Căzut din cer

Sebastian Drăgan

Cea mai cea

Crăpau cerurile şi trozneau aripile îngerilor
de atâta fâlfâire grăbită
Nu auzeam decât scrâşnetul gleznei tale
cum se-ndreaptă a bună vestire de pas în ispită
şi doar şoptită pasărea albă a întunericului
ne-ncercuia cu cântecul ei regal, când ascuțit a geamăt
când şuierat a zâmbet de negre şi fremătătoare gene
aşa mă-ncepeai diminețile lungi
aşa mă-adulmecai cu genunchii
unul hăis, altul cea,
ca cea mai dintâie
şi cea mai albastră fereastră
decupată în gerul de nea,
tu, cea mai cea şi mai dreaptă
dintre vestalele timpului, priponită de-o clipă eternă
Mi-ai făcut loc în cuibul bâlbâitelor mângâieri dintre coapse,
acolo unde metronomul inimii mele se înfiripase
şi îți toca algoritmic şi sacadat plăcerile, una câte una,
niciodată risipit nu-s
doar strâns în jarul privirilor tale.

(Târgoviște, mai 2020)

Cine-s eu

Ș-apoi, chiar… cine-s eu, ca să te privesc așa, hămesit, netrebnico, netrebuincioaso, ticăloaso, atunci când mă-ncălzești cu alungirea de lumină crudă și udă a irișilor, pe sub gene, ba a păcat, ba a rugă, deci, spune-mi, cine-s eu, te pomenești c-oi fi zeu, locvace ateu sau doar un pârdalnic, amarnic și zânatec de-i zici derbedeu?
Pe silueta-ți prelungă, pe umbră, va să-ți curgă ca o taină, zvârlugă, o lungă
și caldă iubire buimacă, așezând, ca o glugă pe creștet și umeri, obsesii și frici de singurătate, sfârtecate de săruturi amare.
Pe urmă, chiar, cine-s eu?
Îmi zic să te cuprind în gând cu menghina tăcerii, ca o haină prea strâmtă pe pieptul tău, sufocând cu strânsoarea de vânător în haită, sânii tăi grăbiți să mi se fâțâie-n palme cuprinzătoare, sânii tăi transpirați pe la colțuri, gâfâiți și sălbatici,
spune dar, cine-s eu, să te cânt mereu a-ntrebare mirare?!
Răspunde-mi cu ochii, c-o răsuflare, c-o primă și ultimă încătușare de rouă în soare.
Poate c-așa nu mai doare.

Suntem lupii

Suntem lupi, suntem lupi, îmi spui când coada ți-o înfășori a dragoste

după grumazul meu, ca un deget alunecând stingher, pe-o coardă de viori

suntem lupi, și-n cerul gurii negru, ca o boltă umedă și neîncepută

pe care stelele foamei au încetat să răsară

scrâșnetul măselelor pe oasele ciutei ne este muzică celestă

suntem lupi, iar scâncetul tău e doar ecoul urletului meu când mușc din lună,

suntem lupi, îmi arăți cu privirea piezișă colțul cerului de sub cetini

unde se rostogolesc ursitoarele zilei în vălătuci de lumină

sunteți lupi, ne strigă uimită zăpada-ncălzită de aburul nărilor, lupi albaștri

așa cum se-aude, la știme, că ați fi coborît dintre aștri

sunteți lupi, crapă și stânca mumurând pe-o buză, a ziuă, lupi albaștri

care țineți pe umeri pădurile, munții și copacii sihaștri

da, sunteți lupi, șuieră vântul prins în blană, ca roua, lupi albaștri

ce alergă prin iarbă și crânguri, precum norii, în ceruri, măiaștri

suntem lupi, da, lupi albaștri

(Târgoviște, 27 noiembrie 2019)

Litanie

Ochii mei nu te văd
Ochii mei te adulmecă
Ochii mei te miros şi te dumică
În paşi repezi de unică
(!Umbră – ce năvalnic prăpăd!)

Gura mea nu te-nghite
Gura mea te cuprinde
Gura mea te aude şi minte
În culori de fierbinte
Şi năpraznic aprinde

Un foc umed în irişi
(!Ce amarnic şi crud!)

Palma mea nu te prinde
Glezna ta nu mă mişcă
Doar genunchiul alunecă
Peste genele leneşe
Ce clipesc îndelung

Ochii mei nu te văd
Ochii mei doar te gustă
Şi pe şaua-ți îngustă
Arde jarul din pustă
Arde doru-mi nătâng

* Versurile din noul meu grupaj poetic propus JURIDICE le-am scris în perioada 2019 – 2021 și fac parte dintr-un volum de autor aflat în pregătire.
Am ilustrat materialul cu un clip realizat în prima zi a Festivalului Național „Vlahia” de la Moieciu de Sus, ediția a IV-a – 14-18 august 2013, filmul surprinzând momentul în care am recitat poezia „La nunta licorii din vene”, publicată în volumul „Evanghelia după Maria din Magdala – poeme nebune, sonete stricate și alte blasfemii curate”, apărut în anul 2012 la Editura Cetatea de Scaun din Târgoviște.

Avocat Sebastian Drăgan