Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare

În ce condiții este într-adevăr aplicabilă, în procesul penal român, decizia CJUE din cauza c-282/20 ZX?
08.11.2021 | Radu SLĂVOIU

JURIDICE - In Law We Trust
Radu Slăvoiu

Radu Slăvoiu

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat de curând Hotărârea din 21 octombrie 2021 în cauza C-282/20[1], care a provocat aproape instantaneu efervescență printre penaliști. În esență, este vorba despre posibilitatea ca neregularitățile rechizitoriului să fie remediate și după închiderea procedurii de cameră preliminară.

În raport cu această decizie, s-a exprimat opinia conform căreia, dacă lacunele în prezentarea acuzației sunt descoperite în cursul fazei de judecată, remediul procesual adecvat ar fi restituirea cauzei, sau cel puțin a rechizitoriului, la procuror, chiar dacă procedura de cameră preliminară a fost definitiv închisă.

Astfel, s-a arătat că: „Pe cale de consecință, instanțele naționale române ar trebui să procedeze la interpretarea Codului de procedură penală în conformitate cu dispozitivul şi considerentele iterate de Curte în cauza amintită. Cu alte cuvinte, ori de câte ori după încheierea fazei de cameră preliminară s-ar ivi situații în care acuzațiile aduse prin rechizitoriu sunt neclare sau impietează asupra dreptului la informare al acuzatului, instanța națională ar trebui să poată proceda ea însăşi la remedierea rechizitoriului sau să restituie rechizitoriului procurorului pentru ca acesta să procedeze în consecință. Având în vedere principiul separației funcțiilor judiciare, precum şi dispozițiile art. 327 C.pr.pen., consider că legea română ar permite exclusiv restituirea cauzei la procuror (s.n.), fără ca instanța de judecată să poată „ajusta” acuzația, deoarece aceasta ar reprezenta o depăşire a limitelor competenței conferite de lege. Pe de altă parte, în măsura în care nu ar fi posibilă interpretarea conformă a dispozițiilor Codului de procedură penală cu decizia amintită, instanțele române vor avea obligația de a face aplicarea prioritară a dreptului unional. În cauza de față, aplicarea cu prioritate a dreptului unional ar fi în sensul restituirii rechizitoriului la procuror (s.n.), în cazul existenței unor neclarități ale acuzației care afectează dreptul la informare al inculpatului ori dreptul acestuia la apărare, oricând după finalizarea camerei preliminare”[2].

După cum se poate observa, opinia de mai sus susţine că soluţia prioritară trebuie să fie restituirea cauzei la procuror. După părerea mea, prin raportare la jurisprudența CJUE, această opinie nu este corectă.

Îmi voi argumenta în cele ce urmează punctul de vedere, cu precizarea prealabilă că trebuie amintită o distincţie de procedură. Restituirea cauzei la procuror nu se confundă cu restituirea rechizitoriului la procuror. Prima (restituirea cauzei) implică o desesizare a instanţei, consecinţa fiind că procesul penal cunoaşte sensul regresiv (se întoarce în faza de urmărire penală), pe când cea de-a doua (restituirea rechizitoriului) presupune că procesul rămâne în aceeaşi fază procesuală, instanţa nefiind dezînvestită.

În cauza C-282/20, CJUE a statuat că nu este conformă dreptului Uniunii legislaţia naţională „care nu prevede o cale procedurală (s.n.) ce permite să se remedieze după şedinţa preliminară într-o cauză penală neclaritățile și lacunele din conținutul rechizitoriului care aduc atingere dreptului persoanei acuzate de a i se comunica informații detaliate cu privire la acuzare. De asemenea, Curtea declară că art. 6 alin. (3) din Directiva 2012/13 și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ”trebuie interpretate în sensul că instanța de trimitere este obligată să efectueze, în măsura posibilului, o interpretare conformă a legislației naționale privind modificarea acuzării care să permită procurorului să remedieze neclaritățile și lacunele din conținutul rechizitoriului în cadrul ședinței de judecată, protejând în același timp în mod activ și real dreptul la apărare al persoanei acuzate. Numai în cazul în care consideră că o interpretare conformă în acest sens nu este posibilă, instanța de trimitere trebuie să lase neaplicată dispoziția națională care interzice suspendarea procedurii judiciare și trimiterea cauzei la procuror pentru ca acesta să întocmească un nou rechizitoriu”.

Prin urmare, Curtea statuează că neregularitățile privitoare la descrierea faptei și la încadrarea ei juridică pot fi constatate și după închiderea definitivă a fazei de cameră preliminară, iar legislația națională trebuie să instituie mecanisme procedurale care să permită acest lucru, cu respectarea dreptului inculpatului de a fi informat în mod complet asupra acuzației.

Aceste remedii procedurale, indicate de Curte pornind de la dreptul bulgar (în legătură cu care au fost adresate cele două întrebări preliminare), sunt:

– fie regularizarea rechizitoriului de către procuror, în cursul judecății – în această variantă, instanța nu se dezînvestește;

– fie restituirea cauzei la parchet pentru remedierea neregularității – în această variantă instanța se dezînvestește.

Problema nu este nouă în jurisprudenţa Curţii. Ea a mai fost analizată şi în cauzele C-612/15[3], C-704/18[4] și C-769/19[5]. Curtea a indicat şi în aceste cauze aceleași două mecanisme procedurale pentru remedierea neregularităţilor rechizitoriului constatate după şedinţa de cameră preliminară.

Astfel, în cauza C-612/15, Hotărârea din 5 iunie 2018, Curtea arată: În acest sens, trebuie să se arate că, după cum se precizează în considerentul (14) al directivei respective și la articolul 1 din aceasta (s.n. – este vorba despre Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale), ea are ca obiect stabilirea de norme minime ce urmează a fi aplicate în domeniul informării persoanelor suspectate sau acuzate” (parag. 82). În ceea ce privește momentul până la care poate să intervină informarea asupra acuzației, art. 6 alin. (3) din Directiva 2012/13 ”se limitează să prevadă că respectiva comunicare trebuie să aibă loc cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță” (parag. 84), dar această sintagmă ”nu se referă la o dată precisă” (parag. 85) și, în plus, ”modul de redactare a dispozițiilor menționate, în diferitele lor versiuni lingvistice, nu permite să se determine în mod univoc momentul limită în care trebuie să se asigure comunicarea informațiilor detaliate cu privire la acuzare și accesul la materialul cauzei. Astfel, în unele dintre aceste versiuni, precum cele în limba franceză și în limba neerlandeză, dispozițiile în discuție ar putea fi interpretate în sensul că se referă fie la momentul în care este sesizată instanța competentă pentru a examina pe fond acuzarea și în care se deschide procedura în fața sa, fie, după cum a arătat avocatul general la punctul 100 din concluzii, la data la care cauza rămâne în pronunțare. În schimb, alte versiuni lingvistice precum cea în limba germană se referă la momentul în care se depune în instanță actul de acuzare. De asemenea, versiunile în limbile engleză și italiană, printre altele, se referă la momentul în care fondul acuzării este supus aprecierii instanței” (parag. 86). ”În aceste condiții, dispozițiile menționate trebuie interpretate în lumina contextului și a obiectivului lor” (parag. 87). ”Acest obiectiv impune ca persoana acuzată să primească informații detaliate cu privire la acuzare și să aibă posibilitatea să ia cunoștință de materialul cauzei în timp util, la un moment care să îi permită să își pregătească în mod eficient apărarea” (parag. 90). ”Această directivă nu impune ca acest moment să fie identic în ceea ce privește comunicarea de informații detaliate cu privire la acuzare și în ceea ce privește accesul la materialul cauzei. În plus, momentul menționat poate, în funcție de împrejurările speței și de tipul procedurii în cauză, să fie anterior sau concomitent cu sesizarea instanței sau chiar posterior acesteia (s.n.)” (parag. 91). ”Cu toate acestea, obiectivul menționat, precum și buna desfășurare a procedurii presupun în principiu și sub rezerva, dacă este cazul, a unor proceduri speciale sau simplificate, ca respectiva comunicare să aibă loc și ca posibilitatea de a avea acces la materialul cauzei să fie acordată cel târziu la momentul în care dezbaterile cu privire la fondul acuzării se deschid efectiv (s.n.) în fața instanței competente să se pronunțe asupra acestui fond” (parag. 92). ”Posibilitatea de a lua cunoștință de aceste informații și de aceste elemente cel târziu la momentul începerii dezbaterilor (s.n.) este esențială pentru a permite acestei persoane sau avocatului său să participe în mod util la ele, cu respectarea principiului contradictorialității și al egalității armelor, astfel încât să își susțină poziția în mod eficient” (parag. 93). ”În cazul unei eventuale încălcări a acestei cerințe, nicio dispoziție din Directiva 2012/13 nu se opune însă ca instanța să ia măsurile necesare în vederea regularizării acesteia, cu condiția ca dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil să fie protejate în mod corespunzător” (parag. 94). ”Pe de altă parte, cerința menționată nu exclude ca informațiile referitoare la acuzare transmise apărării să poată face obiectul unor modificări ulterioare, în special în ceea ce privește încadrarea juridică a faptelor imputate, nici ca noi elemente de probă să poată fi depuse la dosar în cursul dezbaterilor. Asemenea modificări și asemenea elemente trebuie însă comunicate persoanei acuzate sau avocatului său la un moment în care aceștia dispun încă de posibilitatea de a reacționa în mod eficient, înainte de faza deliberării. Această posibilitate este de altfel avută în vedere la articolul 6 alineatul (4) din această directivă, care prevede că orice modificare a informațiilor oferite în conformitate cu acest articol care intervine în cursul procedurii penale trebuie comunicată rapid persoanei suspectate sau acuzate acolo unde este necesar pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor, precum și la articolul 7 alineatul (3) din directiva menționată, care dispune că, în cazul în care alte mijloace de probă intră în posesia autorităților competente, acestea trebuie să acorde accesul la ele în timp util pentru ca aceste probe să poată fi luate în considerare” (parag. 95). ”În acest cadru, este însă de competența instanței (s.n.) să asigure un just echilibru între, pe de o parte, respectarea dreptului la apărare și, pe de altă parte, necesitatea de a garanta efectivitatea urmăririi și a sancționării infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, precum și cea de a se asigura că procedura se desfășoară într‑un termen rezonabil, ținând seama de eventuala obstrucționare deliberată din partea apărării a bunei funcționări a acestei proceduri. Din ceea ce precedă rezultă că articolul 6 alineatul (3) din Directiva 2012/13 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca informații detaliate cu privire la acuzare să fie comunicate apărării după depunerea în instanță a rechizitoriului, ca act de sesizare a instanței, dar înainte de începerea de către aceasta a examinării pe fond a acuzării și de deschiderea dezbaterilor în fața sa sau chiar după deschiderea acestor dezbateri, dar înainte de faza deliberării (s.n.), atunci când informațiile astfel comunicate fac obiectul unor modificări ulterioare, cu condiția ca instanța să ia toate măsurile necesare pentru a garanta respectarea dreptului la apărare și caracterul echitabil al procedurii” (parag. 98-99).

Pe de altă parte, în Hotărârea din 14 ianuarie 2021, în cauza C-769/19, CJUE a statuat că ”Articolul 6 alineatele 1, 3 și 4 din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, articolul 47, al doilea paragraf, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunea Europeană, precum și principiul supremației dreptului Uniunii Europene și dreptul la respectarea demnității umane trebuie interpretate în sensul că nu se opun (s.n.) unei legislații naționale care, în cazul unui rechizitoriu cu care se sesizează instanța viciat de neregularități, în sensul că are un conținut lipsit de claritate, incomplet sau contradictoriu, nu permite în niciun fel procurorului să remedieze aceste vicii prin regularizarea acestora în ședința de judecată preliminară în cursul căreia au fost constatate și impune judecătorului să închidă procedura jurisdicțională, precum și să trimită cauza la procuror în scopul emiterii unui nou rechizitoriu”.

Față de cele de mai sus, Hotărârea din cauza C-282/20 nu aduce nou decât o circumstanțiere a analizelor anterioare ale CJUE (efectuate în cauzele C-612/15, C-704/18 și C-769/19 – care ar trebui citite împreună) la o situație de aparent conflict între normele de procedură bulgare și dreptul Uniunii. Așadar nu ne aflăm în prezența unui reviriment jurisprudențial. Detaliul de noutate este doar că soluţia ca procurorului să i se ofere mai întâi posibilitatea remedierii neregularităţilor în şedinţa de judecată „pare” – după formularea pct. 2 (teza I) din dispozitivul Hotărârii din cauza C-282/20 – a fi prioritară. Astfel, exprimarea Curții este în sensul că instanța ”este obligată să efectueze, în măsura posibilului, o interpretare conformă a legislației naționale privind modificarea acuzării care să permită procurorului să remedieze neclaritățile și lacunele din conținutul rechizitoriului în cadrul ședinței de judecată” și numai în cazul în care consideră că o interpretare conformă în acest sens nu este posibilă (s.n.)” trebuie să dispună restituirea cauzei la procuror.

Trecând peste acest „pare” (nu exclud ca, în realitate, Curtea să nu fi avut în vedere o asemenea ierarhizare, s-ar putea să fie doar impresia mea), esenţială este însă o precizare pe care Curtea a făcut-o în aceste hotărâri şi care, cred eu, contribuie la clarificarea problemei.

Astfel, în parag. 49 din Hotărârea din 12 februarie 2020, în cauza C-704/18, Curtea, după ce subliniază din nou că „revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru sarcina de a stabili modalitățile menționate, arată: „însă cu condiţia ca normele naţionale să nu fie mai puţin favorabile decât cele care se aplică unor situaţii similare supuse dreptului intern” (este vorba despre aplicarea principiului echivalenței). Aceeași precizare este repetată în parag. 35 al Hotărârii din 21 octombrie 2021, în cauza C-282/20.

Prin urmare, CJUE ne trimite explicit la o comparație cu o ipoteză echivalentă de constatare a neregularității rechizitoriului, pe care legislația națională o reglementează expres.

Raportând cele statuate de CJUE în cauzele mai sus citate la procedura noastră penală, formulez următorul raţionament:

Legea română exclude posibilitatea ca, odată ajunsă cauza în faza judecății, dosarul să mai poată fi restituit procurorului pentru ipoteza în care se constată neregularităţi ale rechizitoriului. Interdicţia este implicită, întrucât instanţa nu poate pronunţa decât soluţiile din 396-397 CPP. Situația este diferită față de cea reglementată prin CPP 1968, care instituia posibilitatea trimiterii dosarului la procuror prin art. 300.

Această interdicţie implicită din legislația actuală nu este conformă normelor europene.

În Hotărârea din 21 octombrie 2021, CJUE oferă două modalităţi procedurale de remediere a neregularităţilor rechizitoriului, pentru ipoteza în care acestea sunt observate abia în faza judecăţii: (i) remedierea de către procuror în şedinţa de judecată; (ii) restituirea cauzei la parchet[6].

Tot Curtea subliniază că, în mod cert, este sarcina instanţei naţionale să aleagă pe care  dintre acestea o va aplica, însă cu condiţia ca judecătorul să se asigure că, prin modalitatea stabilită, nu generează pentru inculpat o situaţie defavorabilă în raport cu reglementarea internă existentă pentru situaţii similare.

Cu alte cuvinte, într-un limbaj neacademic: dacă nu aveţi reglementare, soluţiile sunt A şi B, ambele sunt conforme normelor europene, alegeţi singuri, dar asiguraţi-vă că, alegând A sau B, comparaţi ceea ce aţi ales cu ceea ce aveţi deja reglementat expres în ipoteze similare, astfel încât să nu-l puneți pe inculpat într-o situație mai dificilă. Adică, într-un fel, o aplicare a principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet – pentru o ipoteză echivalentă nenormată, puteți oferi un nivel de protecție mai ridicat, dar esențial este să nu coborâți sub standardul deja existent în ipoteza normată, adică soluția să fie cel puțin aceeași.

Mi se pare evident că ipoteza normată este cea privitoare la regularizarea rechizitoriului în faza camerei preliminare. Este vorba despre dispozițiile art. 345-346 CPP. În această procedură, atunci când judecătorul de cameră preliminară constată o neregularitate a actului de sesizare, primul pas este acela de a cere procurorului să remedieze neregularitatea. Această etapă nu implică dezînvestirea judecătorului. Cauza nu se restituie automat la procuror, ci acestuia i se acordă un termen de 5 zile pentru remediere. După ce se primește răspunsul procurorului, el este pus în dezbaterea părților și, dacă se constată că acuzația s-a clarificat astfel încât este posibilă determinarea exactă a obiectului și limitelor judecății, se va dispune începerea judecății. Doar în ipoteza în care procurorul nu răspunde sau, deși răspunde, lacunele în descrierea faptei persistă, se dispune restituirea cauzei.

În opinia mea, această procedură în doi pași trebuie translatată şi în cursul judecăţii.

Se poate admite că soluția restituirii directe a cauzei la procuror ar asigura un standard de protecție superior pentru inculpat, întrucât, în această situație, fiind reînvestit, procurorul va trebui să emită un nou rechizitoriu și să sesizeze din nou instanța, ceea ce înseamnă că acuzația va fi conținută într-un înscris procedural unic (noul rechizitoriu), deci va avea o natură compactă și, prin aceasta, va fi mai facil de înțeles, în timp ce în cazul îndreptării neregularității în cadrul ședinței de judecată, vor există două acte, rechizitoriul inițial și clarificările ulterioare, ceea ce face mai dificilă înțelegerea acuzației. Dar, CJUE nu a impus să se aleagă soluția mai favorabilă inculpatului, ci să nu se coboare sub nivelul de protecție asigurat prin soluția reglementată în ipoteze similare. Or, acest nivel de protecție este informarea asupra acuzației realizată prin rechizitoriul inițial plus completarea ulterioară (regularizare fără dezînvestire), iar nu informarea printr-un nou rechizitoriu. Așadar, instanța de judecată respectă normele europene dacă aplică aceiași doi pași pe care i-ar fi urmat și judecătorul de cameră preliminară dacă ar fi constatat neregularitatea.

În concluzie, spre deosebire de opinia citată în debutul acestui articol, consider că Hotărârea pronunțată în cauza C-282/20, coroborată cu cele pronunțate în cauzele C-612/15, C-704/18 și C-769/19, nu legitimează – nici în mod exclusiv şi nici în mod prioritar – soluția ca, atunci când neregularitatea rechizitoriului este constatată în cursul judecăţii, să se dispună automat restituirea cauzei la procuror (prin dezînvestirea instanței și întoarcerea dosarului în faza de urmărirea penală). Dimpotrivă, cred că instanța națională trebuie, în primul rând, să dea posibilitatea procurorului să regularizeze rechizitoriul în cursul judecății, cu asigurarea pentru inculpat, anterior dezbaterilor, a dreptului de a cunoaște noii parametri ai acuzației, de a-și pregăti apărarea și de a propune probe raportat la modificarea survenită. Apreciez că numai în ipoteza în care procurorul nu remediază neregularitatea în cursul judecății, instanța poate dispune restituirea cauzei.

Ar mai fi de lămurit și în ce stadiu al judecății poate fi aplicată procedura de mai sus. Aceasta întrucât este aproape iluzoriu să credem că neregularitatea rechizitoriului – rămasă neobservată în camera preliminară – va fi constatată chiar de completul de primă instanță (se știe că judecătorul de cameră preliminară de la instanța sesizată cu rechizitoriul este și cel care, în cele mai multe situații singur, desfășoară judecata în primă instanță). Mult mai probabil, ea va fi sesizată cu ocazia judecării apelului.

Consider că instanța de apel nu poate recurge la procedura regularizării rechizitoriului direct în ședința de judecată, întrucât există riscul să se piardă un grad de jurisdicție. Practic, judecata asupra unei acuzații complete și clare ar avea loc, atât în primă cât și în ultimă instanță, numai în calea de atac.

Pe de altă parte, după cum am arătat anterior, din jurisprudența CJUE nu rezultă că restituirea cauzei la procuror ar fi unica ori cea mai potrivită soluție. Este adevărat că în Hotărârea din 12 februarie 2020, în cauza C-704/18, s-a arătat că dreptul Uniunii nu se opune unei norme de drept procedural național care obligă prima instanță să se conformeze dispoziției instanței de control judiciar de a trimite cauza procurorului în vederea remedierii rechizitoriului, dar s-a subliniat totodată că aceasta este doar o ”posibilitate”, ca de altfel și remedierea neregularității pe parcursul judecății de primă instanță. Esențial este, așa cum reiese din parag. 49, 52 și 53 ale acestei hotărâri, să se respecte principiul efectivității, adică să nu se ajungă la o imposibilitate practică a exercitării drepturilor inculpatului sau la exercitarea acestora în condiții excesiv de dificile. De altfel, Hotărârea din 12 februarie 2020, din cauza C-704/18, nu numai că nu se îndepărtează în niciun fel de la interpretarea dată prin Hotărârea din 5 iunie 2018, în cauza C-612/15, ci dimpotrivă o are la bază, căci mai multe paragrafe din Hotărârea din 12 februarie 2020, din cauza C-704/18, ca și dispozitivul acesteia, arată că instanțele naționale trebuie să se asigure că art. 6 alin. (3) și art. 7 alin. (3) din Directiva 2021/13/UE ”astfel cum au fost interpretate de Curte la punctul 2 din dispozitivul hotărârii respective (s.n. – Hotărârea din 5 iunie 2018, în cauza C-612/15) sunt respectate în cazul fazei preliminare a procedurii penale sau în cel al fazei jurisdicționale ulterioare a acesteia”.   

De aceea, consider că soluția adecvată este ca instanța de apel, constatând neregularitatea rechizitoriului, să desființeze sentința și să trimită cauza spre rejudecare la prima instanță, iar aceasta urmează să dea eficiență procedurii de regularizare a rechizitoriului în ședința de judecată, și doar dacă neregularitatea nu este înlăturată pe această cale, va dispune restituirea cauzei la parchet.

În același sens am identificat și o soluție în jurisprudența internă, într-o cauză în care inculpații au fost condamnați de prima instanță în procedura recunoașterii învinuirii. Instanța de apel a constatat că unele neclarităţile semnificative ale actului de sesizare (lipsa descrierii unor acte materiale, omisiunea indicării datei de început și de sfârșit a activității infracționale, inadvertențe în descrierea contribuției unora dintre participanții la comiterea faptelor) nu fuseseră lămurite în cursul procedurii de cameră preliminară, ba chiar fuseseră preluate și în cuprinsul sentinței. Această împrejurare, coroborată cu neefectuarea cercetării judecătoreşti în primă instanţă conform procedurii obişnuite, a condus la o desfăşurare vădit inechitabilă a procedurii faţă de unii dintre inculpaţi. În aceste condiții, instanța de apel a desființat în parte sentința și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță[7].

Consider că această soluție garantează atât respectarea dreptului inculpatului de a fi corect și complet informat asupra acuzației, cât și pe cel la dublul grad de jurisdicție, și se înscrie și în spiritul jurisprudenței CJUE mai sus citate.

În concluzie, am dubii că Hotărârea CJUE din cauza C-282/20 ar trebui aplicată în procesele penale din România în alte coordonate decât cele dictate de premisele și limitele acestei decizii.


[1] Hotărârea din 21 octombrie 2021, ZX (Régularisation de l’acte d’accusation), C-282/20, ECLI:EU:C:2021:874.
[2] Disponibil aici.
[3] Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev and Others, C-612/15, ECLI:EU:C:2018:392.
[4] Hotărârea din 12 februarie 2020, Kolev și alții, C-704/18, ECLI:EU:C:2020:92.
[5] Hotărârea din 14 ianuarie 2021, C-769/19, ECLI:EU:C:2021:28
[6] Prin aceeași Hotărâre, Curtea nu exclude, sub rezerva autonomiei procedurale a statelor membre coroborată cu principiul echivalenței și al efectivității, identificarea altor soluții viabile pentru respectarea dreptului persoanei acuzate de a i se comunica informații detaliate cu privire la acuzare, așa cum este reglementat acest drept de art. 6 alin. (3) din Directiva 2012/13/UE (parag. 35).
[7] C.Ap. București, Secția a II-a penală, decizia penală nr. 1445/A/2017, în dosar nr. 42854/3/2016, nepublicată


Lect. univ. dr. Radu Slăvoiu
Universitatea ”Nicolae Titulescu” din București – Facultatea de Drept

Secţiuni: Drept penal, Opinii, Procedură penală, Selected | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti
SERVICII JURIDICE.RO