« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 

Câteva considerații privind propunerea probelor în susținerea apelului
01.09.2021 | Gabriel LEFTER

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Gabriel Lefter

Gabriel Lefter

Prezentul articol[1] este prilejuit de publicarea unui extras din decizia nr. 537 din 25 februarie 2020, pronunțată de Secţia I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție[2], hotărâre prin care Înalta Curte a reţinut că dacă „din analiza conținutului cererii de apel se constată că, în partea finală a acesteia, se regăsește precizarea părții apelante în sensul că solicită administrarea probei cu înscrisuri precum şi a altor probe a căror necesitate ar rezulta din dezbateri (…) ar constitui un formalism excesiv interpretarea potrivit căreia încuviințarea probelor este îngăduită numai în măsura în care ele sunt detaliat descrise și indicate în cererea de apel, dat fiind faptul că legea procesuală oferă remedii pentru ipoteza în care instanța se află în fața unor cereri neclare ori lacunare, anume posibilitatea de a cere părților lămuririle necesare spre a se putea asigura aflarea adevărului în cauza dedusă judecății”.

Instanţa supremă a apreciat că „atâta vreme cât teza probatorie a solicitării de probe – la termenul de judecată – era circumscrisă argumentelor din cererea de apel, şi se afla în legătură cu apărările ce s-au opus respectivelor argumente prin întâmpinare, iar cererea de apel conținea solicitarea de a se administra dovada cu înscrisuri dar şi orice alte dovezi a căror necesitate ar reieşi din dezbateri, era în mod evident vorba de o solicitare care se reitera de o manieră mai detaliată în fața instanței, iar nu de o cerere de probe expusă pentru prima dată la termenul de judecată, care să fi fost afectată de viciul tardivității”.

Apreciem că această dezlegare a Înaltei Curți de Casație și Justiție este eronată, contravenind atât filosofiei noului cod în materie de propunere a dovezilor, cât şi prevederilor din materia indicării probelor invocate în susținerea apelului.

După cum am arătat cu o altă ocazie[3], prin noul Cod de procedură civilă, legiuitorul şi-a concretizat o nouă concepție referitoare la însemnătatea conținutului cererilor de învestire a instanțelor (cererile de chemare în judecată sau cererile conținând căile de atac), art. 200, art. 470 sau art. 486[4] intenționându-se a fi unele dintre principalele instrumentele de realizare a dreptului la un proces echitabil într-un termen optim şi previzibil, astfel încât justiția să se realizeze fără întârzieri de natură să îi compromită eficacitatea şi credibilitatea.

Se pune, astfel, capăt veritabilei „culturi a amânării” care exista în practica judiciară – şi pentru care sunt culpabile deopotrivă părţile pentru că o promovau şi instanţele pentru că o tolerau – în baza căreia o pricină se putea amâna pentru angajarea unui apărător (eventual, cu motivarea supremă că „suntem la primul termen”), pentru pregătirea apărării (cu argumentul – produs de avocatul care, cel mai probabil, a redactat acţiunea sau calea de atac – că „data angajamentului nu a permis timpul necesar…”), pentru reexaminarea taxei judiciare de timbru şi pentru soluţionarea cererii de ajutor public judiciar, pentru a se lua la cunoştinţă de conţinutul întâmpinării, pentru propunerea probelor, pentru depunerea înscrisurilor, pentru a la cunoştinţă de conţinutul înscrisurilor, pentru a se produce înscrisuri în apărare faţă de documentele comunicate şi multe, multe, multe alte motive, mai mult sau mai puţin întemeiate, fanteziste sau justificate, care făceau ca un proces pe rol să poată fi cercetat şi judecat după o lungă perioadă de la iniţierea acţiunii.

De aceea, noul Cod de procedură civilă cere titularului cererii de învestire a instanței (reclamant, apelant, recurent etc.) să fie pregătit pentru judecarea procesului său încă de la momentul formulării cererii sale şi, atunci când obligația de a înștiința adversarul în timp util, despre motivele de fapt  – care să conţină o relatare corectă şi completă – şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi despre mijloacele de probă pe care înţelege să le folosească, nu este îndeplinită nici la solicitarea expresă a instanţei (atunci când instanța are această obligație[5]), să suporte consecințele ignoranței sale sau ale lipsei sale de diligență.

Potrivit art. 470 alin. 1 lit d) N.C.P.C., o cerință de formă a cererii de apel (respectiv a motivelor de apel)[6] o reprezintă obligația de precizare a probelor invocate în susținerea apelului, sarcină impusă – ca şi condiţia indicării motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul – sub sancţiunea decăderii.

Pe lângă prevederile art. 470 alin.1 lit. d) şi alin. 2[7], în cadrul instituției apelului mai sunt două prevederi legale care fac trimitere la probe, respectiv art.476 alin.2 conform cu care, în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă[8] şi art. 478 alin.2 care stipulează că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, instanţa de apel putând încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri[9].

Arătarea dovezilor invocate în susţinerea apelului este considerată o exigenţă firească, căci nu este suficient ca apelantul să critice hotărârea, ci trebuie să şi demonstreze exactitatea alegaţiilor sale[10]. Caracterul devolutiv al apelului – posibilitatea instanţei de apel de a statua din nou în fapt şi în drept – ar fi lipsit de consecinţe dacă nu s-ar permite părţilor „o nouă judecată” în aceleaşi condiţii ca în faţa primei instanţe[11].

Ca şi în cazul conţinutului cererii de chemare în judecată, nu este necesară o indicare sacramentală a mijloacelor de probă, în lipsa căreia să se pronunţe automat decăderea, fără o cercetare critică şi rațională a instanţei de control judiciar a cuprinsului cererii de apel. Astfel, corect a procedat o instanţă[12] care a respins parţial solicitarea de probatorii a unei apelante formulate la primul termen de judecată a căii de atac, administrând proba cu înscrisuri, deşi partea nu solicitase expres dovada cu înscrisuri (în fapt, nu se solicitase niciun fel de probă în apel), dar în motivarea căii de atac făcuse referire la anumite înscrisuri al căror conţinut era pus în discuţie, iar cererii de apel îi fuseseră anexate aceste documente pentru care fusese respectată formalitatea numărului de exemplare impusă de art. 194 lit. e) şi art. 150[13].

Legea nu face nici un fel de menţiune cu privire la tipul de probe admisibile în apel[14], singura obligaţie impusă apelantului fiind aceea ca, în cazul în care dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanţă, se aplică corespunzător dispoziţiile art.194 lit. e).

De aceea, în apel pot fi solicitate orice fel de probe care puteau fi cerute şi la prima instanţă cu respectarea aceloraşi cerinţe privind rigorile acestei cereri: când se cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele şi adresa martorilor, inclusiv adresa electronică sau coordonatele care au fost indicate în acest scop pentru martori, precum numărul de telefon, numărul de fax ori altele asemenea (art. 148 alin. 1 teza a II-a); când dovada se face prin înscrisuri, acestea vor fi identificate (prin număr şi dată, instituție eminentă etc.), iar la fiecare exemplar al cererii de apel se vor alătura copii certificate pentru conformitate cu originalul de pe înscrisurile de care partea înţelege a se folosi în apel[15], în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare (art. 150), iar când apelantul doreşte să îşi dovedească cererea sau vreunul dintre motivele acesteia prin interogatoriul intimatului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă intimatul este o persoană fizică; în cazurile în care legea prevede că intimatul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi ataşat motivării apelului[16].

Pornind de la raţiunea indicării cât mai amănunţite a tezei probatorii şi a mijloacelor de probă propuse pentru dovedirea cererii în chiar cuprinsul acesteia – crearea unei posibilităţi reale pentru pregătirea unei apărări eficiente – rezultă că nu va constitui o veritabilă precizare a probelor ce se vor utiliza în dovedirea apelului simpla menţiune din cererea de apel că solicită orice probă permisă de lege[17] sau folosirea sintagmei „martori, înscrisuri, expertiză şi orice altă probă relevantă[18].

După cum s-a arătat în doctrină[19], în categoria de „probe noi” se încadrează cele care nu s-au administrat de prima instanţă[20] şi a căror administrare a fost cerută în cererea de apel (sau în motivarea apelului), prin întâmpinare[21]sau a căror necesitate ar reieşi din dezbateri.

În mod natural, pentru admiterea probelor noi în apel, trebuie avute în vedere dispoziţiile generale cu privire la probe cuprinse în art. 249-264[22], astfel că partea care propune administrarea unor noi probe în apel trebuie să indice prin cererea de apel sau prin întâmpinare tipul de probă cu care să facă dovada actului sau faptului juridic, adică să precizeze obiectivul probei şi teza probatorie şi argumentele pentru care acea probă este pertinentă (poate conduce la soluţionarea cauzei), concludentă (are puterea de a convinge instanţa) şi utilă (este necesară în dovedirea unui anumit fapt)[23].

De aceea, este obligatorie pentru admisibilitatea oricărui tip de probe, pe lângă indicarea situaţiei de fapt pentru care se urmăreşte dovedită, respectarea regulilor proprii privind propunerea acestora: pentru martori, menţionarea numelui şi adresei[24]; pentru înscrisuri, atașarea lor în copii certificate (în suficiente exemplare pentru comunicare); pentru interogatoriu, solicitarea de înfăţişare a părţii adverse sau alăturarea interogatoriului la cererea de apel; pentru proba cu expertiză, indicarea specializării expertului şi arătarea obiectivelor asupra cărora acesta urmează să se pronunţe. Lipsa acestor indicaţii necesare[25] echivalează cu însăşi lipsa menţionării probelor invocate în susţinerea apelului[26] şi atrage decăderea apelantului din posibilitatea de a propune probe[27].

Rostul indicării probatoriilor în cererea de apel şi întâmpinare constă în crearea posibilităţii adversarului să le cunoască şi, în funcţie de acestea, să îşi pregătească propria apărare[28], ca o premisă esenţială a realizării principiului contradictorialităţii prevăzut de art. 14, ceea ce înseamnă nu doar încunoștințare despre existenţa litigiului (declararea căii de atac), ci şi organizarea cadrului procesual pentru efectiva valorificare a dreptului recunoscut de lege.

Or, dacă se permite apelantului, trecând peste conţinutul cererii lui de apel, să solicite instanţei administrarea unor probe care au fost doar indicate generic („înscrisuri dar şi orice alte dovezi a căror necesitate ar reieşi din dezbateri”), intimatul, bazându-se pe absenţa unei solicitări concrete de probe în calea de atac, nu mai are posibilitatea de a propune probe în apărare conform art. 471 alin. 5 şi art. 205 şi se vede expus, inevitabil, la sancţiunea decăderii prevăzute de art. 208 alin. 2.

Apoi, impunerea unui conţinut obligatoriu şi reglementarea unei sancţiuni pentru încălcarea condiţiilor de conţinut al unor acte de procedură (art. 194 şi art. 200[29] pentru cererea de chemare în judecată; art. 470 alin. 1 şi alin. 3 şi art. 478 pentru cererea de apel[30]) nu este justificată – având în vedere calificarea lor ca vizând norme de ordine publică pentru reglementare a cursului procesului civil – decât din perspectiva instituirii unor instrumente pentru realizarea dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil în care respectarea dreptului la apărare, garantarea contradictorialităţii trebuie să se subsumeze respectării obligaţiilor părţilor în desfăşurarea procesului şi rolului judecătorului.

Or, toate acestea ar fi literă moartă dacă s-ar permite părţii nediligente, care nu a a propus probe prin cererea de apel sau prin motivarea apelului, să susţină candid că nici măcar nu era obligat a propune probe (noi) în apel pentru că citat – de cele mai multe ori, parțial – art. 250 şi a afirmat că înțelege să-şi dovedească apelul prin „înscrisuri, martori, interogatoriu, expertiză”.

Decăderea pronunțată de instanța de apel din dreptul de a solicita probe care a fost „valorificat” de apelant prin folosirea mantrei „înscrisuri şi orice alte dovezi a căror necesitate ar reieşi din dezbateri” nu este nici pe departe „un formalism excesiv”, ci un act firesc (elementar în corectitudinea lui) de aplicare a regulilor procedurale vizând propunerea probelor.

Trebuie reamintită poziţia din doctrină[31] prin care, susţinându-se necesitatea respectării regulilor de procedură, se sublinia imperativul distingerii formei (actului de procedură) de formalism, care înseamnă că forma devine o necesitate în sine, arătându-se inspirat că „formalismul este o îngrămădire de reguli excesive”.

Or, prevederile art. 470 alin. 4 sunt extrem de clare: când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanţă, se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile art. 194 lit. e (textul la rândul lui, trimite la art. 150 care prevede deslușit că, la fiecare exemplar al cererii, se vor alătura copii de pe înscrisurile de care partea înțelege a se folosi în proces), iar sancțiunea încălcării acelora este la fel de limpede: cerința indicării potrivit legii a probelor invocate în susținerea apelului este prevăzută sub sancțiunea decăderii.

Din această perspectivă, stabilirea unei anumite forme a cererii de apel se încadrează în libertatea de reglementare pe care legiuitorul o are în impunerea anumitor restricții, admise implicit, dreptului de acces la instanță atât timp cât nu restrâng acest drept la acces până la punctul că dreptul este atins în substanța sa, urmăresc un scop legitim (instituirea unei ordini şi rigori procesuale în lipsa cărora garanţiile unei judecăţi echitabile ar fi pierdute) şi există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat[32].

De aceea, nu se poate aprecia că această condiție obligatorie a indicări explicite a mijloacelor de probă devine un formalism excesiv şi inutil atât timp cât forma astfel impusă nu limitează dreptul părţii la întocmirea actului de procedură şi nu impune părţii o sarcină exagerată, ci obligaţii precizate concret şi prealabil de natură să asigure eficacitatea formei cerute.

Aceasta, pentru că reglementarea unor condiţii care trebuie respectate pentru formularea unui act de procedură are ca scop să asigure o bună administrare a justiţiei şi respectarea principiul securității juridice, iar părţile trebuie să se aştepte ca acestea să fie aplicate[33], iar în cazul în care legea sau instanţa indică concret şi prealabil obligaţiile precise ce incumbă părţilor li se poate imputa acestora nerespectarea sarcinilor procesuale şi se pot aplica sancţiuni corespunzătoare[34].

În ceea ce privește existenţa unor „remedii pentru ipoteza în care instanța se află în fața unor cereri neclare ori lacunare, anume posibilitatea de a cere părţilor lămuririle necesare spre a se putea asigura aflarea adevărului în cauza dedusă judecății”, dacă este neîndoielnic că funcţia esenţială a judecătorului este aceea de a judeca, de a pronunţa dreptul în conflictul existent între părţi şi cu care a fost sesizat[35], modalitatea în care judecătorul a înţeles să-şi exercite rolul pe care legiuitorul i l-a destinat în tot cursul procedurii până la pronunţarea hotărârii prin care se află adevărul nu poate viza niciodată, în calea de atac,  omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe.

Aceasta pentru că, potrivit art. 254 alin. 6, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condițiile legii.

Textul vine ca o excepție (este introdus de formula „cu toate acestea …”) de la absolut toate îndatoririle legale fixate în sarcina judecătorului cu scopul aflării adevărului şi împiedică nu doar părțile, dar mai ales instanțele de control judiciar să anuleze/caseze hotărâri judecătorești care ar părea netemeinice din perspectiva unui material probator incomplet şi care ar fi putut fi întregit de instanțele de fond cu anumite dovezi, dar pe care părţile nu le-au propus şi administrat în condițiile legii.

Va rezulta că părţile care nu şi-au îndeplinit obligațiile de a realiza actele de procedură în condițiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător şi de a-şi proba pretențiile şi apărările, nu vor putea invoca niciodată anumite aspecte de fapt ce ar putea reieși din anumite mijlocare de probă care nu au fost propuse sau administrate în condițiile legii, nici măcar pe calea ocolită a unui pretins motiv de nelegalitate privind încălcarea rolul judecătorului în aflarea adevărului, pentru că at. 22 alin. 6 o interzice expres[36], iar această interdicție este una de ordine publică, pe care şi instanțele de control judiciar sunt ținute să le respecte.

De aceea, decizia nr. 537 din 25 februarie 2020, pronunțată de Secţia I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție publicată în Buletinul jurisprudenței Î.C.C.J. 2020, este datorită „caracterul ei fascinant” expresia unei jurisprudențe novatoare (eufemism, aici, deloc justificat…) care, dacă nu s-ar putea impune din perspectiva considerentelor legate de știința dreptului, nu ar trebui să se impună nici doar din perspectiva poziției Î.C.C.J. în arhitectura instanțelor.


[1] Prezentul text conține şi extrase din monografia G. Lefter, Apelul în procesul civil, care va apărea în cursul lunii septembrie la editura Hamangiu.
[2] https://www.juridice.ro/746409/iccj-respingerea-ca-tardiva-a-unei-probe-in-apel-desi-in-cererea-de-apel-se-solicitase-orice-alte-dovezi-a-caror-necesitate-ar-reiesi-din-dezbateri.html
[3] Regularizarea cererii de chemare în judecată – principalul instrument de realizare a dreptului la judecarea cauzei în termen optim şi previzibil publicat pe https://www.juridice.ro/291634/regularizarea-cererii-de-chemare-in-judecata-principalul-instrument-de-realizare-a-dreptului-la-judecarea-cauzei-in-termen-optim-si-previzibil.html
[4] Brevitatis causa, în cuprinsul lucrării, toate referințele la texte fără indicarea actului normativ vor privi Noul Cod de procedură civilă, astfel cum a fost republicat în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015
[5] Tezele prealabile ale noului cod de procedură civilă (conținute de Anexa H.G. nr. 1.527/2007) făceau vorbire despre „posibilitatea regularizării cererii de apel” dar, în actul normativ elaborat, conceptul de regularizare este folosit exclusiv în raport de conținutul cererii de chemare în judecată. Prin art. 4711 introdus  în N.C.P.C. prin Legea nr.  310/2018 se face vorbire de spre „regularizarea cererii de apel” în temeiul căreia, în cazul în care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, completul căruia i s-a repartizat dosarul va stabili lipsurile cererii de apel şi îi va comunica, în scris, apelantului că are obligația de a completa sau modifica cererea.
Între procedura pregătirii apelului şi procedura regularizării există diferențe majore, iar simpla împrejurare că ambele servesc scopului facilitării judecării cu celeritate a cauzei (în primă instanţă, respectiv, în calea de atac) nu justifică o analogie, nici măcar din perspectiva denumirii procedurii, „regularizarea cererii” devenind un concept autonom, cu semnificație proprie care nu mai are legătură cu înțelesul comun al termenului.
De aceea, observând că, ceea ce caracterizează procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată este sancțiunea specifică  şi posibilitatea reexaminării încheierii de anulare, nu se poate califica procedura verificării cererii de apel ca fiind una de veritabilă regularizare, atât timp cât nu este prevăzută o sancțiune anume stabilită pentru această etapă procesuală, astfel încât trebuie concluzionat că aceasta servește exclusiv pregătirii judecării apelului şi nu complinirii lipsurilor cererii de apel.
Pentru aceste motive, cu toate că, ipotetic, regularizarea cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel răspund acelorași imperative, apreciem că, de lege lata, aplicarea prevederilor art. 200 alin. 4 (i.e. – anularea cererii de apel) este absolut exclusă în procedura apelului.
[6] I. Deleanu (Tratat de procedură civilă, vol. II, vol. II, p. 199), arată că probele în susținerea apelului vor fi invocate deodată cu motivarea în fapt şi în drept a apelului. Pornind de la raţiunea precizării mijloacelor de probă – justificarea criticilor îndreptate împotriva hotărârii primei instanţe – astfel încât între „motive” şi „probe” există o strânsă legătură şi, constatând că indicarea ambelor cerinţe este prevăzută de aceeaşi sancţiune – decăderea –, trebuie admis că termenul pentru prezentarea motivării apelului profită apelantului şi pentru indicarea dovezilor; un argument în plus este diferenţa din reglementarea actuală care, la art.470 alin. 5 vorbeşte despre „motivarea apelului” pe când art.287 alin. 4 face trimitere la „motivele de apel”, sintagma din noua lege fiind mult mai cuprinzătoare, incluzând şi dovezile care joacă în favoarea motivelor; de altfel, deloc întâmplător, art. 478 alin. 2 vorbeşte despre probe arătate în motivarea apelului.
[7] Care reia prevederile conținute de art. 287 alin.1 pct.4 şi alin. 2 din vechiul cod, eliminând posibilitatea complinirii cerinţei indicării probelor la prima zi de înfăţişare; simpla analiză comparativă a celor două texte este un argument irecuzabil că, sub imperiul noului cod, nu mai este posibilă propunerea de probe în dovedirea apelului direct în faţa instanţei de control judiciar, cu excepţia situaţiei art. 478 alin. 2 teza finală.
[8] Text identic cu cel al art. 292 alin. 2 din vechiul cod
[9] Text identic cu cel al art. 292 alin. 1 din vechiul cod
[10] I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p.634
[11] L.-N. Pîrvu Apelul în procesul civil, ed. Lumina Lex, Bucureşti 2004, p. 131, care arată că cerinţa menţionării probelor îşi are izvorul în caracterul devolutiv al apelului.
[12] Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, încheierea din 28.09.2016, dosar nr. 531/118/2016, nepublicată
[13] Şi Î.C.C.J., prin decizia comentată, a constatat că recurentul a depus, anexat cererii de recurs, înscrisuri care privesc un aspect controversat între părți şi a admis proba cu aceste înscrisuri.
[14] Precum în cazul recursului pentru care se indica expres că, în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor noi.
[15] În funcţie de circumstanțele speţei, chiar şi în cazul satisfacerii cerinţei de certificare de către parte a conformității cu originalul,  un document fotocopiat trebuie supus unei verificări atente înainte de a fi acceptat ca o copie autentică a unui original – Cauza Buzescu împotriva României – hotărârea din 24.05.2005, par. 71
[16] În acelaşi sens, G.C. Frenţiu, D.L. Băldean, Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, ed. Hamangiu, 2013, p. 707
[17] V.M. Ciobanu în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I – art. 1-526, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, vol. I., p.1299, unde se subliniază că în cererea de apel trebuie dezvoltate numai motivele noi care au determinat exercitarea apelului, motivele invocate la prima instanţă aflându-se deja la dosar şi fiind incidente prevederile art. 478 alin. 2; G. Boroi, M. Stancu  Drept Procesual civil, Ed. Hamangiu, 2015, p. 610.; G.C. Frenţiu, D.L. Băldean, op.cit., p. 706, unde se subliniază că dovezile trebuie precizate clar, arătându-se felul acestora; C. Negrilă în G. Boroi (coord.) Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. II. Art. 456-1134, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 59 care arată că nu este suficient ca apelantul să arate generic că solicită probe în apel, fiind ținut de obligaţia de a le detalia conform prevederilor art. 194 lit. e).
[18] Foarte des întâlnită în practică (a se vedea decizia nr. 431/29.04.2015 a Tribunalului Timiş, Secția I Civilă publicată pe http://www.rolii.ro/hotarari/58985127e4900970190019b7), posibil o reminiscenţă greu de înlăturat a practicii create în temeiul art. 287 alin. 2 din vechiul cod care permitea indicarea dovezilor în susţinerea apelului până la prima zi de înfăţişare.
[19] V.M. Ciobanu în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1328, C. Negrilă în G. Boroi (coord.), op. cit., vol. II, p. 100
[20] Prezentarea conținutului unor înscrisuri într-o maniera care să faciliteze evidențierea acestor aspecte nu conferă acestor înscrisuri un caracter de noutate – Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, decizia civilă nr. 1804/A/06.12.2018 publicată pe http://www.rolii.ro/hotarari/5c6e123de49009441300005d.
[21] A căror admitere este condiționată de susţinerea motivelor de apel, respectiv, de scopul combaterii acestora – I. Leş, op. cit., p. 655
[22] C. Negrilă în G. Boroi (coord.), op. cit., vol. II, p. 101
[23] S-a arata just că art. 479 alin. 2 conţine o normă supletivă, iar nu imperativă, legiuitorul lăsând, așadar, la aprecierea instanței de apel să stabilească, în funcție de circumstanțele cauzei, dacă se impune sau nu refacerea sau completarea probatoriului administrat în primă instanță; în acest context, corect s-a procedat la respingerea cererii de readministrare a dovezilor de la prima instanță, apreciindu-se că nu sunt utile, prin raportare la motivele de apel invocate şi avându-se în vedere că nici în cuprinsul cererii de apel, nici la termenul la care s-au discutat probele nu au fost arătate motivele pentru care se impune readministrarea lor în apel – Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, decizia civilă nr. 22/16.01.2019 publicată pe http://www.rolii.ro/hotarari/5c55049de49009d80a00004f.
[24] În acest sens, Tribunalul Buzău, secția I civilă decizia civilă nr. 361/03.10.2014, publicată pe http://www.rolii.ro/hotarari/5888b782e49009941d0007d2 care a constatat intervenția decăderii pentru că apelantul-reclamant, care a solicitat dovada cu doi martori, a omis să indice numele, prenumele și adresa martorilor; aceeaşi sancţiune s-a pronunţat şi în legătură cu proba cu cercetarea la fața locului fost propusă de nu prin cererea de apel, ci prin răspunsul la întâmpinare depus în fața instanței de apel; în mod eronat s-a respins proba cu expertiză doar pe considerentul că la prima instanţă partea nu a făcut uz prevederile art. 338, apreciind greşit că, în ipoteza în care nu s-a cerut contraexpertiza „la primul termen după depunerea raportului ”, adică, în speță, a intervenit decăderea părții interesate din acel drept procesual şi în faţa instanţei de apel.
[25] Decăderea nu intervine dacă partea propune în mod legal proba cu înscrisuri (solicitând-o prin cererea de apel şi anexând înscrisul astfel menționat), dar omite să complinească şi cerinţa certificării acestuia conform art. 150 alin. 2 – Tribunalul Gorj, secția contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 539/28.03.2018 publicată pe http://www.rolii.ro/hotarari/5ad5de3ce49009101c000054; instanţa a arătat că este evident faptul că sancțiunea decăderii intervine doar în situația în care în cuprinsul cererii de apel nu s-ar indica care sunt probele invocate în susținerea apelului. Adăugam la aceasta că, potrivit art. 492 alin. 1, în instanţa de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepţia înscrisurilor noi, care pot fi depuse, sub sancţiunea decăderii, odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea; or, dacă doar în materia recursului sancţiunea decăderii este incidentă nu numai pentru propunerea probei cu înscrisuri ci şi pentru depunerea lor, această soluţie de excepție ar trebui aplicată strict pentru cazurile pentru care a fost edictată.
[26] Prin încheierea din 10.02.2017, dosar nr. 6454/118/2014* al Curţii de Apel Constanţa, nepublicată, s-a constatat că nu reprezintă o solicitare legală a unor probatorii în apel cererea de „înscrisuri şi orice mijloc de probă pertinent în soluționarea prezentei cauze”, calea de atac fiind soluționată în baza dovezilor administrate la prima instanţă.
[27] Sancţiunea decăderii fiind una care vizează dreptul procedural de a propune probe neexercitat în termenul legal (I. Leş, Sancţiunile procedurale în materie civilă, ed. Lumina Lex 1997, p.143) – aici, de a propune probe – aceasta nu afectează şi alte acte de procedură anterioare sau concomitente cu exerciţiul dreptului din care partea a fost decăzută şi care au o existenţă de sine stătătoare; astfel, corect s-a hotărât (Curtea de Apel Oradea, decizia civilă nr.115/A/27.02.2014 publicată pe http://www.rolii.ro/hotarari/589a311ae490092c250001d8) că nu se poate admite „excepția decăderii apelantului din dreptul de-a formula apel, raportat la art.470 (1) lit. c și d, deoarece cererea de apel nu a fost motivată în drept, nu cuprinde probele invocate în susținerea apelului” căci, chiar dacă este adevărat că apelantul nu a invocat temeiul de drept pe care se întemeiază apelul, că a adus doar critici referitor la interpretarea probatoriului administrat, fără a invoca probe noi în susținerea apelului, aceste omisiuni nu determină decăderea apelantului din dreptul de-a formula apel, ci doar din acela de a propune noi dovezi, de-a invoca temeiuri de drept noi în susținerea acestuia, instanța de apel având obligația astfel de-a soluționa apelul conform art. 476 alin.2, doar pe baza celor invocate în primă instanță.
În sens contrar (şi, evident, greşit), a se vedea Curtea de Apel Piteşti, secția a II-a civilă, de contencios-administrativ și fiscal, decizie nr. 254/A-COM/21.03.2017 publicată pe http://www.rolii.ro/hotarari/58d58dcee49009742f000044 care a respins apelul ca „tardiv motivat”, constatând că apelul declarat în termen este „tardiv motivat, devenind inutilă analizarea criticilor dezvoltate în conținutul său”.
[28] G.C. Frenţiu, D.L. Băldean. op. cit., p. 706
[29] Art. 200 a fost considerat un „text-cheie” pentru configurarea procedurii sub aspectul tuturor elementelor procesului fundamentate pentru o judecată „la obiect” şi susceptibilă de finalizare cu celeritate – I. Deleanu, Regularizarea cererii de chemare în judecată, în Revista Dreptul nr. 1/2014, p. 32. De asemenea, s-a subliniat că atenția specială acordată de legiuitor regularizării cererii, amploarea verificărilor impuse și sancțiunea prevăzută în cazul neîndeplinirii obligațiilor stabilite potrivit legii conduce la concluzia că legea nouă impune multă rigoare în ce privește cererea introductivă de instanță, atât pentru a permite buna desfășurare a judecății, într-un termen optim și previzibil cât și pentru a permite pârâtului să-și pregătească apărarea, în deplină cunoștință de cauză cu privire la obiectul cererii, motivele invocate și probele pe care reclamantul înțelege să le solicite în concret – G.-L. Zidaru, Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată și noua reglementare a taxelor judiciare de timbru, Revista Romana de Drept Privat nr.3/2013, p. 149-173.
[30] Se arăta în „Procedura accelerată din 19.05.1925” adnotată de Em. Dan, Bucureşti, editura Librăriei Socec & Co, Societatea Anonimă 1925, p. 79, că „aceleaşi considerațiuni cari au determinat pe legiuitor să impună părţilor arătarea mijloacelor de luptă şi probelor în acţiune şi întâmpinare, l-au determinat a le impune şi în apel sub aceleaşi sancţiuni”.
[31] I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generală, editura Didactică şi pedagogică Bucureşti 1977, p. 374)
[32] C.E.D.O., Cauza Caracas contra României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 189/19.03.2007, par. 32
[33] C.E.D.O., Cauza Hietsch contra României, par. 19
[34] C.E.D.O., Cauza Antofie contra României, par. 24-26 a contrario
[35] V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p.90
[36]  A se vedea, cu titlu de exemplu, decizia nr. 2553 din 7 iunie 2018, pronunțată de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție publicată pe http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=147214


Judecător Gabriel Lefter
Curtea de Apel Constanţa

 
Secţiuni: Jurisprudența ÎCCJ, Procedură civilă, Selected, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD