Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drepturile omului
Drepturile omului
DezbateriToate evenimenteleCărţi

Powered by LIVESCU & ASOCIAŢII

Drepturile omului între politică, ideologie și… religie. Dacă Dumnezeu ar fi un activist pentru drepturile omului de Boaventura de Sousa Santos
05.10.2021 | Lucian BOJIN

Secţiuni: Drepturile omului, Opinii, Povestim cărți, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Lucian Bojin

Lucian Bojin

Boaventura de Sousa Santos este atât un membru semnificativ al comunității academice, cât și un militant. Precizarea este importantă pentru modul de receptare al lucrării comentate[1]. Santos beneficiază de o notorietate destul de mare în cercurile occidentale (ce-i drept, mai ales de stânga) și este un profesor respectat de drept și sociologie. La noi, popularitatea sa cred că e limitată tot la cercurile intelectualilor de stânga, cu vizibilitate în creștere în ultimii ani, dar încă nu în mainstream-ul dezbaterilor de idei. Spuneam că e importantă precizarea că este și un militant pentru că premizele intelectuale pe care este construit volumul ar putea fi „greu digerabile” pentru majoritatea cititorilor români de vârstă medie. Pe scurt, Santos este un marxist convins, din generația New Left a anilor ’60, pentru care capitalismul este „dușman de moarte” (și care nu simte nevoia să își explice sau justifice această opțiune, care pare de la sine înțeleasă). Ca sociolog, cercetarea sa s-a concentrat pe grupurile etnice indigene din America de Sud și Africa, iar această preocupare l-a determinat să încerce să teoretizeze relația dintre lumea occidentală („Nordul global”) și populațiile non-occidentale. O relație, evident, asimetrică, nu doar din punct de vedere politic și economic ci și (ceea ce îl interesează în special pe Santos) cultural. Autorul folosește conceptul de „hegemonie cognitivă”, un derivat al hegemoniei culturale a lui Gramsci, prin care descrie înlocuirea metodelor de cunoaștere specifice culturilor non-occidentale cu cele din cultura occidentală. Cred că putem fi de acord că, dincolo de încărcătura ideologică, acesta e un domeniu a cărui cercetare poate fi foarte fertilă. Subiectul este tratat de Santos într-un alt text, Beyond Abyssal Thinking. From Global Lines to Ecologies of Knowledges[2], însă acest tip de preocupare alimentează toate lucrările sale recente, printre care și pe cea discutată.

În Dacă Dumnezeu…, Santos explorează relația dintre principiile (sau doctrina) drepturilor fundamentale ale omului și ceea ce el numește „teologie politică”, deși probabil ar fi mai corect să folosim pluralul – teologii politice. Prin „teologie politică”, prelu(cr)ând conceptul lansat de Carl Schmitt, Santos înțelege „modurile diferite de a concepe intervenția religiei, ca mesaj divin, în organizarea socială și politică a societății”[3]. În spatele acestei analize cu doi termeni de comparație stă, de fapt, o reflecție asupra influenței politice, sociale (și, indirect, juridice) a mișcărilor și organizațiilor religioase din ultimele patru-cinci decenii. Iar genul acesta de discuție a lipsit, până de curând, din peisajul publicistic de la noi.

Cu privire la drepturile omului, Santos are o poziție ambivalentă. Pe de o parte, de pe poziția de militant „antihegemonic” denunță discursul drepturilor fundamentale (sau „gramatica drepturilor omului”, în termenii săi) ca limbaj hegemonic occidental. Pentru Santos, valoarea socială fundamentală este demnitatea umană, iar limbajul drepturilor omului anihilează alte posibile forme de exprimare a demnității sau sau alte discursuri cu privire la demnitate. Avându-și originea în cultura occidentală modernă (individualistă), limbajul drepturilor omului este inerent hegemonic, pentru Santos, iar faptul că este considerat compatibil cu capitalismul e doar un argument în plus în acest sens. Pe de altă parte, Santos recunoaște potențialul „contra-hegemonic” cel puțin al unei părți din discursul drepturilor fundamentale. Doar prima parte a cărții tratează tema drepturilor fundamentale, dar critica lui Santos, deși motivată ideologic, pune în lumină câteva argumente pertinente și pentru alte perspective de analiză (unele admise și dezbătute chiar de către susținătorii drepturilor fundamentale).

Santos afirmă că actualul aparent consens universal cu privire la drepturile omului ca fundament normativ al organizării sociale este iluzoriu și încearcă să indice patru „iluzii constitutive” ale acestui pretins consens[4]. Prima este „iluzia teleologică”, care înseamnă interpretarea trecutului ca drum linear către actuala etapă istorică (argument folosit, de altfel, cu succes împotriva marxismului însuși). A doua este iluzia „triumfalistă”, reflectând ideea că narațiunea politică a drepturilor fundamentale a învins definitiv eventuale narațiuni politice alternative, precum socialismul, comunismul, naționalismul sau „revoluția”. Aici, prin „gramatica drepturilor fundamentale”, Santos pare să se refere la liberalism, iar, dacă așa este, critica sa pare pertinentă. Este clar că resurgescența mișcărilor de dreapta iliberale indică o provocare la adresa liberalismului în conflictul ideologiilor. A treia „iluzie” este „decontextualizarea”, adică ignorarea faptului că drepturile fundamentale, datorită caracterului lor abstract, pot fi folosite în concret, și în funcție de context, ca argumente atât pentru poziții hegemonice, cât și pentru luări de poziție „contra-hegemonice”. A patra iluzie este aceea a „monolitismului”, adică refuzul de a recunoaște tensiunile din interiorul doctrinei drepturilor fundamentale. Santos remarcă două tensiuni fundamentale, pe cea dintre drepturile „cetățenilor” și drepturile non-cetățenilor, și pe cea dintre drepturile individuale și colective. Argumentul de la baza ultimelor două „iluzii” preia, de fapt,  critica conservatoare a liberalismului din secolul XIX și o întărește cu constatarea (corectă) că, în practică, unele drepturi pot intra în conflict cu altele. Aici critica lui Santos pare să ignore dezvoltările jurisprudențiale din ultimele decenii care tratează fără ocolișuri aceste tensiuni și caută soluții de rezolvare prin intermediul testului de proporționalitate sau a punerii în balanță. Până la urmă, nu sunt aceste tensiuni simple consecințe ale pluralismului politic? Pe de altă parte, însă, sigur că dacă operăm cu conceptul de hegemonie, pluralismul se dizolvă și rămâne cel mult „publicitate înșelătoare”.

Mult mai interesantă (și plină de informații utile) este analiza lui Santos cu privire la teologiile politice, adică la influența socială a religiilor. Aici Santos operează o distincție între acțiuni sociale hegemonice, non-hegemonice și contra-hegemonice. Acțiunile sociale hegemonice sunt cele care întăresc normele culturale dominante (capitalism, liberalism, cultura occidentală, etc.). Cele non-hegemonice contestă cultura dominantă, însă urmăresc să o înlocuiască cu o altă formă de dominație (spre exemplu, mișcările religoase care urmăresc înlocuirea statelor laice cu teocrații). Cele contra-hegemonice, cele „bune”, sunt cele care urmăresc să „eliminarea sau reducerea relațiile de putere inegale și transformarea lor în relații de autoritate împărtășită în comun”[5].

De asemenea, Santos operează două tipuri de distincții între diferitele teologii politice. Primul criteriu[6] distinge între teologii fundamentaliste (cele care văd în revelație, și nu în rațiune, principiul structurant al organizării sociale în toate dimensiunile sale) și teologii pluraliste (care încearcă să stabilească un echilibru între rațiune și revelație ca principii ale organizării sociale). Cel de-al doilea[7] distinge între teologii tradiționaliste (a căror intervenție în viața politică vizează menținerea relațiilor și politicilor din trecut, și în acest fel acordă puterii politice un tip de „imunitate religioasă”) și, opuse lor, teologii progresiste (care „disting între opresori și oprimați”, și, în consecință, critică religia instituțională ca religie a opresorilor).

Aceasta este grila conceptuală pe baza căreia Santos evaluează diferitele mișcări religioase din ultimele decenii. El încearcă să identifice potențialul contra-hegemonic, potențialul progresist și pe cel pluralist al unora dintre aceste mișcări. Aici rezidă elementul de originalitate al demersului. Santos face evaluări foarte interesante ale diferitelor orientări și subdiviziuni din interiorul marilor religii contemporane. Aflăm, cu această ocazie, de exemplu, despre feminisme musulmane sau teologii progresiste musulmane (categorii pe care le credeam inexistente), despre dar și despre remarcabilul potențial progresist al creștinismului, ca religie a celor oprimați.

TOP 3 CITATE:

„În ultima vreme, în Occident, termenii „fundamentalist” și „fundamentalism” au fost puternic încărcați cu conotații islamofobice. […] De fapt, însăși originea conceptelor de „fundamentalism” și „fundamentalist” nu e islamică, ci mai degrabă creștină, mai precis protestantă și nord-americană. […] Fundamentalismul a apărut în California de Sud la începutul ultimului secol și a fost diseminat inițial de o publicație religioasă în mai multe volume, intitulată The Fundamentals: A Testimony to Truth (Fundamentele. O mărturie a adevărului, 1910-1915). […] Ținta acestei mișcări erau în primul rând teoriile evoluției și predarea lor în școli” (pp. 29-30).

„Conform teologiilor creștine progresiste, separarea între spațiul public și cel privat a fost dintotdeauna un mecanism folosit pentru domesticirea sau neutralizarea potențialului emancipator al religiei, iar acest proces s-a bazat pe complicitatea și chiar participarea activă a teologiilor conservatoare” (p. 37).

„Dacă Dumnezeu ar fi un activist pentru drepturile omului este, desigur, o întrebare metaforică, la care nu se poate răspunde decât tot metaforic. În logica acestei cărți, dacă Dumnezeu ar fi un activist pentru drepturile omului, pentru cei care cred în El/Ea conform unor teologii progresiste, Ela sau Ea ar urma cu siguranță o concepție contrahegemonică a drepturilor omului și practicile coerente în acest sens. Ca urmare, acest Dumnezeu s-ar confrunta mai devreme sau mai târziu cu Dumnezeul invocat de opresori și nu ar găsi nicio afinitate cu acesta. Cu alte cuvinte, El sau Ea ar trage concluzia că Dumnezeul subalternilor nu poate fi decât un Dumnezeu subaltern. Consecința logică a unei asemenea concluzii ar fi destul de ilogică dintr-o perspectivă umană, cel puțin pentru religiile monoteiste care au furnizat fundamentul cercetării mele: Dumnezeul monoteist ar face apel la politeism ca unica soluție, dacă e ca invocarea lui Dumnezeu în luptele sociale și politice pentru transformarea socială progresistă să nu ducă la rezultate perverse. Ideea Dumnezeului subaltern ar fi că doar politeismul permite răspunsul clar la întrebarea: de care parte te afli? Admit că ideea unui Dumnezeu politeist care pledează pentru o serie politeistă de Dumnezei și deci pentru propria sa sinucidere sacrificială, de dragul umanității, e o ipoteză absurdă. Dar nu a fost cumva tocmai acesta, mă întreb, rolul celor mai multe teologii, să împiedice confruntarea acestei absurdități și tragerea concluziilor aferente? Ca și cum, dintotdeauna, logosul lui Dumnezeu ar fi fost un exercițiu uman menit să îl/o împiedice pe Dumnezeu să își exprime caracterul plural” (p. 113).

CE MI-A PLĂCUT

Mi-a plăcut foarte mult felul, elegant teoretic, în care Santos descrie „rezolvarea problemei religioase” în lumea occidentală, precum și caracterul local (deci nu universal) și provizoriu (deci nu definitiv) a acestei „rezolvări”. Este bine știut că la baza democrației liberale stă separația dintre stat și biserică sau, în alți termeni, excluderea religiei din sfera publică și „închiderea” sa în sfera privată, a libertății de conștiință. Santos afirmă că această „soluție” este specifică unui anumit context istoric și cultural și nu este „exportabilă” în alte contexte istorice și geografice. De asemenea, afirmă și că nu este o rezolvare definitivă, întrucât ultimele decenii indică o tendință clar de „recâștigare” a spațiului public sau a unor părți din el de către anumite mișcări religioase occidentale (în particular, conservatorismul evanghelic din Statele Unite ale Americii).

Mi-au plăcut, de asemenea, numeroasele detalii factuale oferite de autor cu privire la ascensiunea dreptei religioase din lumea occidentală (în special Statele Unite și America de Sud), dar și cu privire la diferite mișcări religioase din afara lumii occidentale, în special din lumea islamică sau din rândul populațiilor indigene non-europene.

CE NU MI-A PLĂCUT

Este destul de evident că nu împărtășesc perspectiva din care Santos abordează subiectul tratat în carte. De aceea, unele dintre judecățile sale îmi par complet greșite, iar altele complet neinteresante. Găsesc că radicalismul intransigent anti-hegemonic al lui Santos eșuează fie într-un utopism irelevant, fie într-un tip de afinitate pentru o subversiune socială neproductivă. Asta dacă nu cumva Santos este un marxist-leninist „pur și dur”, deși parcă nu e cazul. Distincția sa între acțiuni non-hegemonice și contra-hegemonice nu mi se pare convingătoare, pentru că nu este testabilă empiric. Santos nu indică criteriul potrivit căruia distinge între mișcările care contestă o anumită dominație culturală urmărind doar să o înlocuiască cu o alta și cele pretins egalitare. Experiența practică ne arată mai degrabă că, atâta timp cât sunt „în opoziție”, discursul unor astfel de mișcări este mereu contra-hegemonic, însă dacă ajung în postura dominantă, se mulțumesc să înlocuiască vechea hegemonie cu una nouă, după modelul „Fermei animalelor”. Santos nu abordează această problemă și nu dă vreun semn că ar avea măcar de gând să o facă.

De asemenea, felul în care Santos își definește categoriile cu care operează nu este întotdeauna în consonanță cu felul în care le aplică în practică. Spre exemplu, teologia politică a bisericilor neoprotestante pare fi progresistă și pluralistă, pentru că acordă un rol semnificativ dezbaterilor de tip rațional și este mult mai puțin atașată puterii religioase instituționalizate decât, să spunem, biserica catolică. Cu toate acestea, Santos tratează aceste organizații religioase ca agenți de prim-plan ai acțiunii hegemonice. Unul dintre motive este susținerea pe care acestea o acordă capitalismului sau, dacă vreți, opoziția față de intervenția statului în economie. Desigur că rolul acestor organizații în resurgescența dreptei iliberale este semnificativ și merită discutat mult mai pe larg decât ceea ce putem citi acum pe la noi. Însă problema categoriilor prin care abordează Santos acest fenomen este, la rândul său, puternic chestionabilă. Antiindividualismul lui Santos este oarecum, visceral, și afectează, chiar dacă adesea doar prin implicație, cam toate construcțiile sale teoretice.

Din acest punct de vedere, rigiditatea sa ideologică îi limitează credibilitatea discursului. Dacă putem, însă, să facem cât de mult abstracție de încărcătura ideologică a textului (precauție recomandabilă astăzi în cazul textelor multor autori de stânga) rămân în continuare puncte câștigate în urma lecturii. Cu alte cuvinte, nu-mi pare rău că am citit cartea și cred că am aflat și învățat câte ceva din ea.


[1] Boaventura de Sousa Santos, Dacă Dumnezeu ar fi un activist pentru drepturile omului, Idea Design & Print, Cluj, 2016, disponibilă aici.
[2] Disponibil aici.
[3] Boaventura de Sousa Santos, Dacă…, p. 27.
[4] Idem, pp. 13-18.
[5] Idem, p. 24
[6] Idem, pp. 29 ssq.
[7] Idem, pp. 34 ssq.


Conf. av. dr. Lucian Bojin, VALENTIN & ASOCIAȚII

Cuvinte cheie: , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti