« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Considerații asupra săvârșirii infracțiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate
27.09.2021 | Gabriela EVGHENIE

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Gabriela Evghenie

Gabriela Evghenie

În abordarea acestei teme este imperios a sublinia că tragerea la răspundere penală și, mai exact, criteriile pe care se bazează aceasta, potențează individualitatea infractorului în cadrul unui proces penal. Dispozițiile Codului penal prevăd anumite criterii de individualizare și circumstanțe ce produc însemnate repercusiuni în planul răspunderii penale.

În art. 74 C. pen. sunt prevăzute criterii generale de individualizare a pedepsei, criterii la care instanța se raportează atunci când stabilește și aplică pedeapsa. Raportarea instanței la aceste criterii este obligatorie[1] și, așa cum se arată și în doctrină, ele se vor lua în considerare împreună la stabilirea și aplicarea pedepsei[2]. Ca exemplu, se poate menționa criteriul împrejurărilor și al modului de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite – art. 74, alin. (1), lit. a) C. pen. sau motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit – art. 74, alin. (1), lit. d) C. pen ori nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială – art. 74, alin. (1), lit. g) C. pen. Se observă așadar criterii ce se bazează pe aspecte de ordin obiectiv, cât și subiectiv, în cazul acestora din urmă putând fi oferit ca exemplu criteriul anterior menționat: motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit. Se impune deci o definire a acestor elemente precizate de ordin subiectiv.

Motivul săvârșirii infracțiunii poate fi definit ca fiind o cauză determinată, un imbold psihic care impulsionează, declanșează fapta socialmente periculoasă. Mobilul dezvăluie natura morală a acțiunii – inacțiunii […]. Mobilul faptei este variabil și se caracterizează printr-un grad mai mic sau mai mare, mai simplu sau mai complex de organizare, ceea ce înseamnă că sensul său diferă de la infractor la infractor sau după condițiile specifice de realizare non sine causa acceditur (nu se acționează fără motiv)[3]. Această analiză oferită într-o carte de specialitate ne atrage atenția asupra importanței imboldului psihic ce a stat la baza unei conduite infracționale (de orice tip). Această afirmație „nu se acționează fără motiv” este general valabilă în privința oricărui tip de comportament uman, acceptat sau respins de opinia publică. Cu atât mai mult trebuie să se aibă în vedere și nu trebuie deloc neglijat atunci când instanța este chemată să stabilească și să aplice o pedeapsă. Evident, se face abstracție de persoanele ce prezintă deficiențe de ordin mental sau orice alte deficiențe ce fac imposibilă prezența unui anumit mobil într-o conduită omisivă sau comisivă.

Scopul conduitei infracționale este reprezentat de considerentele fixate în mod conștient de  infractor care se vor realiza în mod concret prin săvârșirea unei acțiuni-inacțiuni. Prin scop infractorul anticipează rezultatul faptei care urmează a se definitiva ulterior. În sens restrâns, scopul reprezintă reflectarea subiectivă, conștientă a unui rezultat infracțional viitor, intuit, realizat și acceptat de infractor[4]. Scopul conduitei este un element deosebit de important, care poate avea calitatea de element al conținutul constitutiv sau de element circumstanțial agravant sau atenuant. Este cazul infracțiunii de omor calificat comis din interes material, prezența interesului material consolidând existența unui scop, nu al unui mobil, avându-se în vedere de către legiuitor rezultatul urmărit de făptuitor, deci scopul cu care acesta acționează[5]. Remarcăm că poate exista situația în care conținutul unui criteriu de individualizare, precum cel tocmai expus, să poată fi valorificat în calitate de element constitutiv sau element circumstanțial. În această situație motivul (mobilul) și scopul pot fi valorificate cu titlu de criterii de individualizare judiciară a pedepsei numai dacă ele nu constituie criterii de tipicitate subiectivă a infracțiunii (elemente ale conținutului constitutiv subiectiv).[6]

Modalitatea în care distingem o situație factuală aparent identică cu o alta, modul în care o particularizăm se realizează și prin raportare la alte aspecte ce pot fi calificate sub denumirea de circumstanțe. Cunoscând dihotomia acestora în funcție de izvorul lor în circumstanțe legale și judiciare, este important de menționat că nu este posibilă reținerea unor circumstanțe agravante judiciare, ci doar circumstanțe agravante legale. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a mai lăsat la latitudinea instanței agravarea pedepsei pe baza unor reglementări cu caracter general, fără a fi expres descrisă împrejurarea[7]. Acest aspect trebuie privit ca fiind just în raport cu efectele pe care le poate avea libertatea de apreciere a particularităților cauzei de către instanță asupra agravării răspunderii penale.

Este utilă trimiterea la Hotărârea CEDO în Cauza Sissanis împotriva României în care a fost evidențiată ponderea calității legii în cauză, ea trebuind să fie, într-adevăr, „accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale”. Curtea continuă prin a preciza: „Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului.” Această trimitere nu este deloc întâmplătoare, ea având implicații asupra predictibilității, trăsătura extraordinar de importantă pentru lege. În continuare, precizările Curții:„În plus, nu putem considera drept „lege” decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.” Astfel, opțiunea legiuitorului de a nu permite instanței să valorifice aspecte în calitate de circumstanțe agravante este rezonabilă și în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Trebuie amintit însă că instanța are putere de apreciere asupra circumstanțelor atenuante, dihotomia în circumstanțe legale și judiciare fiind valabilă doar în cazul acestora.

Săvârșirea infracțiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze reprezintă una dintre circumstanțele agravante expres prevăzute la art. 77 Noul Cod penal. Această circumstanță se va reține atunci când infractorul a cunoscut și a profitat efectiv de starea vădit vulnerabilă a persoanei vătămate[8]. Cum ar putea fi definită starea vădit vulnerabilă și cu ajutorul căror criterii poate fi constatată? Noul Cod penal prevede în art. 77, lit. e) criterii precum vârsta, starea de sănătate, infirmitatea sau alte cauze. În privință vârstei, aceasta poate fi fie fragedă, fie înaintată, în oricare dintre cazuri trebuie să determine o stare de vulnerabilitate de care infractorul să profite la momentul comiterii faptei[9]. Vulnerabilitatea este definită ca însușirea de a fi rănit, vătămat cu ușurință; fragilitate psihică[10]. În această definire se poate constata că pot fi cauze atât de ordin fizic, cât și de ordin psihic. Dacă ne oprim asupra vârstei, la o analiză profundă descoperim particularitățile unei persoane cu o vârstă fragedă, informațiile pe care ni le poate furniza psihologia conducând la concluzia că persoanele cu o vârstă fragedă nu au o apreciere fidelă asupra realității, copilul mic, de exemplu, cu greu face distincție între real și imaginar[11], adăugându-se faptul că nu dispune de un grad suficient de ridicat de cunoaștere umană, nefiind supus și, de asemenea, netrebuind să fie (în anumite situații), din cauza vârstei fragede, unor interacțiuni sau experiențe necesare dezvoltării și înțelegerii unor vaste concepte. Este imperativă o dezvoltare suficientă, ce este înţeleasă în funcţie de condiţionările ei – biologice, psihologice, sociale şi culturale[12]. Individul este într-o continuă evoluție, determinată atât de trecutul (condiţiile anterioare de existenţă), cât şi de viitorul acestuia (proiectele spre care se îndreaptă solicitând persoana într-un mod specific).[13]

Discuția ce are la bază vârsta, cu implicații asupra răspunderii penale, așa cum am menționat și în rândurile sus-expuse, se poate baza și pe vârsta înaintată, ce se caracterizează, în natura ei, printr-o lipsă a capacității maxime de a riposta în situația unui eventual atac sau prin imposibilitatea de a delibera asupra unei situații factuale total necondiționat de nevoile în care se află o astfel de persoană. Se va analiza însă în concret, la fiecare caz, dacă este incidentă această stare. Vulnerabilitățile prezente atât în cazul vârstei fragede, cât și în al aceleia înaintate se prezumă și dovedesc o periculozitate ridicată a infractorului, care alege să profite de acestea în vederea înlesnirii săvârșirii infracțiunii. Chiar dacă am afirmat că ele se prezumă, în cele mai multe cazuri sunt evidente, infractorul neținând cont de aspecte absolut convingătoare în ceea ce privește vădita vulnerabilitate prezentă în asemenea situații, învederând o indiferență afectivă față de aceste particularități evidente, fapt ce susține periculozitatea ridicată a acestuia.

Vădita vulnerabilitate cauzată de starea de sănătate poate fi reprezentată de unele afecțiuni psihice (exemplele oferite de literatura de specialitate fiind schizofrenia, Alzheimer, sindromul Down, narcolepsia sau alcoolismul), dar și de unele probleme de ordin fizic (exemplele oferite fiind obezitatea, diverse forme de artroză)[14]. Amintesc condiția impusă conform căreia infractorul trebuie să fi cunoscut și să fi profitat efectiv de această stare de vulnerabilitate. Aceste două condiții trebuie îndeplinite în mod cumulativ. Este oare lesne de cunoscut starea de vădită vulnerabilitate cauzată de starea de sănătate? Răspunsul diferă în funcție de particularitățile cauzei și putem observa cum o anumită afecțiune este foarte evidentă, așa cum este exemplul oferit în doctrină, obezitatea, putând adăuga și alte afecțiuni cu puternic impact de ordin fizic asupra persoanei, afecțiuni evidente, neîndoielnice, cunoașterea acestora neputând fi combătută sau contestată în vreun fel de către infractor. În cazul unor afecțiuni psihice însă, precum boala Alzheimer, cunoașterea ei nu poate fi posibilă în toate cazurile cel puțin la prima interacțiune cu persoana vătămată. Cunoscându-se pentru trăsăturile, simptomele sale, în principiu „nepalpabile”, nu se poate afirma că ar reprezenta o vulnerabilitate vădită pe care infractorul să o fi avut în vedere și să profite, cu atât mai mult, de ea. Această susținere este valabilă în cazul în care nu se dovedește aspectul conform căruia subiectul activ a cunoscut de fapt afecțiunea persoanei vătămate. În această situație în care nu s-a cunoscut starea subiectului pasiv am putea afirma că suntem în prezența erorii asupra circumstanței agravante, ea urmând a nu se reține în vederea particularizării răspunderii penale.

Infirmitatea reprezintă o altă cauză a văditei vulnerabilități a persoanei vătămate și este descrisă ca „o vătămare corporală gravă, totală(completă) sau parțială (incompletă), cu caracter permanent, ce presupune existența unei urmări de natură morfologică, morfo-funcțională sau numai funcțională, ce produce un handicap fizic și/sau psihic”[15]. O persoană ce prezintă o infirmitate este și trebuie prezumată ca necesitând cerințe sociale și/sau medicale speciale, infirmitatea presupunând un caracter permanent cu importante consecințe asupra conduitei unei persoane și asupra perspectivei sale sociale, aceasta fiind pusă în condiții de inferioritate fizică sau psihică (greutate în mers, în vorbire, tulburări cognitive, etc.)[16]. Se remarcă ponderea pe care o au aspecte de ordin psihic, nu doar fizic (și care sunt îndeobște vizibile).

Pentru a învedera dezavantajele din punct de vedere social ale unei infirmități de ordin psihic este util a prezenta cazul relatat în literatura de specialitate al unui tânăr de 35 de ani, fără patologie semnificativă în antecedente, cu o personalitate descrisă ca fiind sociabilă, inteligentă, pasivă, implicat în muncă, nefumător şi neconsumator de alcool, care a fost victima unui accident de muncă, fiind lovit de un corp din beton în cădere. Evoluţia ulterioară a decurs cu cefalee, ameţeli, lentoare în vorbire, gândire şi mişcări; de regulă nu răspundea la întrebări, executa sarcinile numai după solicitări repetate, îşi neglija igiena personală. După 4-5 ani de la eveniment era capabil să facă singur cumpărături, însă nu putea să prepare mâncare gătită (carne, legume). Memoria era deficitară, afectiv prezenta depresie, uneori plângea nemotivat. Pentru a se stabili realitatea sechelelor psihice, la 6 ani după accident, a fost internat într-un spital cu profil psihiatric şi evaluat timp de o lună. Pe întreaga perioadă a internării a fost apatic, necomunicativ, nu a făcut nici un efort spontan pentru a interacţiona cu ceilalţi, avea o privire fixă, era dezorientat temporo-spaţial, vorbirea se caracteriza prin ecolalie. Testele psihologice administrate au relevat deficienţă mentală

moderată QI – 46, deficienţă moderată de memorie (gradient de memorie sub 48). Toate aceste rezultate au condus la excluderea simulării şi stabilirea diagnosticului de demenţă posttraumatică[17]. O persoană ce ar prezenta astfel de caracteristici cu siguranță se prezintă ca fiind vădit vulnerabilă, aflându-se în incapacitatea de a reacționa corect și prompt la eventuale atacuri, fiind în imposibilitatea de a gestiona eficient o situație-limită ori o situație ce i-ar pune în pericol integritatea, respectiv libertatea.

În categoria altor cauze ce creează vulnerabilitate persoanei vătămate sunt incluse în doctrină exemple precum somnul, hipnoza, consumul de alcool sau alte substanțe psihoactive ori epuizarea fizică a persoanei vătămate[18]. Ar putea fi încadrată în această din urmă ipoteză și inaniția, definită ca stare patologică de depresiune a funcțiilor vitale și psihice, epuizare cauzată de lipsa cronică de hrană[19]. Ipotezele sunt vaste și toate se concentrează în jurul degradării stării fizice și/sau psihice a persoanei vătămate. Sunt prezente așadar cauze ce reduc sau anihilează capacitatea reală și existentă a unei persoane de a riposta, fiind un avantaj considerabil pentru infractor.

Aspectele particulare ale persoanei vătămate sunt deosebit de importante, reflectând valoarea condiției fizice și/sau psihice într-o situație particulară. Am putut remarca din  exemplul oferit în literatura de specialitate (cazul tânărului de 35 de ani) cum o lezare fizică se poate răsfrânge asupra condiției psihice și determină o vulnerabilitate ce este prielnică pentru ceea ce întreprinde infractorul. Un astfel de subiect pasiv, cu particularități ce pot fi calificate în anumite situații ca dezavantaje de ordin social, nu este pe o poziție de egalitate din punctul de vedere al forței fizice și/sau psihice cu subiectul activ al infracțiunii. Trebuie învederată din nou interdependența ce poate exista în suficiente cazuri dintre forța fizică și cea psihică prin apel chiar la definirea acestora din punct de vedere psihologic. Forța psihică este descrisă ca fiind intensitatea trăirilor psihice și, în general, capacitatea, randamentul, eficiența activității psihice în baza susținerii afectiv-energetice corespunzătoare. Forme particulare: forța motivelor, a scopurilor, a convingerilor, a ideilor, a rațiunii[20]. După cum am văzut, aspectele nosologice relevă consecințele pe care le poate avea un traumatism asupra sănătății psihice a persoanei. Așadar, randamentul, capacitatea și eficiența activității psihice ar fi lezate considerabil întrucât nu ar beneficia de o susținere afectiv-energetică conformă, întrucât în mod cert chiar ea însăși ar fi vătămată (cu trimitere la cazul menționat anterior).

Prezența unei astfel de circumstanțe agravante, precum și a unei alte circumstanțe dintre cele expres prevăzute în art. 77 C. pen., produc o agravare facultativă a pedepsei, soluție criticată de o parte a doctrinei, care a arătat că legiuitorul este lipsit de consecvență, deoarece nu a urmat logica cauzelor de agravare a răspunderii penale, care ar fi impus agravarea obligatorie a pedepsei[21]. Dispozițiile Noului Cod penal prevăd că instanța poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special – art. 78, alin. (1). De asemenea, alineatul 2 al aceluiași articol prevede că majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanţelor agravante reţinute.

Tema prezentă consolidează importanța individualizării judiciare, tratând cu precădere situația în care persoana vătămată se află într-o stare ce nu îi permite să reacționeze, aceasta nedispunând din cauza unor factori externi sau interni de capacitatea necesară pentru a riposta, stare ce se impune a nu fi fost cauzată de către inculpat sau de către un alt participant al infracțiunii[22]. Ea relevă o periculozitate sporită a infractorului, care alege să profite de această stare prezentă în momentul comiterii infracțiunii, alegere animată sau cel puțin încurajată de facilitatea creată prin intermediul stării vădit vulnerabile a subiectului pasiv al infracțiunii. Bineînțeles, instanța va aprecia de la caz la caz existența sau nu a acestei stări care, așa cum se poate observa, poate avea consecințe considerabile în sensul agravării răspunderii penale.


[1] I. Pascu, Comentariu, în I. Pascu(coord.), p. 452, apud F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal, partea generală, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 381.
[2] M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, 2017, p. 349, apud F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal, partea generală, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 381.
[3] I.-T. Butoi, T. Butoi, Psihologie judiciară – curs universitar, ediția a IV-a, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2009, p. 237
[4] Idem, p. 238.
[5] V. Cioclei, Drept penal. Partea specială I. Infracțiuni contra persoanei și contra patrimoniului, ediția 5, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 22.
[6] C.-V. Ștefan, Observații … pp. 520-521 apud F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal, partea generală, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 374.
[7] F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal, partea generală, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 385.
[8] Idem, p. 433.
[9] Idem, p. 431.
[10] A se vedea https://dexonline.ro/definitie/vulnerabilitate, vizitat la 25.09.2021
[11] Norbert Sillamy, Dicționar de psihologie, Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, 1996, p. 198, apud  I.-T. Butoi, T. Butoi, Psihologie judiciară – curs universitar, ediția a IV-a, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2009, p. 117.
[12] I. Tănăsescu, Psihologia copilului și adolescentului – suport de curs, p. 4.
[13] Ibidem.
[14] A se vedea F. Streteanu, op. cit., p. 431.
[15] Iftenie V., Dermengiu D., Medicină legală, Ed. C.H. Beck, București, 2009, apud  V. Cioclei, Drept penal. Partea specială I. Infracțiuni contra persoanei și contra patrimoniului, ediția 5, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 67.
[16] A se vedea H. Jung, M. Ardeleanu, Infirmitatea permanentă psihică: criteriologie medico-legală psihiatrică.
[17] Lo C.W., Three cases of post-traumatic dementia. Journal of the Hong Kong Medical Association, 1980, apud  H. Jung, M. Ardeleanu, Infirmitatea permanentă psihică: criteriologie medico-legală psihiatrică.
[18] A se vedea F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 432.
[19] P. Popescu-Neveanu, Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București, f. a., p. 342.
[20] Idem, p. 281.
[21] A se vedea F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 439.
[22] F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 432.


Gabriela Evghenie
Student – Facultatea de Drept a Universității din București

 
Secţiuni: Articole, Drept penal, Note de studiu, RNSJ, Selected | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD