« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Ipoteca asupra universalității de creanțe – (1) Descrierea bunului ipotecat
02.09.2021 | Bogdan BĂDESCU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Bogdan Bădescu

Bogdan Bădescu

1. INTRODUCERE

Într-o perioadă în care situația financiară a companiilor s-a deteriorat semnificativ din cauza crizei economice generate de pandemia COVID-19, obținerea unui credit a devenit, dacă nu o cerință vitală supraviețuirii întreprinderilor, măcar una necesară funcționării normale și dezvoltării lor.

Accesul la credit se realizează, însă, pe bază de garanții, iar una pe care instituțiile de credit o solicită în mod frecvent profesioniștilor[1] este reprezentată de ipoteca mobiliară asupra universalității de creanțe. Astfel, în schimbul finanțării acordate, agenții economici se obligă să aducă cu titlu de garanție drepturile de creanță, constând în sume de bani de cele mai multe ori, pe care le dețin sau urmează să le dețină față de proprii săi clienți[2], în baza contractelor încheiate cu aceștia.

În ciuda desei sale utilizări în piață, mecanismul de funcționare al ipotecii având ca obiect o universalitate de creanțe este unul destul de complex, înțelegerea sa generând serioase dificultăți mai ales din pricina instituțiilor juridice amalgamate – ipotecă mobiliară, universalitate de fapt, drepturi de creanță -, care odată puse la un loc sunt destul de greu de conciliat, îndeosebi datorită dispozițiilor legale speciale care li se adaugă în această formă și care, uneori, sunt derogatorii de la propriul lor regim juridic.

Ca atare, prezentul studiu își propune să evoce și să analizeze cele mai recurente și controversate chestiuni apărute în practică cu privire la ipoteca asupra universalității de creanțe, încercând pe această cale să propună soluții care să conducă la evitarea litigiilor produse din pricina lor. Deoarece atât numărul problemelor respective, cât și gradul lor de complexitate este unul superior, cercetarea acestora va fi realizată pe parcursul mai multor articole, câte unul destinat fiecăreia, expunerea de față fiind consacrată primei chestiuni identificate, recte descrierii universalității de creanțe ipotecate.

2. DESCRIEREA UNIVERSALITĂȚII DE CREANȚE

Pentru ca dreptul real de ipotecă să ia naștere în mod valabil, actul prin care el este constituit trebuie să cuprindă o serie de clauze obligatorii. Potrivit art. 2.372 alin. (2) C. civ. una dintre aceste prevederi imperative constă în descrierea „suficient de precisă” a bunului ipotecat. Astfel, câtă vreme contractul de ipotecă nu relevă informații îndeajuns de satisfăcătoare pentru a identifica bunul afectat de sarcină, asupra sa va opera sancțiunea nulității absolute.

Pronunțându-se asupra necesității descrierii bunului ipotecat, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut[3] că ea decurge din principiul specializării ipotecii, care presupune o informare corectă și completă a terților în ceea ce privește garanția ipotecară și că tot ea servește la proporționarea garanției cu creanța garantată, permițând creditorului să aleagă, în caz de neplată, ce bunuri vor putea fi executate ori debitorului să ridice anumite excepții, evitându-se astfel o urmărire inoportună a tuturor bunurilor ipotecate, în virtutea principiului indivizibilității ipotecii.

Totodată, în literatura de specialitate[4] s-a arătat că rațiunea descrierii bunului ipotecat derivă din nevoia părților și a terților[5] de a avea o previzibilitate asupra bunului ce urmează a fi urmărit în caz de neexecutare a obligației garantate. De asemenea, s-a mai apreciat că ea se justifică și datorită prevederilor art. 2.397 alin. (1) lit. b) C. civ., care-i permit constituitorului să întocmească o listă, conform descrierii menționate în contract, cu bunurile care fac în opinia lui obiectul ipotecii, pe care s-o înainteze creditorului spre confirmare sau rectificare[6].

În ceea ce privește înțelesul sintagmei „suficient de precisă” , art. 2.391 alin. (2) C. civ. stabilește, ca regulă generală, că descrierea va îndeplini o atare exigență, câtă vreme permite oricărei persoane să identifice în mod rezonabil bunul, chiar în lipsa unei individualizări a acestuia de către părți. Întrucât termenul rezonabil este unul destul de general și poate da naștere unor interpretări dintre cele mai diverse, următorul alineat al sus-menționatului articol ilustrează o serie de modalități care vin să clarifice cum ar trebui să arate o descriere în sensul celei amintite anterior.

Așadar, potrivit art. 2.391 alin. (3) C. civ., descrierea transpusă de părți în contract poate consta în (i) întocmirea unei liste a bunurilor mobile ipotecate, (ii) determinarea categoriei din care acestea fac parte, (iii) indicarea cantității lor sau (iv) stabilirea unei formule de determinare a bunurilor. Deși enumeră expres doar aceste forme de descriere, legea nu împiedică părțile să folosească și alte criterii de precizare a bunului ipotecat, dacă identificarea acestuia se poate realiza în mod rezonabil[7].

Referitor la universalitățile de creanțe însă, având în vedere că acestea reprezintă varietăți ale universalității de fapt (universitas facti), ele sunt prin definiție alcătuite din mai multe elemente, astfel că, pentru identificarea compoziției lor, descrierea va fi una aparte, impusă de tipicitatea unor asemenea categorii de bunuri, care sunt, prin esență, determinabile și care prezintă anumite caracteristici particulare.

Așadar, indiferent despre ce universalitatea de fapt este vorba, părțile vor trebui să indice, potrivit art. 2.391 alin. (4) C. civ., natura și conținutul grupurilor respective, considerându-se că pe baza celor doi termeni amintiți pot fi identificate oricând elementele din care aceste mulțimi sunt alcătuite.

Cu toate acestea, nu în toate cazurile în care este indicată o anumită natură și un oarecare conținut al universalității părțile componente ale acesteia vor putea fi identificate în mod rezonabil. De pildă, o ipotecă care poartă asupra unei universalități compusă din oricare și toate (conținutul) creanțele ce derivă din cursul obișnuit al activității debitorului ipotecar (natura) nu poate fi considerată valabilă, de vreme ce pe baza unei asemenea descrieri nu pot fi identificate drepturile de creanță care vor putea fi urmărite de creditor în cazul unei potențiale executări a garanției[8].

Ca atare, în ciuda caracterului lor necesar, indicarea naturii și conținutului universalității nu sunt (întotdeauna) suficiente pentru a oferi o descriere cum este cea impusă de art. 2.391 alin. (1) C. civ., întrucât pot exista cazuri – cum este și cel de mai sus – în care, chiar dacă universalitatea este detaliată în așa fel, descrierea va fi considerată în continuarea una generică, fiindu-i imposibil unui terț să stabilească, pe baza acestor informații, care sunt bunurile (creanțele) împovărate de sarcină[9].

Altminteri, inclusiv C. civ. evocă un caz în care, deși natura și conținutul universalității sunt relevate, descrierea bunului rămâne tot una insuficient de precisă. Astfel, în conformitate cu art. 2.391 alin. (5) C. civ., ipoteca care poartă asupra tuturor bunurilor mobile prezente și viitoare ale constituitorului nu este valabilă din punct de vedere al descrierii bunului grevat[10].

În ciuda faptului că acesta este singurul caz în care descrierea este socotită ope legis neîndestulătoare, asta nu înseamnă că nu pot exista și alte situații în care, din pricina mențiunilor generice utilizate în contract, bunul grevat să nu poate fi în mod rezonabil identificat, ceea ce înseamnă că dispoziția legală în cauză are un caracter exemplificativ.

De altfel, în jurisprudența națională există nenumărate exemple cu situații în care instanța a considerat că modul în care părțile au circumscris universalitatea de creanțe în contract nu îndeplinește cerința descrierii suficient de precise a bunului ipotecat. În acest sens, într-o speță s-a statuat că ipoteca constituită asupra tuturor creanțelor decurgând din activitatea principală a debitoarei și din orice activitate comercială secundară „nu reprezintă o descriere suficientă a conținutului universalității. Se circumscriu acestei descrieri toate creanțele prezente și viitoare ale debitoarei decurgând din activitatea sa, fără a preciza un criteriu care să permită în mod rezonabil identificarea creanțelor ce compun universalitatea. Precizarea cauzei creanțelor (activitatea comercială a debitoarei) este generică și nu ajută la identificarea suficient de precisă a conținutului universalității[11].

O soluție similară a fost dispusă de instanță și în cazul unei ipoteci asupra drepturilor de creanță prezente și viitoare, datorate și/sau care vor fi datorate de clienții/debitorii constituitorului, născute din contractele prezente și viitoare încheiate între aceștia, precum și din facturile, comenzile, instrumentele și/sau orice alte documente, prezente și viitoare, emise în baza acestor contracte, inclusiv dar fără a se limita la cele menționate și/sau care vor fi menționate în anexe la prezentul contract[12].

Pe de altă parte, o ipotecă instituită asupra universalității de creanțe prezente și viitoare rezultate din decontările către Casa Județeană de asigurări de sănătate a județului unde își desfășoară activitatea debitorul a fost apreciată de instanță valabilă din punct de vedere al descrierii, considerându-se că bunurile pot fi identificate prin determinarea categoriei din care fac parte[13].

Din păcate, însă, există și situații în care, deși creanțele nu pot fi identificate în mod rezonabil, unele instanțe consideră că descrierea dată de părți este suficient de precisă. În acest sens, într-o speță[14] în care obiectul ipotecii era format din toate creanțele și stocurile prezente și viitoare ale debitoarei, s-a statuat că „întrucât obiectul ipotecii nu este format din bunuri individual determinate, judecătorul sindic apreciază că descrierea realizată la cele două litere este suficient de precisă pentru a determina conținutul universalității de bunuri care formează obiectul fiecărui tip de ipotecă mobiliară”.

Analizând stipulația indicată de art. 2.391 alin. (5) C. civ., se poate observa că descrierea socotită  de norma legală a fi insuficient de precisă reprezintă limita minimă, pragul cel mai mic până la care părțile pot circumstanția mulțimea în așa măsură încât garanția constituită asupra ei să nu fie considerată prea generică și, drept urmare, lovită de nulitate absolută.

Alături de această limită legală mai există, însă, o altă graniță a descrierii bunului, aflată la polul opus, ce nu trebuie atinsă, dacă părțile doresc să dea naștere unei ipoteci care să greveze o universalitate de creanțe, văzută în ansamblul ei, și nu ca o masă de creanțe, privite ut singuli.

Potrivit art. 2.398 C. civ. obiectul ipotecii poate consta într-una, mai multe sau o universalitate de creanțe, ceea ce înseamnă că nu în toate cazurile în care debitorul ipotecar aduce mai multe creanțe în garanție vom automat în prezența unei ipoteci constituită asupra unei colectivități cum este cea definită de art. 541 alin. (1) C. civ.

Pentru a stabili cum trebuie interpretat contractul în asemenea cazuri, va trebui să analizăm modul în care părțile au înțeles să descrie creanțele aduse în garanție[15]. Dacă circumstanțierea prestațiilor este una exhaustivă, fiind individualizate toate creanțele ipotecate prin întocmirea unei liste, de pildă, atunci cu siguranță ipoteca va avea un obiect multiplu[16], format din mai multe creanțe determinate, căruia îi vor fi aplicabile regulile generale de la ipoteca mobiliară privind bunurile simple[17].

În schimb, dacă descrierea vizează un întreg compus din mai multe drepturi de creanță, identificabile cu ajutorul anumitor criterii stabilite de părți – cum ar fi ipoteca constituită asupra tuturor creanțelor pe care debitorul ipotecar le va încasa din contractele de închiriere ale imobilelor aflate la adresa X sau din contractele încheiate cu o anumită persoană[18] – atunci bunul ipotecat va fi reprezentat de o universalitate de fapt.

Universalitățile de fapt sunt bunuri eminamente determinabile, al căror conținut este în perpetuă schimbare până ce garanția se stinge sau este pusă în executare, astfel încât o descrierea care epuizează întreaga lor compoziție este incompatibilă[19] cu specificul acestora.

La descrierea universalității mai trebuie ținut cont și de caracteristicile sale particulare, mai exact de aptitudinea acesteia de a magnetiza în conținutul său și creanțe care nu existau, la momentul nașterii garanției, în patrimoniul debitorului ipotecar, însă pe care le-a absorbit ulterior. Altminteri, în cvasitotalitatea cazurilor, la momentul executării garanției, conținutul universalității este întru totul altul decât cel existent la nașterea ipotecii.

Caracterul circulant al creanțelor din compoziția universalității este definitoriu pentru un asemenea tip de bun, de aceea, pentru constituirea în mod valabil a unei ipoteci asupra ei, părțile vor trebui să prevadă expres în descriere că mulțimea grevată va asimila și elementele viitoare, deoarece, în lipsa unei atare mențiuni, ipoteca va afecta exclusiv drepturile de creanță prezente la data nașterii ei, fără a se întinde și asupra celor dobândite ulterior acestui moment.

În acest sens, o descriere a bunurilor care alcătuiau universalitatea, completată de mențiunea „aflate în patrimoniul societății” și de declarația debitorului ipotecar în sensul că „la momentul constituirii sunt în proprietatea sa, bine conservate, fără a fi sechestrate sau afectate de vreo sarcină în favoarea altei persoane”, a fost considerată de instanță insuficientă pentru a cuprinde și bunurile viitoare. „Dacă părțile contractante ar fi dorit să instituie o ipotecă mobiliară și asupra bunurilor mobile viitoare ale debitoarei, acest aspect trebuia să rezulte în mod clar, expres din contract, descrierea bunurilor grevate trebuind a fi suficient de precisă în acest sens (ceea ce nu-i cazul în speță, lipsind orice referire la viitor)[20].

3. CONCLUZIE

Având în vedere finalitatea sa deosebit de importantă – identificarea bunului ce va putea fi urmărit silit de către creditor, dacă garanția va fi executată -, schițarea unei descrieri suficient de precise a bunului ipotecat în contract reprezintă una dintre condițiile esențiale pentru nașterea unei ipoteci în mod valabil. În cazul universalităților de creanțe, modalitatea în care părțile pot acoperi acest deziderat presupune încadrarea descrierii în două limite: cea inferioară, care implică stabilirea unor criterii nu foarte generale de identificare a creanțelor care alcătuiesc conținutul universalității, prin indicarea naturii și conținutului acesteia, și cea superioară, care se opune unei descrieri exhaustive, cum este cea a individualizării fiecărei creanțe ipotecate în parte. De asemenea, descrierea trebuie să facă necesarmente trimitere la creanțe viitoare, deoarece altfel vor fi afectate de sarcină exclusiv creanțele existente în patrimoniul debitorului ipotecar la momentul nașterii garanției.


[1] Doar aceste persoane pot constitui în mod valabil o ipotecă asupra unei universalități de creanțe, având în vedere că art. 2.368 C. civ. impune ca elementele ce alcătuiesc compoziția universalității să fie afectate unei întreprinderi, iar potrivit art. 3 alin. (2) C. civ. persoanele care exploatează o întreprinde sunt considerați profesioniști.
[2] Nu este exclus ca drepturile de creanță să provină și din alte raporturi decât cele dintre comerciant și clienții săi, cum ar fi din indemnizații, subvenții sau alte încasări pe care acesta le primește în cursul activității sale.
[3] A se vedea Decizia nr. 60/2017, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
[4] B. Vișinoiu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, coord., Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed.3, Editura C. H. Beck, 2021, comentariul art. 2.391 C. civ.
[5] În cazul acestor persoane, trebuie spus că descrierea pe care ei o vor avea în vederea este cea menționată în avizul de garanție, care, potrivit art. 2.416 C. civ., are prevalență în raport cu cea menționată de părți în contractul de ipotecă.
[6] V. Dănăilă, în Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență. vol. III, Editura Hamangiu, 2012, comentariul art. 2.391 C. civ.
[7] Stabilirea unui prag valoric al bunurilor nu reprezintă un criteriu în baza căruia acestea pot fi identificabile, întrucât efectul aplicării lui este exclusiv acela al scoaterii din universalitate a bunurilor de valoare mică [Tribunalul București, Secția a VII-a civilă, Sentința civilă nr. 9165/2015 din 16-nov-2015 (www.sintact.ro)].
[8] A se vedea Sentința civilă nr. 8894/2018 din 16 iulie 2018 a Judecătoriei Sectorului 3 București (www.rolii.ro).
[9] A se vedea Sentința civilă nr. 3441/2020 din 20-nov-2020, Tribunalul Ilfov (www.sintact.ro).
[10] În vechea reglementare o atare descrierea era acceptată potrivit art. 16 alin. (1) al Capitolului VI din Legea nr. 99/1999 privind unele masuri pentru accelerarea reformei economice, însă, de lege lata, s-a apreciat că aceasta se confundă cu gajul general al creditorilor [art. 2.391 alin. (5)], astfel încât nu mai poate fi acceptată.
[11] Tribunalul București, Secția a VII-a civilă, Sentința civilă nr. 9165/2015 din 16-nov-2015 (www.sintact.ro).
[12] Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1525/2018 din 30-oct-2018 (www.sintact.ro).
[13] Tribunalul Bistrița, Secția a II-a civilă, Sentința civila nr. 195/2017 din 07-apr-2017 (www.sintact.ro).
[14] Tribunalul Satu Mare, Secția a II-a civilă, Sentința civilă nr. 424/2017 din 17-oct-2017 (www.sintact.ro).
[15] În acest sens, a se vedea R. Rizoiu, Când nu știi ce garantezi: despre cauza cauțiunii reale (V), U. J. Premium nr. 10/2015, articol disponibil pe www.universuljuridic.ro.
[16] În sens contrar, a se vedea B. Vișinou, op. cit., comentariul art. 2.391 C. civ; C. A. Craiova, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 444/2021 din 08-iul-2021 (www.sintact.ro).
[17] Astfel, ipoteca se va menține chiar dacă creanța iese din patrimoniul constituitorului, întrucât art. 160 alin. (1) din Legea de punere în aplicare a Codului civil nr. 71/2011, potrivit căruia „în cazul ipotecii asupra unei universalități de bunuri, în momentul în care un bun părăsește universalitatea, acesta nu mai este grevat de ipotecă”, nu va fi aplicabil.
[18] C. A. București, Secția a V-a Civilă, Decizia nr. 1974/2019 din 22-nov-2019 (www.sintact.ro).
[19] Judecătoria Sectorului 2 București, Decizia nr. 7083/2018 din 03-iul-2018 (www.sintact.ro).
[20] C. A. Buc., Decizia civilă nr. 2207/2017 din 12-dec-2017 (www.sintact.ro).


Bogdan Bădescu, Associate VERJEL TĂNASĂ & ASOCIAȚII

 
Secţiuni: Articole, Drept civil, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD