« Secţiuni « Articole « RNSJOpiniiPovestim cărţi
Opinii

Un ménage à trois dubios între drept, politică și armată. Law, Politics and the Military: Towards a Theory of Authoritarian Adjudication de Cosmin Cercel
16.11.2021 | Alexandru CUCU

Secţiuni: JURIDICE.ro, Opinii, Povestim cărți, Selected | Toate secţiunile
JURIDICE - In Law We Trust
Alexandru Cucu

Alexandru Cucu

Cosmin Cercel în articolul său recent – Law, Politics and the Military: Towards a Theory of Authoritarian Adjudication[1], încearcă să ne propună o teorie a procesului judiciar autoritar. Încercând să ne creioneze un ideal-tip pentru acest fenomen.

Legalitatea liberală este în ultima vreme erodată în statele fostului bloc comunist.  Iar acum cu criza sanitară prin care trecem, această eroziune e încă mai penetrantă și mai vizibilă. Autorul  ne spune că nu s-a ajuns la un legalism autocratic doar cu ocazia crizei sanitare. Acest regim de legalitate are rădăcinii în istorie. Și o legătură insidioasă cu puterea militară. Cum cadrul constituțional (ce presupune drepturi fundamentale, separarea puterilor în stat  și egalitatea în fața legii) este subminat prin intermediul unui executiv din ce în ce mai puternic și neîmblânzit de celelalte puteri, nu ar fi greșit să spunem că aceste regimuri promovează o legalitate autocratică ori tipică unui autoritarism furtiv (stealth authoritanism). Scurtul studiu de caz despre România este revelatoriu din acest punct de vedere. Potrivit autorului, ideea de preeminență a dreptului e total străină regimului juridic concret al acestui stat. Pentru aceasta trebuie doar menționat că executivul a emis 25 de acte normative de urgență într-o singură zi.

Articolul se concentrează pe trei problematici. Prima – starea de excepție. A doua – istoria critică a dreptului (critical legal history). A treia, paradigma excepției revizitată: drept, politică și armată. Judecând și guvernând în cadrul excepției, aici se regăsește și un scurt studiu de caz  despre România. Cu un mic sinopsis ce prezintă cum și în ce situații s-au instaurat stări de urgență ori de asediu.

O lectură destul de dificilă. O relectură sigur e de ajutor. Un mix tipic pentru Cosmin Cercel între istorie, teoria dreptului și critical legal studies. Fiind doar o eboșă pentru un studiu mai amplu, ce fixează anumite metode și linii de fugă. Iar îndemnul de a fi atenți și vigilenți la ”urgența permanentă” este de unul lucid. Reapariția anumitor tropi ideologici ca: suveranitatea națională ori disprețul pentru legalitate, ar trebui să ne trezească curiozitatea cu privire  la rezolvarea disputelor în regimurile autoritare. Iar Cosmin Cercel face acest lucru cu o analiză istorică pertinentă.

Concepte cheie ca „teritoriu”, „populație ”, „pericol social” bântuie imaginarul juriștilor de mai multă vreme. Astfel că sunt în asentiment cu atenționarea autorului conform căreia o dată cu identificarea și declararea ca drept pozitiv a unui „pericol iminent de calamitate” reapariția unui sistem autoritar de rezolvare a proceselor e chiar după colț. Și acest lucru e o amenințare adusă rolului democratic al puterii judiciare. Care nu trebuie să fie un executant obedient al executivului.  Conceptele bazate pe ideea de securitate reapar. Ceea ce nu e un lucru îmbucurător.

TOP 3 CITATE

“While theoretically distinct, considering the nature of the threat that they are designed to
address, the institution of the state of siege and that of the state of emergency do share a number
of conceptual and practical similarities. For its part, the state of siege arguably contemplates an
external threat of military nature, while the state of emergency an internal one directed to the
public safety or is generated by <<natural disasters.>> There is, however, a specific conflation of these institutions given the nature of the measures that seek to either limit, mitigate, or put an end to these dangers. As such, these measures consist in a transfer of powers from the remit
of central and local civil administration to military authorities in the case of the state of siege
or to special public authorities in that of state of emergency, thus replicating the ur-type transfer
of power specific to the French model of emergency since 19th century”[2]

“(…) authoritarianism as both a threat and a distortion of the liberal nomos, has happened
before and little if anything has been done to investigate at least the formal isomorphism that
our polities share with the breakdown of democracy within the 1930s. As I have noted elsewhere, there is an uncanny resemblance that the contemporary context bears with the spirit of Weimar, either in terms of jurisprudence, legal praxis, and liberal ethos. However, beyond the centrality of the Weimar model in approaching the question of the dissolution of democracy, and the importance of the Schmitt-Kelsen opposition as a jurisprudential embodiment of this historical sequence, the focus is still too narrow. What we seem to lack is a broader framework of understanding the tension between liberal legality and right-wing authoritarianism beyond the borders of the German legal science, and as a symptom of a political reshuffling in times of crisis.”[3]

“(…) the inconsistent and inconclusive description that Kelsen offers within the first edition
of The Pure Theory of Law to the relationship between validity and efficacy is symptomatic for the ways in which liberal legality was conceptualized within the interwar period. To put it simply, in order for validity to be possible, a specific form of legal—that is socially and politically significant —effectiveness has to operate. The theoretical purity and its otherwise intellectually sound frame of interpretation of legality has to give way to an extra-legal notion of effectiveness that finds itself outside the ambit of the law, yet it is central for its existence. In a sense, Kelsen’s heterodox Kantianism is forced to recognize, albeit reluctantly and inconclusively, the presence of an exterior to the legal order that determines its very existence—insofar as validity is the specific form of existence of the legal norms.”[4]

CE MI-A PLĂCUT

Faptul că abordează această problematică a autoritarismului e un lucru util. E clar pentru orice regim ce are valențe cu ideea de democrație constituțională, că autoritarismul este o „dezertare” de la coordonatele de funcționare ale acestui fel de regim. Drepturile fundamentale într-un asemenea sistem sunt luate în serios de stat. Nu doar pe foaie, ci în realitatea concretă a propriilor cetățeni. Acest lucru pare să nu funcționeze ținând cont de semnalele din ultima vreme, după cum le interpretează autorul. Proliferarea legislației derivate pe filiera executivului, militarizarea, tăcerea ori șovăirea în a contrazice executivul[5] a instanțelor sunt semne ce par să ne facă să credem că tendințele autoritariste sunt în creștere. Însăși ideea de securitate perorată într-una este un semn pentru un autoritarism emergent.

Pe lângă faptul că face o cartografie intelectuală de zile mari cu privire la confluențele reciproce între legalitate și autoritate, se pot regăsi și scurte sinopsisuri istorice cu privire la cavalcada de regimuri tranzitorii de excepție din istoria României moderne. Și o disecare a ideii de „excepție”, trecând prin Schmitt și Agamben.

De remarcat e șovăirea Curții Constituționale (pe care o semnalează și autorul) în a analiza serios problema constituționalității OUG nr. 1/1999[6] privind regimul stării de asediu și al regimului stării de urgență. Cu toate că prin Decizia  Nr. 152 din 6 Mai  2020[7], CCR ia în discuție și declară neconstituționale pragurile amenzilor. Dar nu tratează problema principală: anume cum un regim special de urgență creat în timpul mineriadelor e încă în uz. Mai ales a unor acte normative, ca ordonanțele militare, ce aveau efect și asupra civililor. Și de asemenea a declarat expres că competențele conferite Președintelui sunt constituționale. Până la urmă Curtea utilizează o retorică a garanțiilor care în viața de zi cu zi nu prea se răsfrânge. Aplicarea alandala a regimului tranzitoriu nu a fost de loc ghidat de CCR. Iar instanțele ordinare au rămas ca fiecare să facă ce crede că-i mai bine în ograda sa. Preaslăvind prezumția de veridicitate a proceselor verbale de sancționare. Folosind o retorică vetustă a legalității seci. Cetățenii obișnuiți  nu vor înțelege astfel dreptul decât ca pe un mecanism de instilare și distilare a fricii. Și așa că arbitrarietatea e la ea acasă. Mimându-se ordinea și corectitudinea.

CE NU MI-A PLĂCUT

Conceptele legate de noțiunea de „securitate” par să reieasă la suprafață. Ele par a fi puse în slujba ideii de „bine comun”. Dar se uită cumva că acesta nu e clar și necontestabil. În spatele „siguranței publice” nu sunt vești de bun augur. Rămâne de văzut cum va acționa bastionul legalității europene, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Observ și eu o derivă militaristă și autoritarism. Ipoteza unei confrerii între politică, drept și puterea militară e interesantă și nu neapărat nouă. Dar oare de ce ar mai fi nevoie atunci de drept în această ecuație? Un oarecare pesimism străbate din textul de față. Aș fi fost poate dornic să descopăr și „arme de luptă” pentru cetățeni.  Mi-aș fi dorit pe lângă eșafodajul teoretic impecabil, o analiză istorică mai detaliată.


[1] Cosmin Cercel, German Law Journal (2021), 22, pp. 1192–1208, disponibil aici.
[2] Cu toate că sunt teoretic distincte, luând în considerare pericolul vizat, instituția stării de asediu și cea a stării de urgență împărtășesc câteva asemănări conceptuale și practice. Starea de asediu se referă în principal la un pericol extern de natură militară, pe când starea de urgență vizează un pericol intern unul referitor la siguranța publică ori e produsă de un „dezastru natural”. Este în orice caz o suprapunere a acestor instituții ținând cont de felul măsurilor ce urmăresc să limiteze, diminueze ori să facă să înceteze pericolele. Astfel, aceste măsuri constau în transferul de puteri (competențe) din sfera organelor centrale ori locale către organe militare în cazul stării de asediu ori către organe speciale administrative în cazul stării de urgență, replicând astfel transferul arhetipal de puteri (competențe) specific modelului francez de secol 19 (p. 1202).
[3] (…) S-a mai întâmplat ca autoritarismul să fie văzut atât ca o amenințare cât și ca o distorsiune a nomosului  liberal, însă nu s-a prea cercetat nici măcar izomorfismul pe care guvernările recente îl împărtășesc cu colapsul democrației din perioada anilor 1930. Așa cum am mai remarcat și în altă parte, există o asemănare ciudată între contextul contemporan și spiritul de la Weimar, atât în termeni de teorie generală a dreptului, de practică judiciară  și etos liberal.  Oricum, dincolo de importanța modelului Weimar în abordarea întrebării cu privire la disoluția democrației și a importanței opoziției Schmitt-Kelsen, care este ilustrarea în teoria dreptului a acestei secvențe istorice, acest gen de analiză este oricum prea îngustă. Ceea ce pare să ne lipsească este un cadru mai larg  pentru a înțelege  tensiunea dintre legalitatea liberală și autoritarismul de dreapta peste granițele științei juridice germane, ca și simptom al schimbărilor puterii politice în vremuri de criză (p. 1198).
[4] (…) descrierea inconsistentă  și neconcludentă  pe care Kelsen o oferă în prima ediție a Teoriei pure a dreptului cu privire la relația dintre validitate și eficacitate este simptomatică pentru felul în care legalitatea liberală a fost conceptualizată în perioada interbelică. Reformulând simplu , pentru ca validitatea să fie posibilă trebuie ca o formă  specifică de efectivitate juridică (relevantă social și politic) trebuie să opereze. Puritatea teoretică și cadrul coerent de interpretare a legalității trebuie să facă loc unei noțiuni extrajuridice de efectivitate ce se află în afara domeniului dreptului, dar care este crucială pentru existența sa. Într-un sens, kantianismul heterodox al lui Kelsen e forțat să recunoască, chiar dacă într-un mod șovăielnic și neconcludent, prezența unui exterior față de ordinea juridică – ceea ce determină existența acesteia – atâta timp cât validitatea este forma specifică de existență a unei norme juridice. p. 1199
[5] Acest lucru nu de dragul doar de a contrazice, însă sigur ar fi motive rezonabile de a tempera depășirea limitelor ce cred că se observă cu ochiul liber fără a pune lucrurile la microscop.
[6] Disponibil aici.
[7] Disponibil aici.


Alexandru Cucu

 
Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD