Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare

Considerații privind normele de procedură aplicabile în litigiile declanșate în baza Legii 50/2020
01.11.2021 | Adina-Elvira GHIȚĂ

JURIDICE - In Law We Trust
Adina-Elvira Ghiță

Adina-Elvira Ghiță

Legea 50/2020 este actul normativ prin care se stabilesc unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19.

În baza sa, Guvernul României emite hotărârile prin care stabilește măsurile de restricție aplicabile pe teritoriul României pentru perioade de 30 de zile în vederea controlării și reducerii efectelor pandemiei.

Singurele dispoziții privitoare la competența de soluţionare a litigiilor ce au ca obiect măsurile prevăzute de Legea 55/2020 sunt prevederile art. 72 din acest act normativ.

Cu privire la acest text legal, prin Decizia nr. 392/2021 din 8 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2), ale art. 4 alin. (1) teza a doua şi ale art. 72 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, ale art. 72 alin. (2) din aceeaşi lege, cu referire la art. 42 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, precum şi a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 192/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, precum şi pentru modificarea lit. a) a art. 7 din Legea nr. 81/2018 privind reglementarea activităţii de telemuncă, s-a stabilit ca:

„28. Analizând dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 55/2020 prin prisma prevederilor constituţionale şi legale mai sus amintite, Curtea constată că dispoziţiile primului alineat al acestui articol de lege fac trimitere la dreptul comun în ceea ce priveşte aspectele nereglementate în mod expres în cuprinsul legii şi care nu contravin prevederilor acesteia. Concluzia că o astfel de trimitere are în vedere prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 în ceea ce priveşte reglementările aplicabile acţiunilor formulate împotriva hotărârilor Guvernului prin care se instituie, se prelungeşte sau încetează starea de alertă, precum şi a ordinelor şi a instrucţiunilor prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă apare lipsită de susţinere însă în condiţiile în care dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 prevăd, în mod expres, că pentru starea de alertă instituită pentru prevenirea şi combaterea pandemiei de COVID-19 dispoziţiile art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă nu sunt aplicabile. Or, dispoziţiile art. 42 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 prevăd posibilitatea atacării în contencios administrativ, în condiţiile Legii nr. 554/2004, a hotărârilor prin care se declară, se prelungeşte sau încetează starea de alertă, precum şi a celor prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, la nivel naţional sau pe teritoriul mai multor judeţe, la nivel judeţean sau al municipiului Bucureşti.

(…)

31. Aşa fiind, Curtea, din coroborarea dispoziţiilor anterior menţionate, constată că art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 înlătură expres de la aplicare Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 ca act normativ aplicabil în materia contestării dispunerii/prelungirii stării de alertă în cazul pandemiei de COVID-19. Pe de altă parte, Curtea constată că Legea nr. 55/2020 nu conţine o altă normă expresă care să instituie o procedură specială de contestare a dispunerii/prelungirii stării de alertă în cazul pandemiei de COVID-19, ceea ce are drept consecinţă practică sustragerea de la controlul judecătoresc a acestor acte administrative. Cadrul normativ existent determină instanţa de contencios constituţional să analizeze dacă poate aprecia că art. 72 din Legea nr. 55/2020 are în vedere, în realitate, textul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 în varianta nemodificată.

32. În acest context, Curtea observă că, potrivit art. 62 din Legea nr. 24/2000, „dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta”. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 7 martie 2018, paragrafele 39 – 42, a reţinut că trimiterea la alte acte normative reprezintă un procedeu legislativ permis de Legea nr. 24/2000. Astfel, potrivit art. 50 alin. (1) din acest act normativ, „În cazul în care o normă este complementară altei norme, pentru evitarea repetării în text a acelei norme se va face trimitere la articolul, respectiv la actul normativ care o conţine”. Curtea a apreciat că, deşi trimiterea la alte acte normative este un procedeu legislativ permis, aceasta nu poate viza o normă abrogată. Un argument în acest sens îl reprezintă dispoziţiile art. 50 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 care dispun că „La modificarea, completarea şi abrogarea dispoziţiei la care s-a făcut trimitere, în actul de modificare, completare sau abrogare trebuie avută în vedere situaţia juridică a normei de trimitere”. Aceasta semnifică faptul că, la momentul recurgerii la procedeul legislativ al trimiterii la alte acte normative, norma la care se face trimitere trebuie să fie o normă în vigoare, aparţinând fondului activ al legislaţiei. Curtea a constatat că a considera altfel ar însemna că prin intermediul normei de trimitere să poată fi repusă în vigoare norma abrogată, la care se face trimitere. Curtea a constatat că prin adoptarea unei norme care face trimitere la o dispoziţie legală care nu mai este în vigoare se încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la claritatea şi previzibilitatea actelor normative.

33. Curtea apreciază că cele anterior reţinute în jurisprudenţa sa sunt aplicabile mutatis mutandis şi în cauza de faţă, în sensul că o normă de trimitere nu poate fi interpretată decât ca făcând trimitere la o normă în vigoare, aparţinând fondului activ al legislaţiei. A considera contrariul ar echivala cu situaţia în care ori de câte ori obiectul interpretării şi aplicării este o normă de trimitere, aceasta se completează cu dispoziţii în forma în vigoare la data adoptării (votului final) de către legiuitor a normei de trimitere, indiferent de modificările survenite ulterior în ceea ce priveşte norma la care se face trimitere. Or, Curtea constată că o astfel de interpretare dă naştere unei lipse de claritate şi previzibilitate, cu consecinţa creării unei insecurităţi juridice şi încălcării prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.

34. Pentru aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 nu pot fi interpretate decât ca făcând trimitere la art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004, în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2020, astfel că incidenţa reglementărilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 este exclusă, în mod expres, în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunilor formulate împotriva hotărârilor Guvernului prin care se instituie, se prelungeşte sau încetează starea de alertă, precum şi a ordinelor şi a instrucţiunilor prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă.

35. În măsura în care, aşa cum s-a reţinut mai sus, prevederile art. 126 alin. (6) din Constituţie consacră controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice pe calea contenciosului administrativ, iar dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020 exclud, în mod expres, aplicarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, rezultă că dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 relevă o reglementare lipsită de claritate şi predictibilitate în ceea ce priveşte stabilirea procedurii jurisdicţionale aplicabile acestor acţiuni în contencios administrativ, din conţinutul normei neputându-se decela care sunt „reglementările de drept comun aplicabile în materie”.

(…)

38. Mai mult, Curtea observă că lipsa de claritate a reglementării are consecinţe directe asupra exercitării dreptului de acces la justiţie şi a dreptului consacrat de art. 52 alin. (1) din Constituţie, persoana interesată să atace în justiţie o hotărâre a Guvernului ori un ordin sau o instrucţiune emisă în temeiul Legii nr. 55/2020 neputând identifica reglementările procedurale aplicabile, astfel încât să se conformeze acestora.

39. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, în jurisprudenţa sa, strânsa legătură dintre exigenţele privind claritatea şi previzibilitatea normelor juridice procedurale şi exercitarea dreptului de acces liber la justiţie. Astfel, prin Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Curtea a subliniat importanţa deosebită pe care o atribuie principiului liberului acces la justiţie pentru însăşi existenţa unei societăţi democratice. Acestei hotărâri îi poate fi atribuit un dublu merit: pe de o parte, acela de a fi tranşat problema privind sfera de aplicabilitate a art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul în care acesta reglementează nu numai condiţiile necesare desfăşurării unui proces echitabil, ci şi dreptul de a accede la un astfel de proces pentru apărarea drepturilor prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, acela de a fi subliniat importanţa exercitării unui asemenea drept în contextul unei societăţi democratice şi al unui stat de drept. Aşa cum s-a subliniat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, simpla sa consacrare legală, chiar şi la nivelul suprem, prin Constituţie, nu este de natură a asigura şi o eficacitate reală a acestuia, atât timp cât, în practică, exercitarea sa întâmpină obstacole. Accesul la justiţie trebuie să fie asigurat, în consecinţă, în mod efectiv şi eficace.

40. În sensul considerentelor expuse mai sus, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că scopul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este „să apere nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective”, în acest sens fiind Hotărârea din 12 iulie 2001, pronunţată în Cauza Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei, şi Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.

41. Totodată, principiul accesului liber la justiţie implică şi adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, care să cuprindă cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale. În acest sens, prin Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte că o normă este „previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane să îşi corecteze conduita, iar prin Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times contra Regatului Unit, aceeaşi Curte a decis că „cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă”.

42. Aplicând aceste repere jurisprudenţiale reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în interpretarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la procesul echitabil, Curtea Constituţională constată că simpla trimitere cu caracter general pe care dispoziţiile de lege analizate o fac la prevederile de drept comun în materie, în condiţiile în care reglementările Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt excluse în mod expres de la aplicare, nu întruneşte condiţiile de claritate şi previzibilitate necesare asigurării dreptului de acces liber la justiţie, fiind înfrânte, în consecinţă, prevederile constituţionale ale art. 21 şi 52.

43. Tot în lumina celor statuate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, Curtea Constituţională, răspunzând criticilor formulate de autoarea excepţiei, reţine că asigurarea unui drept de acces efectiv la justiţie trebuie analizată şi prin prisma efectelor pe care hotărârea judecătorească le are asupra drepturilor persoanei care s-a adresat justiţiei. În acest sens, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 17 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2017, paragraful 42, s-a reţinut că un drept de acces la justiţie efectiv „nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanţei de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, ci şi prin faptul că soluţia pronunţată determină înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat”.

44. În cazul atacării în justiţie a hotărârilor Guvernului, a ordinelor sau a instrucţiunilor miniştrilor emise în vederea punerii în aplicare a unor măsuri pe durata stării de alertă, în temeiul Legii nr. 55/2020, asigurarea unui acces la justiţie efectiv, în sensul mai sus reţinut, s-ar realiza doar în măsura în care hotărârea pronunţată de instanţa de judecată ar determina, odată cu constatarea nelegalităţii actului administrativ atacat, înlăturarea efectelor acestuia şi a consecinţelor sale. Or, aceste efecte ale hotărârii judecătoreşti nu ar putea fi obţinute decât în măsura în care pronunţarea acesteia ar avea loc în termenul de aplicabilitate al acestor acte administrative, care este de cel mult 30 de zile de la intrarea lor în vigoare, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi (2) şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020.

45. Aşa cum Curtea a constatat deja, dispoziţiile Legii nr. 55/2020 nu conţin niciun fel de dispoziţii procedurale care să garanteze soluţionarea cauzelor referitoare la actele administrative de declarare sau prelungire a stării de alertă într-un termen scurt, care să asigure un drept efectiv de acces la justiţie.

46. Sub acest aspect, Curtea observă că nici dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu ar răspunde acestor exigenţe. Chiar dacă ar urgenta soluţionarea acţiunilor referitoare la actele normative prin care se instituie starea de alertă, instanţa de judecată este ţinută să asigure îndeplinirea cerinţelor referitoare la citarea legală a părţilor şi a dreptului părţii adverse de a depune întâmpinare, care trebuie comunicată apoi reclamantului cu cel puţin 15 zile înainte de primul termen de judecată [art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004]. Dispoziţiile de lege prevăd un termen de cel mult 30 de zile în care hotărârile pot fi redactate, precum şi faptul că acestea pot fi atacate cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare [art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004]. Deşi regula este aceea a suspendării executării actului administrativ atacat până la soluţionarea de urgenţă a recursului [art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004], Curtea constată că, în ceea ce priveşte acele acte administrative emise pentru înlăturarea consecinţelor epidemiilor, suspendarea nu este posibilă [art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004].

47. Prin urmare, aplicarea procedurii de judecată reglementate de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 ar face imposibilă pronunţarea unei hotărâri într-un termen mai scurt de 30 de zile, astfel încât efectele acestei hotărâri nu ar fi apte să înlăture în mod concret consecinţele actelor administrative emise în temeiul Legii nr. 55/2020.

48. Având în vedere toate aceste aspecte, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, cu referire la art. 42 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004, precum şi soluţia legislativă din art. 72 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, potrivit căreia dispoziţiile acestei legi se completează cu reglementările de drept comun aplicabile în materie în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunilor formulate împotriva hotărârilor Guvernului prin care se instituie, se prelungeşte sau încetează starea de alertă, precum şi a ordinelor şi a instrucţiunilor prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă, sunt neconstituţionale, fiind contrare prevederilor art. 1 alin. (5), art. 21 şi ale art. 52 alin. (1) din Constituţie.”

Având în vedere aceste considerente ale Curții Constituționale a României, care sunt general obligatorii, se constată că dispozițiile Legii 554/2004 nu se pot aplica în materia litigiilor în discuție, pe de-o parte fiind excluse în mod expres de către lege, însă, pe de altă parte, nu s-ar putea aplica ca drept comun în materie nici pe cale de interpretare, Curtea Constituțională a României stabilind a priori că o astfel de interpretare ar fi neconstituțională, deoarece prevederile procedurale ale Legii 554/2004 sunt incompatibile cu asigurarea dreptului de acces la justiție în materia actelor administrative la care se referă Legea 55/2020 și care au o durata de 30 de zile.

În continuarea raționamentului logico-juridic, se rețin următoarele prevederi legale:

Potrivit art. 126 din Constituția României:

„ART. 126

Instanţele judecătoreşti

(1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

(2) Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.

(4) Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică.

(5) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.

(6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale. ”

Potrivit art. 5 din Codul de procedură civilă:

„ART. 5

Îndatoriri privind primirea şi soluţionarea cererilor

(1) Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii.

(2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

(3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii.

(4) Este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii.”

Din cele doua texte citate rezultă că, odată învestită cu o cauză, instanța nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau este incompletă.

Ca urmare, absența unor prevederi clare și previzibile având ca obiect competența de soluționare a litigiilor declanșate în materia Legii 55/2020 nu poate avea drept consecință respingerea acestora și sustragerea lor controlului judiciar.

În stabilirea prevederilor legale procesuale de aplicat în cauză, în vederea asigurării dreptului de acces la justiție al persoanelor, se vor avea în vedere Decizia nr. 392/2021 din 8 iunie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2), ale art. 4 alin. (1) teza a doua şi ale art. 72 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, ale art. 72 alin. (2) din aceeaşi lege, cu referire la art. 42 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, precum şi a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 192/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, precum şi pentru modificarea lit. a) a art. 7 din Legea nr. 81/2018 privind reglementarea activităţii de telemuncă sub aspectul citat, care exclude de la aplicabilitate in aceasta materie prevederile Legii 554/2004, precum si textele legale care impun instantelor obligativitatea solutionarii acestor tipuri de litigii.

Se remarcă faptul că art. 5 al. 3 din Codul de procedura civilă stabilește conduita de urmat de către instanță în stabilirea unor norme de judecată în situații în care normă de baza este neclară. Acest text prevede că se aplică, în ordine, legea, uzanțele, dispozițiile legale asemănătoare și principiile generale ale dreptului.

Prima lege aplicabilă este Legea 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19. Aceasta nu conține dispoziții de procedura privind soluționarea litigiilor.

Legea de drept comun în materia contenciosului administrativ este Legea 554/2004.

Potrivit deciziei Curții Constituționale a României citate, acest act normativ nu se poate aplică, pe de-o parte pentru că este exclus expres de la aplicare, și pe de altă parte pentru că este incompatibil cu natură litigiilor ce se pot declanșa în materia de aplicare a Legii 50/2020.

Legea 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătăţii publice în situaţii de risc epidemiologic şi biologic republicată, însă, constituie, în opinia mea, dreptul comun în materia reglementărilor legale în situații epidemiologice, prevederile art. 1 și 2 statuând că:

„Art. 1

Prezenta lege reglementează unele măsuri necesare în domeniul sănătăţii publice cu caracter temporar, în situaţii de risc epidemiologic şi biologic, pentru prevenirea introducerii şi limitarea răspândirii bolilor infectocontagioase pe teritoriul României.

Art. 2

Măsurile prevăzute de prezenta lege se dispun şi se aplică în situaţiile prevăzute la art. 1, exclusiv pentru apărarea sănătăţii publice, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi a ordinii publice. Toate măsurile dispuse în baza prezentei legi vor fi proporţionale cu situaţia care le-a determinat, limitate în timp la aceasta şi aplicate în mod nediscriminatoriu.”

Prin art. 1 al Legii 55/2020 se stabileşte că „Art. 1 Prezenta lege are ca obiect instituirea, pe durata stării de alertă declarate în condiţiile legii, în vederea prevenirii şi combaterii efectelor pandemiei de COVID-19, a unor măsuri temporare şi, după caz, graduale, în scopul protejării drepturilor la viaţă, la integritate fizică şi la ocrotirea sănătăţii, inclusiv prin restrângerea exerciţiului altor drepturi şi libertăţi fundamentale.

(2) Măsurile restrictive de drepturi prevăzute în prezenta lege, precum şi, după caz, cele de renunţare sau de relaxare a acestora se dispun cu respectarea principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile.”

Din analiza celor două texte citate se reține că Legea 55/2020 reglementează o situație specială de intervenire a unei pandemii, și anume pandemia de Covid-19.

Ca urmare, Legea 55/2020 este lege specială în raport cu legea generală aplicabilă în situații de pandemie și risc epidemiologic, care este Legea 136/2020.

În sprijinul acestei concluzii vine și expunerea de motive care a dus la adoptarea Legii 136/2020, potrivit cu care:

“În conformitate cu prevederile art. 53 din Constituția României, republicată, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, între altele, pentru apărarea ordinii, a sănătății publice dar și a drepturilor și libertăților cetățenilor, iar în contextul situației de criză generală de pandemia de COVID-19, este necesară, prin prezenta lege, stabilirea cadrului general care să permită adoptarea unor măsuri restrictive, cu caracter esențialmente temporar și gradual, proprorționale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia, pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente la adresa drepturilor convenționale, unionale și constituționale la viață, integritate fizică și sanitate ale persoanelor, în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale.

(…)

Prin acest proiect de act normativ se crează cadrul legal, astfel încât autoritățile publice să poată dispune măsuri excepționale și temporare, imperios necesare pentru combaterea și gestionarea unei epidemii, fenomen care, dacă se menține, poate pune în pericol sănătatea populației și, prin aceasta, ordinea publică și siguranță națională.

Scopul prezentei legi îl reprezintă crearea cadrului legal al măsurilor cu caracter excepțional care pot fi impuse pentru limitarea răspândirii infecției cu agenți patogeni, în acord cu prevederile art. 53 din Constituția României, care să permită inclusive limitarea unor drepturi și libertăți fundamentale necesar a fi dispuse într-o societate democratică pentru apărarea sănătății publice.

În considerarea celor de mai sus, apreciem că, raportat la evoluția situației epidemiologice, doar adoptarea măsurilor propuse este de natură să conducă la atingerea dezideratului general de protecție în general și în particular a sănătății fiecărei persoane în contextul în care măsurile adoptate fără restricționarea sau limitarea unor drepturi și libertăți nu au fost de natură să reducă răspândirea infecțiilor generate de virusul SARS-COV2.”

Adoptarea ulterioară a legii generale s-a realizat în contextul evoluției pandemiei, care a relevat necesitatea stabilirii unui cadru normativ de baza pentru reglementarea reacțiilor autorităților și persoanelor în acest tip de situații.

În acest context, legea specială se completează ca reglementare cu legea generală în materie, și anume cu prevederile art. 15 al. 4-12, potrivit cu care:

„(4) Toate actele administrative cu caracter normativ, inclusiv hotărârile Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, privind instituirea, modificarea sau încetarea măsurilor din prezenta lege, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi pot fi atacate de către orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, cu acţiune în anulare la instanţa competentă atât pentru motive de nelegalitate, cât şi de netemeinicie, în termen de 5 zile de la data publicării actului administrativ.

(5) Acţiunea în anulare se formulează în scris şi se depune la instanţa judecătorească competentă.

(6) Instanţa competentă să soluţioneze acţiunea în anulare formulată împotriva actelor administrative este curtea de apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în a cărei rază teritorială se află sediul autorităţii emitente.

(7) La soluţionarea acţiunilor introduse împotriva actelor administrative din prezenta lege nu sunt aplicabile prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la obligativitatea procedurii plângerii prealabile. Judecarea cererilor se face de urgenţă şi cu precădere, dispoziţiile art. 200 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nefiind aplicabile.

(8) Părţile vor fi citate potrivit dispoziţiilor privind citarea în procesele urgente.

(9) Întâmpinarea este obligatorie. Judecătorul dispune prin rezoluţie comunicarea cererii, precum şi a înscrisurilor depuse către pârât, punându-i-se în vedere că are obligaţia de a depune întâmpinare şi dosarul care a stat la baza emiterii actului administrativ, sub sancţiunea prevăzută de lege, care va fi indicată expres, în termen de cel mult două zile de la comunicarea cererii. Întâmpinarea şi dosarul menţionat se vor comunica reclamantului cu cel puţin 3 zile înainte de primul termen de judecată.

(10) Acţiunea în anulare este soluţionată de urgenţă şi cu precădere, într-un termen ce nu va depăşi 15 zile de la data sesizării legale a instanţei, în completuri formate din 3 judecători.

(11) Instanţa poate dispune, din oficiu, administrarea oricărei probe necesare soluţionării cauzei.

(12) Primul termen de judecată este de maximum 5 zile de la data înregistrării acţiunii în anulare, iar termenele ulterioare nu pot depăşi 10 zile în total.”

Această procedură constituie procedura generală de aplicare în materia acțiunilor declanșate ca urmare a intervenirii unor situații de pandemie și de emidemie și este, totodată, compatibilă cu cerințele de acces la justiție ale art. 126 din Constituție și ale art. 6 CEDO așa cum au fost reliefate în decizia CCR deja citată.

Ca urmare, din această primă perspectivă, apreciez că procedura aplicabilă în cauză este cea prevăzută de art. 15 din Legea 136/2020, competența de soluționare a cauzei revenind, față de prevederile art. 15 al. 6 din lege, curții de apel în raza de competență a căreia se află sediul autorității emitente.

Dacă opinia că Legea 136/2020 constituie dreptul comun în materie nu este primită, se reține că este oportună analiza celorlalte prevederi ale art. 5 al. 3 C.p.c. și a ordinii de preferință acordate de legiuitor.

În acest sens, se observă că uzanțe nu există și nici nu pot exista în ce privește competența și regulile procedurale de soluționare ale unor cauze în materia contenciosului administrativ, care este o ramură a dreptului public, deoarece, din punct de vedere constituțional, regulile de competență și de procedură judiciară nu se pot institui pe calea uzanțelor, ci doar prin lege.

Ca urmare, stabilirea de competență și de lege de procedură nu se poate face pe calea uzanțelor.

A treia teză de referință în stabilirea unei dispoziții de procedură aplicabile unui astfel de litigiu sunt dispozițiile legale asemănătoare.

Singura lege care reglementează o materie asemănătoare este Legea 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătăţii publice în situaţii de risc epidemiologic şi biologic.

În consecință, și din această perspectivă dispozițiile art. 15 ale acestui act normativ sunt, de asemenea, incidente.

Desigur, pentru a suplini lipsa de claritate în ce privește aceste aspecte, ar fi util ca să se completeze norma de trimitere din cadrul art. 72 din Legea 55/2020 cu o referire la Legea 136/2020 ca fiind dreptul comun.

Este adevărat că ordinea de adoptare a acestora a fost inversă – întâi a fost adoptată legea specială și apoi reglementările generale – însă acest aspect s-a datorat evoluției pandemiei de COVID-19, care, fiind mai îndelungată decât s-a estimat inițial, a dus la necesitatea adoptării unui cadru general de reglementare, și nu constituie un impediment la o astfel de modificare.

Jud. Adina-Elvira Ghiță, Curtea de Apel București

Secţiuni: C. administrativ, Covid 19 Legal React, Dreptul sanatatii, Opinii, Selected | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti
SERVICII JURIDICE.RO