentru fiecare tip de afectare trebuie să existe argumente tehnice (medicale sau psihologice) care să evidențieze intensitatea și durata de afectare a vieții victimei, precum și eventuale riscuri privind evoluția. Ex: un traumatism cranio-cerebral sever are un prognostic rezervat pentru tot restul vieții pacientului.

Din păcate, există, într-o proporție importantă, mai multe confuzii legate de traumă. Astfel, mulți avocați sau magistrați confundă trauma fizică cu cea psihică sau atribuie medicului legist mai multă competență decât are, solicitându-i acestuia să se pronunțe și asupra dezechilibrelor psiho-emoționale aflate în competența psihologiei ca știință, și nu a disciplinelor medicale.

Totodată, se confundă reperele medico-legale din zona penală, respectiv acele repere ce privesc încadrarea juridică a faptei și implicit răspunderea autorului agresiunii, cu reperele civile, în baza cărora ar trebui apreciată complexitatea traumei fizice și implicit impactul în viața victimei.

Numărul de zile de îngrijiri medicale, infirmitatea, punerea în primejdie a vieții, prejudiciul estetic grav și permanent reprezintă repere medico-legale regăsite NUMAI în legislația PENALĂ, ce ar trebui utilizate pentru și numai pentru încadrarea juridică a faptei.

Cum despăgubirea trebuie făcută în baza legislației civile și nu a celei penale, practicianul în drept care se ocupă de caz ar trebui să cunoască faptul că medicina legală poate folosi și criterii civile de apreciere a gravității vătămărilor, acestea fiind însă cu totul altele decât cele penale. Astfel, deficitul funcțional, incapacitatea adaptativă, capacitatea de muncă și invaliditatea reprezintă acele repere civile ce relevă, în procente, modul în care este afectată viața victimei.

Trebuie totodată cunoscut că asupra incapacității adaptative și a capacității de muncă nu se poate pronunța direct un medic legist, ci numai un expert în capacitate de muncă, însă medicul legist va centraliza informațiile și le va insera în materialul expertal.

Este util de înțeles că incapacitatea adaptativă este generată de tulburări morfologice și funcționale diverse și exprimă limitele persoanei în efortul de a se adapta la mediul natural și social. Se exprimă în procente în cadrul unui sistem cuantificat din capacitatea adaptativă normală[3].

Iată că această sintagmă relevă tocmai ceea ce trebuie să cunoască și să aprecieze judecătorul, și anume limitele persoanei vătămate, în efortul de a se (re)adapta mediului natural și social.

Dacă, într-un caz, identificăm o incapacitate adaptativă de 30 %, iar vindecarea funcțională nu se poate realiza, cu alte cuvinte se relevă că prejudiciul este permanent, judecătorul poate aprecia mult mai ușor prețul durerii, cunoscând gradul de afectare și perioada – acest ultim aspect fiind stabilit pe baze statistice, în raport de vârsta de la momentul accidentului a victimei, față de speranța medie de viață pe segmentele statistice.

Ce se întâmplă în practica instanțelor?

Deși aparent lucrurile sunt clare, totuși, în practica instanțelor nici măcar 10 % din deciziile judecătorilor nu se bazează pe criteriile medicale de apreciere a gravității vătămărilor corporale corespunzătoare dreptului civil. Constatăm că există judecători ce motivează deciziile, parcă aplicând un șablon, plecând de la criterii aparent comparabile din jurisprudență și doctrină, fără a face nici cea mai mică particularizare, dar și judecători ce utilizează, în mod eronat, reperele medico-legale din dreptul penal, respectiv ”zilele de îngrijiri medicale”, existența sau nu a punerii în primejdie a vieții sau a unei infirmități și, în baza lor, procedează la particularizarea cauzei, desigur într-o manieră ce nu poate să releve ceea ce ar trebui, în esență, să cunoască judecătorul.

Oare câți judecători s-au întrebat ce înseamnă „punerea în primejdie a vieții”, ca sintagmă medico-legală și cum afectează aceasta viața persoanei vătămate? Trebuie reținut că punerea vieții în primejdie este un criteriu util doar în dreptul penal (mai ales pentru încadrarea în tentativă de omor). În dreptul civil, în 99% din cazuri acest criteriu medico-legal nu are nicio semnificație în ceea ce privește evoluția ulterioară a leziunilor traumatice, nici pentru evaluarea perioadei totale de tratament efectiv și nici în aprecierea momentului efectiv al vindecării leziunilor.

Același lucru îl întâlnim și în legătură cu aprecierile infirmității sau a zilelor de îngrijiri medicale.

Există decizii în care partea vătămată a solicitat despăgubiri pentru un prejudiciu estetic evident (ex: cicatrice pe fată), ca prejudiciul civil, iar judecătorul l-a respins, TOTAL GREȘIT, motivând că din evaluarea medico-legală nu reiese existența vreunui „prejudiciu estetic grav și permanent”, neînțelegând că acest reper medico-legal este utilizat exclusiv pentru încadrarea juridică a faptei, conform legislației penale, producând astfel consecințe juridice pentru autorul agresiunii și nicidecum pentru stabilirea existenței sau inexistenței unui prejudiciu estetic real, evaluat în baza normelor de drept civil. Urmările negative ale prejudiciului estetic se resimt cu precădere în plan familial și profesional, fără a pierde din vedere împrejurarea că orice persoană suferă în urma conștientizării plăgii sau a cicatricelor inestetice[4]. Pentru aceste suferințe victima are dreptul la despăgubire.

Dacă partea responsabilă civilmente poate să jongleze cu acești termeni pentru a induce în eroare părțile nepregătite sau îi poate utiliza greșit din nepricepere, nu același lucru îl putem afirma atunci când acești termeni sunt utilizați de un magistrat în considerentele hotărârii sale…

Considerăm că raționamentul juridic în baza căruia un magistrat soluționează o cauză civilă, sau latura civilă într-o cauză penală, ce privește vătămarea corporală a unei persoane, ar trebui să se bazeze pe acele mijloace de probă ce relevă, într-o manieră științifică, impactul evenimentului traumatic în viața victimei și nu pe o criteriologie medico-legală care este specifică numai dreptului penal, neaplicabilă în domeniul civil. Astfel, ar crește încrederea în actul de justiție și victima ar putea deveni elementul central al procesului, așa cum statuează CEDO, reducându-se substanțial pericolul ca victima să se transforme într-un reziduu al societății.

Expertiza medico-legală

Există din păcate și o problemă legată de activitatea de medicină legală, organizată piramidal, numai cu structuri de stat, din care lipsește cu desăvârșire reglementarea activității expertului independent, ca garant al respectării principiului egalității armelor și implicit a prevederilor art. 6 din CEDO privind procesul echitabil.

Asupra unui document medico-legal ce a evaluat, numai parțial, problema vătămării, sau a evaluat-o complet greșit, este aproape imposibil de revenit ulterior și de obținut un document medico-legal corect și complet, util aflării adevărului în cauză, atât în latura penală, cât și civilă.

Mai mult, practica medico-legală este complet neunitară în evaluarea zilelor de îngrijiri medicale, deși teoretic ar trebui să se bazeze pe un barem unic de evaluare, care să poată fi verificat și, eventual, combătut. Astfel, pentru același tip de vătămare corporală, la persoane de aceeași vârstă și același sex și cu aceleași leziuni traumatice, întâlnim stabilite, într-o expertiză medico-legală 50 de zile de îngrijiri medicale și în altă expertiză 100 de zile. Întâmplător sau nu, evaluarea cu 100 de zile este cea corectă, care reiese din bareme, iar repercursiunile în astfel de situații sunt dintre cele mai grave.

Constatăm totodată că nu există răspundere profesională în actul expertal medico-legal, iar concluziile experților sunt, de cele mai multe ori, nemotivate. Din acest considerent există și decizii ale CEDO de sancționare a statului român[5], care nu au condus însă la adaptarea în mod corespunzător a legislației.

Considerăm că este inadmisibil ca activitatea expertală medico-legală să fie desfășurată de experți aflați într-o structură publică piramidală fără nicio independență, directorul unității de medicină legală putând controla și din punct de vedere științific și metodologic cine anume va face expertiza, conținutul concluziilor și/ sau constatarea expertului din subordine, fiind eliminate astfel atât contradictorialitatea, cât și independența în actul expertal medico-legal. Rezultă astfel că activitatea de înfăptuire a justiție, în cauzele care fac trimitere la expertiza sau constatarea medico-legale, este vulnerabilă, extrem de volatilă și expusă relativității și subiectivismului în raport cu principiul aflării adevărului.

Oare există astfel de profesii, în statele europene, privite de unii dintre noi ca fiind mai civilizate, unde nu există răspundere? Răspunsul este evident că NU.

Concluzii

În România refuzăm cu vehemență să avem o activitate corectă de înfăptuire a justiției, în anumite cauze. Lipsa transparenței, a independenței și contradictorialității din sistemul medico-legal, coroborată cu lipsa de interes, de viziune, de pregătire specifică a practicienilor în drept care reprezintă părțile sau anchetează astfel de cauze face posibilă aprecierea actului de înfăptuire a justiției ca fiind o loterie, un hazard, întrucât se bazează, în mare parte, pe convingeri personale și nu pe probe și pe elemente concrete particulare cauzei, pe o rutină complet dăunătoare și pe repere false de evaluare a durerii și a suferinței fizice.

Trebuie totodată știut că în țările din vestul Europei există criterii/bareme orientative sau chiar obligatorii pentru aprecierea daunelor materiale, mai ales în cazurile complexe din punct de vedere medical, unde trebuie apreciat un nivel optim de cheltuieli periodice ale persoanei vătămate în scopul asigurării unui trai decent și unui act medical intervențional urgent. Numai după ce această componentă este asigurată, se trece la evaluarea daunelor morale, presiunea pe magistrat fiind astfel infinit mai mică și sarcina sa mai ușor de dus la final.

În țara noastră cheltuielile materiale nu pot fi apreciate pentru viitor pe baze științifice (medicale sau de altă natură), cum se întâmplă, de ani buni, în țările din Europa cu sisteme de sănătate și de drept mature și mai eficiente, așa încât rămâne să fie atribuite numai cheltuielile certe dovedite ca atare. Cuvântul „cert” fiind, în accepțiunea dreptului românesc, incompatibil cu progresul științei și cu normalitatea vieții din zilele noastre și chiar în contradicție cu principiile obligatorii privind drepturile fundamentale ale persoanelor cu dizabilități.

Pentru o mai bună înțelegere putem face trimitere la costurile îngrijirilor medicale pentru pacienții/victimele cu leziuni medulare. Aceste tipuri de leziuni afectează profund și  iremediabil viața victimelor. Conform studiilor, în Statele Unite costurile medii se ridică la aproximativ 250 000 de dolari în primul an și câte 77 000 de dolari pentru următorii ani. Între ţările europene, menţionăm exemplul Belgiei, în care un studiu efectuat în 2006 estimează costurile medii pentru reabilitarea în spital la aproximativ 33 000 de dolari/an pentru pacienţii cu paraplegie, în timp ce pentru pacienţii cu tetraplegie costurile medii au fost de 51 000 de dolari/an pentru reabilitarea în spital [6].

Reamintim că aceste costuri ar trebui să facă parte din daunele materiale și se referă numai la cheltuielile de reabilitare, nu și la alte cheltuieli ce privesc viața de zi cu zi a victimei.

Putem observa cât suntem de departe de ceea ce este firesc, natural, normal în reglementarea juridică și evaluarea prejudiciilor unor persoane vătămate corporal sever.

În aceste condiții, cum putem aprecia valoarea daunelor materiale și morale pentru astfel de vătămări în scopul asigurării unei despăgubiri integrale, în echitate?


[1] Decizia nr. 2952 din 3 aprilie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia civilă
[2] Ovidiu Neicuțescu, Acta Universitatis George Bacovia. Juridica, Volume 4, Issue 2/2015, pag. 578
[3] Evaluarea  gravității leziunilor traumatice – repere axiologice, criteriologice și metodologice, sub redacția Acad. Prof. Univ. Dr. Dan Dermengiu, Editura Gemma, București, 2015, pag. 13
[4] Jugastru Călina, Prejudiciul estetic – formă a prejudiciului corporal, Cap. 2.1, Anuarul Academiei Române Filiala Cluj-Napoca
[5] Hotărârea în cauza Eugenia Lazăr împotriva României din 16.02.2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
[6] Profesor Doctor Daiana Popa, Reabilitare medicala, Revista profesionistilor din sanatate, 2016, pag 22-24


Cătălin Codescu – Președinte AVAC

 
Secţiuni: CEDO, Drept civil, Drept penal, Dreptul sanatatii, Drepturile omului, Opinii, Selected | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD