Secţiuni » Arii de practică » Business » Insolvenţă
Insolvenţă
DezbateriCărţiProfesionişti

Compatibilitatea dintre art. 1417 alin. 2 C. civ. și normele specifice din legislația insolvenței
04.11.2021 | Mihaela SĂRĂCUȚ

Secţiuni: Drept civil, Insolvență, Opinii, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Mihaela Sărăcuț

Mihaela Sărăcuț

Potrivit art. 1417 Cod civil, debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise.

De lege lata, prin intermediul mecanismului stabilit de legiuitor, creanța dobândește caracter exigibil, iar decăderea din beneficiul termenului va opera de drept ori de câte ori se va putea stabili că debitorul este în insolvență sau în stare de insolvabilitate ori, dacă prin conduita culpabilă a acestuia procedează la diminuarea garanțiilor constituite sau nu constituie garanțiile promise.

Observăm, astfel că decăderea din beneficiul termenului poate fi determinată deopotrivă de o stare a patrimoniului debitorului (insolvență, insolvabilitate) sau de anumite activități culpabile ale acestuia. Dacă din perspectiva elementelor care vizează patrimoniul debitorului este relativ ușor de stabilit atât insolvența cât și insolvabilitatea debitorului, sancțiunea decăderii fiind în strânsă legătură cu aceasta, este mai greu de înțeles mecanismul imaginat de legiuitor pentru ipoteza în care faptele debitorului și persoana acestuia presupun o serie de decăderi[1]. Astfel, știm că insolvența[2] presupune acea stare a patrimoniului în care lichiditățile disponibile nu pot acoperi datoriile certe, lichide și exigibile în timp ce insolvabilitatea[3] presupune inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile.

Din perspectiva insolvenței, ipotezele pe care le presupune rezultă din legile speciale respectiv Legea privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență nr. 85/2014 și Legea privind insolvența persoanelor fizice nr. 151/2015 care reglementează insolvența profesioniștilor respectiv pe cea a consumatorilor. Astfel, cel puțin la nivel teoretic, decăderea din beneficiul termenului va opera ori de către ori debitorul nu-și va putea plăti, cu sumele disponibile, datoriile exigibile sau pe cele care devin scadente într-un interval de timp previzibil. În aceste situații, debitorul, apelând la una dintre procedurile prevăzute de lege, va putea fie să-și restructureze afacerea respectiv lichideze activul (profesioniștii) sau să-și trateze supra-îndatorarea (consumatorii), sub coordonarea unui practician în insolvență și controlul de legalitate al instanțelor de judecată.

Cât privește, însă, starea de insolvabilitate, legiuitorul impune, pe de-o parte, ca aceasta să fie constatată de către instanța de judecată, dacă prin lege nu se prevede altfel, iar, pe de altă parte, că rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile.

În legislație, insolvabilitatea debitorului este analizată și tratată diferit în funcție de domeniul în care aceasta intervine[4]. Astfel, legislația civilă reglementează insolvabilitatea din perspectiva decăderii din beneficiul termenului, în timp ce legea procesual fiscală stabilește condițiile și procedura prin care o persoană fizică este declarată ca fiind insolvabilă, pentru ca în materia insolvenței profesioniștilor insolvabilitatea să fie analizată în raport direct cu insuficiența fondurilor disponibile.

În condițiile Codului civil[5], debitorul care se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, insolvență, stabilită în condițiile legii, este decăzut din beneficiul termenului; insolvabilitatea este definită ca fiind acea stare a patrimoniului care rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus executării silite, în condițiile legii, în raport de valoarea totală a datoriilor exigibile.

Starea de insolvabilitate a debitorului se constată de către instanță, dacă prin lege nu se prevede altfel, care poate ține seama și de o serie de împrejurări exterioare, precum dispariția intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea unor proceduri de executare silită individual etc.

Art. 675 C. pr. civ. cuprinde dispoziții de procedură referitoare la ipoteza debitorului care este decăzut din termenul acordat și stabilește, alături de alte situații care atrag sancțiunea decăderii, că dacă debitorul este în stare de insolvență notorie sau dacă prin fapta sa culpabilă a micșorat garanțiile date creditorului său sau nu le-a dat pe cele promise, la cererea creditorului, instanța de judecată, care este instanța de executare, va lua în regim de urgență măsurile care se impun .

La rândul său, Codul de procedură fiscală[6] cuprinde o procedură specială de determinare și soluționare a stării de insolvabilitate a unui contribuabil. În accepțiunea legii procesual fiscale, (art. 1 pct. 4), este contribuabil persoana fizică, persoana juridică sau orice altă entitate, chiar fără personalitate juridică, ce datorează impozite, taxe și contribuții sociale, iar insolvabilitatea este definită ca fiind situația în care se află un debitor ale cărui venituri ori bunuri urmăribile au o valoare mai mică în raport cu obligațiile fiscale de plată sau care nu are venituri sau bunuri urmăribile[7].

Procedura prevăzută pentru aceste categorii de contribuabili insolvabili, în vederea recuperării obligațiilor fiscale de plată, impune ca, mai întâi, conducătorul organului de executare fiscală să dispună scoaterea creanței din evidența fiscală curentă și trecerea acesteia într-o evidență separată pe baza procesului-verbal de insolvabilitate, executarea silită fiind, astfel, întreruptă. Organul fiscal are însă obligația de a efectua o investigație cu privire la veniturile sau bunurile obținute de către debitorul insolvabil, verificare ce trebuie realizată cel puțin o dată pe an, fără ca aceste verificări să poată fi calificate drept acte de executare silită.

Atunci când se constată că debitorul insolvent a realizat venituri sau a dobândit bunuri care pot fi supuse executării, organele de executare fiscală dispun reînscrierea creanței ca o creanță curentă și iau măsuri pentru executarea obligațiilor de plată. În acest sens, pentru debitorii solvabili, se va proceda la executarea silită, pentru debitorii profesioniști aflați în procedura insolvenței reglementată de dispozițiile Legii nr. 85/2014 se vor formula cereri de admitere a creanței la masa credală, iar pentru debitorii persoane fizice, supuși procedurilor de insolvență specifice, se vor iniția demersurile pentru recuperarea creanțelor în cadrul procedurii colective.

Observăm, așadar, că definiția insolvabilității din Codul civil este diferită de definiția existentă în Codul de procedură fiscală iar procedura de executare a unui debitor declarat insolvabil, de asemenea. Astfel, dacă în sensul legii civile, starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, în condițiile legii, executării silite în raport cu valoarea totală a datoriilor exigibile, legea procesual fiscală stabilește că este insolvabil debitorul ale cărui venituri sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată sau nu are bunuri urmăribile ori venituri, starea de insolvabilitate constatată fiind un motiv de întrerupere a executării silite.

Pornind de la această realitate juridică, apreciem că stabilirea sau constatarea stării de insolvabilitate presupune mai multe etape. Astfel, se va proceda mai întâi la stabilirea elementelor de activ și a celor de pasiv, apoi a activului urmăribil, care poate fi supus în condițiile legii executării silite, pentru ca, în cele din urmă, să fie realizată comparația care să permită a se stabili care dintre aceste elemente – activ respectiv pasiv- este superior.

Este important de observat că la momentul la care este realizată contabilitatea activului și a pasivului debitorului apt să permită stabilirea stării de insolvabilitate a unui debitor, instanța este obligată să delimiteze activul urmăribil de cel care este exclus de la această operațiune juridică fiind înlăturate bunurile enumerate de art. 725 CPC și limitate în urmărire cele menționate de art. 727, 728 CPC.

Dacă determinarea activului urmăribil în raport de pasivul debitorului permite a stabili nivelul inferior a unuia în raport de altul, dilema stării de insolvabilitate este rezolvată: instanța va admite cererea și va stabili că debitorul este insolvabil reținând că activul său urmăribil este inferior pasivului respectiv va respinge o astfel de solicitare atunci când pasivul excede elementelor de activ urmăribil.

Desigur, probleme pot apărea dacă pe lângă elementele de activ și pasiv instanța este chemată să analizeze elemente precum dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită şi altele asemenea.[8]

Apreciem că în această ipoteză, în care instanța de judecată este chemată să stabilească starea de insolvabilitate prin raportare la alte elemente decât cele pe care în mod clasic le analizează va putea stabili chiar și faptul că debitorul se află în insolvență. De ce susținem aceasta?

Să analizăm, spre exemplu, ipoteza debitorului persoană fizică ce nu mai poate să-și plătească datoriile devenite scadente motiv pentru care, împotriva acestuia, se desfășoară proceduri de executare silită. Observăm că exemplul analizat acoperă două dintre situațiile enumerate de legiuitor drept elemente apte să conducă la stabilirea insolvabilității. Așadar, titularul cererii de stabilire a insolvabilității, care poate fi, deopotrivă creditorul sau debitorul, ambii având interes în determinarea acestei stări, trebuie să dovedească, pe de-o parte, faptul că activul urmăribil al debitorului este inferior datoriilor scadente  iar, pe de altă parte, că neplata la scadență a datoriilor nu este una sistemică, generalizată, caracteristică insolvenței. Linia de demarcație este relativ subțire iar probele care vor fi administrate sunt esențiale: dacă se va dovedi, spre exemplu, că neplata datoriilor scadente care au justificat procedura de executare silită au fost determinate de criza pasageră a lichidităților (e.g. pierderea unui contract neesențial, falimentul angajatorului debitorului, boala debitorului, etc.), declararea insolvabilității este posibilă, insolvența nefiind prezentă. Dacă, însă, probele vor demonstra, spre exemplu, faptul că pierderea contractului este una esențială pentru afacerea debitorului sau că pierderea locului de muncă de către debitor raportat la specializarea sa îl aduce în stare de supraîndatorare, atunci cererea de stabilire a stării de insolvabilitate nu va putea fi admisă întrucât debitorul se află deja într-o insolvență vădită.

Textul art.1417 alin.2 din  codul civil pune probleme de compatibilitate cu normele speciale din materia insolvenței, atât a profesionistului cât și a consumatorului iar mențiunea realizată de legiuitor în cuprinsul art.123 din Legea nr.85/2014[9] respectiv art. 36 din Legea nr.151/2015[10] apare ca insuficientă.

Legiuitorul stabilește, în esență, că, la data deschiderii procedurii, contractele în derulare se consideră menţinute, dispozițiile art. 1.417 din Codul civil nefiind aplicabil. Orice clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul termenului sau de declarare a exigibilităţii anticipate pentru motivul deschiderii procedurii sunt nule.

Ar rezulta că, aplicând aceste dispoziții tale quale debitorul aflat în insolvență nu poate fi decăzut din beneficiul termenului indiferent care ar fi comportamentul său contractual pentru simplul motiv că se află în insolvență. Însă, prevederile art.1417 cod civil stipulează expres faptul că ipoteza normei legale îi vizează pe debitorii aflați în insolvență. Apare astfel, în mod firesc întrebarea: care dispoziție urmează a fi aplicată? Care articol de lege este mai special și trebuie aplicat cu prioritate?

Se impune observația potrivit căreia dacă nu ar fi existat mențiunea din art.123 din Legea insolvenței, aplicarea textului art.1417 cod civil ar face iluzorie orice procedură de insolvență întrucât decăderea din beneficiul termenului atrage, de drept, exigibilitatea creanțelor și implicit scadența anticipată a acestora, perspectiva unei restructurări a afacerii devenind iluzorie cunoscut fiind că pentru succesul unei reorganizări este necesar ca datoriile acumulate să poată fi negociate cu creditorii, eșalonate sau chiar reduse.

Pe de altă parte, este greu de crezut că orice comportament contractual al debitorului aflat în insolvență ar fi acoperit de norma de excludere. Se poate observa, de altfel, că prin art. 123 alin. 3 din Legea nr. 85/2014, legiuitorul permite cocontractantului debitorului să notifice intenția sa de denunțare a contractului, în primele 3 luni de la data deschiderii procedurii, iar urmarea acestei manifestări de voință este aceea că decăderea debitorului din beneficiul termenului operează. Chiar dacă nu este menționat textul art.1417 cod civil este evident că aceste dispoziții vor guverna operațiunile pe care eventuala denunțare le presupune, denunțare care poate opera pentru ipotezele și în condițiile menționate de art. 1276 și 1277 cod civil. Aceasta cu atât mai mult cu cât o acțiune în rezoluțiune a unui astfel de contract, derulată în condițiile dreptului comun, nu este admisibilă.[11]

Pentru a răspunde, însă, întrebărilor formulate este necesar să observăm următoarele:

– 1417 cod civil este o normă cuprinsă într-o lege organică, similar art. 123 din Legea nr. 85/2014 și vizează și o materie specială, insolvența;

– ambele texte își propun să stabilească reguli într-un domeniu specializat: insolvența;

– ambele privesc contractele în derulare aparținând debitorului.

Acum, în mod firesc, se pune problema raportului dintre aceste prevederi deopotrivă speciale, organice și art. 342 din Legea nr. 85/2014 respectiv art. 89 din Legea nr. 151/2015.

Dispozițiile legale menționate mai sus stabilesc limitele în raport de care legile insolvenței se completează cu prevederile Codului civil respectiv ale Codului de procedură civilă: măsura compatibilității acestora.

Din perspectiva compatibilității normelor observăm, însă, că prevederile art. 1417 cod civil nu pot fi aplicabile în procedurile de insolvență câtă vreme efectul imediat al decăderii debitorului din termen este exigibilitatea creanței, care permite executarea imediată a acesteia de către titular. Or, această operațiune nu este compatibilă cu procedurile de insolvență întrucât derularea lor presupune parcurgerea unor proceduri care se derulează în timp astfel că este necesar ca creanța să nu poată fi declarată exigibilă anticipat sau imediat astfel încât executarea sa să fie posibilă. Restructurarea unei afaceri presupune timp, presupune posibilitatea de a negocia plata creanțelor deja scadente și mai ales instrumente viabile la îndemâna debitorului pentru a putea realiza atât reorganizarea afacerii cât și plata datoriilor într-o măsură cât mai mare, acesta fiind și scopul declarat al Legii insolvenței.

Mai mult, existența mai multor executări silite sau neplata mai multor datorii, menționate la art. 1417 alin. 2 fraza a II-a Cod civil, descrie ipoteza premisă a declarării insolvenței debitorului, starea de insolvabilitate pe care instanța de judecată ar putea să o constate nefiind decât un element care permite stabilirea unei anumite proceduri de insolvență aplicabilă.

Din perspectiva insolvenței persoanei fizice, observăm faptul că o eventuală constatare a stării sale de insolvabilitate, în condițiile art. 1417 alin. 2 fraza a II-a Cod civil, îi poate aduce acestuia eliberarea de datoriile reziduale, soluția fiind identică cu cea pe care ar obține-o dacă ar parcurge procedura de insolvență. Astfel, spre exemplu, dacă, fundamentat pe prevederile art. 35 CPC, debitorul se va adresa instanței cu o cerere în constatarea stării sale de insolvabilitate în condițiile codului civil, va putea demonstra faptul că este exonerat de răspundere pentru eventualele prejudicii create creditorilor săi ca urmare a neachitării obligațiilor exigibile, demonstrând că întrucât pasivul său este mai mare decât activul, din motive care nu îi pot fi imputate (suprîndatorarea sa fiind una scuzabilă), se află într-o imposibilitate fortuită de executare similară celei reglementate de art. 1634 Cod civil. Apreciem că instanța de judecată, constatând insolvabilitatea sa scuzabilă, va putea interzice eventuale executări silite derulate împotriva debitorului. Dacă, însă, se va constata că imposibilitatea de plată cu veniturile prezente dar și estimate pentru un interval de 12 luni nu acoperă datoriile scadente sau care vor deveni scadente într-un viitor previzibil, apropiat, cererea debitorului referitoare la constatarea stării sale de insolvabilitate poate fi acomodată cu o cerere pentru deschiderea unei proceduri prevăzute de Legea nr. 151/2015.

Conchidem, așadar, că pe de-o parte, textele analizate, art. 1417 alin. 2 Cod civil respectiv art. 123 și 36 din Legile insolvenței sunt contradictorii câtă vreme codul civil afirmă că se aplică în procedurile de insolvență iar dispozițiile legilor speciale ale insolvenței stabilesc faptul că art. 1417 cod civil nu este aplicabil în insolvența debitorilor, confuzia creată de autorii codului civil fiind evidentă. Pe de altă parte, prevederile art. 123 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 respectiv art. 36 alin. 1 din Legea nr. 151/2015 reprezintă o dispoziție derogatorie de la prevederile codului civil care se va aplica doar în măsura compatibilității acestora. Or, am arătat că această compatibilitate a normelor citate nu este posibilă astfel că în procedurile de insolvență, fie că este vorba despre profesioniști, fie că sunt simpli particulari, persoane fizice, prevederile art. 1417 alin. 1 și 2 Cod civil nu-și vor găsi aplicabilitatea.

În fine, dacă argumentele referitoare la compatibilitatea normelor amintite nu pot fi primite, atunci o posibilă modificare a prevederilor art. 1417 cod civil care să înlăture de la aplicarea acestuia în procedurile de insolvență declarată în condițiile legii poate rezolva problema.


[1] Pe bună dreptate unii autori au susținut faptul că aceste dispoziții legale reprezintă o întoarcere în timp, la epoca pedepsirii persoanei debitorului pentru datoriile acumulate: Sergiu Golub, Art. 123 din Legea nr. 85/2014 sau de la romani la dreptul muncii şi nu numai… Liber Amicorum Romulus Gidro – Concepte, reflecții și cercetări juridice, Ed. Universul Juridic, 2019, pp. 397-443
[2] Art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014
[3] Art. 1417 alin. 2 cod civil
[4] Tema a fost dezvoltată în  Insolvabilitatea debitorului persoană fizică – condiție pentru aplicarea Legii privind procedura insolvenței persoanelor fizice nr.151/2015, RRDJ nr. 4/2018
[5] Art. 1417 cod civil
[6] Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 547 din data de 23.07.2015
[7] Art. 265 Cod  procedură fiscală
[8] Disponibil aici
[9] Art.123 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 prevede: Contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii, art. 1.417 din Codul civil nefiind aplicabil. Orice clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul termenului sau de declarare a exigibilităţii anticipate pentru motivul deschiderii procedurii sunt nule.
[10] Art. 36 alin. 1 din Legea nr. 151/2015 prevede: Contractele în derulare la data admiterii în principiu a deschiderii procedurii se consideră menţinute, art. 1.417 din Codul civil nefiind aplicabil. Orice clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul termenului sau de declarare a exigibilităţii anticipate pentru motivul deschiderii procedurii sunt nule.
[11] Disponibil aici: În interpretarea art. 123 alin. (1), (3) şi (9) din Legea nr. 85/2014 nu sunt admisibile acţiunile de reziliere a contractelor cu executare succesivă menţinute de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, introduse pe calea dreptului comun după momentul deschiderii procedurii insolvenţei pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligaţiilor contractuale constând în plata unor sume scadente anterior deschiderii acestei proceduri.


Jud. dr. Mihaela Sărăcuț, Curtea de Apel Cluj

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti