« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Restrângerea garanţiilor dreptului la un proces echitabil în cursul urmăririi penale prin modalitatea şi contextul procesual de administrare a declaraţiei de suspect/inculpat. Notă critică la încheierea penală nr. 718 din 17.06.2021 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Arad
15.11.2021 | Vasile COMAN, Daiana Florina BURCĂ

JURIDICE - In Law We Trust ZRVP
Vasile Coman

Vasile Coman

Daiana Florina Burcă

Daiana Florina Burcă

Cereri și excepții în cameră preliminară, privind nelegalitatea administrării probelor. Administrarea întregului probatoriu înaintea efectuării în continuare a urmăririi penale față de suspect. Declarațiile de suspect și inculpat luate concomitent, aceeași zi, același interval orar. Nerespectarea dreptului la apărare şi egalitate de arme. Lipsa unui proces echitabil

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI – art. 24.
CPP, art. 8, art. 10 alin. (2), art. 77, art. 209 alin. (1), art. 278, art. 342, art. 305 alin. (3).
CONVENŢIA E.D.O., art. 6.

Scurt istoric: la data de 13.05.2021 s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Arad cauza penală privind pe inculpatul X, trimis în judecată, în stare de arest preventiv pentru comiterea în stare de recidivă a infracțiunii de furt calificat în forma continuată, faptă prev. de art. 228 – art. 229 alin. (1) lit. d) și e) CP, cu aplicarea art. 35 alin. (1) CP și a art. 41 alin. (1) CP și art. 43 alin. (5) CP.

În fază de cameră preliminară, inculpatul a solicitat constatarea nulității relative și excluderea probelor administrate în mod nelegal în cursul urmăririi penale, respectiv excluderea declarațiilor date de către X în calitate de suspect și de inculpat, excluderea declarațiilor martorilor și nulitatea actelor subsecvente urmată de excluderea acestora, și anume, ordonanța prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspect din data de 23.04.2021 și ordonanța prin care s-a pus în  mișcare acțiunea penală față de inculpat din data de 23.04.2021, cu consecinţa restituirii cauzei la parchet.

În motivarea acestei cereri s-a argumentat faptul că faza de urmărire penală s-a derulat cu încălcarea flagrantă a dreptului la apărare și a principiului egalității de arme, fapt ce a dat naștere unui proces inechitabil.

O privire retroactivă a justițiabilului, oglindită prin intermediul camerei preliminare în ceea ce privește activitatea derulată în faza de urmărire penală, în mod irefragabil a condus la incidența a două nulități, respectiv:

A. Nelegalitatea administrării declarației de suspect și inculpat:

Din examinarea lucrărilor dosarului de urmărire penală a rezultat, fără putință de tăgadă, faptul cele două declarații au fost luate în aceeași zi, la aceeași oră, iar persoana acuzată nu se putea prevala în mod efectiv de dreptul său la apărare, fiind astfel într-o imposibilitatea de a se apăra. Este lesne de observat, faptul că atât declarația suspect, cât și în declarația de inculpat se încheie la ora 16:00. Ulterior se revine cu o modificare cu pixul în ceea ce privește ora din cadrul declarației de suspect, în sensul că peste cifra 6 este trecută cifra 5, fără a respecta disp. art. 278 alin. (3) CPP privind îndreptarea erorilor materiale.

B. Nelegalitatea administrării probei cu martori de pe tărâmul urmăririi „in rem”:

În speţă, organul de urmărire penală după începerea urmăririi penale în rem și înainte de a dispune prin ordonanță efectuarea în continuare a urmăririi penale in personam, a administrat toate probele, fără a exista un suspect în cauză, deși existau probe suficiente în sensul aplicării art. 305 alin. (3) CPP, pentru a converti făptuitorul în suspect. Administrarea întregului probatoriu s-a efectuat la momentul la care presupusul autor al faptei penale avea statutul de făptuitor, iar după ce s-au administrat toate probele, făptuitorului i-a fost schimbată calitatea atât în suspect, cât și în inculpat, în aceeași zi, cu precizarea că, după emiterea ordonanței prin care s-a dispus efectuarea în continuare a  urmăririi penale față de suspect nu s-a mai administrat în cauză nicio probă, după aproape trei săptămâni fiind emis rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului. Această practică a organului de urmărire penală este contrară garanţiilor dreptului la un proces penal echitabil, specifice fazei de urmărire, deoarece lipsește persoana de drepturile garantate prin art. 83 CPP, respectiv aceasta nu poate să uziteze de prevederile art. 92 alin. (1), (2), (4) și (8) CPP.

Examinând cererile și excepțiile ridicate prin prisma dispozițiilor legale aplicabile,  judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu a arătat că acestea sunt neîntemeiate, iar prin încheierea penală nr. 718 din 17. 06. 2021 pronunțată de Judecătoria Arad, a respins cererile și excepțiile invocate privind legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, judecătorul aducând în acest sens următoarele argumente:

 Se constată astfel că inculpatul a invocat neloialitatea administrării probelor în cursul urmăririi penale motivat de împrejurarea că s-a încălcat un principiu fundamental al procesului penal, respectiv administrarea probatoriului, a unei fracțiuni semnificative, majoritate din acesta, anterior dobândirii calității de suspect de către persoana acuzată, astfel că s-a înfrânt nejustificat regula imperativă ca administrarea probatoriului să aibă loc în cursul urmăririi desfășurate in personam.

În raport cu aceste susțineri, judecătorul de cameră preliminară, deși reține ca valabilă aserțiunea de principiu potrivit căreia urmărirea penală, atunci când persoana făptuitorului este cunoscută, trebuie să se desfășoare anterior aducerii la cunoștință a acuzației și după atragerea calității de suspect, cu respectarea tuturor garanțiilor și a înlesnirilor în vederea exercitării dreptului de apărare, constată că, față de particularitățile prezentei cauze nu se poate reține vreo transgresare a principiilor sus-menționate.

Astfel probele a căror administrare a fost denunțată ca fiind contrară principiului loialității au fost reprezentate de audierea unui număr mare de martori într-un interval de timp foarte scurt – de două sau trei zile – și au fost orientate tocmai spre identificarea autorului (condiție prealabilă începerii urmării penale in personam).

În aceste condiții, instanța apreciază că nu se poate reține că urmărirea penală s-a desfășurat în mod neloial și că ar fi fost lipsit de conținut principiul fundamental administrării probațiunii corelativ implicării persoanei acuzate în procesul penal.

Față de specificitatea prezentei cauze și față de funcționalitatea probatoriului contestat – care a vizat tocmai identificarea autorului – nu se mai reține vreo încălcare a drepturilor inculpatului. În plus, inculpatul nu a cerut readministrarea acestor probe (reaudierea martorilor), nu este instituită o obligație specifică în sarcina organelor de urmărire penală de readministrare din oficiu a probatoriului administrat prealabil în vederea urmăririi penale in personam.

În viziunea procurorului de caz elementul pivotant, proba cardinală în dovedirea vinovăției inculpatului ar fi reprezentată de expertiza criminalistică de identificare a autorului urmelor papilare ridicate de la fața locului. Față de acestea nu se poate reține în nicio măsură o intenționalitate specifică de deturnare a dispozițiilor procedural-penale de la scopul lor – în componenta asigurării dreptului la apărare al persoanei acuzate – sau vreo înfrângere a prevederilor legale ce instituie drepturi în favoarea persoanei acuzate. Cât privește menționarea aceluiași interval orar în cuprinsul declarațiilor succesive luate persoanei acuzate – ca suspect și, respectiv ca inculpat – aceasta apare ca o eroare materială evidentă.

În raport de acestea, criticile privind administrarea probelor de către organele de urmărire penală au fost respinse, constatându-se legalitatea mijloacelor de probă invocate mai sus.

Împotriva acestei soluții nu a formulat contestație inculpatul X, astfel că încheierea antemenționată a dobândit caracter definitiv prin necontestarea încheierii în termenul prevăzut de lege.

Dincolo de opţiunea inculpatului de a nu declara calea de atac, referitor la modalitatea de administrare a probelor în dosar (prima nulitate invocată), expusă mai sus, apreciem că soluția judecătorului de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Arad, este netemeinică și nelegală, nefiind făcută o aplicare corespunzătoare a textelor de lege incidente, în principal pentru următoarele motive:

Un prim argument este faptul că prin cererea formulată nu s-a invocat principiul loialității probelor, astfel cum în mod eronat, a reținut judecătorul de cameră preliminară, ci s-a invocat incidența nelegalității probelor administrate în cauză. Loialitatea administrării probelor este consacrată în arhitectura disp. art. 101 CPP. Din punctul nostru de vedere, loialitatea administrării probelor reprezintă un concept distinct de legalitatea probelor, chiar dacă ambele au ca sancțiune excluderea probelor. Principiul loialității administrării probelor interzice utilizarea oricărei stratageme sau manopere care are ca scop administrarea, cu rea-credință, a unui mijloc de probă sau are ca efect provocarea comiterii unei infracțiuni în vederea obținerii unui mijloc de probă, dacă prin aceste mijloace se aduce atingere demnității persoanei, drepturilor acesteia la un proces echitabil sau la viață privată[1], pe când principiul legalității în administrarea probelor presupune utilizarea numai a mijloacelor de probă strict prevăzute de lege și doar în condițiile prevăzute de aceasta.

Trecând peste acest aspect, apreciem că încheierea dată de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul judecătoriei Arad este lipsită de o motivare reală cu privire la criticile vizând încălcarea dreptului la un proces echitabil prin administrarea întregului probatoriu anterior dobândirii calității de suspect de către persoana acuzată și prin luarea celor două declarații (suspect și inculpat) în același interval orar. Disp. art. 401-404 CPP consacră principiul necesității motivării hotărârilor judecătorești, indiferent de natura acestora, nerespectarea acestui principiu constituind un veritabil motiv de desființare a hotărârilor.

Din economia dispozițiilor antemenționate rezultă, fără putință de tăgadă, faptul că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de drept și de fapt care au condus la formarea convingerii instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților, argumentele judecătorului de cameră preliminară fiind necesar a se raporta atât la susținerile și apărările părților, cât și la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, nesocotirea acestui principiu fundamental conduce la pronunțarea unei hotărâri cu nerespectarea dispozițiilor legale, dar și ale art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Lipsa raţionamentului judecătorului de cameră preliminară şi, în general, lipsa unei cercetări efective a împrejurărilor care au determinat-o să dispună o anumită soluţie, determină nelegalitatea şi, implicit, netemeinica hotărârii atacate, iar sancţiunea nu poate fi decât nulitatea actului jurisdicţional.

Desigur, întinderea motivării depinde de mai mulţi factori, precum natura cererilor şi excepţiilor invocate, de caracterul pertinent al acestora, de posibilitatea invocării acestora în camera preliminară, etc[2]. În jurisprudenţa constantă a Curţii EDO, preluată în dreptul intern, s-a statuat şi este notoriu faptul că obligaţia de a motiva nu este una „aritmetică”, prin răspuns la fiecare argument invocat, ci semnifică o replică argumentată – inclusiv prin răspuns cumulat, la apărările sau criticile ridicate de participanţii la procesul penal.

Trebuie reţinut principiul că lipsa motivării reale a hotărârii reprezintă în primul rând un aspect de nelegalitate şi atrage automat încălcarea principiului dublului grad de jurisdictie în materie penală stabilit de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (în această materie fiind garantat prin reglementarea căii de atac a contestaţiei) şi, pe cale de consecinţă, privarea părţilor şi a subiecţilor de dreptul la un proces penal echitabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, evocat, iar ca sancţiune nulitatea absolută a hotărârii atacate[3].

Or prin raportare la situația de fapt, încheierea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, în opinia noastră, nu cuprinde motivele de drept care au condus la respingerea excepțiilor invocate, iar motivele de fapt trebuie să își găsească sprijinul în motivele de drept, inexistența acestora din urmă, putând da naștere unei aprecieri discreționare din partea organului judiciar.

Respingerea excepțiilor de către judecătorul de cameră preliminară are la bază argumentul potrivit căruia, atunci când persoana făptuitorului este cunoscută este imperios necesar ca urmărirea penală să se desfășoare după existența calității de suspect, pentru a i se respecta acestuia din urmă drepturile prevăzute de către legiuitor, dar atunci când  persoana făptuitorului nu este cunoscută, administrarea întregului probatoriu nu afectează dreptul la apărare, având în vedere faptul că această activitate are ca scop, în opinia acestuia, numai identificarea autorului faptei, motiv pentru care organele de urmărire penală au avut în speță o ”justificare” în nesocotirea dreptului la apărare, egalității armelor, principii care conturează un proces echitabil.

Apreciem că acest argument nu poate fi primit prin raportare la baza factuală și la dispozițiile legale aplicabile, astfel că administrarea tuturor probelor, și anume audierea a cinci martori și a procesului verbal de investigații, în speţă, exced scopului de identificare a autorului faptei și cerinței legislative cu privire la subiectul procesual principal, unde legiuitorul statuează cu titlu obligatoriu, existența unei bănuieli rezonabile care să rezulte din datele și probele existente, doar în cazul inculpatului este imperios necesar să existe o presupunere care ia naștere din probele existente la dosar.

Evident că această condiție care privește existența probei în cauză a fost prevăzută de legiuitor în scopul evitării formulării unor acuzații penale arbitrare, fără vreo bază factuală, drept urmare,  pentru a efectua în continuare urmărirea penală față de o persoană este necesară existența unor date/probe din care să rezulte bănuială rezonabilă având în vedere faptul că acesta este momentul când vorbim de o ”acuzație în materie penală”. Legea nu mai cere ca efectuarea în continuare a urmării penale să se bazeze pe un probatoriu complet, acest fapt reprezentând o creștere a standardului probator și o apropiere de cel de la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale, ca atare, pentru a se putea dispune efectuarea în continuare a urmării penale față de o persoană este suficientă „bănuiala rezonbilă” în sensul că acesta a comis fapta, iar nu convingerea organelor de urmărire penală în acest sens.[4]

În raport cu aceste susțineri, încă din declarațiile primilor doi martori audiați în faza de urmărire penală și din raportul de constatare criminalistică reiese cert bănuiala rezonabilă care îl vizează pe autorul faptei (X.), astfel că, în acord atât cu jurisprudența CEDO, cât și cu disp. art. 77 CPP coroborat cu disp. art. 305 alin. (3) CPP, organul judiciar era obligat să constate existența unei acuzații în materie penală, să dispună efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspect și să-i aducă la cunoștință acest drept; ba mai mult CEDO, în mod just, a statuat cu titlu obligatoriu, faptul că o persoană dobândește calitatea de suspect, fapt ce atrage incidența garanțiilor fundamentale prev. în art. 6 din Convenție, nu din momentul în care această calitate îi este adusă la cunoștință, ci în prealabil, din momentul în care autoritățile naționale aveau motive plauzibile pentru a-l suspecta de comiterea unei infracțiuni[5], obligație care lipsește în cauza ce a fost supusă judecății.

În fapt, între momentul  începerii urmăririi penale in rem și cel al dispunerii efectuării în continuare a urmăririi penale față de suspect, organul de urmărire penală a administrat toate probele, fără a exista – procedural – un suspect în cauză; ca o consecință a acestui fapt, X a dobândit apoi calitatea de suspect, nu s-au mai administrat probe, iar imediat după a dobândit și calitatea de inculpat. Toți martorii, potrivit documentelor de pe tărâmul urmăririi penale in rem, au fost audiați între 20-21-22. 04. 2021, anterior acordării calităţii de suspect, ceea ce denotă că persoana în cauză avea la acel moment statutul de făptuitor, fapt ce nu îi permitea să participe la actele de urmărire penală.

Această situație lipsește persoana de drepturile garantate prin art. 83 CPP, respectiv să poată uzita de prevederile art. 92 alin. (1), (2), (4) și (8) CPP, ceea ce atrage nesocotirea dreptului la un proces echitabil, în componenta dreptului la apărare şi a egalităţii de arme.

Prin dreptul la apărare se urmărește scopul primordial al unui proces, respectiv aflarea adevărului[6], iar pentru a se putea apăra, persoana trebuie să știe faptele de care este învinuită, precum și pe ce probele/datele se întemeiază, necunoașterea acestor elemente afectează exercitarea dreptului la apărare, iar calitatea de făptuitor este incompatibilă cu dreptul la apărare, lipsind calea de atac specifică pentru a participa în proces[7].

Ca tipar, aşa cum s-a mai arătat, deși aparent au fost respectate toate dispozițiile legale, acestea au fost deturnate de la scopul lor, în sensul că organele de urmărire penală nu au început urmărirea penală in personam (deși potrivit actelor de urmărire penală, aveau toate elementele necesare), tocmai pentru ca persoana cercetată să nu aibă acces la dosar, să nu poate participa la efectuarea actelor de urmărire penală și la administrarea probelor (în special, proba testimonială), rechizitoriul fiind emis în baza probelor administrate în perioada în care urmărirea penală era începută in rem.[8]

De asemenea, nu se poate reține argumentul potrivit căruia inculpatul va avea posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare în cursul cercetării judecătorești (expresia stereotip „se poate cere readministrarea probelor în faza cercetării judecătoreşti”), și asta pentru că faza de urmărire penală rămâne o fază obligatorie a procesului, cu beneficii, obligații și garanții procesuale pentru inculpat ceea ce face ca încălcarea dreptului la apărare în aspectele sale esențiale (suspectul/inculpatul fiind în imposibilitate de a-și exercita în  mod efectiv dreptul la apărare) nu poate fi remediată omisso medio, direct în fața instanței, în acest sens hotărându-se şi în practica Î.C.C.J., Secţia penală.

Mai mult, dacă, cu toate acestea, precum în speţă, organul de urmărire penală procedează la administrarea substanţială a probelor anterior audierii acuzatului în calitatea de suspect, trebuie să fie întrebat sau, cel puţin, să i se acorde posibilitatea de a solicita (oral sau prin cerere scrisă), readministrarea probelor în această fază procesuală, a urmării penale. Este cu atât mai important, şi loial, sa se procedeze astfel deoarece în acest fel acuzatul poate fi „convins” de vinovăţia sa, iar acest lucru poate fi decisiv şi pentru opţiunea inculpatului privind judecata în procedura de drept comun sau în cea simplificată a recunoaşterii învinuirii, dat fiind că aceasta din urmă este limitată la momentul „primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată” (art. 374 CPP), aşadar anterior momentului începerii cercetării judecătoreşti. Efectele procedurii abreviate pot fi aplicate şi ulterior, în condiţiile art. 396 alin. (10) CPP, însă cu preţul unor costuri de timp, stres, energie suplimentară, şi costuri materiale, – toate putând fi evitate uşor, prin administrarea probelor în condiţii de loialitate şi legalitate.

Ca o consecință a celor petrecute în faza de urmărire penală, în speţa comentată, inculpatul a fost pus într-o situație de evident dezavantaj procesual, iar în speță, rezultatul administrării probatoriului esenţial înaintea începerii urmării penale in personam a fost privarea suspectului de drepturile conferite de lege, inclusiv posibilitatea de a avea un apărător care să participe la actele de urmărire penală desfășurate în perioada mai sus amintită.

Într-o speță din practica judiciară[9], judecătorul de cameră preliminară a apreciat că existența vătămării este însăși lipsa avocatului de la administrarea probatoriului cauzei (proba testimonială,  anterior dobândirii calității de suspect), situație în care a cere inculpatului să precizeze concret ce ar fi făcut avocatul său, să indice ce întrebări ar fi pus acesta dacă ar fost prezent în acea fază procesuală reprezintă nu doar o „probatio diabolica”, ci și ignorarea totală a dispozițiilor art. 92 CPP şi a spiritului acestora[10].

De asemenea, Curtea EDO (cauza Allan c. Regatului Unit, hotărârea din 5.11.2002) a precizat că trebuie avut în vedere dacă inculpatul a avut posibilitatea să conteste autenticitatea probelor și să se opună utilizării lor, precum și dacă a avut posibilitatea să examineze orice martor; or, este lesne de observat că în speţă suspectul nu a avut această posibilitate (practică) să-și exercite aceste prerogative în condițiile în care toate probele au fost administrate înainte de a-i fi atribuită și adusă la cunoștință calitatea de suspect. Imediat după ce a dobândit calitatea de inculpat s-a dispus față de acesta măsura arestului preventiv pe o perioadă de 30 de zile, practic, X a putut beneficia de drepturile sale, doar teoretic, acestea fiind inserate într-un proces verbal, nu și practic, având în vedere faptul că acesta a fost audiat în calitate de suspect și inculpat în același interval orar.

De asemenea, nu poate fi primit argumentul judecătorului de cameră preliminară, conform căruia, inculpatul nu a mai solicitat ulterior reaudierea martorilor audiați în faza de urmărire, iar organul de urmărire penală nu avea obligația de a readministra din oficiu probele efectuate în cauză, astfel că nelegalitatea administrării probelor s-a convertit în legalitatea administrării probelor pe acest considerent[11].

Prin raportare la această susținere eronată a judecătorului de cameră preliminară, invocăm disp. art. 8 CPP coroborat cu disp. art. 21 alin. (3) din Constituție, unde legiuitorul prevede în mod expres faptul că „organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali ………” pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, ca atare, există această „obligație specifică” (şi continuă) și este prevăzută de legiuitor în sarcina organului de urmărire, care are ca scop efectuarea actelor de urmărire penală cu respectarea legii, iar atunci când au avut loc încălcări legislative, potrivit. art. 282 alin. (4) CPP, nulitatea relativă poate fi invocată chiar și de procuror în cadrul fazei de cameră preliminară, iar refacerea actelor procesuale/procedurale devine o obligație pentru organul judiciar. De asemenea, nulitatea relativă poate fi invocată chiar și de către inculpat ”până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmării penale”, ceea ce înseamnă judecătorul de cameră preliminară putea şi trebuia să excludă declarațiile martorilor date cu nerespectarea dispozițiilor legale, dispozițiile judecătorului de cameră preliminară – atunci când sunt în concordanță cu vocea legislativă – reprezentând o obligație în sarcina organului de urmărire penală.

Sancțiunea incidentă este fără îndoială nulitatea relativă fiind nerespectate în mod vătămător dispozițiile legale prevăzute de legiuitor, iar dreptul la un proces echitabil a fost încălcat în mod iremediabil.

În ceea ce privește opinia procurorului, se remarcă faptul că acesta face trimitere la proba cardinală în dovedirea vinovăției inculpatului, respectiv la expertiza criminalistică a autorului urmelor papilare ridicate de la fața locului, mijloc de probă a cărui nulitate relativă nu s-a solicitat, deci nu a făcut obiectul excepțiilor invocate. Privind retrospectiv, putem deduce un argument suplimentar din susținerile acestuia, în sensul că din expertiza criminalistică, urmele papilare ridicate cu ocazia cercetării la fața locului au fost identificate ca fiind create de inculpatul X, astfel că susţinerea privind necesitatea administrării în totalitate a celorlalte mijloace de probă în scopul identificării autorului nu mai poate fi primită, cu consecinţa logică a constatării existenţei acelui minim rezonabil de suspiciune şi de probe pentru a se proceda la efectuarea urmării faţă de autorul suspect.

Apreciem că soluția pronunțată în prezenta cauză în ceea ce privește faza de cameră preliminară (cu referire la cea de-a doua nulitate invocată) este afectată în temeinicie şi legalitate, judecătorul de cameră preliminară nefăcând o aplicare corespunzătoare a textelor de lege incidente, pentru următoarele motive:

Cât privește menționarea aceluiași interval orar în cuprinsul declarațiilor succesive luate persoanei acuzate ca suspect, și respectiv ca inculpat apare ca o eroare materială evidentă, atât din perspectiva judecătorului de cameră preliminară, cât și din perspectiva procurorului.

Potrivit disp. art. 110 alin. (1) CPP în conținut declarațiilor date de către suspect și inculpat se consemnează atât ora începerii și ora încheierii ascultării, însă prin raportare la starea de fapt, în ambele declarații (suspect/inculpat) este consemnată doar ora încheierii audierii, nu și ora începerii.

Astfel că, dacă cele două declarații au fost luate în aceeași zi, la aceeași oră, persoana acuzată nu se putea prevala în mod efectiv (şi obiectiv) de dreptul său la apărare fiind astfel într-o imposibilitatea de a se apăra.

Pornind de la premisa că ascultarea constituie un drept al suspectului/inculpatului în vederea realizării unui scop, respectiv o apărare concretă și efectivă, luarea declarațiilor în același interval de timp sau la un interval scurt de timp afectează în mod neîndoielnic dreptul la apărare. Acesta este principiul, de la care, în anumite situaţii punctuale şi condiţii s-ar putea deroga, o astfel de ipoteză nefiind însă incidentă în speţă.

Și dacă am închide ochii cu privire la acea „eroare nevinovată” strecurată în declarația de suspect cu privire la oră indicată prin raportare la ora audierii în calitate de inculpat, timpul îți menține în mod fidel caracteristicile, în sensul că rămâne la fel de scurt pentru a dobândi cea din urmă calitate; dacă tot s-au administrat toate probele când autorul avea calitatea de făptuitor, cu titlu de excepție, era posibil ca procurorul să dispună prin aceeași ordonanță continuarea efectuării urmăririi penale față de suspect, cât și punerea în mișcare a acțiunii penale atunci când acesta considera că baza factuală obiectivată în probe este suficientă că o persoană a comis o infracțiune (având în vedere faptul că după ce s-a dispus prin ordonanță efectuarea în continuare a urmăririi penale față de persoană nu s-au mai administrat alte probe, și cu toate acestea s-a pus în mișcare acțiunea penală față de inculpat) astfel că, într-o asemenea ipoteză, persoana acuzată putea beneficia de plenitudinea drepturilor sale în calitate de inculpat, dar nu, în această cauză acesta a fost audiat, în același timp atât în calitate de suspect, cât și de inculpat, neputându-se prevala de drepturile conferite de legiuitor în calitate de suspect.

Ba mai mult, organul judiciar nu a putut face dovada că, în cauză, este incidentă o eroare materială, având în vedere faptul că ab initio în declarația de suspect/inculpat nu este inserată ora începerii, ci doar ora încheierii, și anume ora 16, în ambele declarații, iar această îndoială se interpretează în favoarea inculpatului având în vedere totodată și faptul că nu se poate dovedi negația. Nu poate dovedi situația de fapt cu un act în care se oglindește nulitatea. Un alt argument care conduce la reținerea principiului in dubio pro reo rezidă și din inacțiunea organului judiciar de a încheia un proces verbal în care să insereze îndreptarea efectuată și lipsa mențiunilor din actul care trebuia corectat.

 Vătămarea care i se aduce acestuia rezidă în faptul că persoana acuzată, în calitatea sa de suspect, se află în imposibilitatea de a-și exercita drepturile enumerate de legiuitor, acestea convertindu-se în niște drepturi iluzorii, pur teoretice fără valențe în practică, cu toate că normale sunt reglementate în scopul de a produce consecințe.

Cum poate propune probe o persoană în calitate de suspect, dacă aceasta este audiată atât în calitate de suspect cât și inculpat în același timp? Este evident că există o împiedicare vizibilă a exercitării dreptului la apărare al inculpatului având în vedere succesiunea actelor procesuale/procedurale și timpul foarte scurt existent între acestea (ordonanța de începere a urmăririi penale în 20.04.2021 – pentru o infracţiune de furt, ordonanța de începere a urmăririi penale în 22.04.2021 – pentru o infracţiune de tentativă la furt; ordonanța de efectuare în continuare a urmăririi penale 23.04.2021, declarația de suspect 23.04.2021 care se încheie la ora 16, ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale care are loc tot în data de 23.04.2021, declarația de inculpat 23.04.2021 care se încheie, de asemenea la ora 16), motiv pentru care, după cum bine se poate observa, suspectul s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a-și exercita în mod efectiv drepturile aferente acestei calități și asta pentru că declarația de suspect se suprapune peste declarația dată de inculpat.

Simplu fapt că acesta la momentul audierii sale era asistat de un avocat desemnat din oficiu nu înseamnă că i-a fost respectat dreptul la apărare și că va complini orice neregularitatea produsă, și asta, pentru că simpla prezența a avocatului nu este în măsură să satisfacă cerințele legii privind acest drept fundamental care contribuie în mod nemijlocit la „construcția” unui proces echitabil dacă nu vine coroborată cu exercitarea în mod efectiv a dreptului la apărare.

Chiar dacă suspectul și inculpatul au potrivit legii aceleași drepturi, situația juridică cu privire la inculpat se poate agrava odată ce dobândește acest statut, deoarece față de acesta se poate dispune potrivit legii, măsura arestului preventiv, lucru ce s-a și întâmplat, iar anterior, în calitatea sa de suspect a fost în imposibilitatea să se apere cu privire la acuzația care i s-a adus, având în vedere momentul audierii.

Celeritatea este necesară în cadrul unui proces, însă aceasta trebuie să vină la „brațul” dreptului la apărare, ceea ce înseamnă că organele judiciare nu trebuie să se grăbească astfel încât să lase în urmă dreptul la apărare.

Ca atare, faptul că declarațiile de suspect/inculpat au fost luate în mod concomitent în contextul dat, conduce la reținerea nulității, ca sancțiune procesuală, iar vătămarea operează asupra garantării dreptului la apărare al inculpatului, și implicit, la un proces echitabil și vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin înlăturarea probei administrate în condițiile de nelegalitate, dându-se efect „principiului însănătoșirii actelor viciate”[12].

Sunt întrunite toate condițiile nulității relative: încălcarea dispozițiilor legale – art. 10 alin. (2) și alin. (5) CPP (dreptul la apărare), vătămarea procesuală rezidă în faptul că persoana vizată prin actul de acuzare s-a aflat într-o imposibilitate de a-și efectua dreptul la apărare prin raportare la incidența intervalului scurt de timp; faptul că vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului – având în vedere preeminența dreptului nesocotit și consecințele drastice pe care le produce lipsa acestui drept, apreciem că nu se poate acoperi această nulitate de către judecătorul de cameră preliminară, deoarece acesta nu are obligația de a complini neregularitățile incidente în cursul urmăririi penale și asta pentru că s-ar aduce atingeri principiului separării funcțiilor judiciare[13]; existența unui interes procesual propriu în respectarea dispozițiilor legale încălcate, și anume inculpatul este singurul interesat ca acuzaţia, imputată, să fie dovedită în condiţii de legalitate şi loialitate procesuală.

Chiar dacă legiuitorul nu prevede un anumit interval de timp care trebuie să treacă din momentul audierii de suspect până la audierea inculpatului, adică un termen calculat pe ore, zile, luni, termenul trebuie să fie suficient şi rezonabil, astfel încât bănuiala rezonabilă să se convertească în presupunere rezonabilă; or, prin raportare la starea de fapt din speţă, având în vedere faptul că autorul a fost audiat concomitent atât în calitate de suspect/inculpat, nu s-au mai administrat probe când autorul a dobândit calitatea de suspect, trecerea timpului este o condiție fundamentală înainte de a trece de la suspect la inculpat.

În lipsa reglementării unor intervale minime între momentele esenţiale ale fazei de urmărire penală, respectiv începerea in rem a urmării penale – efectuarea în continuare a urmării faţă de suspect – punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpat – trimiterea în judecată a inculpatului prin rechizitoriu –, care până la un punct poate fi înţeleasă, ar trebui urmată regula fair-play-ului procesual, constând în păstrarea unor intervale rezonabile de timp în care suspectul/inculpatul să poată exercita în mod real dreptul la apărare, stabilite de la caz la caz (spre exemplu, recunoaşterea totală a faptelor într-o situaţie juridică clară).

Deocamdată, în general, în practica judiciară această lipsă de reglementare este exploatată de organele de urmărire penală în detrimentul dreptului la un proces penal echitabil – în componenta dreptului la apărare, sub „umbrela” celerităţii specifice procesului penal, iar judecătorii de cameră preliminară trec relativ uşor cu vederea această practică, generând indirect un sentiment de aplicare facultativă şi selectivă a normelor de procedură penală.

Privind fenomenul dintr-o perspectivă mai largă se observă că, la suprafaţă, aparent şi formal dispoziţiile legale existente pot fi respectate într-o cauză, însă, aşa cum am arătat, prin maniera de aplicare, acestea pot fi deturnate de la scopul lor, de către cei obligaţi la aplicarea lor (sau a verificării ulterioare a acestui proces) cu bună credinţă. În situaţii precum cea prezentată în precedent, acest lucru s-a făcut prin neînceperea urmării peale in personam (faţă de suspect), pentru ca persoana cercetată să nu nu aibă cunoştinţă şi acces la dosar, cu ecou asupra participării la procesul de administrare a probelor, respectiv să nu poată utiliza componentele dreptului la apărare prev. de art. 92 CPP, care a fost golit astfel de substanţă.

Faţă de organele de urmărire penală funcţionează îndeplinirii cu bună credinţă şi ştiinţă a activităţii de administrare a probelor, însă practica judiciară continuă să demonstreze că nu este suficientă identificarea cu această prezumţie.

Cum critica nu poate duce la cunoaştere decât prin recunoaştere propriu-zisă, problema vidului legislativ constatat şi arătat anterior poate fi rezolvată în mod real doar prin mobilizarea voinţei juridice în această direcţie, a reglementării. Spre exemplu, elaborarea unui ghid de bune practici în această materie ar fi binevenită, după cum ar fi necesară şi posibilă intervenţia punctuală a legiuitorului pe calea termenelor, prin analogie cu termenul legal minim (de 20 de zile) stabilit de art. 344 alin. (2) CPP, în care pot fi formulate în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Conchidem această lucrare făcând trimitere la principiul aflării adevărului, acesta fiind un principiu fundamental, astfel că pentru a intra în „posesia” aflării adevărului judiciar este imperios necesar ca această stare de fapt să fie dobândită în baza unor probe administrate în mod legal și loial. Dreptul la un proces echitabil, legalitatea probelor constituie limite juridice ale aflării adevărului, iar aceste limitele juridice ale aflării adevărului nu trebuie restrânse doar la cele care au în vedere în mod explicit regula automată a excluziunii. Aceste aspecte de nelegalitate chiar dacă țin de sancțiunea nulității relative afectează în mod irefragabil dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, existând o vătămare procesuală ca urmare a nesocotirii acestor drepturi, iar cunoașterea adevărului nu poate fi realizată cu vătămarea drepturilor antemenționate, și asta pentru că aflarea adevărului nu poate fi obținută cu orice preț.


[1] A se vedea Cristina Moisă, Probele în procesul penal, Practică judiciară comentată, Ed. a II a, Editura Hamangiu, 2019, p. 23.
[2] C. Ghigheci, Cereri şi excepţii de cameră preliminară, I. Procedura, regularitatea actului de sesizare, legalitatea actelor de urmărire penală. Comentarii şi jurisprudenţă, Editura Hgamangiu, 2017, p. 74.
[3] În acest sens, spre exemplu, Decizia penală nr. 97 din 10 martie 2021 a Tribunalului Prahova, Secţia penală, nepublicată; Decizia penală nr. 238 din 17 iunie 2020 a Tribunalului Prahova, Secţia penală, nepublicată; Încheierea penală nr. 19 din 13.01.2021 a Tribunalului Prahova, Secţia penală, nepublicată. Chiar dacă nu este stipulat ca motiv distinct de trimitere a cauzei spre rejudecare în disp. art. 4251 CPP, în practica judiciară naţională se reţine în mod constant ca nemotivarea constituie un astfel de caz, dedus din interpretarea sistematică şi aplicarea directă a normelor convenţionale în materie.
[4] A se vedea Mihai Udroiu, Codul de procedură penală, Comentariu pe articole, Ed. a II a, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 1338.
[5] A se vedea CEDO, Brusco c. Franței, Hotărârea din 14 octombrie 2010, parag. 47.
[6]A se vedea Valerică Dabu, Despre dreptul și arta apărării, Regia Autonomă ”Monitorul Oficial” București, 1994.
[7] În practica frecventă a organelor de urmarire penală, dezvoltată după intrarea în vigoarea a noului CPP şi până la Decizia de interpretare nr. 236 din 2 iunie 2020 a CCR cu privire la instituţia juridică procesuală nouă cuprinsă în art. 118 CPP în vigoare, se obişnuia ca făptuitorul să fie audiat ca „martor”, aşadar sub jurământ, în totală contradicţie cu câteva dintre cele mai importante drepturi ale „acuzatului”, între care dreptul la tăcere şi neautoincriminare.
[8] A se vedea Cristina Moisă, op. cit., p. 37.
[9] Trib. Mureș, Secţia penală, înch. nr. 88 din 01. 07. 2016, definitivă prin înch. din 23.03.2017 a C.A. Târgu Mureș, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care, s-a respins ca nefondată contestația formulată de P.I.C.C.J.- D.N.A.
[10] Dreptatea este înțeleasă ca spirit al legilor, ca „suflet” al sistemului viu al dreptului. – Marțian Iovan, Fundamentele dreptății, Vasile Goldiș University Press, 2015, p. 46
[11] Dacă în cazul organelor de cercetare penală, chestiunea legalităţii mai poate fi remediată de către supraveghetorul şi conducătorul fazei de urmărire penală – procurorul, acesta din urmă are prin Constituţie (art. 131) obligaţia de a apăra principiul legalităţii, principiu fundamental al dreptului penal (art. 1-2 CP) şi procesual penal (art. 2 CPP). În orice caz, respectarea legii trebuie făcută autonom şi independent de către fiecare organ judiciar în exercitarea „rolului” cuvenit în proces, funcţie de faza procesuală în care acesta se află, eliberat de confortul mental al eventualei remedieri ce ar putea fi operată de organul judiciar „următor”, în ordinea procedurală. Sub această siguranţă aparentă ilegalităţile procesuale săvârşite în amonte se pot „definitiva” deseori, deoarece justiţiabilul prezumă competenţa şi buna credinţă a organului judiciar decident, acceptând soluţia dispusă de acesta şi renunţând astfel la calea de atac disponibilă.
[12] Un remediu acceptabil, în acest caz, ar putea consta în acordarea unui timp rezonabil (apreciat de la caz la caz) inculpatului, în care acesta să poată practic – eventual prin apel la asistenţă juridică -, analiza cauza şi apoi apăra corespunzător. La cererea motivată a inculpatului, organul judiciar ar trebui să procedeze la readministrarea principalelor probe în acuzare, administrate până în acel moment, sau măcar pe cele a căror legalitate şi temeinicie este contestată.
[13] În sensul că dreptul la un proces echitabil trebuie evaluat, în pezent (după intrarea în vigoare a Noului CPP, – n.n) pe faze judiciare, dată fiind separaţia funcţiilor judiciare, a se vedea Î.C.C.J., Secţia penală, înch. JCP, nr. 452 din 30.3.2016, în C. Ghigheci, Cereri şi excepţii de cameră preliminară, II. Legalitatea şi loialitatea administrării probelor. Comentarii şi jurisprudenţă, Editura Hamangiu, 2017, p. 4.


Judecător Vasile Coman, Tribunalul Prahova – Secția penală
Avocat Daiana Florina Burcă, Baroul Arad

 
Secţiuni: Drept penal, Jurisprudență, Jurisprudență Judecătorii, Note de studiu, Selected | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
Concurs eseuri ZRVP

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD