« Secţiuni
Selected
CorporatePlatinum members

Relativismul etico-moral. Implicații practico-juridice. Criminalul ca victimă sau personaj neutru
12.10.2021 | Cătălin ROMAN

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Cătălin Roman

Cătălin Roman

Cuprins
• Introducere
• Trihotomia etico-morală
• Relativitatea eticii la nivelul societății
• Implicații practice
• Concluzii

Idei esențiale
Nu există bine și rău în fond, ci doar bine și rău raportat la diferite sisteme de valori care la rândul lor sunt relative sau neadevărate în fond, dar care sunt practic necesare;
Singura modalitatea de atenuare a relativității valorilor etice este raportarea comportamentului uman la un anumit sistem de valori. Raportat la un anumit scop, mijloacele folosite (valori) nu mai sunt chiar atât de relative;
Putem privi etica din trei perspective: Divinitate, societate și individ. Pentru că existența Divinității nu poate fi demonstrată sistemul de valori propus în acest sens nu poate fi practic aplicat. Pentru că sistemul de valori al individului se supune sistemului de valori al societății sistemul de valori al individului nu poate fi nici el practic aplicat. Singurul sistem la care ne putem raporta în mod logic este cel social;
Relativitatea eticii sociale poate fi privită atât din punct de vedere spațial cât și temporal;
Conștientizarea relativității valorilor etice are ca efect adoptarea unei atitudini obiective față de comportamentul uman;
Conștientizarea existenței (chiar și într-o fază atenuată) determinismului social are ca efect aceeași atitudine obiectivă;
Atitudinea obiectivă (amorală) față de comportamentul uman este necesară pentru ca finalitatea eticii sociale (binele comun) să fie atinsă.

Introducere

Modul în care este percepută realitatea a evoluat de-a lungul istoriei, iar toată această dinamică axiologică pare nu doar să se păstreze, ci mai mult decât atât, să-și accentueze viteza. Or, cu cât ne dezvoltăm mai mult ca specie, cu cât tehnologia și știința evoluează, cu atât modul în care este percepută realitatea se diversifică mai mult, contrar ideii de globalizare/uniformizare (cel puțin din perspectivă etică). Astfel, dacă privim spre grupurile de vânători-culegători, supraviețuirea și perpetuarea speciei par să fie principalele elemente ale elanului vital specific omului preistoric. Sistemul de valori sociale, atât cât exista, nu putea fi decât unul foarte restrâns, grupurile fiind mici și, implicit, solidaritatea crescută, înțelegem că șansele ca un conflict moral să apară erau minime, fiecare individ cunoscându-și îndeaproape statusul și rolul pe care îl aveau în grup. Lucrurile încep însă să se schimbe radical odată cu începerea practicării agriculturii și domesticirii animalelor, acțiuni ce au dus implicit la ridicarea unor așezări stabile, grupurile de nomazi fiind din ce în ce mai puține. Odată ce supraviețuirea nu mai era o problema, timpul pentru a reflecta s-a lărgit radical. În acest punct se presupune că își are originile civilizația cu toată complexitatea ei de astăzi și cu toate particularitățile ei spațio-temporale care au evoluat de-a lungul timpului. Civilizația a adus cu ea elementul esențial al naturii umane – o etică complexă depărtată de sensul ei originar (caracterizat de instinctualitate și un scop clar determinat – supraviețuirea), complexitate redată de două categorii de valori ce s-au întrepătruns și care stau la baza civilizației de ieri și de astăzi  – religia și politica. Toată această complexitate a venit cu o serie de conflicte (percepții contradictorii) la nivel axiologic, iar dacă privim spre trecut și spre restul evoluției istoriei până astăzi, trecând prin mentalitatea marilor perioade și curente istorico-culturale – Antichitate, Evul Mediu, Renaștere, Umanism, Iluminism etc – observăm cum odată cu evoluția ideilor și științei aceste conflicte s-au accentuat calitativ și cantitativ, existând și în prezent și cel mai probabil vor exista și în viitor. Așa cum vom aprecia și în continuarea eseului, deși există în cea mai mare parte elemente comune din punctul de vedere al valorilor etice, faptul că istoria a evoluat diferit de la un spațiu la altul a produs o serie de valori diferite în societăți diferite, fiecare fiind caracterizate de anumite elemente distinctive ce au evoluat diferit de-a lungul timpului.

Vom observa, așadar, cum comportamentul uman se modifică de-a lungul timpului în măsura în care valorile la care individul se raportează evoluează și se schimbă de la o perioadă la alta și cum acest comportament poate fi radical diferit de la o societate la alta în chiar aceeași perioadă istorică. Astfel, vom sesiza că de fapt nu există un sistem de valori universal valabil (în timp și în spațiu) la care individul să se poată raporta ca la un adevăr suprem, incontestabil. Mai mult decât atât, nici nu se mai poate pune problema adevărului cu privire la etică din moment ce tot ce presupune perspectiva axiologică a acestei probleme evoluează în timp. Deducem că aceste valori nu sunt altceva decât creații umane născute conștient sau mai puțin conștient (determinism social) apărute ca o condiție a bunei funcționări a societății.  Putem spune despre un anumit comportament că este corect sau greșit doar atunci când ne plasăm în cadrul unei societăți sau în cadrul unui grup social și ne raportăm aprecierea la obiectivele acelei societăți și sistemul de valori specific. Prin urmare, nu există bine și rău în fond, ci doar bine și rău raportat la spațiu și timp. Implicațiile practice ale acestei idei, așa cum vom observa în continuare, țin de conștientizarea caracterului relativ al moralității și nasc, în consecință, o atitudine obiectivă față de comportamentul uman în general.

Trihotomia etico-morală[1]

Caracterul relativ al moralității se poate sublinia dintr-o perspectivă trihotomică – Divinitate[2], societate și individ. Nu s-ar mai putea pune problema relativității valorilor etice dacă acestea ar fi direct dictate sau indicate de însăși o entitate divină. Din nefericire, discuțiile cu privire la existența unei astfel de entități nu duc niciodată la o concluzie clară, ideea de entitate divină păstrându-și caracterul de posibilitate și atât. Nimeni nu a reușit să aducă vreodată un argument cu privire la existența unui Dumnezeu, argument care să nu poată fi combătut prin nicio modalitate. Reciproca e aceeași cu privire la inexistență. Prin urmare, Dumnezeu, credința în general nu rămân altceva decât o chestiune absolut personală, individuală și față de care fiecare individ se raportează la ea într-un mod diferit. Nu putem lua Divinitatea ca sistem fundamental/universal de valori la care să ne raportăm în orice situație în timp și spațiu, tocmai pentru că Divinitatea se confundă cu individul.

Coborând scara ierarhică spre societate și individ situația devine ceva mai complexă. Se presupune că libertatea individuală (deci inclusiv moralitatea individuală) este sacrificată pentru finalitatea unui bine mai înalt – binele colectiv, social. De fiecare dată când etica individului intră în contradicție cu etica socială se consideră că individul se află în eroare. Pe lângă ideea de contract social[3]sau limitare voită a propriei libertăți în schimbul protecției și de dragul bunului mers al societății, libertatea individuală mai este limitată într-un mod mult mai subtil prin ceea ce se numește determinism social. Într-o notă mai puțin savantă și mai puțin complexă determinismul presupune că orice acțiune sau manifestare ce are loc în Univers este determinată de o anumită cauză, iar acea cauză la rândul ei este determinată de o alta, apoi de o alta, până la cauza originară din care se presupune că s-a născut Universul. Prin urmare, presupusul haosul care a urmat și după momentul inițial, originar, nu este altceva decât o serie de acțiuni legate între ele într-o ordine strict logică, matematică. Ideea de determinism natural, fizic așa cum l-am explicat până acum implică și ideea de fatalitate – cauza originară a determinat toate celelalte cauze, prin urmare tot ce se întâmplă în Univers suferă un soi de predestinare naturală. Prin determinism social înțelegem însă totalitatea influențelor (cauzelor) socio-naturale, din perspectivă ereditară, educațională și de mediu, care conturează personalitatea unui individ, determinându-i modul în care percepe realitatea și, în consecință, modul în care se comportă.[4] Prin urmare, dacă acceptăm teoria determinismului social, liberul-arbitru nu este altceva decât o iluzie. Modul în care indivizii gândesc, acționează și percep realitatea este determinat de fapt de o serie de influențe sociale, ei fiind incapabili de a lua decizii în afara acestor influențe. Toată libertatea individului se rezumă la deciziile și acțiunile pe care le poate întreprinde într-o cușcă a cărei ziduri sunt formate de influențe sociale. Considerăm că nu există încă suficiente argumente care să susțină această teorie în mod absolut, prin urmare, presupunem că libertatea poate să apară cel puțin ca excepție, în cazuri izolate. Raportat la această teorie se pune problema legitimității morale a aplicării unor sancțiuni în situația unui comportament antisocial, din moment ce acel comportament este de fapt unul determinat, iar individul acționează în mod inconștient. Considerăm că, deși suntem de acord teoria, aceasta nu estompează legitimitatea morală a aplicării pedepselor tocmai pentru că valorile la care se raportează societatea când aplică aceste pedepse sunt cunoscute individului, zidurile propriei cuști limitative fiind construite chiar de aceste valori. Pe de altă parte, este posibil ca fiecare individ să trăiască într-o cușcă unică, unicitate redată tocmai de o combinație de influențe specifice celor trei  elemente – ereditate, mediu educație, elemente care sunt diferite de la un caz particular la altul. Chiar și în această situație, dacă suntem de acord asupra aspectului că finalitatea o reprezintă binele și buna funcționare a societății, pedepsele sunt perfect legitime chiar și din punct de vedere moral. Sancțiunea are scopul de proteja atât societatea cât și individul antisocial. Miza o reprezintă însă atitudinea cu care ne raportăm la un anumit comportament. Din perspectiva enunțată, criminalul, deviantul social, nu este altceva decât victima influențelor asupra cărora nu are niciun control. Scopul pedepsei, în acest caz, este acela de uniformizare a valorilor printr-o „reeducare” ce are ca scop integrarea sau reintegrarea socială – transformarea moralității individuale în moralitate socială – sacrificiul suprem al contractului social. De menționat că moralitatea socială nu este superioară celei individuale în sensul în care este mai apropiată de adevăr, societățile fiind la rândul lor condiționate de influențele diferitelor perioade istorice. Așa cum am precizat mai sus, nu există adevăr în materie de moralitate. Totuși, chiar și în lipsa unui adevăr, pentru ca o societate, un stat, un grup social să funcționeze trebuie să-și contureze conștient sau inconștient un sistem de valori la care să se poate raporta și față de care să uniformizeze sistemele de valori individuale. De aici necesitatea statului, organizării și aplicării diferitelor sancțiuni.

Observăm, așadar, cum de la ideea de trihotomie etică și posibilitatea raportării la etică din trei perspective – divinitate, societate, individ, am rămas doar la ideea de etică socială, singura legitimă din perspectiva bunei funcționări a societății, în situația în care suntem de acord cu ideea de bună funcționare a societății luată ca finalitate morală, corectă. Chiar și în această situație, așa cum vom observa în continuarea analizei noastre, sistemele de valori pot diferi radical de la o societate la alta și chiar în cadrul aceleiași societăți de la o perioadă la alta. Mai mult decât atât, în cadrul unei societăți pot apărea anumite conflicte în chiar sistemul de valori sociale comun acceptate la un moment dat. Vom analiza în continuare aceste aspecte pentru a sublinia și mai mult caracterul relativ la moralității și consecințele acestei relativități.

Relativitatea eticii din perspectivă socială

Susținând în continuarea ideea că în fond nu există un adevăr în ceea ce privește moralitatea, ne raportăm la societate și la moralitatea socială ca fiind singurul sistem axiologic legitim față de care are sens să ne supunem și să-l privim ca punct de reper în privința propriului comportament. Cu mențiunea că nu reprezintă nimic altceva decât o ficțiune socială, un compromis, așa cum am subliniat mai sus. În continuare vom aborda problema eticii sociale din trei perspective – relativitatea evolutiv-temporală a moralității, relativitatea inter-socială și relativitatea endo-socială. Vom încerca redarea din cele trei perspective ale unor idei esențiale fără însă a trata în mod exhaustiv evoluția moralității de-a lungul istoriei, cu atât mai puțin o comparație între sistemele axiologice etice ale societăților lumii. Următoarele idei au simpla pretenție de a sublinia existența caracterului diversificat, relativ al moralității la nivelul unor/unei societăți.

Din perspectiva relativității evolutiv-temporale a moralității, așa cum subliniam încă de la începutul lucrării, odată ce supraviețuirea nu mai era problema primară, iar individului i s-a oferit suficient timp să mediteze, începând să se nască ceea ce numim astăzi civilizație, lumea valorilor a devenit una extrem de complexă și odată cu această complexitate și-au făcut făcut  loc, implicit, o serie de conflicte la nivelul etico-axiologic. Cu toate acestea, societățile au fost caracterizate mereu de niște principii și valori etice universale sau aproape universale, altele însă variază substanțial de la o perioadă la alta. Dacă aruncăm o privire chiar și superficială asupra trecutului observăm că Antichitatea a fost construită pe umerii sclaviei, o perioadă cu o puternică istorie culturală, dar o societate care, paradoxal, avea capacitatea, fără niciun fel de rețineri, de a privi spre o altă ființă umană ca spre un obiect – prin asta se definea normalitatea. Grăbindu-ne pașii spre Evul Mediu ne lovim de mentalitatea scolastică, profund religioasă. Individul se comportă în armonie cu Divinitatea, cu legea divină. Sacerdotul – vocea lui Dumnezeu, primus inter pares – e cel ce legitimează regii.  Totul frumos până la cruciadele sângeroase care se presupun a fi inițiate pentru Dumnezeu și care nouă astăzi ni se par a fi „primitive”. Asta pentru că trăim într-o lume profund laică, antitetică cu cea medievală unde Dumnezeu era omniprezent și materializat în lume manifestându-și voința prin numeroasele voci sacerdotale. Când Dumnezeu era atât de aproape, orice acțiune ce putea produce dezechilibru și țintea spre ordinea sacră a lumii trebuia anihilată. În aceste condiții, arderea pe rug a vrăjitoarelor părea moral legitimă, uciderea a mii de oameni pentru eliberarea locurilor sfinte părea și mai legitimă. Femeia a fost marginalizată, deopotrivă, atât în Antichitate cât și în Evul Mediu, o altă normalitate izvorâtă din realitățile sociale specifice vremii. Sacrificiul uman și tortura erau și ele la ordinea zilei în aceste perioade. Astăzi ne uităm în urmă și ne mirăm de toate aceste realități așa cum probabil s-ar mira și oamenii acelor perioade față de realitățile de astăzi. Tindem să credem că societatea contemporană este una mult mai evoluată din perspectivă etică, invocând argumente precum democrația în general, drepturile omului, egalitatea de gen, statul de drept, știința etc. Dar oare nu cumva aceeași părere o aveau și indivizii viețuitori ai unor societăți din trecut despre societăți anterioare lor sau chiar contemporane lor, nu tot aceeași superioritate o simțeau și ei? Subliniem, așadar, faptul că indiferent de perioada istorică în care trăim și indiferent de societatea în care trăim, sistemul de valori impregnat în acea societate se răsfrânge puternic și asupra individului, iar șansele ca acel individ să reușească să se plaseze mental în afara societății și să privească spre ea în mod obiectiv, uitându-se la fapte precum la niște simple fapte lipsite de valoare etică, sunt aproape nule. Individul nu poate conștientiza, de regulă, faptul că e sclavul propriilor influențe sociale, iar când se uită spre acel sistem de valori etice susținut la nivel social vede adevărul absolut și acționează în consecință – irațional, instinctual.

Peste câteva secole sau chiar decenii urmașii noștri se vor uita spre noi la fel cum ne uităm noi spre Evul Mediu sau Antichitate. Sigur, dacă ne raportăm la scopul suprem – binele comun, bunul mers al societății, pacea – putem argumenta că de fapt a existat o evoluție pozitivă în acest sens și că de fapt lumea merge spre mai bine sau că cei din trecut chiar erau „primitivi” cu privire la anumite aspecte. Totuși, analizând puțin situația în care se află omenirea în acest moment realizăm că lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Toată această pace stă să izbucnească din moment în moment, iar dacă în trecut un astfel de dezechilibru ar fi avut urmări grave, raportat la tehnologia de care dispunem astăzi, un război mondial nu ar mai produce urmări grave, ci extincția. Această presupusă evoluție nu este altceva decât omenirea ajunsă într-un stadiu în care cel mai mare pericol ce o pândește este ea însăși. Și mai grav e că dacă în trecut războiul se simțea, putea fi prevăzut, era chiar o normalitate, astăzi suntem hrăniți cu iluzia păcii și democrației. Dacă în trecut absolutismul era evident, astăzi e mai prezent, mai ascuns și mai periculos. Presupunând prin absurd că toată această pace care stă să izbucnească va fi eternă, chiar și în aceste condiții, evoluția poate fi pusă la îndoială. Tehnologia a făcut din noi niște ființe dezumanizate, iar în cel mai bun caz probabil vom fi niște roboței care trăiesc în pace, înconjurați de fluturi și floricele pe care nu le vom observa pentru că vom fi prea distrași. Dar cum spuneam, putem susține o oarecare evoluție numai dacă ne raportăm la acest scop – binele comun. Problema e că nu există un argument valabil la modul absolut care să susțină adevărul acestui scop. Cum subliniam mai sus, imposibilitatea demonstrării existenței divinului, deci a unei etici universal valabile ce nu poate fi combătută, ne limitează modelarea comportamentului raportându-ne la etica socială care nu este altceva decât un artificiu, o ficțiune, o creație umană necesară pentru supraviețuirea speciei și presupusa pace socială. Dar cine spune că specia umană este necesară?

Date fiind ideile enunțate mai sus, ne vedem nevoiți a sublinia că acest eseu nu are scopul de a promova imoralitatea, amoralitatea sau nihilismul. Eseul are ca scop instigarea la conștientizarea acestor realități și modul în care ne afectează ca indivizi, atât. Fiind conștienți de lipsa unui adevăr absolut în materie etică și reușind să ne desprindem măcar puțin de modul în care suntem conduși la nivel subconștient de aceste valori sociale putem ajunge la un nivel mai înalt de obiectivitate, la un nivel mai înalt de empatie, elemente absolut necesare în practica domeniului juridic inclusiv, așa cum vom analiza spre sfârșitul lucrării. Ar fi absurda o instigarea la imoralitate sau amoralitate în condițiile în care un individ comportându-se în consecință ar fi anihilat social. Adaptarea comportamentului la valorile sociale este absolut necesară, important este să fie o adaptare conștientă care să permită la momentul oportun sustragerea de sub aceste valori pentru a putea privi realitatea în mod obiectiv, rațional, analitic și, în măsura posibilului, situarea în afara propriilor emoții și sentimente determinate tocmai de influențele sociale.

Relativitatea inter-socială. Dacă mai sus am analizat cum modul în care este percepută realitatea a evoluat de-a lungul timpului, în această parte a lucrării vom analiza anumite diferențe de etico-morale din perspectiva unei comparații între diferite societăți. În continuare, scopul fiind același – de a sublinia caracterul relativ al moralității redat de diferita percepere a realității în diferite societăți.

Dintr-un anumit punct de vedere putem privi societățile lumii la fel cum privim indivizii, doar că la un nivel mai extins, în sensul în care dacă moralitatea individuală se supune și este uniformizată eticii sociale, etica deferitelor societăți pare să se supună eticii unei societăți regionale sau globale care le include pe celelalte, la fel cu micile societăți includ indivizii. Argumente în acest sens pot fi existența dreptului internațional sau a celui regional – cum este cel european, drepturi care încearcă, chiar și limitat, o uniformizare la nivel global a valorilor.

Una dintre acțiunile cel mai mult criticate de societățile lumii este infanticidul (uciderea propriului copil). De-a lungul timpului și încă din perioadele cele mai vechi infanticidul a reprezentat o normalitate în cele mai multe societăți. Astfel, grecii antici, vikingii, romanii și alte popoare au practicat infanticidul din diverse motive. Copiii erau nedoriți dacă nu arătau normal, erau nedoriți dacă erau rezultatul unui incest (în unele cazuri), dacă erau gemeni sau chiar și în situația în care erau fete – de cele mai multe ori fiind nedorite. Legea celor 12 table a permis romanilor să-și ucidă copiii dacă aceștia prezentau anormalități, iar acest lucru s-a întâmplat până în 374 AD. De cele mai multe ori copiii erau abandonați și lăsați să moară în sălbăticie considerându-se că aceasta a fost voia divinității, scutindu-se astfel de vina uciderii propriului copil. În aceste perioade infanticidul reprezenta o normalitate, iar indivizii priveau spre astfel de acțiuni ca fiind moral legitime.

Deși fiind greu de crezut astăzi încă se mai practică infanticidul în diferite societăți sub aceeași legitimitate morală. Spre exemplu, în anul 2008 toate femeile din orașele Amosa și Agibu din Papua Noua Guinee au încheiat un pact prin care au hotărât să-și ucidă toți copiii de gen masculin pentru a nu mai exista războaie între triburi, considerând că dacă se vor opri în a mai produce copii masculi timp de 10 ani, nu vor mai exista bărbați în viitor care să mențină aceste războaie. Astfel, orice copil născut de gen masculin era ucis. Se presupune că această practica este menținută și astăzi. De asemenea, în triburi din Paraguay sau Nigeria există dovezi ca infanticidul încă se mai practică din motive ce țin de anormalități fizice și despre care se presupune că aduc rău tribului.

Poate ni se pare normal ca în unele societăți de mici dimensiuni cum sunt aceste triburi presupus necivilizate ca astfel de acțiuni să aibă loc. Realitatea însă e că astfel de practici există și în unele societăți de mari dimensiuni, într-o formă sau alta. Spre exemplu, în Țările de Jos eutanasia este legală sub anumite limite impuse de lege: poate fi realizată doar de către doctori, sub consimțământul unor persoane aflate în stadiul unei boli terminale capabile să înțeleagă situația în care se află, deci excluzându-se copiii. Cu toate astea, în Olanda infanticidul unui copil cu dizabilități este numit „tratamentul de vindecare” cel mai potrivit pentru copil și pentru familie. Prin așa-numitul Protocol Groningen, la cererea părinților, un doctor poate înceta viața unui copil dacă dispune de anumite dizabilități/anormalități expres prevăzute.

O altă formă de infanticid se practică în Queensland Australia unde avortul este ilegal cu excepția cazului în care trebuie protejata viața mamei. Între 2005 și 2015 au existat în jur de 200 de nașteri premature (5 luni) a unor copii care au fost lăsați să moară pentru că au fost nedoriți din cauza dizabilităților. În alte clinici, deși moartea nu a fost instigată, astfel de copii au fost lăsați să moară.

Relativitatea valorilor etice din perspectivă inter-socială poate fi abordată și din ale puncte de vedere, nu doar a protecției vieții. O altă perspectivă semnificativă ar putea fi condiția femeii în diferite societăți, cu precădere societatea musulmană. Nu vom analiza și această problematică considerând că am subliniat suficient caracterul relativ al moralității prin modul în care este văzut infanticidul în diferite societăți.

Relativitatea endo-socială. Putem privi ideea de relativitate etică din cadrul unei societăți raportându-ne la diversitatea modului în care este percepută realitatea raportat la individ. Așa cum subliniam mai sus, pentru a reduce haosul și conflictele etice societatea folosește diferite metode de uniformizare a valorilor – manipulare prin educație, manipulare prin mass-media (poate avea și alte scopuri) și constrângere prin lege. O altă formă de uniformizare, uniformizarea implicită sau naturală este redată de sancțiunile sociale pe care individul urmează să le suporte dacă nu se conformează diferitelor reguli de conduită. Spre exemplu, dacă un individ fluieră în biserică acesta va fi dat afară, va fi mustrat, i se va ține morală, imaginea lui în societate va fi periclitată etc. Un alt exemplu este atunci când cineva vine îmbrăcat indecent în locuri care prin natura lor nu permit o asemenea conduită. Și în această situație, ca și în multe altele, individul trebuie să suporte diferitele sancțiuni sociale. Tocmai pentru a evita aceste sancțiuni individul va încerca mereu să se conformeze, realizându-se în acest fel o uniformizare a valorilor morale, de conduită. Uniformizarea prin educație se realizează la toate cele trei nivele – formal, non-formal și informal. La nivel formal, instituționalizat, uniformizarea are efectele cele mai profunde.

Cu toate acestea, oricât de mult s-ar încerca realizarea uniformizării etico-axiologice la nivelul unei societăți, mereu vor exista perspective diferite de a percepe realitatea. Am subliniat că etica individuală nu poate reprezenta un punct de reper în conformarea conduitei morale dată fiind sacrificarea acestei etici de către etica socială, etică care poate reprezenta (chiar dacă fictiv, compromisoriu) un punct de reper atât timp cât facem abstracție de faptul că sistemul de valori promovat de societate e la fel de lipsit de un adevăr în fond precum orice alt sistem de valori. Acest sistem de valori sociale privește spre o finalitate ce presupune binele comun, armonia, buna-funcționare a societății, pacea socială – nimic altceva decât o minciună absolut necesară. Deși etica individuală pare cumva să fie estompată de etica socială nu putem face abstracție de existența ei. Fiecare individ, dincolo de mentalitatea predominant socială, vede realitatea prin propriile sale filtre de gândire care sunt unice. Oricât de ridicat ar fi nivelul de uniformizare în cadrul unei societăți, mereu vor exista elemente privite diferit de către indivizi – diferențe redate de particularitățile ereditare, de educație și de mediu. Avem de-a face, în acest caz, cu un conflict etic la nivel individual. Un alt conflict etic poate să apară chiar la nivelul sistemului de valori promovat de societate. Exista anumite situații când societatea nu se poate hotărî dacă anumite conduite sunt bune sau rele. Cu rol de exemplu: avortul, eutanasia, prostituția, războiul, homosexualitatea, căsătoriile între persoane de același sex, pedeapsa cu moartea etc. Cu privire la asemenea problematici nu există o mentalitatea dominantă care să susțină o perspectivă din două. Dincolo de diversitatea în care sunt privite aceste conduite la nivel individual, la nivel colectiv, social, nu se mai poate pune problema uniformizării tocmai pentru că există cel puțin două tabere, niciuna nefiind dominantă. Cu privire la avort, setându-se anumite limite, se încearcă o uniformizare prin constrângere legală. Chiar și în această situație (în care o regulă este instituționalizată) în subsidiar, la nivel social conflictul este la fel de mare. Cu privire la alte probleme de etică aplicată nu există o prevedere legală tocmai pentru că modul în care sunt văzute acele conduite este și mai diversificat chiar și la nivel social, colectiv. Așa sunt de exemplu, în anumite societăți, homosexualitatea, căsătoriile între homosexuali etc.

Implicații practice

Dacă suntem de acord cu ideea, așa cum am subliniat la început, că nu există bine și rău în fond, ci doar bine și rău raportat la anumite sisteme de valori care la rândul lor nu pot fi corecte sau adevărate în fond tocmai pentru că nu se raportează la nimic care se află mai sus decât ele (cum ar fi un sistem de valori dictat tocmai de divinitate, universal, de necombătut), atunci ar trebui să înțelegem că ar trebui să ducem o viață lipsită de moralitate, tocmai pentru că moralitatea universal valabilă nu există, tocmai pentru că nu reprezintă altceva decât o creație umană diferită în timp și spațiu. Nu putem adopta însă un comportament amoral, indiferent, dintr-o serie de motive: natura umană nu ne permite, nu ne putem debarasa de propriile sentimente doar pentru că vrem asta, nu putem pur și simplu să ucidem pe cineva doar pentru că nu credem în bine sau în rău, iar în consecința acestei idei să nu simțim nimic după o astfel de acțiune, să nu fim afectați emoțional, psihic. Al doilea motiv e unul de ordin practic. Dacă un individ va încerca să ducă o viață imorală sau amorală va fi anihilat mai devreme sau mai târziu de către societate.[5] Prin urmare, trebuie să se supună regulilor jocului.

Relativitatea moralității constă tocmai în faptul că e într-o continuă dinamică spațio-temporală. Conștienți fiind de această relativitate (de lipsa caracterului absolut al moralității) putem să ne sustragem, chiar dacă nu în totalitate, de sub sclavia ethos-ului social în care ne naștem și trăim inconștienți, orbiți fiind de aceste valori. Conștientizarea propriei condiții este tocmai eliberarea din sclavie. În acest caz, adaptarea comportamentului la aceleași valori în mod conștient nu mai presupune sclavie, ci eliberare. Pentru binele social (din moment ce e singura finalitate valabilă) un spirit astfel eliberat e un spirit obiectiv, empatic și profund social – eliberarea din sclavia socială pentru binele social. Paradoxul e doar o aparență. Conștientizarea relativității eticii permite individului cu comportament antisocial (criminal, eventual) să fie privit ca un personaj neutru din punct de vedere moral. Criminalul a săvârșit o faptă antisocială, greșită raportat la normele sociale, dar neutră în fond. Dacă acceptăm teoria determinismului psiho-social criminalul poate fi privit ca victima propriilor condiții și influențe sociale, așa cum am analizat mai sus.

Putem, așadar, privi o faptă antisocială din două perspective: ca fiind una neutră sau ca fiind una determinată de altceva decât voința acelui individ. Miza celor două perspective presupune adoptarea unei atitudini diferite față de faptele antisociale, inclusiv crime, o atitudine ce privește spre finalitatea dreptului penal și a dreptului în general – uniformizarea axiologică a societății prin reeducare și reintegrare. Or, deși la nivel abstract această finalitate există, în concret, de cele mai multe ori aplicarea dreptului se face contrar spiritului acestei finalități tocmai pentru că personajele ce îl aplică nu au reușit să se sustragă suficient de sub valorile sociale adânc pătrunse în subconștient, iar această realitate are ca efect o atitudine profund subiectivă, lipsită de empatie și chiar antisocială (dacă analizăm efectele unei astfel de atitudini). Să presupunem că un individ, membru al unei organizații criminale, la ordinul celor care conduc organizația, aruncă în aer o grădiniță și mor peste 1000 de copii. Individul este prins și adus în fața instanței. Procurorul va fi cel care va propune o pedeapsă cât mai dură posibil. Avocatul, care se presupune că ar trebui să apere criminalul, probabil nu-și va da prea tare interesul, gândindu-se că în acea grădinița ar fi putut fi chiar copilul său. Judecătorul va încerca, prin pedeapsa pe care o hotărăște, să țină individul cât mai departe de societate. Dar niciunul dintre aceste trei personaje nu se întreabă și nu verifică în concret cum o ființă umană a putut ajunge în situația în care să poate fi capabilă să săvârșească o astfel de faptă. Nimeni nu verifică mediul în care condamnatul s-a dezvoltat, nivelul de educație primit, traumele prin care cel mai probabil a trecut, împrejurările prin care a ajuns să servească o astfel de organizație, toți factorii determinați posibili. Mai mult decât atât, nici măcar nu se pune într-adevăr problema unor factori determinanți decât în mod limitativ și nu în adevăratul spirit al determinismului. Instituția individualizării pedepsei, așa cum este ea reglementată acum, nu este suficientă pentru atingerea acestor obiective. Societatea și, implicit, cele trei personaje ale dreptului despre care am menționat acționează instinctiv, sunt speriate de acest criminal și încearcă să-l țină cât mai departe de ei. Cei trei pioni ai dreptului acționează, deci, subiectiv. Atunci când întrebarea ar trebui să fie „cum facem ca acest om, decăzut, să mai primească o șansă și să fie capabil să o fructifice?”, întrebarea e de fapt „cum facem ca acest criminal să nu mai aibă posibilitatea să se mai atingă vreodată de societate?”. Societatea e responsabilă pentru educația elementelor din care e compusă, iar dacă un element acționează antisocial înseamnă că societatea a dat greș față de acel element – iată și o altă perspectivă din care poate fi privită situația. Conștientizarea relativității etico-morale și a existenței determinismului psiho-social au ca scop tocmai adoptarea unei atitudini obiective în spiritul susținut chiar de dreptul penal – acela de reeducare și reintegrare socială. O atitudine subiectivă, așa cum am analizat-o în exemplul de mai sus este o atitudine antisocială tocmai pentru că intră în contradicție cu scopul propus chiar de societate.

Principalele contraargumente față de o astfel de atitudine cu privire la criminalitate pot veni din trei perspective: relativitatea etico-morală nu legitimează comportamentul antisocial, deci nu legitimează nici atitudini mai puțin dure față de un astfel de comportament; determinismul psihosocial nu poate fi demonstrat; indivizii nu pot fi, în principiu, reintegrați în societate, pentru că odată ajunși la o anumită maturitate educația în acest sens nu mai funcționează asupra lor.

E adevărat că deși binele și răul e diferit de la o societatea la alta sau de la o perioada la alta, acest lucru nu legitimează un comportament antisocial (imoral) într-un timp și spațiu în care binele și răul specific sunt suficient de clar conturate, neinteresând de fapt ce presupun cele două valori și în alte societăți, indivizii fiind obligație să respecte valorile impuse de societatea în care trăiesc. Ce subliniem, însă, este faptul că în fond nu există bine și rău sau cel puțin nu poate fi demonstrat că există, prin urmare atitudinea noastră față de un astfel de comportament nu trebuie să fie absolută la fel cum nici binele sau răul nu sunt absolute. Respectarea valorilor sociale este obiectiv necesară. Totuși, atunci când aceste valori sunt protejate agresiv, fără conștientizarea caracterului lor relativ, tocmai această protecție se poate întoarce împotriva societății înseși, așa cum am exemplificat mai sus.

Determinismul social nu poate fi, într-adevăr, demonstrat. Totuși, nu contestă nimeni influența pe care educația, ereditatea și mediul în care ne dezvoltăm o au asupra noastră ca indivizi și modul în care această influență de conturează alegerile de zi cu zi. Poate că nu există determinism absolut așa cum este el prezentat dintr-o perspectivă socio-psihologică, dar existența unui determinism atenuat este absolut evidentă.

Este adevărat că educația asupra unor persoane trecute deja de vârsta majoratului are efecte din ce în ce mai puține. E dificil să schimbi radical sistemul de valori al unui om ajuns la o anumită maturitate. Singurele momente care au efecte fiind anumite revelații sau evenimente majore care au efect profund asupra psihicului individului. Credem totuși în puterea educației și în evoluția acesteia de-a lungul timpului. Or, această evoluție va avea loc numai dacă vor exista și acțiuni și atitudini specifice atingerii unui asemenea scop. Revenind la perspectiva juridică a situației, lipsa conștientizării celor două elemente – relativitate și determinism – și, în consecință, lipsa unei atitudini mai blânde ce privește spre finalitatea sancțiunilor – aceea de reeducare și integrare, toate aceste lipsuri nu vor duce la încercarea de a accentua efectele educative ale acestor acțiuni, deci nu va exista o evoluție a educației tocmai pentru că nu este conștientizată necesitatea unei astfel de evoluții.

Concluzii

Finalitatea acestui eseu privește de fapt către binele social și valorile care se rotesc în jurul acestui scop. Un scop al cărui adevăr e imposibil de demonstrat, dar care impune necesitatea respectării lui. Dată fiind această necesitate, raportându-ne la chiar sistemul de valori promovat de către societate, sistem pe care, aparent, l-am tot atacat de-a lungul acestui eseu, propunem conștientizarea relativității etico-morale și existenței determinismului social drept condiții pentru îndeplinirea finalității sistemului de valori promovat de societate. Paradoxul este doar o aparență.

Bibliografie orientativă:
Alain de Botton, Consolările filosofiei, Editura Curtea Veche, București, 2006;
Camus, Albert, Străinul;
Ferry, Luc, Învață să trăiești, Editura Curtea Veche, București, 2007 (scurtă istorie a ideilor);
Gustave le Bon, Psihologia mulțimilor;
Singer, Peter, Tratat de etică, Editura Polirom, Iași, 2006;
Weischedel, Wilhelm, Pe scara din dos a filosofiei, Editura Humanitas, București;

Alte lucrări pe care le-am consultat:
Elisabeth Clemen, Dicționar enciclopedic de filosofie, Editura All Educational, București, 1999;
Graf, Alain, Lexic de filosofie, Institutul european, 2000.


[1] Deși termenii de etică și morală sunt deseori confundați sau folosiți cu același sens (nu neapărat în mod greșit), se cuvin a fi făcute unele distincții. Astfel, dacă etica presupune un sistem de valori la care indivizii se raportează în privința propriului comportament, morala face referire tocmai la comportamentul propriu-zis, raportul dintre cei doi termeni fiind unul de la abstract (etică) la concret (morală). În continuarea eseului voi folosi cei doi termeni ca având același sens (abstract).
[2] Termenul este lipsit de orice semnificație religioasă – se referă chiar la o entitate superioară propriu-zisă.
[3] Ne limităm la sensul stric contextual al termenului, fără alte trimiteri filosofice.
[4] Definiție personală.
[5] În societate, fiecare om care nu plânge la moartea mamei sale riscă să fie condamnat la moarte – Albert Camus, despre romanul Străinul, 1955.


Cătălin Roman
Masterand – Facultatea de Drept a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași

 
Secţiuni: Articole, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD