« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Asigurarea protecţiei victimei-copil, martor în cazurile de violenţă în familie
09.09.2021 | Ana SAVU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Ana Savu

Ana Savu

Rezumat: Articolul îşi propune să trateze aspecte legate de protecţia juridică oferită de Legea nr.217/2003 copilului-martor la violenţa domestică, din perspectiva interesului său superior. Sunt analizate măsurile care pot fi luate cu privire la copilul-martor la violenţa domestică, în temeiul Legii nr.217/2003 şi, de asemenea, este tratată problema eficienţei mecanismelor instituite de legislaţia în vigoare pentru protejarea copilul-martor la violenţa în familie.

Este unanim acceptat de literatura de specialitate din străinătate[1], dar şi atestat de legislaţia în domeniul asistenţei sociale (Legea asistenţei sociale, nr. 292/2011), faptul că una dintre categoriile vulnerabile din punct de vedere social este reprezentată de copii, aceştia necesitând protecţie din partea statului, ca o garanţie a respectării interesului lor superior.

Astfel, din punct de vedere terminologic, trebuie precizat, în primul rând că, noţiunea de protejare a copilului este strâns legată, în sens larg, de asigurarea interesului său superior.

Interesul superior al copilului, pe de altă parte, reprezintă o noţiune complexă, ale cărei multiple componente trebuie analizate din perspective şi unghiuri variate, ce implică, în esenţă dreptul copilului la viaţa de familie, statul prin reprezentanţii săi, fiind obligat să asigure implicarea familiei în toate deciziile care privesc un copil, dar şi să sprijine, prin mijloace specifice, dezvoltarea copilului, sub toate aspectele (fizic, educaţional, psihologic, emoţional), în cadrul familiei.

Protejarea copilului are însă şi o altă dimensiune, care presupune, de multe ori măsuri drastice, care pot merge chiar până la extragerea copilului din familie, uneori cu titlu permanent, atunci când există probe/indicii suficiente că dezvoltarea sa este pusă în pericol de acte de abuz săvârşite de membrii familiei asupra sa.

Definiţia abuzului asupra copilului este antonimul noţiunii de interes superior al acestuia, însă modalitatea în care se produce acesta reprezintă un obiect de studiu aflat încă în dezbaterea specialiştilor[2], fiind susceptibilă de nuanţe fine şi de voalare[3], prin multiple explicaţii, de multe ori, valide, cele mai multe legate de necesitatea asigurării unei educaţii adecvate copilului, care trebuie uneori să comporte şi acte de autoritate din partea părintelui.

Câteva forme de abuz sunt descrise în Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, care conţine în cuprinsul său o enumerare exhaustivă, dar nu limitativă, de posibile metode de realizare a abuzului, între membrii unei familii, desigur şi asupra copiilor, consideraţi de lege, victime atunci când doar au fost expuşi la violenţe între alţi membri ai familiei din care fac parte.

Astfel, ipoteza de la care se porneşte în prezenta analiză este cea descrisă de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 217/2003, respectiv a copilului martor la orice formă de violenţă descrisă de art. 4 din aceeaşi lege, pe care legea îl consideră victimă („În sensul prezentei legi prin victimă se înţelege persoana fizică ce este supusă uneia sau mai multor forme de violenţă prevăzute la art. 4, inclusiv copiii martori la aceste forme de violenţă.”) şi la mijloacele concrete de protecţie pe care statul le poate adopta, în asemenea cazuri, având în acelaşi timp obligaţia de a respecta interesul superior al copilului, a cărui definiţie, aşa cum arătat mai devreme, este strâns legată de respectarea dreptului copilului la formare în cadrul familiei, din care fac parte, desigur, atât victima actelor de violenţă domestică, cât şi agresorul.

Cu titlul preliminar trebuie precizat că deşi legea-cadru în materia violenţei în familie a fost adoptată în anul 2003, includerea acestui text de lege, respectiv art. 5 alin. (2), s-a realizat abia în anul 2018, intervalul de aproximativ 15 ani scurs, demonstrând evoluţia conceptuală lentă a noţiunii de victimă a violenţei în familie.

Includerea copiilor, martori ai violenţei în familie, în rândul victimelor fenomenului de violenţă domestică, îşi are sorgintea în numeroase studii de specialitate, care au reliefat impactul deosebit de negativ pentru dezvoltarea armonioasă a unui copil, pe care îl are expunerea sa, la acte de agresiune de orice tip, petrecute între membrii familiei sale, chiar dacă nu a fost o victimă directă a acestor agresiuni[4]. Mai mult, potrivit specialiştilor în domeniu, expunerea unui copil la fapte de violenţă care se produc în familia în care este crescut, constituie un eveniment traumatic, cu consecinţe pe termen lung în viaţa acestuia, şi din perspectivă socială, fiind afectat comportamentul său ca adult sănătos în societate[5].

O primă problemă care se ridică este cea legată de noţiunea de „martor”, adică persoană care a asistat sau este conştientă, prin simţurile sale, de un eveniment care se petrece în jurul său.

Privit din acest unghi de vedere, din perspectiva Legii nr. 217/2003, copilul care a stat în altă cameră şi doar a auzit (parţial sau în totalitate) scandalul dintre părinţii săi, sau care percepe tensiunile mocnite dintre părinţi sau care percepe suferinţa constantă a unuia dintre părinţi pe fondul acţiunilor de natură psihologică desfăşurate de către celălalt părinte, este sau nu victimă a violenţei domestice? Dacă răspunsul la această întrebare este afirmativ, atunci  care sunt mijloacele juridice prin care se poate detecta acest fapt (în condiţiile procedurale prevăzute de Legea nr. 217/2003)? Şi, în final, după ce aflăm răspunsul la întrebările anterioare, care sunt mijloacele adecvate de protecţie a copilului, din perspectiva asigurării interesului său superior, în ipotezele de lucru descrise mai sus?

În literatura de specialitate s-a afirmat că pentru asigurarea respectării interesului superior al copilului, în asemenea situaţii, doi factori ar fi relevanţi: abuzul (forma concretă de desfăşurare, durata de timp în care s-a produs etc) şi impactul asupra copilului[6]. În ceea ce priveşte primul criteriu, acesta comportă elemente de natură obiectivă, stabilirea existenţei unei forme de abuz prin expunerea copilului la fapte de violenţă domestică, fiind, să spunem, mai uşor detectabilă, în cadrul unei proceduri judecătoreşti, prin stabilirea dinamicii evenimentului.

Cât priveşte cel de-al doilea factor însă, respectiv impactul asupra copilului, este discutabilă modalitatea de stabilire a acestuia, de exemplu, în cadrul unei proceduri de emitere a unui ordin de protecţie, caracterizate prin urgenţă deosebită, care reclamă soluţionarea cauzei într-un timp record de câteva zile.

Fără îndoială, stabilirea gradului de afectare a copilului prin evenimentul violent petrecut în familie, de care a luat cunoştinţă în orice mod, ar presupune o evaluare de către un psiholog specialist în psihologia copilului, dar acest lucru nu pare a fi realizabil într-un timp record, în condiţiile în care legislaţia actuală nu a conceput un sistem de colaborare reală şi integrată între serviciile de asistenţă socială responsabile de protecţia copilului, publice şi/sau private şi instanţele judecătoreşti.

Într-un cadru ideal (sau doar normal), declanşarea mecanismului care generează un ordin de protecţie, ar presupune contactarea în regim de urgenţă a serviciilor sociale, care să intervină prompt, aşa încât încă din faza judecătorească iniţială să se poată radiografia situaţia familiei, dacă există copii, dacă aceştia sunt sau au mai fost în atenţia autorităţilor specializate în materia protecţiei copilului şi violenţei în familie, care este starea lor psihologică în urma evenimentului care a generat intervenţia autorităţilor, un asemenea mecanism fiind deosebit de util mai ales atunci când instanţa nu poate audia minorii implicaţi în cauză, având în vedere vârsta mică a acestora. Mai mult, în cazurile de violenţă în familie, în care sunt implicaţi copii minori, însă nu în mod direct, ci doar ca martori indirecţi la evenimentul conflictual dintre părinţi, se pune problema modului în care instanţa de judecată poate aprecia cu acurateţe, printr-o simplă audiere de câteva minute, în lipsa sprijinului din partea unui psiholog specializat, ce anume a perceput copilul care nu a fost prezent la respectivul episod şi cât de afectat este din punct de vedere emoţional, cu atât mai mult cu cât reacţiile de protecţie defensivă psihologice sunt variate mergând de la tăcere la negare totală[7], astfel ca în final să poată stabili necesitatea apărării interesului superior al copilului, prin emiterea unui ordin de protecţie[8].

Alineatul (2) al articolului 5 din Legea nr. 217/2003 ridică însă şi o altă serie de probleme, care sunt susceptibile de dezbatere: în primul rând, în ipoteza în care în urma administrării probatoriului se decide că părintele-victimă nu s-a confruntat cu o stare de pericol care să necesite emiterea unui ordin de protecţie, însă gradul de afectare a copilului ar reclama emiterea unui ordin de protecţie, în ce măsură se poate realiza în mod concret acest lucru şi care dintre măsurile prevăzute de art. 38 din lege urmează a fi luate? Altfel spus, presupunând că se ajunge la concluzia că părintele implicat într-un scandal domestic petrecut în casă, în proximitatea copilului, nu a fost supus unei stări de pericol suficiente pentru a-l considera victimă a violenţei în familie sau, în cazul în care a fost emis un ordin de protecţie provizoriu, acesta a fost constituit o măsură suficientă, nemaifiind necesară emiterea altui ordin de protecţie, însă totuşi copilul minor este afectat psiho-emoţional de episodul conflictual la care a asistat, faţă de care dintre părinţii implicaţi în conflict se va lua măsura instituirii unui ordin de protecţie şi mai ales care dintre măsurile prevăzute de art. 38 din lege poate fi luată pentru a calibra respectarea interesului superior al copilului cu respectarea vieţii de familie: impunerea unei distanţe a părintelui faţă de copil, interzicerea contactului cu copilul, încredinţarea copilului? Răspunsul la aceste întrebări devine mai problematic, în situaţia renunţării pretinsei victime la cererea de emitere a unui ordin de protecţie, când din situaţia de fapt expusă există indicii clare cu privire la prezenţa copilului la evenimentul conflictual şi, eventual, înaintea termenului de judecată, instanţa procedează a audierea copilui în vârstă de 10 ani sau mai mare şi constată o afectare evidentă psiho-emoţională, copilul părând chiar traumatizat fie de intensitatea respectivului eveniment, fie de expunerea sa la conflicte repetate între părinţii săi. Cum devin aplicabile în mod practic prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 217/2003 în condiţiile art. 406 şi următoarele din Codul de procedură Civilă privind renunţarea la judecată? Oare prioritate ar trebui să aibă principiul interesului superior al copilului sau principiul disponibilităţii părţilor, considerându-se că părinţii deţin deplina autoritate părintească asupra copiilor lor, iar luarea unor măsuri nesolicitate şi nedorite de niciunul dintre părinţi reprezintă o intruziune disproporţionată a autorităţilor în viaţa de familie?

În al doilea rând, un comentariu se impune în ceea ce priveşte conţinutul măsurilor ce pot fi luate pentru protejarea copiilor în temeiul Legii nr. 217/2003, cu referire la „încredinţarea copiilor minori”, instituţie necunoscută în dreptul românesc actual şi nedefinită de Legea nr. 217/2003, care utilizează această sintagmă. Pentru a putea identifica semnificaţia sintagmei „încredinţarea copiilor minori” trebuie precizat că în vechea legislaţie în materie de minori şi familie (Codul Familiei din 1953), aceasta cuprindea atât instituţiile de stabilire a locuinţei minorului, cât şi pe cea referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti, însă această noţiune  nu a mai fost preluată de reglementarea actuală în materie, respectiv de Codul civil. În acest context, la o primă vedere, măsura de „încredinţare a copiilor minori” prevăzută de art. 38 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 217/2003, ar putea părea desuetă, însă apreciez că a căpătat mai degrabă conotaţia unei instituţii juridice autonome, cu atât mai mult cu cât, din formularea legiuitorului, ar părea că spre deosebire de instituţia încredinţării din Codul Familiei, aceasta nu se referă la autoritatea părintească şi la locuinţa minorului, deopotrivă, câtă vreme, cât textul are următoarea formă: „încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora.”. Aşadar, se poate presupune, în mod rezonabil, că „încredinţarea copiilor minori” reprezintă o măsură distinctă de cea a stabilirii reşedinţei copiilor în alt loc decât cu părintele agresor, astfel că s-ar referi la faptul că, prin adoptarea acestei măsuri de protecţie faţă de copil, părintele agresor nu ar mai putea exercita autoritatea părintească asupra copilului-victimă a violenţei în familie. Rămân însă neelucidate două aspecte: în primul rând, în mod cert, măsura împiedicării exercitării autorităţii părinteşti asupra copilului, reprezintă o măsură în baza căreia pot fi luate decizii extreme cu privire la copil (de la schimbarea şcolii la relocarea acestuia într-o altă ţară), aşa încât este greu de conceput cum ar putea fi aplicată temporar, pe un termen de maximum 6 luni, fără  aplicarea unor garanţii specifice pentru ca minorul şi celălalt părinte să poată relua/avea o viaţă de familie la expirarea măsurilor. În al doilea rând, cât de proporţională poate fi această măsură atunci când avem de a face cu un copil minor martor la violenţele părinţilor în condiţiile în care modul de desfăşurare a procedurii judiciare actuale nu permite identificarea pe baze ştiinţifice a gradului de afectare psiho-emoţională a copilului respectiv?

Această ultimă problemă referitoare la proporţionalitate raportat la conţinutul măsurii şi la durata pentru care urmează să se dispună, în lipsa unui mecanism legal care să permită evaluarea gradului de afectare a copilului prin mijloace ştiinţifice, se pune şi cât priveşte şi celelalte măsuri ce pot fi adoptate prin emiterea ordinului de protecţie (evacuarea agresorului din locuinţa familiei, impunerea unei distanţe fizice faţă de copil şi interzicerea de a lua legătura cu copilul, în orice formă), atunci când în discuţie este victima, copil minor, martor la violenţa domestică petrecută între membrii familiei sale, deoarece de fiecare dată, interesul superior al copilului trebuie apreciat nu doar din perspectiva protejării sale faţă de părintele considerat agresor, ci şi a refacerii echilibrului său emoţional, în cadrul familiei din care face parte, prin redarea încrederii în părinţii săi şi a reconstituirii relaţiilor normale între copil şi părinţii săi.

Nu în ultimul rând, trebuie observat că Legea nr. 213/2003 nu prevede un mecanism legal prin care părinţii unui copil-victimă a violenţei în familie, martor la violenţele petrecute între membrii familiei sale, să poată fi obligaţi de instanţa de judecată să ducă minorul la consiliere/terapie psihologică, legea prevăzând doar posibilitatea obligării agresorului să urmeze consiliere psihologică şi/sau psihoterapie, pe lângă oricare dintre măsurile dispuse prin ordinul de protecţie emis (art. 38 alin. (4)); or, o asemenea dispoziţie legală, nu poate conduce cu gândul decât la faptul că în concepţia legiuitorului consilierea psihologică şi/sau psihoterapia sunt poziţionate în aceeaşi categorie cu măsurile de coerciţie ce se pot lua prin ordinul de protecţie, cu atât mai mult cu cât consilierea psihologică şi/sau psihoterapia nu se pot desfăşura decât pe durata ordinului de protecţie, indiferent de recomandările psihologului faţă de necesitatea continuării procesului de terapie psihologică după expirarea duratei ordinului de protecţie, nemaiexistând vreun mecanism legal de impunere a acestui lucru.

Fără îndoială că statul, prin reprezentanţii săi, trebuie să investigheze cu o atenţie deosebită cazurile de violenţă domestică, în special atunci când sunt implicaţi copii minori, iar aceasta este o cerinţă firească în orice societate democratică, însă mecanismul pus la dispoziţie prin mijloace legale, într-o procedură judiciară care se doreşte a fi extrem de scurtă, nu este suficient pentru a conduce la concluzii fundamentate ştiinţific, într-o materie cu implicaţii atât de adânci pentru societate, pe termen lung; astfel, poate că este timpul să se ia în considerare o reformare a viziunii despre formarea de specialişti în materia violenţei domestice (în toate domeniile, juridic, psihologiei, asistenţei sociale) şi despre modalitatea în care ar trebui să se producă colaborarea, permanentă şi/sau temporară între aceştia.


[1] Toby G.Kleinman, Daniel Pollack – Domestic Abuse, Child Custody and Visitation, Winning in Family Court, Oxford University Press, Chapter 1 – A Great Judicial Fallacy, pp. 13-14; Nicky Ali Jackson Editor, Taylor&Francis Group, 2007, Encyclopedia of Domestic Violence, Sharon Mihalic, Social Learning Theory and Family Violence, p. 651, Sandra Burman and Patricia Duffy-Feins, Bette L Bottoms, Alison R.Perona, Eric Sorenson and Cythia J.Najdowski – Child Witnessing Parental Violence, p. 156, Child Maltreatment, Interviewing Suspected Victims Of, pp. 137, 140
[2] Toby G.Kleinman, Daniel Pollack op.cit., chapter 12 – The Best Interest Standard versus Changing the Standard to Assure Child Safety, p .126-129
[3] Mark L.Goldstein, editor, Handbook oh Child Custody, Springer Edition, 2017, How to Assess for Domestic Violence – David Finn, pp. 156-157
[4] Mark L.Goldstein, editor, Handbook oh Child Custody, Springer Edition, 2017, How to Assess for Domestic Violence – David Finn, pp. 153-154; Nicky Ali Jackson Editor, op.cit., Sandra Burman and Patricia Duffy-Feins, Child Witnessing Parental Violence, p. 156
[5] Toby G.Kleinman, Daniel Pollack op.cit., Chapter 5, Understanding the Impact of Violence on Children, pp. 44-45
[6] Toby G.Kleinman, Daniel Pollack, op.cit., Chapter 5, Understanding the Impact of Violence on Children p. 48
[7] Mark L.Goldstein, editor, op.cit., p. 160
[8] Toby G.Kleinman, Daniel Pollack op.cit., Chapter 11 – Family Courts must Demand Science, pp. 118-121


Judecător Ana Savu, specializat în materia minori şi familie
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti

 
Secţiuni: Drept penal, Dreptul familiei, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD