« Secţiuni
Selected
CorporatePlatinum members
Comentariile sunt închise pentru Între obscenitate și artă. Exprimarea artistică ca formă a libertății de exprimare

Între obscenitate și artă. Exprimarea artistică ca formă a libertății de exprimare
14.10.2021 | Cătălin ROMAN

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

Introducere

Libertatea de exprimare. Noțiune

Libertatea de exprimare reprezintă garanția unei informări obiective și a pluralității, oricare i-ar fi forma, suportul sau finalitatea. Ea se aplică nu numai la mass-media, ci și tuturor creatorilor din domeniul științific, literar sau artistic. Altfel spus, libertatea de exprimare presupune libertatea unei persoane de a-și exprima gândurile, opiniile sau credința. Totodată, libertatea de exprimare presupune libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin imagini, prin scris, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, inclusiv mediul online.[1]

Totodată, s-a arătat că libertatea de exprimare reprezintă un drept special, cu particularități deosebite, fiind cel mai corect caracterizată ca un drept ambivalent, pe de o parte, un drept autonom, un drept indispensabil oricărui regim democratic, dar, în același timp, un drept care poate prejudicia efectivitatea altor drepturi. Astfel, libertatea de exprimare, având în componența sa libertatea de informare este necesară libertății de întrunire și asociere, dar ar putea constitui o amenințare la adresa respectării principiului prezumției de nevinovăție sau dreptului la respectarea vieții private. Este un drept individual ce ține de libertatea spirituală a fiecărei persoane, dar și un drept colectiv, permițând comunicarea cu ceilalți.[2]

Generalitatea normativă a principiului libertății de exprimare

Cadru normativ internațional/regional

Dreptul la exprimare, deși este un drept esențial, nu are un caracter absolut putând exista anumite restricții în privința acestuia. Ca element specific instrumentelor internaționale, în ce privește structura conținutului normativ, libertatea de exprimare este reglementată alături de limitele specifice ale acestui drept.[3]

La nivelul Organizației Națiunilor Unite, instrumente specifice ce reglementează libertatea de exprimare sunt Declarația universală a drepturilor omului și Pactul internațional privind drepturile civile și politice, alături de Comentariul general nr. 10 și 11.  De asemenea, Convenția europeană a drepturilor omului prevede în art. 10 că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. În aceeași măsură libertatea de exprimare este protejată și prin Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene.

Articolul 10 din Convenția europeană își are sorgintea în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. De asemenea, în analiza ei, trebuie să avem în vedere dispozițiile Pactului internațional O.N.U. privind drepturile civile și politice, împreună cu Protocolul facultativ ce-l însoțește.[4]

Simpla lectură a tuturor celo trei acte internaționale în materie conduce la concluzia că, pe conținut, dreptul la libera exprimare cuprinde libertatea de opinie și de exprimare a opiniei și libertatea de informare, chiar dacă redactarea textelor corespunzătoare este diferită. Art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de opinie și de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi îngrădit în opiniile sale și dreptul de a căuta, primi și răspândi informații pe orice cale, fără luarea în considerație a frontierelor statale. La rândul său, Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice în par. 1 al art. 19 prevede că nimeni nu poate fi îngrădit în opiniile sale, iar par. 2 al aceluiași text dispune că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare care cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei de orice fel, fără luarea în considere a frontierelor statale, sub formă orală, scrisă, imprimată sau artistică, prin orice mijloace, la alegerea sa.[5]

În sfârșit, art. 19 par. 3 al Pactului dispune că exercițiul acestor drepturi comportă îndatoriri deosebite și responsabilități speciale, ceea ce înseamnă că el poate fi supus unor restricții care trebuie expres prevăzute de lege, restricții care au ca scop respectarea drepturilor și reputației altor persoane sau sunt necesare pentru salvgardarea siguranței naționale, a ordinii publice, a săntății sa a moralei publice.[6]

Cadru normativ național

Strâns legată de libertatea conștiinței, libertatea de exprimare consacrată prin Constituție în articolul 30 alin. 1 este posibilitatea omului de a-și exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credințele religioase și creațiile spirituale de orice fel.[7]

În alineatele 2-4 sunt enumerate o serie de garanții – interzicerea cenzurii, libertatea de a înființa publicații ca formă a libertății presei și faptul că nici o publicație nu poate fi suprimată. În alin 5 se subliniază posibilitatea ca prin lege să se poate impune obligația mijloacelor de comunicare în masă de a face publică sursa finanțării.

În alineatele 6-7 sunt redate limitele dreptului la exprimare. Astfel, acest drept poate fi exercitat până la punctul în care prin exercitarea sa se aduce atingere altor drepturi și valori sociale precum demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și dreptul la propria imagine. În același timp, defăimarea țării, a națiunii ori îndemnul la război de agresiune, ură națională, rasială, de clasă sau religioasă precum și incitarea la discriminare, separatism teritorial, violență publică sau manifestările obscene contrare bunurilor moravuri sunt interzise

În alin. 8 este reglementată răspunderea pentru depășirea acestor limite, garanțiile oferite mai sus neavând caracter absolut. Astfel, cu privire la informația sau creația adusă la cunonștința publică, răspunderea civilă revine editorului, realizatorului, autorului sau organizatorului manifestării artistice ori proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului radio/televiziune, în condițiile legii. Totodată, delictele de presă se stabilesc prin lege.

Libertatea de informare reglementată în art 31 din Constituție apare și ea într-o strânsă legătură cu dreptul la exprimare, cu toate că este reglementată în mod distinct. Dreptul la informare are un conținut complex și dinamic și presupune garantarea accesului persoanei la orice fel de informații de interes public. Nici acest drept nu are însă caracter absolut. Astfel, prin exercitarea acestui drept nu este permisă prejudicierea măsurilor de protecție a tinerilor sau securitatea națională.[8]

În ce privește raportul dintre dispozițiile Convenției europene și Constituția României, esențiale sunt textele principiale ale celor două reglementări. Dispozițiile art 1 din Convenție din care reiese obligația ca statele părți să-și asume obligația de a recunoaște persoanelor aflate sub jurisdicția lor a drepturilor consacrate în Convenție pe de o parte, și dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție care consacră regula că dispozițiile din cadrul tratatelor și pactelor la care România este parte au prioritate asupra legilor interne, în caz de neconcordanță. Iar cu caracter de excepție, atunci când dispozițiile interne sunt mai favorabile acestea au prioritate asupra celor din tratate. Prin urmare, normele internaționale stabilesc un cadru minim de reglementare, completat de normele naționale.[9]

Conținutul și limitele libertății de exprimare conform art. 10 din CEDO

Obligațiile ce revin statelor contractante în temeiul art. 10

Importanța libertății de exprimare este considerabilă: judecătorii europeni au precizat că este fundamentul esențial al unei societăți democratice și una dintre condițiile primordiale ale progresului și ale fericirii fiecăruia, așa cum s-a subliniat în cauza Handyside c. Regatul Unit[10]. Din punctul de vedere al obligațiilor impuse autorităților statale de dispozițiile art. 10, apare limpede că prima dintre ele este negativă: autoritățile statale sunt ținute să nu facă nimic de natură a împiedica exercitarea libertăților garantate de text de către cei cărora le sunt recunoscute. Spre exemplu, așa cum a arătat Curtea, cei care creează, interpretează, difuzează sau expun opere de artă contribuie la schimbul de idei și de opinii dispensabil unei societăți democratice, de unde rezultă obligația pentru autoritățile statale de a nu împiedica în mod nejustificat libertatea lor de a se exprima astfel. Totodată, instanța europeană a subliniat că exercițiul real și efectiv al libertății de exprimare nu presupune numai simpla îndatorire a autorităților statale de a se abține de la orice ingerință; poate impune adoptarea unor măsuri pozitive de protecție, care nu exclud chiar intervenția lor în raporturile dintre indivizi. Așadar, obligațiile ce se impun statelor pot fi privite ca fiind la un dublu nivel: unul vertical, în raporturile între autoritățile statale și indivizi și unul orizontal, în raporturile între indivizi.[11]

De altfel, Curtea a statuat în sensul că, pentru a determina existența unor obligații pozitive în sarcina autorităților statale, este necesar să fie luat în considerare justul echilibru care trebuie să fie asigurat între interesele individuale și cele generale. În orice caz, aceste obligații nu trebuie interpretate în sensul că ar impune autorităților statale o povară insuportabilă și excesivă.[12]

Conținutul libertății de exprimare

În concepția redactorilor Convenției, dreptul la libertatea de exprimare reprezintă o noțiune generică deoarece el cuprinde, în sine, două libertăți. Prima dintre ele este libertatea de opinie. Cea de-a doua cuprinde libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără ingerințe din partea autorităților publice și fără limitări date de frontierele dintre state, toate aceste aspecta alcătuind sintetic libertatea de informare. În același articol este recunoscută posibilitatea statelor să supună societățile de radiodifuziune unui regim de autorizații prealabile, regim ce urmărește asigurarea respectării intereselor individuale în concordanță cu cele colective.[13]

Libertatea de opinie

Art. 10 din Convenție garantează ca formă a libertății de exprimare libertatea de opinie, care este legată, la rândul ei, de libertatea de gândire, de conștiință și de religie, apărată de art. 9. Orice persoană are dreptul să-și formeze concepții referitoare la viața socială, la lumea ce o înconjoară, în general, după cum ea poate să aibă o anumită credință religioasă, să aparțină unui cult religios pe care să-l practice. Altfel spus, orice individ are dreptul de a formula o opinie despre fenomenele în mijlocul cărora trăiește și pe care le analizează prin filtrul propriei lui gândiri.[14]

Orice persoană trebuie să-și poată exprima opinia fără a se teme în vreun fel. Aceasta este forma clasică a libertății de exprimare, care se află la originea acestei garanții majore, pluralitatea de opinii individuale fiind de altfel sursa libertății de exprimare.[15]

Libertatea presupune faptul ca nimeni să nu fie urmărit sau condamnat pentru opiniile sale, deoarece, așa după cum s-a observat, posibilitatea pentru orice persoană de a avea și de a exprima o opinie minoritară este componentă esențială a oricărei societăți democratice, care se întemeiază pe pluralism, pe toleranță și pe spirit de deschidere.[16]

Termenii de opinie, respectiv exprimare se diferențiază prin faptul că primul se situează în plan interior, ține de intimitatea individului, în timp ce al doilea se plasează în planul exterior[17]. Prin urmare, s-a subliniat faptul că este dificil să se disocieze libertatea de opinie de libertatea de exprimare, deoarece aceasta din urmă privește cel mai adesea o opinie pe care individul și-a făcut în prealabil. Prin urmare, libertatea de opinie nu poate să fie limitată, pentru că o opinie formată dar rămasă în mintea autorului ei nu poate leza o anumită persoană. Însă exprimarea opiniei poate forma obiectul unei limitări fie și pentru respectarea drepturilor aparținând altor subiecte de drept.[18]

Libertatea de informare

Câmpul de aplicare a libertății de informare are tendința de a se lărgi, noțiunea de informare fiind înțeleasă în sens larg, întinzându-se dincolo de domeniul politic, filozofic sau religios.[19]

După cum s-a arătat, libertatea de informare este cel de-al doilea element al libertății de exprimare. Adeseori, când se face referire la această formă a libertății de expresie, este utilizată noțiunea de comunicare, noțiune ce are în vedere relația între emițătorul unui mesaj și receptorul acestuia. Libertatea de comunicare nu presupune numai libertatea de a difuza informații, ci luarea în considerare, de asemenea, a libertății cititorului, auditorului, publicului în general, de a primi informații în mod liber și din diverse surse. Libertatea de informare trebuie să fie exercitată fără nicio ingerință din partea autorităților publice. Sub rezerva limitărilor prevăzute de dispozițiile art 10 par 2 al Convenției, conținutul oricărui mesaj trebuie să fie liber. O societatea democratică nu poate exista decât în măsura în care se bazează pe pluralism și pe diversitate de idei.[20]

Libertatea de informare, include printre altele, libertatea de a primi și de a transmite informații și idei prin intermediul mass-media audiovizuală.[21]

Cu referire specială la presă, libertatea de informare este incompatibilă cu existența oricărui sistem de autorizare sau de cenzură prealabilă. În același timp, libertatea presupune responsabilitate. Nu există în viața socială libertate dincolo de orice limite. Aceste limite privesc protecția unor valori sociale și a reputației aparținând altor persoane. Depășirea acestor limite este de natură să atragă răspunderea civilă, administrativă sau chiar penală a celor care săvârșesc fapte ce se circumscriu într-un asemenea cadru. Principiul libertății de informare rămâne, însă, în toată substanța sa și se impune ca atare atât autorirăților publice, cât și oricăror alte persoane fizice sau juridice.[22]

Cât despre domeniul de aplicare al art 10 cu privire la libertatea de informare, în jurisprudența sa, instanța europeană a făcut precizări deosebit de importante cu privire la domeniul de aplicare al art 10 din Convenție, în diverse sfere ale vieții sociale. Confruntându-se cu concepții restrictive ale statelor în această materie, Curtea, dimpotrivă, consideră că art 10 privește toate categoriile de mesaje, indiferent de conținutul acestora[23]. Astfel, din jurisprudența Curții s-au născut de-a lungul timpului o serie de discursuri specifice, subliniate ca fiind protejate de art. 10 din Convenție și intrând, deci, în sfera libertății de exprimare. În acest sens, s-a subliniat o legătură strânsă între libertatea de exprimare și art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului care garantează dreptul la conștiință și religie, publicitatea comercială sau profesională, funcția publică, armata, activitatea judiciară, discursul politic și libertatea presei[24]. Din această perspectivă, intră sub incidența art. 10 și discursuri precum cel politic, comercial, discursurile oficialilor, protestul public, dar și pledoariile avocaților.[25]

Limitele libertății de exprimare

Drept esențial într-o societate democratică, libertatea de exprimare nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și a imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal cum sunt reputația și drepturile aparținând altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale. Aceste limitări sunt prevăzute în art 10 parag. 2 al Convenției.[26]

Aceste limite se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul acestui drept, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 par. 2. Instanța europeană a subliniat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul de discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 par. 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care le impune în privința lor, în special aceea ca ingerințele statale să poată fi considerate ca necesare într-o societate democratică. În examinarea îndeplinirii acestei condiții, Curtea a declarat întotdeauna că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere care nu este nelimitată. În ultimă fază revine jurisdicției europene misiunea de a se pronunța în mod definitiv asupra compatibilității restricțiilor aplicate de autoritățile naționale prevederilor Convenției, cu luarea în considerație a circumstanțelor fiecărei cauze, în special spre a se vedea dacă ele corespund unei nevoi sociale imperioase și sunt proporționale cu scopul urmărit.[27]

Lectura dispozițiilor cuprinse în art. 10 par. 2 impune următoarele observații: exercițiul libertății de exprimare presupune îndatoriri și responsabilități; avându-se în vedere importanța socială deosebită a acestei libertăți, exercițiul ei poate fi supus unor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni, ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite ingerințe în exercițiul acestei libertăți fundamentale; aceste ingerințe trebuie să îndeplinească anumite condiții prevăzute de text, adică: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, condiție prin prisma căreia instanța europeană apreciază și proporționalitatea ingerinței cu scopul urmărit prin producerea ei. Scopul legitim este dat de interesele de ordin general și cele individuale prevăzute de par. 2 art. 10.[28]

Exprimarea artistică ca formă specifică a libertății de exprimare

Discursul artistic și relativismul valorilor sociale

Discursul artistic (art speech)

Discursul artistic este o altă formă specifică de discurs. Dat fiind faptul că în privința artei nu poate fi găsită o definiție care să poată fi ridicată la rang de regulă, a explica ce presupune exprimarea artistică devine o misiune dificilă ș un subiect de discuție[29]. Rădăcinile problemei se află în viziunea subiectivă pe care fiecare dintre noi o are asupra ideii de artă. La modul general, trebuie luat în considerare faptul că artiștii, pe lângă exprimarea credințelor lor interioare, aceștia caracterizează și societatea ce-i înconjoară[30]. Or, în aceste condiții, fără nicio urmă de îndoială, exprimarea artistică trebuie să beneficieze de același nivel de protecție precum celelalte tipuri de discurs[31]. Limitarea creației artistice și a libertății răspândirii ideilor prin această formă este un semn al unei societăți nedemocratice. De aceea este necesar ca o societate democratică să asigure libertatea schimbului de idei și opinii prin intermediul artei.[32]

Ceea ce diferențiază expresia artistică de alte categorii de discurs este însuși procesul creativ ca modalitate de a contura impresiile artistului care pot fi în același timp conștiente și inconștiente.[33]

O altă chestiune ce necesită a fi subliniată este faptul că atât discursul politic, cât și discursul artistic prezintă dificultate în ce privește caracterizarea lor ca fiind bune sau rele din punct de vedere etic, în special pentru că fiecare individ are o viziune proprie asupra realității în general și asupra artei în mod special[34]. Din acest motiv, un lucru pe care o persoană îl percepe ca fiind artă, o altă persoană îl poate percepe ca fiind ofensiv, obscen, ilegal, cum este, spre exemplu, graffiti-ul care este perceput pe de o parte ca un act de vandalism, iar pe de altă parte ca o formă de artă stradală.[35]

Formele de exprimare artistică sunt protejate în temeiul art. 10 din Convenție fiind analizat ca un element al dreptului de a răspândi idei.[36]

Relativismul valorilor socio-morale

Relativismul valorilor sociale are o legătură directă cu libertatea de exprimare în general și cu libertatea de exprimare artistică în mod special. Valorile sociale se află într-o continuă și rapidă evoluție nu doar din perspectivă temporală, ci și dintr-o perspectivă spațială, existând diferențieri de la o societate la alta. Prin urmare, modul în care se raportează o societate la toleranța în ce privește libertatea de exprimare a fiecărui individ poate să difere de la un stat la altul. Cu atât mai mult în ceea ce privește libertatea de exprimare artistică care, odată manifestată, presupune o dublă dimensiune axiologică. Pe de o parte, prin artă se transmit anumite idei, iar prin acele idei se poate aduce atingere anumitor valori morale dintr-o anumită societate – incidența relativismului moral. Pe de altă parte, arta presupune prin ea însăși anumite valori estetice care tind să prezinte un relativism extrem de ridicat chiar și în cadrul aceleiași societăți – incidența unui relativism estetic. Prin urmare, neexistând o uniformitate axiologică între statele membre, singura soluție corectă, în ce privește jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului, pare a fi libertatea statelor de a hotărî pentru proprii cetățeni, judecătorul național având o viziune mai clară asupra realității sociale din propriul stat. Totuși, această libertate nu este absolută, fiind limitată de afectarea intereselor întregii comunități europene.

Cauza Handyside c. Regatul Unit (7 decembrie 1976)

Richard Handyside a fost deținătorul editurii Stage 1. A cumpărat drepturile britanice de autor a cărții The Little Red Schoolbook scrisă de Søren Hansen și Jesper Jensen. Cartea a fost inițial publicată în 1969 în Danemarca. De asemenea, a fost tradusă și publicată mai târziu în mai mult de 10 state. Unul dintre capitole conținea o secțiune cu 26 de pagini cu referire la Sex, comprimând alte secțiuni sub numele de Masturbare, Orgasm, Contraceptive, Vise umede, Menstruație, Molestatorii de copii sau „dirty old men”, Pornografie, Impotență, Homosexualitate etc.. Handyside a tipărit câteva sute de copii ale cărții. Cartea a devenit un subiect dezbătut în presă cu atitudini diverse în ce privește conținutul.[37]

După ce a primit un număr de mai multe plângeri, Directorul procuraturii a cerut Poliției Metropolitane să investigheze dacă cartea a încălcat legile naționale cu privire la obscenitate. Ca rezultat a acestei cercetări, mai mult de 1000 de copii au fost confiscate provizoriu în baza unui act normativ național – Actul publicațiilor obscene. În cursul procesului, Handyside a fost găsit vinovat pentru deținerea de publicații obscene cu scopul de a produce profit, fiind amendat și obligat să plătească costuri. Apelul nu a avut succes.[38]

Au existat unele pasaje din carte pe care Curtea le-a luat în considerare în mod special, cum ar fi cel din subsecțiunea Pornografie: pornografia este o plăcere care nu face rău dacă nu este luată în serios și considerată ca fiind viața reală. Oricine o asociază cu viața reală va ajunge să fie dezamăgit. Este însă destul de posibil să descoperi câteva idei bune din ea și s-ar putea să găsești unele lucruri care par interesante și pe care nu le-ai încercat înainte.[39]

În cererea sa, Handyside s-a plâns că acțiunile Regatului unit luate împotriva sa și asupra cărții erau în contradicție cu dreptul său la libertatea de gândire, conștiință și religie, specific art 9 din Convenție. De asemenea a invocat încălcarea dreptului la libertatea de exprimare (Art 10) și dreptul de a se bucura de o posesie liniștită prevăzut de articolul 1 din Protocolul nr. 1[40]. De asemenea, acesta a invocat încălcarea art 14 din Convenție susținând că Regatul Unit a eșuat în a-i proteja drepturile într-un mod nediscriminatoriu, bazat pe opinii politice sau alte opinii. Articolul 7 din Convenție (Nicio pedeapsă fără lege) a fost și el invocat printre alte articole.[41]

În această privință, Curtea a invocat relativismul moral specific diferitelor state membre ca limită a dreptului la exprimare în sensul că nu este posibil să identifici în legea națională a diferitelor state membre o viziune morală europeană uniformă. Viziunea asupra moralității specifică legilor naționale variază în timp și spațiu, în special în această epocă caracterizată de o rapidă evoluție a opiniilor cu privire la diferite subiecte. În acest sens, Curtea a subliniat faptul că datorită contactelor directe și constante cu realitatea din țările lor, autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a se pronunța asupra conținutului exact al acestor exigențe, și cu privire la necesitatea unei restricții ori a unei sancțiuni destinate să răspundă exigențelor.[42]

Prin urmare, Curtea a hotărât cu 13 voturi la 1 că nu a existat nicio încălcare a articolului 10 din Convenție. De asemenea, a reținut în mod unanim că nu a existat o încălcare a articolelor 1 din Protocol sau a articolelor 14 sau 18 din Convenție. Celelalte articole invocate de reclamant au fost excluse fără a fi analizate în detaliu din simplul motiv că anumite concluzii cu privire la articolele deja analizate au răspuns și celorlalte acuzații făcute de reclamant.[43]

Cauza Müller c. Elveția

În cazul Müller c. Elveția este analizat un exemplu de conflict între libertatea de exprimare și protecția bunelor moravuri. În fapt, unul dintre petenți, Josef Felix Müller a fost invitat de un alt artist să participe la o expoziție contemporană de artă Fri-Art 81 ce era organizată pentru a comemora 500 de ani de la unirea Cantonului Fribourg cu Confederația Elveției.[44]

Intenția expoziției a fost aceea de a permite artistului de a crea opere de artă în mod spontan cu intenția de a le exclude după terminarea expoziției[45]. Expoziția a fost deschisă pentru public, anunțată în ziare și postere. Intrarea era liberă și nu existau restricții de vârstă. Prin urmare, minorii aveau și ei acces la expoziție.[46]

Dl. Müller este un pictor elvețian care în mod regulat și-a expus tablourile în galerii de artă și muzee atât în Elveția cât și în străinătate. Cu privire la această expoziție intenția era de a o menține de-a lungul a trei nopți, fiecărei nopți fiindu-i specifică o pictură aparte, de mari dimensiuni, printre altele. Prin urmare, expoziția a fost denumită Drei Nächte, drei Bilder. În orice caz, picturile descriau scene obscene de relații sexuale între o persoană și animale sau între bărbați într-o manieră crudă și respingătoare. Actele sexuale erau fără îndoială ideea centrală a picturilor și, oricât de mult ar fi putut picturile să înglobeze un mesaj ascuns ce ar fi putut fi descoperit după o interpretare elaborată, ceea ce au reușit să transmită publicului a fost doar respingere și dezgust[47]. Pe de altă parte, raportându-ne la opinia unui critic de artă, în ciuda rezultatului scandalos, dl. Müller nu ducea lipsă de abilități artistice în ceea ce privește compoziția și folosirea culorilor.[48]

Prin urmare, au fost formulate acuzații penale. Dl Müller și ceilalți pârâți au fost condamnați la o amendă de 300 de franci elvețieni pentru încălcarea Codului penal elvețian care interzice publicarea materialelor obscene. Totodată, picturile au fost confiscate însă au fost returnate mai târziu.[49]

La 12 decembrie 1986 a fost sesizată Curtea europeană a drepturilor omului. La audierea publică din 25 ianuarie 1988, Guvernul a reiterat concluziile finale din propriul memoriu, solicitând Curții să: decidă că în prezentul caz nu a avut loc o încălcare a art. 10 din Convenție, atât în ceea ce privește condamnarea penală a reclamanților și amenda, cât și în raport cu confiscarea tablourilor primului reclamant.[50]

Reclamanții s-au plâns că condamnarea lor și confiscarea tablourilor în cauză a încălcat art. 10 din Convenție. Guvernul a respins acest argument. Comisia de asemenea la respins cu privire la prima măsură (condamnare penală și amendă), dar l-a acceptat cu privire la cea de-a doua (confiscarea tablourilor).[51]

La fel ca și Comisia, Curtea a examinat, la rândul său decizia de condamnare a reclamanților și confiscarea tablourilor din punctul de vedere al art. 10 din Convenție. Curtea a constatat că atât condamnarea penală cât și confiscarea tablourilor au respectat exigențele art. 10 din Convenție și exigențele Codului penal elvețian. Prin urmare, Curtea considerând că datorită contactelor directe și constante cu realitatea din țările lor, autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a se pronunța asupra conținutului exact al acestor exigențe, și cu privire la necesitatea unei restricții ori a unei sancțiuni destinate să răspundă exigențelor.[52]

Otto Preminger-Institut c. Austria

În acest caz se pune problema conflictului dintre dreptul al libertatea de exprimare și libertatea religioasă. Curtea a trebuit să analizeze conflictul dintre art. 9 din Convenție (libertatea de conștiință, gândire și religie) și art 10 (libertatea de exprimare. În fapt, subiectul problemei era reprezentat de un film numit Das Liebeskonzil (Council in Heaven) regizat de Werner Schroeter, bazându-se pe o piesă de teatru. Solicitantul, Otto-Preminger Institut a programat ecranizarea filmului făcându-i publicitate și oferind informații cu privire la topic și conținutul profan. S-a indicat, de asemenea și limita de vârstă de 17 ani cu privire la acces.[53]

Piesa pe care se bazează filmul a fost semnată și publicată de Oskar Panizza în 1894. În 1985 a fost găsit vinovat de către Curtea din Munich pentru săvârșirea de „crime împotriva religiei” și condamnat la pedeapsa închisorii. Piesa a fost interzisă în Germania deși era tipărită în continuare în altă parte.[54]

Înainte ca ecranizarea să aibă loc, procurorul public, la cererea unei biserici romano-catolice locale, a început urmărirea penală împotriva societății. În același timp, filmul a fost confiscat, iar ecranizarea a fost interzisă. Prin urmare, filmul nu a mai putut fi făcut public.[55]

Filmul îl caracteriza pe Dumnezeu Tatăl ca fiind un bătrân, infim și incapabil, pe Iisus Hristos ca pe „băiatul mamei” de o inteligență redusă și pe Fecioara Maria, evident răspunzătoare, ca pe o depravată fără principii. Cei trei au ajuns la concluzia că omenirea trebuie pedepsită pentru imoralitatea sa, iar pentru a reuși să obțină acest lucru vor apela la asistența Diavolului[56]. Acesta a sugerat să răspândească sifilis asupra omenirii ca formă de răzbunare pentru comportamentul păcătos. În film s-a prezentat o tensiune erotică între Fecioara Maria și Diavol și prietenia acestuia cu Dumnezeu.[57]

Curtea a reținut că deși accesul la cinematograf pentru a viziona filmul era supus unei plăți în vederea admiterii și a unei limite de vârstă, filmului i-a fost făcută publicitate pe scară largă. Exista o cunoaștere suficientă din partea publicului în privința subiectului și conținutului de bază a filmului pentru a se da un indiciu clar asupra naturii sale. Din acest motive, proiecția propusă a filmului trebuie considerată a fi fost o exprimare publică suficientă pentru a aduce ofense.[58]

De asemenea, Curtea a reținut că nu poate face abstracție de faptul că majoritară în rândul tirolezilor este confesiunea romano-catolică. În vederea aplicării sechestrului asupra filmului, autoritățile austriece au acționat pentru a asigura pacea religioasă în acea regiune și pentru a preveni situația în care unele persoane s-ar simți ofensate într-o manieră nejustificată, ținând cont de convingerile lor religioase. Curtea a mai subliniat că ține în primul rând de autoritățile naționale, care sunt mai bine poziționate decât judecătorul internațional, să evalueze nevoia unei asemenea măsuri în lumina situației existente la nivel local într-un moment dat. Curtea consideră că acțiunile instanțelor austriece nu au depășit marja de apreciere ce le-a fost conferită în acest sens. Prin urmare nu a fost încălcat art. 10 prin măsura sechestrului[59]

Cu privire la confiscare, Curtea aplică același raționament și susține că deși confiscarea a condus la imposibilitatea permanentă a proiecției filmului oriunde în Austria, Curtea consideră că măsurile aplicate nu au fost disproporționate raportat la scopul legitim urmărit și că, prin urmare, autoritățile naționale nu și-au depășit nici în acest caz marja de apreciere, iar art 10 din Convenție nu a fost încălcat.[60]

În final, Curtea reține, cu șase voturi la trei, că nu a existat vreo încălcare a art 10 din Convenție cu privire la niciuna dintre cele două măsuri.[61]

Cauza Akdaş c. Turciei (10 februarie 2010)[62]

Romanul Cele unsprezece mii de vergi este scris de Guillaume Apolinaire și a fost publicat în Franța în 1907. A fost publicat și tradus în turcă de către Arrêt Akdaş. Romanul descrie numeroase practici incluzând sadomasochismul și vampirismul, cu toate că romanul este o simplă formă de ficțiune ce folosește diverse metode literare precum metaforele și hiperbolele. Solicitantul a fost condamnat pentru că a publicat materiale obscene și imorale susceptibile de a stârni și exploata dorința sexuală printre populație, fiind obligat să plătească aproximativ 1100 de euro și, mai mult decât atât, toate copiile au fost confiscate și distruse.

Reclamantul a cerut constatarea încălcării dreptului său la exprimare. Nu a existat nicio dispută cu privire la existența unei ingerințe ce a fost în același timp prescrisă de lege și urmată de un scop legitim – protecția valorilor morale în cazul de față. În ceea ce privește protecția acestor valori, scopul datoriilor și responsabilităților celor care nu doar creează, dar care de asemenea își promovează munca artistică trebuie apreciat. În ciuda viziunilor diferențiate asupra moralității, raportat la spațiu și timp, Curtea a reținut că romanul este disponibil în forme traduse într-un număr mare dintre statele membre și a subliniat că afirmarea particularităților istorice, culturale și religioase ale statelor membre Consiliului Europei nu poate merge atât de departe încât să prevină accesul public într-o anumită limbă specifică la o lucrare ce aparține patrimoniului cultural european.

Problematizări. Considerații personale și concluzii

În vederea unei analize, chiar și succinte, asupra ideii de libertate de exprimare și în mod specific asupra libertății de exprimare artistică, cu scopul de a oferi o perspectivă de ansamblu asupra subiectului, suntem nevoiți să ne îndreptăm atenția mai întâi asupra noțiunii de moralitate. Moralitatea se leagă exclusiv de tot ceea ce presupune ființa umană și comportamentul ei. Este ceea ce face diferența dintre instinct și rațiune, dintre animal și om. Or, ținând cont de acest aspect, moralitatea a evoluat odată cu ființa umană. Dacă la început principalul obiectiv era acela de a supraviețui, oamenii fiind conduși în principiu de acest instinct, mai târziu, odată cu estomparea acestui pericol – supraviețuirea – moralitatea a început să devină din ce în ce mai complexă. Ceea ce înspăimântă sau, privit dintr-o altă perspectivă, ceea ce denotă o extraordinară frumusețe a umanului, este faptul că deși au trecut câteva mii de ani de când supraviețuirea nu mai prezintă o problemă, evoluția valorilor sociale prezintă în continuare o dinamică de o rapiditate incontrolabilă. Exemple concrete în acest sens ar putea fi problemele de etică aplicată precum transplantul de organe, reproducerea umană cu terț donator, posibilitatea de a oferi drepturi unor roboți, dreptul la criogenare și multe alte aspecte ce țin de problematica bioeticii. Toate aceste realități deschid porțile în mod inevitabil unor noi viziuni asupra moralității, asupra a ceea ce se presupune a fi binele și răul.

Această continuă evoluție vine cu o serie de dezavantaje și de provocări pentru societate. Faptul că există o evoluție axiologică a societății presupune nașterea unor noi valori sociale și implicit creșterea relativismului moral. Or, relativismul moral presupune viziuni diferite care de cele mai multe ori au ca efect apariția unor conflicte. De aici nevoia de a instituționaliza anumite valori și de a folosi ideea de justiție și dreptate ca instrument de uniformizare axiologică, cu scopul de a estompa aceste eventuale conflicte. Instituționalizarea valorilor apare ca o necesitate în vederea menținerii păcii sociale și funcționează ca un zid în fața a ceea ce ar putea însemna autodistrugerea societății. Totuși, ceea ce impune statul pentru interesul colectiv poate, de multe ori, să intre în conflict cu interesul individual. Aici legiuitorul este provocat  să reglementeze/instituționalizeze anumite valori în așa fel încât între cele două interese să existe un echilibru. Iar această idee poate fi privită pe de o parte ca un raport între stat și individ, iar pe de altă parte ca un raport între instituțiile și convențiile internaționale și state, iar în subsidiar și ca finalitate între aceste instituții și individ. De aici reiese în mod clar rolul important pe care aceste instituții îl au în societate. În mod special, cu privire la subiectul de față, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Toată această uniformizare axiologică poate fi privită ca un impediment în fața progresului, ținând cont de faptul că poate tinde spre scăderea nivelului de diversitate la nivel global. Însă este o viziune greșită, deoarece privind în istorie, legea a fost cea care a menținut pacea și a eludat haosul, iar cu toate acestea societatea a evoluat și încă evoluează în continuare inclusiv din perspectivă axiologică. Cât despre individ, dacă îl privim ca pe o victimă a ceea ce presupune limitarea libertății sale, aceasta nefiind absolută, ar trebui să vedem acest lucru ca pe un compromis necesar. Fiecare dintre noi semnează un contract social atunci când se naște, iar Leviathanul pe lângă spaimă, impune mai ales protecție.

În aceste condiții, instanțelor naționale cât și celor internaționale le revine răspunderea și provocarea de a decide în ce măsură echilibrul stat – individ sau individ – individ a fost respectat, raportându-se la normele juridice în litera și în spiritul lor, dar mai ales în spiritul dreptății și al democrației la modul general. Iar această provocare devine cu atât mai dificilă atunci când este implicată arta, valorile estetice având o dinamică chiar mai accentuată decât valorile morale, iar oricât de mult am încerca să separăm cele două concepte – etică și estetică – comportamentul uman le va îmbina întotdeauna. Acolo unde există estetic va exista și o problema de etică în sensul în care dacă acea valoare artistică sugerează anumite idei diferite de ceea ce presupune ethosu­l social, cel mai probabil un drept a fost încălcat.


[1] Marieta, Safta, Drept constituțional și instituții politice. Vol. I. Teoria generală a dreptului constituțional. Drepturi și libertăți, Ediția a 4-a, revizuită, Editura Hamangiu, 2018, p. 281.
[2] Magdalena, Roibu, Libertatea de exprimare și limitele ei penale, Editura C.H. Beck, București, 2013, p. 8.
[3] Carmen, Moldovan, Libertatea de exprimare. Principii, restricții, jurisprudență, Edidura C.H. Beck, București, 2012, p. 1.
[4] Corneliu, Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi și libertăți, Editura All Beck, București, 2005, p. 731.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Ioan, Muraru, Elena Simina, Tănăsescu, Drept Instituțional și instituții politice, Ediția 14, vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2011, p. 183.
[8] Carmen, Moldovan, op.cit. p. 299.
[9] Ibidem, p. 323.
[10] Jean-Francois, Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, 2009, p. 171.
[11] Corneliu, Bîrsan, op.cit., pp. 732-733.
[12] Ibidem, p. 737.
[13] Ibidem, pp. 737-738.
[14] Ibidem.
[15] J.F., Renucci, op.cit. p. 172.
[16] Corneliu, Bîrsan, op.cit.,  p. 739.
[17] Magdalena, Roibu, op.cit., p. 10.
[18] Corneliu, Bîrsan, op.cit.
[19] J.F., Renucci, op.cit. p. 178.
[20] Corneliu, Bîrsan, op.cit., p. 740.
[21] Magdalena, Roibu, op.cit., p. 11.
[22] Corneliu, Bîrsan, op.cit., p. 741.
[23] Ibidem.
[24] Carmen, Moldovan, op.cit., p. 16.
[25] Ibidem, pp. 21-28
[26] Corneliu,Bîrsan, op.cit., p. 763.
[27] Ibidem, p. 764.
[28] Ibidem.
[29] Simina, Tănăsescu, Artistic Freedom and its Limitations, în: Romanian Journal of Comparative Law, Editura Universul Juridic, București, vol. 9, nr. 1, 2011, p. 28.
[30] Otto-Preminger Institute c. Austria, 1994.
[31] Petr, Jäger, Pavel, Molek, Svoboda projevu: demokracie, rovnost a svoboda slova, First ed. Praha: Auditorium, 2007, p. 110, apud Michaela Daňková, Art Speech in the Case Law of the European Court of Human Rights, Diploma thesis, Masaryk University, Faculty of Law, Department of Constitutional Law and Political Science, 2018, p. 31.
[32] Monica, Macovei, Freedom of expression. A guide to the implementation of article 10 of the European Convention of human rights, Second ed. Strasbourg, Council of Europe, 2004, p. 9.
[33] Eberle, Edward J. Art as Speech în University of Pennsylvania Journal of Law & Social Change. Philadelphia: The University of Pennsylvania, Vol. 11, No. 1, 2007-2008, p. 5.
[34] Jeorge J. Benston, Government Constraints on Political, Artistic, and Commercial Speech, în Connecticut Law Review, Hartford: University of Connecticut School of Law, vol. 20, 1988, p. 308.
[35] Michaela, Daňková, Art Speech in the Case Law of the European Court of Human Rights, Diploma thesis, Masaryk University, Faculty of Law, Department of Constitutional Law and Political Science, 2018, p. 33.
[36] Carmen, Moldovan, op.cit., p. 33.
[37] CEDO, Hotărârea din cauza Handyside c. Regatul Unit, din 7 decembrie 1976, paragrafele 1-20.
[38] Ibidem.
[39] Ibidem, paragraful 32.
[40] Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților de fundamentale, încheiat la Paris, 20 martie 1952.
[41] CEDO, op.cit., paragraful 36.
[42] Ibidem, paragraful 48.
[43] Ibidem, paragraful 66.
[44] Michaela, Daňková, op.cit., p. 37.
[45] CEDO, hotărârea din 25 mai 1988, în cauza Müller c. Elveția, paragraful 10.
[46] Michaela, Daňková, op.cit., p. 38.
[47] CEDO, op.cit paragraful 16.
[48] Ibidem, paragraful 14.
[49] Ibidem, paragraful 20.
[50] Ibidem, paragraful 25.
[51] Ibidem, paragraful 26.
[52] Ibidem, paragraful 35.
[53] CEDO, Hotărârea din 20 septembrie 1994, în cauza Otto-Preminger-Institute c. Austria, paragrafele 9-10.
[54] Ibidem, paragraful 20.
[55] Ibidem, paragraful 11-15
[56] Ibidem, paragraful 21.
[57] Ibidem, paragraful 22.
[58] Ibidem, paragraful 54.
[59] Ibidem, paragraful 56.
[60] Ibidem, paragraful 57.
[61] Ibidem.
[62] CEDO, Hotărârea din 10 februarie 2010 din cauza Akdaş c. Turciei.


Cătălin Roman
Masterand – Facultatea de Drept a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași

 
Secţiuni: Articole, Drepturile omului, Media & Publicitate, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie:
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill


Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD