Covid-19 Legal React
AbonamentePlatinum members

Vaccinarea obligatorie vs. drepturile omului. Considerații de ordin general
08.11.2021 | Silvia USCOV

Secţiuni: Covid 19 Legal React, Drepturile omului, Health & Pharma (Dreptul sănătății), Opinii, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Silvia Uscov

Silvia Uscov

Preambul: Acest articol este redactat în continuarea articolului „Vaccinarea obligatorie sau nu? Explicații pe marginea cauzei VAVŘIČKA și alții c. Republicii Cehe[1] publicat la data de 18.05.2021.

1. Vaccinarea obligatorie directă sau indirectă

Conform dicționarului[2], vaccinarea reprezintă inocularea unui vaccin în scop preventiv sau terapeutic.

În cauza VAVŘIČKA și alții c. Republicii Cehe[3], Marea Cameră a CtEDO face distincția între vaccinarea obligatorie directă sau indirectă în sensul mai degrabă sub aspectul administrării forțate sau nu a vaccinului: „Deși vaccinarea este o obligație legală în statul pârât, Curtea reiterează că respectarea acesteia nu poate fi impusă direct, în sensul că nu există nicio prevedere care să permită administrarea forțată a vaccinării. În comun cu aranjamentele luate în statele interveniente, obligația este executată indirect prin aplicarea de sancțiuni. În Republica Cehă, sancțiunea poate fi considerată relativ moderată, constând într-o amendă administrativă care poate fi aplicată o singură dată. În cazul domnului Vavřička, în timp ce acesta a susținut că amenda era mare pentru el în împrejurări (a se vedea punctul 162 de mai sus), Curtea constată că suma se situa la capătul inferior al scalei relevante și nu poate fi considerată ca fiind excesiv de dură sau oneroasă.”.

Astfel, CtEDO stabilește că vaccinarea obligatorie indirectă reprezintă obligativitatea sub o anumită sancțiune, care în cazul analizat era o amendă într-un cuantum mic. Relevanța sancțiunii este tratată sub aspectul proporționalității ingerinței în dreptul la viață privată.

Vaccinarea este o intervenție medicală[4] pentru care este nevoie de consimțământul pacientului, conform legislației naționale (art. 13 și urm. Legea 46/2003) și pactelor și tratatelor internaționale (art. 5 Convenția de la Oviedo).

Plecând de la acest principiu, nu este admisă vaccinarea forțată astfel încât clasificarea vaccinării obligatorii directe sau indirecte în funcție de criteriul forțării fizice nu este unul care să servească scopului deoarece oricum nu este acceptată într-o societate democratică a secolului nostru.

Prin urmare, propun ca vaccinarea obligatorie directă sau indirectă să aibă în vedere criteriul direct sau indirect al sancțiunii aplicate. Astfel, dacă sancțiunea este directă, fiind prevăzută ca atare (cum ar fi amenda, pedeapsa cu închisoarea, desfacerea contractului de muncă etc.), atunci vaccinarea obligatorie este directă, în schimb, dacă sancțiunea este indirectă, respectiv poate fi constatată o ingerință în drepturile fundamentale ale persoanei respective (cum ar fi faptul că nu mai are acces la cultură, îi este afectată libertatea de circulație etc.), atunci vaccinarea obligatorie este indirectă.

2. Caracteristicile drepturilor omului

Drepturile omului sunt drepturi esențiale pentru dezvoltarea omului, astfel încât, dacă acesta nu s-ar putea bucura de plenitudinea drepturilor sale fundamentale, ar însemna că nu ar putea atinge maximul potențialului său. Acestea sunt înscrise în acte de importanță majoră, respectiv declarații de drepturi, tratate internaționale sau constituții.

În general, drepturile omului sunt drepturi individuale, nu colective (colectiv este, de ex., dreptul la autodeterminare). Așa cum se specifică în doctrină „multe drepturi fundamentale (…) sunt exercitabile împreună cu alții: dreptul la educație, dreptul de asociere, la  profesarea și practicarea religiei, dreptul de participare la viața publică etc.,  fără ca prin aceasta să-și piardă calitatea de drepturi individuale. Ele sunt doar exercitate  împreună, titularul rămânând persoana fizică, iar nu o colectivitate. Fiecare titular (…)  poate alege să exercite sau nu dreptul, exercitarea în comun neputând crea un titular supraindividual al drepturilor individuale.”[5]

Drepturile subiective au importanţă şi valoare (teoretică şi practică) numai într-un context social-statal, într-o colectivitate. Oare pentru Robinson Crusoe, regulile juridice prezentau vreun interes practic în singurătatea sa? Evident că nu.  Normele juridice şi deci drepturile şi obligaţiile individului (cetăţean, om) prezintă interes şi eficienţă numai într-o colectivitate, într-o societate care pentru a exista şi a se dezvolta îşi creează reguli şi structuri, între care cele juridice, dacă nu cumva sunt chiar decisive, au în orice caz o mare importanţă. De aceea omul nu se poate contrapune societăţii, dar nici nu trebuie topit în aceasta.”[6]

Totodată, prezintă importanță faptul că drepturile omului sunt indivizibile și nu pot fi ierarhizate, ci apreciate ca un tot unitar, toate și oricare dintre ele fiind la fel de importante pentru dezvoltarea omului.

Nu trebuie făcută o ierarhizare a drepturilor omului în funcție de conținutul dreptului, de ex. dreptul la viață este mai important decât libertatea individuală pentru că viața este mai importantă decât libertatea, pentru că ceea ce protejează ambele drepturi ține de însăși ființa umană, care nu are doar o anumită componentă ce trebuie valorificată, un singur scop. Pentru dezvoltarea omului aceste două drepturi sunt la fel de importante atât sub lupa filosofiei, psihologiei, sociologiei, cât și sub lupa juridică.

Vaccinarea obligatorie constituie, în mod cert, o ingerință în drepturile omului, în primul rând în dreptul la viață privată și, în funcție de sancțiunile pentru nerespectarea acestei măsuri, are aptitudinea de a constitui și o ingerință în alte drepturi.

Ceea ce este important de determinat este dacă această ingerință respectă condițiile prevăzute de Constituția României sau de pactele sau tratatele internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, dacă există neconcordanțe între Constituție și reglementările internaționale și acestea din urmă cuprind dispoziții mai favorabile, conform art. 20 din Constituția României.

În măsura în care condițiile sunt respectate, atunci ingerința nu este o violare, o încălcare a drepturilor omului.

Nu în ultimul rând, poate trebuie făcută distincția între drepturi absolute și drepturi relative, această clasificare în materia drepturilor omului realizându-se folosind criteriul posibilității derogării sau nu.

Conform Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO), există 5 drepturi absolute: dreptul de a nu fi supus pedepsei cu moartea (Protocolul nr. 13 la CEDO), dreptul de a nu fi supus torturii sau tratamentele inumane ori degradante (art. 3), dreptul de a nu fi supus sclaviei (art. 4 alin. 1), dreptul de a nu fi condamnat fără lege/retroactiv (art. 7) și dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeași faptă (art. 4 Protocolul nr. 7 la CEDO).

Toate celelalte drepturi sunt drepturi relative, ce permit derogări, inclusiv dreptul la viață, cu excepția pedepsei cu moartea.

Acest lucru este posibil deoarece derogarea și ingerința în drepturile omului nu sunt noțiuni juridice echivalente.

În doctrină s-a reținut faptul că „spre  deosebire  de  ingerințe, care sunt limitările ordinare, din viața zilnică, ale drepturilor omului, măsurile derogatorii sunt limitări mult mai severe, care pot fi operate in situații excepționale, de criză.

Cu rare excepții, drepturile omului, care sunt drepturi individuale, nu pot fi absolutizate, ci pot fi limitate, fie pentru protejarea drepturilor altora, fie pentru asigurarea interesului general. Societatea democratică, singura compatibilă cu drepturile omului, este cea care  asigură un just echilibru între drepturile individuale între ele, precum și între drepturile individuale și interesul general al societății.

În situații excepționale (având fie cauze sociale, fie cauze naturale), când existența și/sau funcționarea normală a societății și/sau a democrației este/sunt în pericol, statele pot recurge la măsuri derogatorii, adică la limitări mult mai ample (prin natura, intensitatea, sfera destinatarilor și întinderea teritorială) ale drepturilor omului  decât  în  perioadele  normale, pentru a salva existența și a menține buna  funcționare ale societății,  democrației și  indivizilor și pentru a asigura revenirea la normalitate.

Recurgerea la măsuri derogatorii privind drepturile omului nu este arbitrară, nu este o stare de non-drept (a-legală) sau o stare de anti-drept (ilegală), ci, așa cum se arată în literatura de specialitate, este o stare de legalitate excepțională, care înlocuiește legalitatea ordinară. Legalitatea nu dispare însă, rămânem în cadrul statului de drept, al preeminenței dreptului.[7]

Prin urmare, distincția între drepturi absolute și drepturi relative prezintă relevanță doar în contextul discuției despre derogări, nu și în contextul discuției despre ingerințele în drepturile fundamentale, care, așa cum am arătat, trebuie să respecte criteriile, condițiile prevăzute de Constituție, respectiv de reglementările internaționale la care România este parte.

3. Condițiile pe care trebuie să le întrunească ingerința în drepturi pentru a nu fi o încălcare/violare a drepturilor omului

Din cuprinsul Constituției României (art. 53) și CEDO, putem extrage următoarele condiții ce sunt analizate pentru a vedea dacă ingerința în drepturi reprezintă sau nu o încălcare a drepturilor omului:

a) să fie prevăzută de lege

În privința acestei condiții, noțiunea de „lege” este mai restrânsă în accepțiunea Constituției României decât CEDO. Dacă pentru CEDO este important doar ca actul să se bucure de accesibilitate și previzibilitate, în viziunea Constituției României și astfel cum Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale nu se poate realiza decât prin lege, ca act formal al Parlamentului.

În orice caz, un act administrativ cu caracter normativ (o hotărâre de Guvern, un ordin de ministru) nu se bucură de criteriile de accesibilitate și previzibilitate, astfel cum a stabilit și CCR într-o decizie vizând dosarul electronic de sănătate al pacientului:

49. Raportat la cauza de față, Curtea constată că, deși ingerința legală în dreptul prevăzut la art. 26 din Constituție poate avea un scop legitim (ocrotirea sănătății persoanei prin ordonarea istoricului său medical și ținerea acestuia de către o autoritate de stat), este adecvată și necesară scopului propus, ea nu păstrează un just echilibru între interesele  concurente, anume: interesul statului în  legătură cu sănătatea publică, interesul persoanei  de a-i fi ocrotită sănătatea, dar și interesul persoanei de a-i fi protejată viața intimă, familială și privată.

50. Nu este îndeajuns ca protejarea datelor medicale să fie realizată printr-o legislație infralegală, Curtea, în numeroase cazuri, avertizând că actele de reglementare secundară, exempli gratia, hotărâri ale Guvernului, sunt oricum caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate [a se vedea în acest sens Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragrafele 67 și 94, Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 47, sau Decizia nr. 61 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 30 martie 2017, paragraful 42]. Se observă că garanții pentru asigurarea dreptului constituțional prevăzut de art. 26 sunt cuprinse într-o hotărâre a Guvernului, însă o asemenea manieră de reglementare este total neadecvată, fragilizând, în mod nepermis, protecția constituțională a vieții intime, familiale și private. Practic, autoritatea administrativă poate oricând modifica standardele de garanții asociate acestui drept, prin emiterea unor acte administrative normative, cetățeanul/pacientul fiind astfel la bunul plac al autorității administrative. Or, o protecție adecvată a acestui drept este cea stabilită printr-o lege, ceea ce nu este cazul în speța de față. În consecință, textele criticate încalcă art. 26 din Constituție.

51. De asemenea,  principial,  o  reglementare  cu  caracter  primar  este  cea  care  se  bucură de forța juridică a legii și de o stabilitate în consecință, astfel că pare chiar impropriu ca o măsură de natura legii, dată în aplicarea art. 34 din Constituție, să cunoască limitări printr-o hotărâre a Guvernului, considerată a fi suficientă pentru respectarea art. 26 din Constituție. Într-o  atare modalitate de reglementare se ajunge la o restructurare/reconfigurare a legii, prin intermediul  actului administrativ, ceea ce este de neconceput. Ar rezulta că limitele unei ingerințe etatice  prevăzute de lege sunt fixate printr-un act administrativ, emis chiar în baza acelei legi, ceea ce încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție.

52. Prin urmare, revine legiuitorului obligația de a reglementa garanțiile asociate dreptului la viață intimă, familială și privată. Această obligație trebuie să se materializeze prin lege, în sens de instrumentum. În centrul acestor garanții legale trebuie să se regăsească consimțământul pacientului. Legiuitorul are drept obligație constituțională, prin prisma art. 26, să nu condiționeze actul medical în sine de efectuarea înscrierilor în dosarul electronic de sănătate, neexistând un raport de corespondență directă între acestea. De asemenea, consimțământul trebuie să fie unul liber, ce nu poate fi stimulat prin oferirea unor posibile avantaje medicale sau de altă natură (economice), pentru că, în acest caz, s-ar ajunge la vicierea indirectă a acestuia. S-ar ajunge la situația în care omul ar fi tratat drept obiect, cu desconsiderarea principiilor subiective care caracterizează ființa umană, ceea ce este  contrar demnității umane [a se vedea mutatis mutandis și Decizia  Tribunalului  Constituțional Federal german 2 BVerfGE 45, 187, în care Curtea a impus formula obiect-subiect în analiza încălcării demnității umane]. Persoana, mai ales dacă este vorba despre  sănătatea sa, vădește o vulnerabilitate aparte și este tentată să accepte, total și necondiționat,  măsurile legislative promovate de stat și care îi sunt propuse spre acceptare, fără a mai analiza justul echilibru care trebuie să existe între dreptul la ocrotirea sănătății și cel la viață intimă, familială și privată. Mai mult, persoana este cu atât mai vulnerabilă cu cât se află într-o stare fizică/emoțională care nu îi mai permite să aprecieze în mod obiectiv cu privire la consimțământul său. De aceea, cadrul normativ nu trebuie să o desconsidere și să o plaseze într-un plan secund în raport cu dorința statului de a ține un dosar electronic de sănătate și/sau de a centraliza diverse date medicale (ca măsură obiectivă de ocrotire a sănătății publice). Aceleași considerații se  impun și în privința modului în care este tratată persoana care nu își dă consimțământul pentru prelucrarea datelor sale medicale în cadrului dosarului electronic de sănătate.[8]

În cazul vaccinării obligatorii, ceea ce poate fi stabilit în cadrul unui act administrativ cu caracter normativ nu poate fi decât, spre exemplu, condițiile de administrare ale vaccinului, procedura de lucru, stabilirea anumitor centre de vaccinare etc.

În schimb, persoanele cărora li se adresează obligativitatea vaccinării, precum și sancțiunile în cazul nerespectării acestei obligații nu pot fi prevăzute decât într-o lege, ca act formal al Parlamentului.

b) să fie necesară într-o societate democratică

În această noțiune intră conceptul de marjă de apreciere a statului, dezvoltat de CtEDO mai întâi pentru derogări de la drepturi, și apoi pentru ingerințele în drepturi începând cu hotărârea pronunțată în cauza Handyside c. Regatului Unit[9] (1976).

În acest sens, marja de apreciere a statului face obiectul supravegherii europene riguroase atât asupra legii, dar şi asupra deciziilor de aplicare a acesteia, inclusiv asupra deciziilor judiciare.

Dacă în ceea ce privește CtEDO, aceasta se autolimitează pentru a proteja marja de apreciere a statului, apreciind că statele sunt mai în măsură să discearnă asupra adoptării unor restrângeri deoarece sunt mai apropiate de cetățeanul lor, în privința instanțelor naționale, acestea sunt chemate să evalueze situația națională, respectiv nevoia socială presantă.

Marja de apreciere este în strânsă corelație cu valoarea fundamentală afectată, respectiv dreptul față de care se exercită ingerința. Dacă dreptul respectiv este esențial, atunci marja de apreciere este mai mică, pe când, dacă implică chestiuni morale sau etice sau atunci când trebuie puse în balanță drepturi ale individului și interesul public, marja este mai mare, statul respectiv putând aprecia mai bine asupra resurselor pe care le are în gestionarea unei anumite situații, astfel cum s-a menționat și în cauza VAVŘIČKA și alții c. Republicii Cehe.

Statului îi revine întotdeauna sarcina să facă dovada faptului că restrângerile pe care le-a instituit sunt necesare într-o societate democratică, neputând fi admise prezumții.

Având în vedere că raportarea se face la „o societate democratică”, concept general și abstract, nu la o anumită societate democratică, apreciez că există anumite standarde minime sub care un stat nu poate coborî oricât de presantă ar fi nevoia socială care reclamă acele ingerințe în drepturile omului. Astfel, instanțele naționale sau CEDO vor analiza această marjă de apreciere luând în considerare ca standard minim ceea ce se așteaptă de la orice societate democratică.

În consecință, se exclude posibilitatea invocării turpitudinii, a culpei statului în luarea unor măsuri rezonabile în orice altă societate democratică ca justificare pentru a transfera această culpă în sarcina propriilor cetățeni cu consecința adoptării unor restrângeri a exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale.

Spre exemplu, în cazul vaccinării obligatorii, se va analiza, în contrapondere situația sanitară în statele pentru care vaccinarea este doar o recomandare, dar și modul în care alte state s-au pregătit din toate punctele de vedere pentru a asigura ocrotirea sănătății publice (achiziții, dotări, tratamente alternative, rata infecțiilor nosocomiale din spitale etc.), trasând un standard minim sub care orice societate democratică nu poate accepta o ingerință.

c) să urmărească un scop legitim

Scopurile legitime sunt definite în art. 53 din Constituția României, ca fiind „apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”.

În sistemul CEDO există atât drepturi pentru care scopurile legitime sunt definite printr-o listă exhaustivă, cât și drepturi pentru care scopurile legitime nu cuprind o astfel de listă.

Spre exemplu, s-a reținut în cauza VAVŘIČKA și alții c. Republicii Cehe că acest scop legitim este urmărit mai ales prin prisma faptului că o rată mare de vaccinare îi protejează și pe cei care nu se pot vaccina în mod obiectiv, din motive medicale.

d) să fie proporțională cu situația care a determinat-o

Proporționalitatea ingerinței exprimă teza echilibrului între drepturile fundamentale ale omului pentru a asigura protecția fiecărui și a tuturor drepturilor pentru fiecare și toți oamenii, adică atingerea maximului posibil cu minim de ingerință.

În cazul în care, în urma cercetărilor științifice, s-ar ajunge la concluzia că un virus afectează mult mai puțin o anumită categorie de populație, astfel încât riscul cu privire la dezvoltarea unei forme severe de boală este extrem de redus în contingentul național, atunci se poate ajunge la concluzia că ingerința nu întrunește condițiile de proporționalitate, mai cu seamă în condițiile în care vaccinul nu oferă imunitate într-o proporție care să excludă sau să reducă la minim varianta transmiterii mai departe a virusului.

Prin urmare, nu toate vaccinurile trebuie apreciate după aceleași standarde, ci trebuie făcută diferența între vaccinurile pentru care lumea științifică este în consens atât cu privire la siguranță, cât și eficacitate, și, pe de altă parte, vaccinurile noi ca tehnologie sau pentru combaterea efectelor unor boli noi, precum și între vaccinurile care oferă imunitate inclusiv în privința transmiterii mai departe și cele care oferă prevenție numai față de dezvoltarea unei forme grave.

Spre exemplu, atunci când ne referim la vaccinurile care oferă prevenția numai sau mai degrabă față de dezvoltarea unei forme grave, atunci putem lua în considerare presiunea asupra sistemului de sănătate corelând-o cu numărul mare de cazuri grave care pot afecta acest sistem și o eventuală perioadă prelungită de spitalizare. Cu toate acestea, astfel cum am precizat atunci când am analizat condiția necesității într-o societate democratică, vaccinul nu poate reprezenta un înlocuitor universal al altor sisteme alternative de prevenție sau chiar tratament.

În opinia dizidentă a judecătorului Wojtyczek în cauza VAVŘIČKA și alții c. Republicii Cehe, acesta propune a se lua în considerare cu privire la vaccinarea obligatorie următoarele criterii:

– modul și viteza transmisiei sale;

– riscurile pentru persoanele infectate;

– costul mediu al tratamentului individual pentru boală în cazul pacienților nevaccinați și perspectivele de succes ale unui astfel de tratament;

– eficacitatea precisă a vaccinurilor disponibile;

– costul mediu al unei vaccinări;

– riscul efectelor secundare ale vaccinării;

– costurile medii pentru tratarea efectelor nedorite ale vaccinării;

– procentul minim de persoane vaccinate care ar împiedica răspândirea bolii (dacă este cazul) și perspectivele realizării unui astfel de obiectiv.

Deși în lumea științifică se recunoaște la nivel general acest instrument valoros în combaterea epidemiilor/pandemiilor, în ceea ce privește vaccinurile noi ca tehnologie sau pentru combaterea efectelor unor boli noi contraindicațiile la administrare se modifică pe măsura inoculării acestora într-o categorie populațională mare și pe parcursul evoluției epidemiilor/pandemiilor.

Atâta timp cât s-ar dovedi că un anumit vaccin prezintă contradicții la administrare, atunci față de persoanele aflate într-o astfel de situație trebuie introduse excepții, în caz contrar putându-ne regăsi tocmai pe tărâmul unei ingerințe nepermise în dreptul la viață, în caz de deces, sau în dreptul la viață privată, în cazul afectării sănătății acelei persoane (riscurile pentru sănătate sunt tratate nu sub art. 2 CEDO – dreptul la viață, ci sub art. 8 CEDO – dreptul la viață privată).

În acest caz statul este responsabil pentru încălcarea dreptului la viață, respectiv dreptului la viață privată, în măsura în care ar fi știut sau ar fi trebuit să știe că acel vaccin prezintă un risc pentru viața sau sănătatea omului, luând în considerare informațiile științifice pe care statul le deține la acel moment.

De aceea gradul de cunoaștere în privința contraindicațiilor și efectelor adverse ale unui vaccin este deosebit de important în a stabili dacă se poate impune sau nu obligativitatea administrării acestuia.

Bineînțeles, statul nu poate sta în pasivitate pentru a se proteja de posibilitatea aflării că un vaccin prezintă un risc semnificativ pentru viața sau sănătatea omului, ci el trebuie să adopte o atitudine activă în cercetarea cauzelor deceselor și riscurilor pentru sănătate. De asemenea, riscurile pentru viața omului nu trebuie să fie doar întâmplări nefericite, ci ele să se afle într-o legătură cauzală cu administrarea vaccinului, ce ar putea să reprezinte riscuri serioase inclusiv pentru alte persoane aflate într-o situație similară.

În cauza Asociația Părinților c. Regatului Unit[10], unde nu s-a pus în discuție decât vaccinarea cu titlu de recomandare, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului (până în 1998 aceasta era cea care stabilea admisibilitatea unei plângeri spre a fi judecată de către CtEDO) a menționat următoarele: „Comisia consideră că prima teză a articolului 2 impune statului o obligație mai mare decât cea cuprinsă în a doua teză. Conceptul că „viața fiecăruia va fi protejată prin lege” îndeamnă statul să nu se abțină de la a lua viața „intenționat”, ci, mai departe, să ia măsurile adecvate pentru a proteja viața. Cu toate acestea, în speță, Comisia este convinsă că, în cazul în care un număr mic de decese au loc în contextul unui sistem de vaccinare al cărui singur scop este protejarea sănătății societății prin eliminarea bolilor infecțioase, nu se poate afirma că a existat o privare intenționată de viață în cadrul sensul articolului 2 alineatul (1) sau că statul nu a luat măsuri adecvate și adecvate pentru a proteja viața. Este adevărat că Guvernul pârât este conștient de posibilitățile de „reacții adverse”, dintre care unele pot implica vătămări grave sau deces, care decurg dintr-o schemă de vaccinare. Cu toate acestea, nu se poate deduce din aceasta că Guvernul intenționează să apară astfel de consecințe. Dimpotrivă, din observațiile Guvernului reiese clar că o mare parte a unei scheme de vaccinare este preocupată de evitarea unor astfel de riscuri grave. Comisia consideră că este relevant în acest context să ia în considerare măsura largă de protecție împotriva bolilor infecțioase dăunătoare asigurată de programele naționale de vaccinare și eradicarea virtuală a bolilor precum difteria și poliomielita. Nici Comisia nu poate accepta, pe baza probelor care i-au fost prezentate, că schemele de vaccinare sunt prost administrate și că nu sunt luate măsuri adecvate și adecvate pentru a evita materializarea riscurilor implicate. În această privință, Comisia observă că, deși există un grad de imprecizie în numărul de „reacții adverse” înregistrate, acestea sunt totuși minuscule în comparație cu milioanele de vaccinări administrate în fiecare an. Cu toate acestea, este clar că statul a instituit un sistem de control și supraveghere asupra programului de vaccinare și imunizare.”.

De asemenea, un sistem de compensație în cazul producerii unor efecte adverse de către vaccinul respectiv reprezintă o altă contrapondere în ingerința în drepturile omului, respectiv dreptul la viață privată sub componenta modalității libere în care poți dispune de propriul corp.

Pe lângă aplicarea nediscriminatorie, condiția ca ingerința să nu aducă atingere existenței dreptului se analizează în cadrul proporționalității și se reflectă în caracterul temporar și reversibil al restrângerii, nefiind admisă posibilitatea ca un drept fundamental să fie pierdut pentru totdeauna.

Sancțiunea aplicată joacă un alt rol în stabilirea proporționalității ingerinței. Dacă în cauza Carlo BOFFA și alți 13 c. San  Marino[11], Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a avut de analizat vaccinarea obligatorie a unor minori prin raportare la sancționarea părinților lor la pedepse cu închisoarea, în cauza VAVŘIČKA și alții c. Republicii Cehe, CtEDO a analizat vaccinarea obligatorie a unor minori prin raportare la sancționarea părinților cu amenda și excluderea minorilor de la posibilitatea de a urma cursurile grădiniței, care oricum nu fac parte din sistemul educațional obligatoriu al Republicii Cehe.

La ora actuală, în contextul pandemiei de Covid-19, sancțiunile aplicate sunt extinse, afectând dreptul la muncă, dar și dreptul la viață privată, dreptul la educație, accesul la cultură, libera circulație etc.

De altfel, sancțiunea aplicată determină și gradul de viciere a consimțământului în vederea vaccinării prin faptul că persoana este plasată în situația să aleagă între drepturile sale, deși toate îi aparțin și fiecare îi este garantat de către stat.

CONCLUZIE

Vaccinarea obligatorie are aptitudinea să determine ingerințe într-o paletă largă de drepturi, fiind necesar ca statul care adoptă o asemenea măsură să ia în considerare nu doar interesul public, ci și interesul privat al fiecărui cetățean și să le pună în balanță, asigurându-se de fiecare dată că acestea sunt într-un just echilibru.

Norma juridică se află într-o strânsă corelație cu viața societății și, prin urmare, inclusiv cu cercetările științifice, astfel încât acestea din urmă ar trebui să ofere factorilor de decizie concluzii ferme, bazate pe o analiză riguroasă, nu doar pe wishful thinking, care să ia în considerare nu doar beneficiile, dar și potențialele riscuri pe termen scurt, mediu și lung.

Nu în ultimul rând, decizia de a implementa o asemenea măsură într-un stat nu afectează doar fizic persoana față de care obligativitatea se impune, ci și emoțional, astfel încât comunicarea dintre stat și cetățean și transparența asupra informațiilor pe care le-a avut în considerare în luarea deciziilor joacă un rol la fel de important.


[1] Silvia Uscov, Vaccinarea obligatorie sau nu? Explicații pe marginea cauzei VAVŘIČKA și alții c. Republicii Cehe – https://www.juridice.ro/731615/vaccinarea-obligatorie-sau-nu-explicatii-pe-marginea-cauzei-vavricka-si-altii-c-republicii-cehe.html, accesat la data de 06.11.2021
[2] Sursa originală: Micul dicționar academic, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică, Edit. Univers Enciclopedic, 2010 – link accesat la data de 06.11.2021: https://dexonline.ro/definitie/vaccinare
[3] Hotărârea din 8 aprilie 2021 în cauza VAVŘIČKA și alții c. Republicii Cehe https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22:[%22001-209039%22]}, link accesat la data de la 06.11.2021
[4] Conform art. 1 lit. d Legea 46/2003 privind drepturile pacientului: „prin intervenţie medicală se înţelege orice examinare, tratament sau alt act medical în scop de diagnostic preventiv, terapeutic ori de reabilitare
[5] Bogdan Aurescu, „CURSUL 3 Drepturi individuale versus drepturi colective pentru minoritățile naționale. Drepturi exercitate individual și drepturi exercitate împreună cu alții”, link accesat la data de 07.11.2021: https://www.hamangiu.ro/upload/cuprins_extras/dreptul-international-al-protectiei-minoritatilor-nationale-aurescu-lazar-extras.pdf
[6] Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, ”Drepturile, libertățile și îndatoririle constituționale”, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1992, link accesat la data de 07.11.2021: https://irdo.ro/irdo/pdf/815_ro.pdf
[7] Corneliu Liviu Popescu, „Notificarea internațională a măsurilor derogatorii privind drepturile omului”, link accesat la data de 07.11.2021: https://drept.unibuc.ro/dyn_img/aubd/Notificarea%20internationala.pdf
[8] Decizia CCR 498/17.07.2018 publicată în M.Of. al României, partea I, nr. 650 din data de 26 iulie 2018, link accesat la data de 07.11.2021: https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2020/07/Decizie_498_2018.pdf
[9] Hotărârea din 7 decembrie 1976 în cauza Handyside c. Regatului Unit, link accesat la data de 07.11.2021: https://hudoc.echr.coe.int/app/conversion/pdf/?library=ECHR&id=001-57499&filename=001-
[10] Decizia din 12 iulie 1978 în cauza Asociația Părinților c. Regatului Unit, link accesat la data de 07.11.2021: https://hudoc.echr.coe.int/app/conversion/pdf/?library=ECHR&id=001-73565&filename=001-73565.pdf
[11] Decizia din 15 ianuarie 1998 în cauza Carlo BOFFA și alți 13 c. San  Marino, link accesat la data de 07.11.2021: https://hudoc.echr.coe.int/app/conversion/pdf/?library=ECHR&id=001-88051&filename=BOFFA%20AND%2013%20OTHERS%20v.%20SAN%20MARINO.pdf


Avocat Silvia Uscov, Managing Partner USCOV | Attorneys at law

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti