« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Recuperare creanţe
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Scurte consideraţii despre (in)aplicabilitatea art. 454 C.proc.civ. în cadrul unei contestaţii împotriva executării silite înseşi formulate de către debitor
10.11.2021 | Alin PETREA

JURIDICE - In Law We Trust ZRVP
Alin Petrea

Alin Petrea

1. Ipoteza studiului

Situaţia teoretică imaginată, cu potenţiale ecouri practice, este următoarea: X, creditor, formulează cerere de executare silită împotriva lui Y, debitor, în temeiul unui titlu executoriu; ulterior deschiderii dosarului de executare conform art. 665 C.proc.civ. şi încuviinţării executării silite de către instanţă conform art. 666 C.proc.civ., executorul judecătoresc somează debitorul să-şi execute obligaţiile în condiţiile art. 667 C.proc.civ.; debitorul, în temeiul art. 712 alin. (1) C.proc.civ., formulează contestaţie la executare în termenul prevăzut de art. 715 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ., solicitând anularea executării silite în ansamblul ei, invocând în sprijinul solicitării sale impedimente la punerea sa în executare; creditorul intimat, formulând „întâmpinare”[1] faţă de contestaţia la executare, achiesează la solicitarea contestatorului, exprimându-şi acordul cu privire la anularea executării silite; instanţa admite contestaţia la executare şi anulează executarea silită în ansamblul ei.

În acest context apare următoarea întrebare: în ce măsură creditorul, intimat în cadrul unei contestaţii la executare silită prin care se solicită anularea executării silite în ansamblul ei, poate beneficia de efectele achiesării la „pretenţiile” debitorului contestator şi, deci, va fi exclus de la plata cheltuielilor de judecată constând în contravaloarea onoariului avocaţial suportat de către contestator?

Avem în vedere, cu titlu de cheltuieli de judecată de la plata cărora intimatul ar putea fi exonerat, exclusiv onorariul avocaţial suportat de către contestator, dat fiind că, în ipoteza admiterii contestaţiei la executare, taxa judiciară de timbru achitată de contestator este supusă restituirii acestuia conform art. 45 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, neputând fi pusă, aşadar, pe seama părţii perdante.

2. Premise conceptuale

Pentru a consolida coerenţa şi acurateţea argumentelor ce succed, înţelegem să lămurim unele dintre accepţiunile tehnice ale următoarelor patru concepte cu care vom lucra: acţiune civilă, cerere de executare silită, contestaţie împotriva executării silite înseşi şi achiesare.

2.1. Acţiune civilă

Potrivit art. 29 C.proc.civ., „Acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces”. Legiuitorul asumă, aşadar, că acţiunea civilă este un vehicul procesual prin intermediul căruia subiectul de drept pretinde drepturi sau protecţia unei situaţii juridice ori, după caz, îşi apără drepturile sau o anumită situaţie juridică.

O primă consecinţă derivată din modalitatea de redactare a art. 29 C.proc.civ. este aceea că sub umbrela conceptului gen de „acţiune civilă” intră atât atât cererile formulate în justiţie, cât şi apărările procesuale, procedurale sau substanţiale, avansate în proces. Cu alte cuvinte, acţiunea civilă se poate exercita atât activ, expresie a formulării unor pretenţii de către una dintre părţi, cât şi pasiv, expresie a formulării unei apărări de către cealaltă parte.

Ambele forme de exercitare a acţiunii civile sunt, după cum se poate lesne deduce, strâns legate de noţiunea de proces. În virtutea acestei relaţii de afinitate conceptuală şi de dependenţă funcţională existentă între noţiunile de „proces” şi „acţiune civilă”, apreciem că, secţionând procesul civil în cele două faze ale sale – judecata şi executarea -, vom obţine o clasificare bivalentă a acţiunii civile, înţeleasă ca drept material la acţiune[2], în 1. acţiunea condamnatorie şi 2. acţiunea executorie. Avem în vedere, desigur, dreptul material la acţiunea condamnatorie şi executorie care, odată ajuns pe scena procesului civil, în oricare dintre fazele sale, poate îmbracă oricare dintre formele descrise de art. 29 C.proc.civ.

Acţiunea condamnatorie este acel mijloc procesual prin care reclamantul urmăreşte fructificarea dreptului său/afirmarea sau constituirea unei situaţii juridice, iar pârâtul neagă pretenţiile reclamantului. Prin acţiunea condamnatorie părţile fac apel la insanţa de judecată, ca instituţie învestită cu atributul de jurisdictio; în mod particular, reclamantul urmăreşte obţinerea unui titlu executoriu, iar pârâtul împiedicarea reclamantului să obţină acel titlu executoriu.

Acţiunea executorie, în schimb, este acel mijloc procesual prin care reclamantul tinde să obţină executarea efectivă a prestaţiilor cuprinse în titlul executoriu, pe când pârâtul doreşte anihilarea pretenţiilor executorii ale reclamantului.

2.2. Cererea de executare silită

Potrivit art. 664 alin. (1) C.proc.civ., „Executarea silită poate porni numai la cererea creditorului, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Executarea silită, ca fază a procesului civil, este, deci, la îndemâna creditorului, care o poate accesa prin intermediul formulării unei cereri de executare silită.

Având la bază clasificarea de la pct. 2.1. a acţiunii civile, calificăm cererea de executare silită formulată de către creditor ca fiind o formă activă de exercitare a acţiunii civile executorii. Subiectul activ al acţiunii executorii este creditorul, pe când subiectul pasiv debitorul. În cadrul acestui raport execuţional se interpune executorul judecătoresc, dar doar ca exponent al puterii publice, ca titularul al executio şi, totodată, ca prim garant al legalităţii procedurii execuţionale.

2.3. Contestaţia împotriva executării silite înseşi

Utilizând drept criteriu de disctinţie obiectul, art. 712 alin. (1) C.proc.civ. categoriseşte implicit contestaţia la executare în următoarele tipologii: 1. contestaţia împotriva executării silite înseşi (art. 712 alin. 1), 2. contestaţia împotriva actelor emise de executorul judecătoresc (încheieri sau alte acte) (art. 712 alin. 1), 3. contestaţia împotriva refuzului executorului judecătoresc de a efectua executarea silită de a îndeplini un anumit act de executare silită (art. 712 alin. 1 teza a II-a), 4. contestaţia la titlu (art. 712 alin. 2), 5. contestaţia împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite (art. 712 alin. 3) şi 6. contestaţia-partaj (art. 712 alin. 4). Mai poate fi amintită, în cadrul restrictiv al dispoziţiile generale din materia contestaţiei la executare, şi categoria contestaţiei-revendicare/confesorie reglementată pe art. 713 alin. (5) C.proc.civ.

Dintre cele de mai sus, contestaţia împotriva executării silite înseşi este cea mai energică din perspectiva efectelor şi fundamentelor sale, dat fiind că tinde la anularea întregii proceduri execuţionale şi se întemeiază pe impedimente la demararea executării silite, cum ar fi lipsa caracterului cert, lichid şi exgibil al creanţei, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, plata voluntară, confuziunea sau alte mijloace de stingere a obligaţiei.

În alţi termeni, cauza contestaţiei împotriva executării silite înseşi constă în motive care, odată observate, ar fi împiedicat creditorul să mai apeleze la executarea silită, deci în elemente peremptorii şi apriorice oricărui demers execuţional.

2.4. Achiesarea

Întrucât art. 454 C.proc.civ. reglementează un efect particular al achiesării pârâtului la pretenţiile reclamantului, aplicabilitatea acestei norme legale în cadrul ipotezei enunţate supra nu poate face abstracţie de configuraţia achiesării în dreptul procesual civil.

Astfel, în Codul de procedură civilă, achiesării îi este atribuită o dublă natură juridică: act de dispoziţie – art. 436 C.proc.civ., pe de o parte, mijloc de probă – art. 348 C.proc.civ., pe de altă parte. În registrul analizei de faţă ne interesează, cu preponderenţă, achiesarea ca act de dispoziţie.

Actul de dispoziţie al achiesării reprezintă, de jure, o recunoaştere a pretenţiilor părţii adverse, după cum dispune art. 436 alin. (1) C.proc.civ.

Practic, pârâtul, prin poziţia exprimată, îşi exprimă adeziunea faţă de solicitările reclamantului, toate acestea având loc într-un context procesual. Cele două voinţe – cea a reclamantului, manifestată prin cererea de chemare în judecată, şi cea a pârâtului, care îmbracă forma achiesării -, odată întâlnite, formează un acord judiciar prin care părţile oponente dispun asupra drepturilor şi interselor aflate în joc. Condiţia validităţii unui asemenea acord este, firesc, aceea ca părţile să poată dispune de drepturile şi interesele litigioase, dat fiind că nimeni nu poate dispune decât de bunurile (drepturile – n.n.) sale – art. 12 alin. (1) C.civ., interpretat a contrario.

3. Argumente pentru inaplicabilitatea art. 454 C.proc.civ. în cadrul unei contestaţii împotriva executării silite înseşi formulate de către debitor

În opinia noastră, art. 454 C.proc.civ. nu este aplicabil în cadrul unei contestaţii împotriva executării silite înseşi formulate de către debitor, având în vedere următoarele motive.

3.1. Domeniul de aplicare al achiesării la pretenţii

Fiind un act de dispoziţie, achiesarea nu poate avea ca obiect altceva decât interese litigioase care sunt disponibile autorului achiesării. Concluzia rezultă, după cum am arătat mai sus, din interpretarea art. 12 alin. (1) Cod civil, conform căruia „Oricine poate dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede altfel”, şi este o consecinţă firească a principiului de drept nemo dat quod non habet.

Concluzia se susţine şi prin prisma asemănărilor existente între acordul judiciar perfectat spontan între reclamant şi pârât ca urmare a achiesării pârâtului la pretenţiile primului, pe de o parte, şi tranzacţia judiciară, pe de altă parte. Ambele sunt acte de dispoziţie şi produc efecte procesuale extinctive, după cum niciuna dintre cele două hotărâri prin care se pune capăt procesului în urma achiesării şi tranzacţiei nu este înzestrată cu lucru judecat. Ceea ce deosebeşte cele două instituţii, în mod esenţial, este reciprocitatea concesiilor incidentă în materia tranzacţiei şi care lipseşte în cazul achiesării, deosebire care, însă, este doar una de conţinut, nu de natură, astfel că nu trebuie să conducă la diferenţierea celor două instituţii din perspectiva domeniului de aplicare.

În cazul tranzacţiei, domeniul de aplicare este restrâns la situaţiile în care obiectul litigiului este unul disponibil părţilor, după cum rezultă din prevederile art. 2268 alin. (1) Cod civil.

Având în vedere asemănările dintre cele două instituţii şi ţinând cont de soluţia stipulată de art. 2268 alin. (1) Cod civil, apreciem că, pentru identitate de raţiune, domeniul de aplicare al achiesării trebuie limitat, de asemenea, la acele ipoteze în care părţile pot dispune de obiectul litigiului[3].

În cadrul contestaţie la executare formulate împotriva executării silite înseşi obiectul este reprezentat de legalitatea demersului execuţional. Problema care se ridică, deci, este aceea dacă legalitatea executării silite constituie un aspect ce poate fi lăsat la latitudinea părţilor oponente din cadrul procedurii execuţionale. Concluzia nu poate fi decât negativă. Astfel, executarea silită reprezintă a două fază a procesului civil, realizată de către executorul judecătoresc sub controlul statului; ea reprezintă, deci, un mod prin care statul îşi exercită puterea în relaţiile de drept privat, adică o formă de exercitare a autorităţii publice. Or, calificând executarea silită în acest mod, legalitatea ei apare ca fiind, de plano, incompatibilă cu înţelegerile părţilor, întrucât aspectele ce ţin de ordinea publică a statului nu sunt disponibile particularilor.

Prin urmare, apreciem că, întrucât obiectul contestaţiei împotriva executării silite înseşi constă în legalitatea actelor de executare, iar actele de executare sunt acte de putere publică, părţile nu pot, prin acorduri judiciare, inclusiv cel format în urma achiesării, să dispună asupra legalităţii executării.

3.2. Condiţiile de eficacitate ale achiesării la pretenţii din perspectiva art. 454 C.proc.civ.

Beneficiul prevăzut de art. 454 C.proc.civ. este acordat părţii sub rezerva întrunirii anumitor condiţii. Aceste condiţii pot fi puse în lumină, cu uşurinţă, prin simpla citire a textului.

Concret, prima teză a art. 454 C.proc.civ. condiţionează efectul exonerator de la plata cheltuielilor de judecată de următoarele două cerinţe: 1. recunoaşterea pretenţiilor reclamantului de către pârât şi 2. pârâtul să nu fi fost pus în întârziere prealabil sesizării instanţei sau să nu fi fost de drept în întârziere[4].

Condiţia care este trecută cu vederea în doctrină, deliberat sau nu, este aceea ce se degajă din teza finală a art. 454 C.proc.civ., unde se prevede că „Dispoziţiile art. 1.522 alin. (5) din Codul civil rămân aplicabile”. Altfel spus, legiuitorul prevede că, chiar şi atunci când ar fi îndeplinite condiţiile achiesării enunţate în teza I a art. 454 C.proc.civ., ar urma să se aplice, în continuare, dispoziţiile art. 1522 alin. (5) C.civ. Conform acestei din urmă norme legale, „Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului”. Practic, Codul de procedură civilă, prin trimiterea realizată la Codul civil, adaugă o condiţie suplimentară de eficacitate a achiesării, respectiv aceea ca debitorul să-şi fi executat obligaţia într-un termen rezonabil[5].

Dacă translatăm aceste condiţii în perimetrul ipotezei expuse în secţiunea introductivă a consideraţiilor, observăm că două dintre ele, respectiv condiţia punerii în întârziere şi a executării obligaţiilor, sunt incompatibile cu achiesarea intimatului la contestaţia debitorului, în sensul în care realizarea lor nu ar putea fi împlinită niciodată. Mai exact, nu vedem cum ar putea contestatorul să-l pună în întârziere pe intimat cu privire la pretenţia de anulare a executării silite[6] şi, totodată, nici cum ar putea intimatul să-şi execute obligaţiile faţă de contestator câtă vreme astfel de obligaţii nu există. De aici rezultă, în opinia noastră, starea de tensiune ce există între art. 454 C.proc.civ. şi achiesarea intimatului la solicitarea de anulare a executării silite formulată de către debitor.

3.3. Calitatea reală a creditorului în procedura execuţională şi natura contestaţiei la executare

Procedura executării silite este cadrul procesual în care se asigură executarea efectivă a drepturilor creditorului beneficiar al unui titlu executoriu. Ea opune, ca regulă, două părţi: creditorul şi debitorul. Ca atare, părţile acţiunii executorii sunt creditorul, ca subiect activ/titular al acesteia, şi debitorul, ca subiect pasiv al acţiunii executorii.

Contestaţia la executare silită este un incident în cadrul executării silite, astfel cum dispune art. 651 alin. (3) C.proc.civ., prin care debitorul executat silit poate invoca vicii de legalitate ale procedurii de executare.

Din coroborarea celor două afirmaţii de mai sus rezultă că, într-un plan larg, în care executarea silită este privită în ansamblul său şi în care sunt fructificate criterii materiale de calificare a actelor juridice – conţinutul şi scopul actului, nu unele formale – denumirea şi forma actului, contestaţia la executare apare ca fiind, mai degrabă, o apărare formulată de către debitorul executat silit faţă de cererea de executare silită introdusă de către creditor. De altfel, se poate observa că singurul mijloc procesual pe care debitorul îl are la dispoziţia pentru a contracara demersul execuţional este contestaţia la executare, el nefiind citat în procedura încuviinţării executării silite, de unde reiese, cu atât mai mult, că, dintr-un unghi substanţial de analiză, contestaţia la executare întruneşte elementele constitutive ale unei apărări procesuale.

Or, atât timp cât, în procedura executării silite, din care face parte incidentul contestaţiei la executare, creditorul nu are un rol pasiv, el nu poate realiza o achiesare la pretenţii, întrucât, în definitiv, lui nu i se pretinde nimic, ci el este cel care pretinde ceva de la debitor.

Mai mult, se observă că, în Cartea V-a a Codului de procedură civilă, dedicată executării silite, există o singură ipoteză normată în care partea poate beneficia, ca efect al achiesării la pretenţii şi al executării obligaţiilor, de un efect parţial exonerator de la plata cheltuielilor de executare. Ipoteza normativă este cea din cadrul art. 670 alin. (2) teza finală C.proc.civ., care, însă, atribuie acest beneficiu exclusiv debitorului executat silit. De aici s-ar putea deduce, este adevărat că nu fără echivoc, că o ipoteză inversă de reglementare, în care creditorul să fie beneficiarul unei asemenea norme, nu a fost acceptată de către legiuitor.

3.4. Achiesarea creditorului intimat la contestaţia formulată de către debitor trebuie să producă efecte similare, în planul cheltuielilor de judecată, renunţării la drept

Privind executarea silită în ansamblul ei, ca pe o acţiune civilă executorie unică, indivizibilă, conduita debitorului intimat care achiesează la pretenţiile contestatorului debitor poate fi astfel rezumată: 1. creditorul a pus în mişcare acţiunea civilă, formulând cererea de executare silită; ulterior, 2. creditorul a renunţat la dreptul de a obţine executarea silită, achiesând la pretenţiile debitorului contestator.

O conduită similară celei de mai sus, dar exprimată în prima fază a procesului civil – faza judecăţii, ar determina, printr-o interpretare coroborată a art. 453 alin. (1) C.proc.civ. cu art. 408 alin. (2) C.proc.civ., stabilirea culpei procesuale în sarcina reclamantului şi ar atrage, în consecinţă, obligarea acestuia să suporte atât propriile sale cheltuieli de judecată, cât şi cheltuielile de judecată efectuate de partea adversă.

Văzând similitudinea dintre cele două ipoteze şi soluţia proclamată de art. 408 alin. (2) C.proc.civ., nu vedem de ce în cadrul contestaţiei la executare, incident în cadrul acţiunii executorii civile, trebuie raţionat diferit. Dimpotrivă, considerăm că se impune adoptarea aceleiaşi soluţii, a plasării obligaţiei suportării cheltuielilor de judecată în sarcina părţii procesuale căreia îi revine culpa originară, primară în activarea cadrului procesual, şi anume în sarcina creditorului.

3.5. Raţiunea de a fi a art. 454 C.proc.civ.

Un ultim argument prin care negăm aplicabilitatea art. 454 în cazul unei contestaţii formulate împotriva executării silite înseşi rezidă din delimitarea raţiunii soluţiei înscrise în art. 454 C.proc.civ.

După cum am arătat mai sus, una dintre condiţiile necesare activării beneficiului derivat din art. 454 C.proc.civ., este aceea ca pârâtul să nu fi fost pus în prealabil în întârziere de către reclamant.

Dacă această condiţie este îndeplinită, deci dacă pârâtul nu a fost pus în întârziere, înseamnă că reclamantul care a promovat acţiunea civilă a acţionat pripit, în grabă, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi a principiului solidarismului obligaţional care îi impuneau acestuia ca, întâi, să încerce rezolvarea conflictului extrajudiciar.

Rezultă, aşadar, că raţiunea art. 454 C.proc.civ. este de a sancţiona o formă specifică a abuzului de drept, concretizată în formularea intempestivă a acţiunii civile de către reclamant[7].

Această ratio essendi a art. 454 C.proc.civ. nu se regăseşte în ipoteză supusă analizei de către noi, dat fiind că debitorul contestator nu are nici posibilitatea, nici mijloacele legale necesare pentru a tranşa extrajudiciar legalitatea executării silite şi, totodată, în situaţia dată, nu debitorul este cel care a acţionat pripit, ci chiar creditorul prin formularea unei cereri de executare silită neîntemeiate.


[1] Este discutabil, însă, în ce măsură o asemenea poziţie procesuală se cadrează pe configuraţia normativă a întâmpinării, dat fiind că, din analiza art. 205 C.proc.civ. ar părea că de esenţa întâmpinării este opoziţia pârâtului la pretenţiile reclamantului, opoziţie ce nu se regăseşte în cadrul unei achiesări.
[2] Şi nu ca drept de acces la justiţie.
[3] A se vedea, în acelaşi sens, G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil. Ediţia a 5-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020, p. 689; A. Nicolae, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord), Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, Vol. I – art. 1-526, Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 1263.
[4] G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pp. 688-689.
[5] În acelaşi sens, a se vedea, T. Morar, La răscruce de coduri – exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată, Revista Themis, nr. 2/2016, Bucureşti, pp. 73-79.
[6] Altfel decât prin cererea de chemare în judecată, desigur.
[7] În acelaşi sens, a se vedea C. Negrilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. I, Art. 1-526, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 845.


Jud. drd. Alin Petrea, Judecătoria Bolintin Vale

 
Secţiuni: Articole, Procedură civilă, Recuperare creanțe, RNSJ, Selected | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
Concurs eseuri ZRVP

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD