« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Probleme speciale privind infracțiunile comise de persoanele prevăzute la art. 308 Cod penal
17.11.2021 | Mădălina-Elena MARIAN

Secţiuni: Articole, Drept penal, RNSJ, Selected | Toate secţiunile
JURIDICE - In Law We Trust
Mădălina-Elena Marian

Mădălina-Elena Marian

INTRODUCERE

Prezentul studiu își propune să analizeze, în principal, natura juridică a art. 308 Cod penal, prin intermediul jurisprudenței instanței supreme și al lucrărilor de specialitate care au tratat acest subiect.

Totodată, se urmărește identificarea, pe cât posibil, a tuturor persoanelor care pot fi potențiali subiecți activi ai articolului în cauză.

Trecerea succintă prin revistă a infracțiunilor care sunt cuprinse în prima teză a art. 308 alin. (1) Cod penal nu este întâmplătoare, ci conduce la Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 a Curții Constituționale, prin care a fost exclusă infracțiunea de „conflict de interesedin sfera de incriminare a acestui articol. Argumentele Curții prin care constată faptul că sancționând penal fapte ce contravin unor interese pur private, legiuitorul le-a calificat pe acestea din urmă ca având caracter public, ceea ce a dus la o limitare disproporționată a dreptului la muncă și a libertății economice ale persoanelor care își desfășoară activitatea în mediul privat, respectiv faptul că nu este respectat gradul de proporționalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată și interesul individual al persoanelor sunt elocvente pentru aplicarea acestora, prin extrapolare, și celorlalte infracțiuni de corupție și serviciu cuprinse în acest articol.

Problema de proporționalitate se pune chiar în situația săvârșirii faptei de către funcționarul privat, întrucât, tot jurisprudența Curții Constituționale evidențiază caracterul subsidiar al răspunderii penale, față de alte modalități nepenale de sancționare a faptei: „dreptul penal trebuie să rămână întotdeauna o măsură la care se recurge în ultimă instanță. Prin urmare, legiuitorul trebuie să analizeze dacă alte măsuri decât cele de drept penal, de exemplu regimuri de sancțiuni de natură administrativă sau civilă, nu ar putea asigura în mod suficient aplicarea politicii și dacă dreptul penal ar putea aborda problemele mai eficace.[1]

Concluzia acestei analize ar fi faptul că săvârșirea faptelor de corupție și de serviciu de către persoanele prevăzute în art. 308 alin. (1) Cod penal, nu determină în mod automat încălcarea principiului minimei intervenții.

Practic, existența unei proporții trebuie verificată de către instanțele judecătorești la fiecare infracțiune în parte, prin intermediul principiului ultima ratio, întrucât, din jurisprudența Curții Constituționale rezultă că organele judiciare au această obligație.

CAPITOLUL I. Natura juridică a articolului 308 Cod penal

În contextul analizei privind natura juridică a art. 308 Cod penal, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015.[2]

Deși decizia privește natura juridică a art. 308 raportat la infracțiunea de delapidare, concluzia instanței supreme este aplicabilă, prin extrapolare, și celorlalte fapte cuprinse în art. 308 Cod penal.

Chestiunea de drept care a făcut obiectul acestei decizii a fost aceea de a se stabili dacă infracțiunea prevăzută la art. 308 Cod penal este o infracțiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracțiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal. Totodată, s-a cerut stabilirea termenului de prescripție a răspunderii penale, care, în funcție de natura juridică stabilită, ar fi fost de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse și cuprinse între 1 an și 4 luni închisoare și 4 ani și 8 luni închisoare, sau ar fi fost de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din același cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani și 7 ani închisoare.

Secțiunea 1. Articolul 308 Cod penal – infracțiune autonomă

Una dintre opiniile minoritare exprimate de către curțile de apel și instanțele de judecată arondate a fost aceea că în conținutul art. 308 din Codul penal este descrisă o infracțiune autonomă. În justificarea acestei opinii s-a pornit în primul rând de la denumirea marginală a articolului menționat, respectiv „Infracțiuni de corupție și de serviciu comise de alte persoane”, diferită de cea din reglementarea anterioară – „Fapte săvârșite de alți funcționari”. Astfel, se observă că legiuitorul a intenționat să reglementeze prin intermediul acestui articol o nouă infracțiune.[3]

Un alt argument folosit în susținerea acestei opinii a fost faptul că, potrivit teoriei generale a infracțiunii, condițiile privitoare la subiecții infracțiunii (în acest caz subiectul activ) fac parte din însuși conținutul constitutiv al infracțiunii, nefiind doar elemente de atenuare/agravare a răspunderii penale. Practic, condițiile necesare referitoare la subiectul activ în acest caz, sunt indispensabile tocmai reținerii faptei ca infracțiune, în lipsa lor răspunderea penală neputând fi angajată.

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins această argumentare și a concluzionat că prin modul în care a fost reglementat în Codul penal, art. 308 nu definește o infracțiune-tip. Cu alte cuvinte, nu avem de-a face cu o infracțiune de sine-stătătoare, deoarece în structura acestei norme nu e descrisă o faptă distinctă, cu o configurație proprie, ci se face trimitere la dispozițiile și pedepsele cuprinse în alte norme de incriminare.

Prin urmare, concluzia instanței supreme a fost aceea că norma juridică din art. 308 nu are aptitudinea de a funcționa independent, ca infracțiune-tip, ci doar în strânsă legătură cu normele de incriminare pe care le enumeră.

Secțiunea a 2-a. Articolul 308 – Cauză de reducere a limitelor de pedeapsă

Tot după criteriul modalității de redactare a textului, s-a susținut și opinia că art. 308 ar reprezenta, de fapt, o cauză de reducere a pedepsei.

Argumentul principal în susținerea acestei opinii a fost acela că singurul element de diferențiere dintre art. 308 și art. 295 din Codul penal este reprezentat de calitatea subiectului activ al infracțiunii, art. 308 lărgind sfera de aplicare și la „persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice”.[4]

Revenind la modalitatea de redactare a textului care reduce cu o treime limitele infracțiunilor cuprinse de art. 308 Cod penal, săvârșite de persoanele menționate mai sus, s-a susținut că în cazul art. 308 ar fi vorba despre o cauză de reducere a pedepsei.

Si această opinie a fost respinsă de instanța supremă, aceasta concluzionând că dispozițiile art. 308 din Codul penal nu reprezintă o cauză de reducere a pedepsei. Prin voința legiuitorului, o anume calitate a subiectului activ (expusă în paragrafele anterioare) a determinat crearea unei variante atenuate, iar limitele de pedeapsă reduse ca urmare a reținerii art. 308 Cod penal reflectă gradul de pericol social abstract specific infracțiunilor cuprinse în acesta, proporțional cu reținerea infracțiunilor în varianta atenuată.[5]

Secțiunea a 3-a. Articolul 308 – formă atenuată a infracțiunilor cuprinse în conținutul său

Consecința respingerii opiniilor prezentate mai sus are drept efect statuarea asupra faptului că natura juridică a art. 308 Cod penal, raportată la infracțiunile pe care acesta le conține este aceea de formă atenuată.

Reiterând argumentele care au stat la baza deciziei instanței supreme, precizăm că articolul supus discuției nu are în vedere protejarea altor valori sociale față de cele ocrotite, în principal de art. 295 alin. (1) Cod penal, și în subsidiar de celelalte norme de incriminare la care se trimite prin intermediul acestui articol.

Corelativ considerentului anterior, art. 308 Cod penal și art. 295 alin. (1) Cod penal nu comportă diferențe sub aspectul elementului material.

În concluzie, având în vedere natura juridică a articolului 308 Cod penal, pentru calcularea termenului de prescripție, în cazul săvârșirii infracțiunilor prescrise de prezentul articol, nu pot fi avute în vedere dispozițiile art. 187 Cod penal, astfel că se va ține seama de pedepsele prevăzute de normele de incriminare specifice, reduse cu o treime.

CAPITOLUL II. Persoanele identificate ca potențiali subiecți activi ai infracțiunilor prevăzute în art. 308 Cod penal

Așa cum am arătat mai sus, art. 308 Cod penal prevede că anumite texte de incriminare din acest titlu se aplică și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu „persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) Cod penal ori în cadrul oricărei persoane juridice”.

Această categorie de persoane a fost denumită în doctrină categoria „funcționarilor privați”.[6]

Din definiția redată în primul paragraf reiese faptul că sfera funcționarilor privați este mai largă decât cea prevăzută în Codul penal anterior, care atrăgea în această categorie doar pe salariații care exercitau o însărcinare în serviciul unei persoane juridice.

Practic, art. 308 Cod penal suplinește lipsa unei definiții în Partea generală a noțiunii de funcționar privat, indicând toate persoanele care se circumscriu acestui concept, și care răspund într-o formă atenuată față de funcționarii publici pentru anumite infracțiuni de corupție sau de serviciu.[7]

Revenind la actuala prevedere legală, în doctrină s-a afirmat că stabilirea criteriului care diferențiază cele două categorii de funcționari, respectiv funcționarii publici și funcționarii privați la ,,exercitarea permanentă sau temporară, cu sau fără o remunerație, a unei însărcinări de orice natură în cadrul unei persoane prevăzute la art. 175 alin. (2) Cod penal ar fi de natură să creeze confuzie.[8]

Întrucât legiuitorul nu oferă repere clare și explicite cu privire la maniera în care ar trebui interpretată această noțiune, doctrina a încercat să abordeze atât o interpretare extensivă a noțiunii, cât și una restrictivă.

Astfel, pentru prima interpretare s-a oferit un exemplu foarte relevant. S-a pornit de la cazul unui administrator al unei societăți pe care o reprezintă în calitate de mandatar, această activitate fiind remunerată. Având atât obligații legale (Codul fiscal, Legea societăților, etc.) cât și contractuale (generate de contractul de mandat) față de societate, este evident că persoana folosită în exemplu respectă exigențele art. 308 alin. (1) Cod penal, respectiv ,,exercită o însărcinare în cadrul unei persoane juridice”.[9]

Interpretând textul în manieră extensivă, administratorul din acest exemplu va putea fi subiect activ al infracțiunilor de corupție sau serviciu din Codul penal, iar reglementările din legislația specială care sancționează punctual anumite conduite – de exemplu Legea nr. 31/1990 a societăților sancționează o parte din conduitele abuzive ale administratorului raportat la societate – vor rămâne lipsite de efect.[10]

Doctrina a apreciat  că o astfel de soluție ar fi absurdă, întrucât s-ar ajunge la situația în care o persoană care administrează în fapt o societate și care nu are nicio obligație legală sau contractuală față de aceasta, să poată fi considerată „o persoană care exercită o activitate neremunerată în cadrul unei persoane juridice”. O astfel de interpretare ar lipsi de relevanță condițiile speciale ale subiectului activ din cadrul anumitor norme de incriminare. Dacă, potrivit art. 308 Cod penal, poate fi subiect activ al infracțiunii inclusiv persoana care deține în fapt un astfel de statut, cerințele speciale cerute subiectului activ devin inutile, fiind suficient ca în textele de incriminare să se prevadă expres că ele se aplică tuturor celor care, în fapt, realizează conduita prescrisă de normă.[11]

Tocmai argumentul de mai sus este folosit în sprijinul utilizării unei interpretări restrictive. Raportându-ne la textele de incriminare cuprinse în art. 308 Cod penal (purtarea abuzivă, abuzul în serviciu, neglijența în serviciu, folosirea abuzivă a funcției în scop sexual, uzurparea funcției, folosirea funcției pentru favorizarea unei persoane, divulgarea unor informații secrete de stat, divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice), observăm că acestea fac referire expresă la „exercitarea atribuțiilor de serviciu sau a îndatoririlor de serviciu”.

Această circumstanțiere a subiectului activ ar presupune calitatea de salariat, deoarece se poate discuta despre îndeplinirea unor sarcini sau îndatoriri de serviciu în cadrul unui raport de muncă. Mai mult decât atât, în cadrul unui raport de muncă remunerația este una obligatorie, existând și un salariu minim garantat pentru orice salariat. Cu alte cuvinte, precizarea legiuitorului conform căreia îndeplinirea însărcinării poate fi remunerată sau nu, ar fi lipsită de sens. Problema utilizării acestui criteriu este aceea că ar conduce la excluderea automată a persoanelor care au un statut similar angajaților, însă nu sunt remunerați (de exemplu, studenții aflați în practică).

Secțiunea 1. Profesorii din unități educaționale private

Pornind de la faptul că în legătură cu activitatea lor didactică, profesorii din mediul privat exercită prerogative similare profesorilor din mediul public, fiind sub controlul Ministerului Educației din perspectiva furnizării serviciului de interes public – învățământul, soluția rațională care decurge de aici ar fi ca aceștia să fie considerați funcționari publici în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) Cod penal, raportat la prerogativele deținute, aceștia ocupând „o funcție publică de orice natură.”[12]

Instanța supremă s-a pronunțat în același sens într-o speță punctuală, reținând faptul că „astfel, conceptul de „funcție publică” se află în strânsă corelație cu noțiunea de „interes public”, ambele urmărind satisfacerea trebuințelor de interes general în baza prerogativelor constituționale care fac să prevaleze interesul public față de cel privat. Or, funcționarul public își desfășoară activitatea în scopul realizării interesului public și ca atare, în exercitarea funcției are îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul privat. Noțiunea de „serviciul public” desemnează fie o formă de activitate prestată în folosul interesului public, fie o subdiviziune a unei instituții din administrația internă împărțită pe secții, servicii, etc. Din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entități care, prin activitatea pe care o desfășoară sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale societății. Așa cum a reținut și instanța de fond, instituțiile de învățământ superior sunt de utilitate publică, indiferent că sunt de stat sau particulare, conform art. 114 alin. (4-5 din Legea nr. 1/2011, modificată prin O.U.G. nr. 49/2014. Anterior acestei modificări textul stabilea că instituțiile de învățământ superior sunt de interes public.Pe cale de consecință, contrar susținerilor celor doi inculpați, Înalta Curte apreciază că un cadru didactic din învățământul superior are calitatea de funcționar public în sensul dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b), teza a -II-a C. pen., indiferent dacă își desfășoară activitatea în cadrul unei universități de stat sau private.[13]

O parte din practica judiciară a instanțelor inferioare în legătură cu acest subiect nu împărtășește viziunea instanței supreme, existând soluții definitive în care fapta de luare de mită comisă de un astfel de subiect a fost încadrată în forma atenuată a infracțiunii, prin raportare la art. 308 Cod penal.

Într-o astfel de hotărâre s-a reținut că ,,sfera persoanelor la care se referă art. 308 alin. (1) Cod penal este chiar mai largă decât cea a funcționarilor în sensul art. 147 alin. 2 Cod penal din 1969, în sensul că îi include și pe cei care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane fizice dintre cele care realizează un serviciu de interes public. Din modul în care este reglementat statutul cadrelor didactice din învățământul superior desfășurat în universitățile private, conform Legii nr. 1/2011 a educației naționale, rezultă că aceste cadre didactice (profesorii) nu fac parte dintre funcționarii publici avuți în vedere de art. 175 alin. (2) Cod penal, ci au răspundere penală proprie în baza art. 308 alin. (1) Cod penal. Concluzia se impune în contextul în care acești profesori, deși desfășoară un serviciu public, nu sunt învestiți și controlați de către o autoritate publică (autorizarea și controlul din partea ministerului de resort privesc instituțiile de învățământ, iar nu pe angajații acestora)”.[14]

În opinia majoritară a doctrinei, această categorie profesională va putea fi integrată în noțiunea de funcționar public similar unui profesor din învățământul public, doar în legătură cu activitățile didactice prestate. Practic, pot exista situații când profesorul din mediul universitar privat, cu privire la atribuțiile de serviciu care nu au legătură cu activitățile didactice să fie integrat în art. 308 Cod penal. De exemplu, un profesor din mediul privat, director al unei instituții, primește mită de la un furnizor de rechizite pentru a încheia un contract de achiziție de rechizite. În această situație profesorul va acționa ca un funcționar privat (în acest caz, reprezentant al unei persoane juridice de drept privat), și va răspunde pentru forma atenuată a infracțiunii de luare de mită.[15]

O mică concluzie cu privire la acest aspect este aceea că toți funcționarii care fac parte din diverse unități educaționale care nu se află sub controlul Ministerului Educației din perspectiva serviciilor pe care le prestează, neavând deci un statut similar unităților de învățământ de drept public (de ex. educatoarele din cadrul unei grădinițe private), vor fi considerați funcționari privați în sensul art. 308 Cod penal.[16]

Secțiunea a 2-a. Angajații unei societăți de asigurare

Prin sentința penală  nr. 534 din 15.07. 2016 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, s-a reținut în sarcina inculpatei I.L.S., în calitate de economist, ulterior șef Birou contabilitate în cadrul SC A. SA, Sucursala Dâmbovița, că, în perioada decembrie 2003 – octombrie 2005, cu intenție, în mod repetat, prin îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, a înregistrat în evidența contabilă a SC A. SA, Sucursala Dâmbovița 678 de borderouri de comunicare a polițelor, având cunoștință de conținutul alterat al acestora, deci nereal; a înregistrat în evidența financiar-contabilă a SC A. SA, Sucursala Dâmbovița 418 polițe de asigurare comunicate ca încheiate de SC L.C.M. SRL București, ulterior producerii evenimentului asigurat și pentru care SC A. SA a achitat daune fără să își exercite dreptul de regres, conform clauzelor contractuale, împotriva agentului; de asemenea, a înregistrat 42 polițe RCA 2004, comunicate de SC L.C.M SRL București ca anulate, în cursul sau ulterior expirării perioadei asigurate, pentru care societatea încasase prima de asigurare și nu o virase în contul SC A. SA, Sucursala Dâmbovița; nu a restituit sumele virate în plus față de obligația rezultată din borderouri către SC L.C.M. SRL București; a efectuat înregistrări în contabilitate fără documente justificative; a înregistrat în contabilitatea SC A. SA, Sucursala Dâmbovița 213 facturi fiscale ce evidențiau în mod nereal prestarea serviciilor, consecința fiind vătămarea intereselor legale ale SC A. SA prin prejudicierea materială cu o sumă considerabilă.[17]

Ceea ce este interesant la întreaga activitate infracțională desfășurată de inculpata din speța de mai sus, este faptul că prima instanță a schimbat încadrarea juridică dată prin rechizitoriu, din abuz în serviciu comis de funcționari publici în formă calificată și continuată, în abuz în serviciu comis de funcționarii privați, prin raportare la art. 308 Cod penal.

Tribunalul a apreciat că angajații unei persoane fizice de drept privat nu sunt funcționari publici în sensul legii penale, așa cum această calitate este definită de art. 175 alin. (1) și (2).

Totodată, inculpații, în apărarea lor, au susținut în mod constant faptul că SC A. SA era la data comiterii faptelor o societate cu capital integral privat, iar acest lucru este esențial în stabilirea faptului dacă societatea de asigurare este o persoană juridică de drept public ori nu.

Curtea de Apel Ploiești, prin Decizia penală nr. 718/A din 27.06.2018, nepublicată, a respins această apărare, arătând faptul că nu natura capitalului societății reprezintă criteriul de apreciere, ci specificul activității desfășurate, și măsura în care această activitate poate fi asimilată unui serviciu public. Aceasta, deoarece noțiunea de persoană de interes public desemnează, în general, acea persoană juridică de drept privat, autorizată de o autoritate publică să desfășoare un serviciu public, aflându-se sub supravegherea și controlul unei autorități publice. Din această perspectivă, se constată că societățile de asigurare reprezintă instituții de credit, a căror funcționare este permisă doar în urma autorizării de către Autoritatea de Supraveghere financiară, în limitele acestei autorizații; în activitatea lor, aceste societăți se supun reglementărilor și ordinelor emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară.[18]

Prin urmare, contrar celor reținute de prima instanță, Curtea de Apel a avut în vedere faptul că nu se justifică schimbarea încadrării juridice date faptelor prin rechizitoriu, din infracțiunea de abuz în serviciu comisă de funcționari publici în formă calificată și continuată, în infracțiunea de abuz în serviciu în formă calificată și continuată, comisă de alte persoane decât funcționarii publici, angajații unei persoane juridice de drept privat, având ca obiect de activitate asigurare-reasigurare și reasigurare, având calitatea de funcționari publici, în sensul legii penale, așa cum această calitate este definită de art. 175 alin. (2) Cod penal.[19]

În concluzie, societatea de asigurare este expres calificată în prezent, prin lege, ca fiind o societate de interes public, și nu se justifică aplicarea dispozițiilor art. 308 Cod penal angajaților săi.

Secțiunea a 3-a. Personalul medical care activează în cadrul unor unități medicale private

În doctrină, s-a opinat că aceste persoane sunt  incluse în categoria de persoane cuprinsă în art. 308 Cod penal. Principalul argument care a stat la baza acestei opinii este faptul că în cazul serviciilor medicale de acest gen, temeiul este unul contractual, reprezentat de contractul dintre medic și pacient, spre deosebire de situația medicului din sistemul public de sănătate, unde temeiul prestării serviciului medical este unul de drept public.[20]

Mai mult decât atât, includerea acestor persoane în categoria celor de la art. 308 Cod penal este condiționată de angajarea acesteia, sau prestarea unor însărcinări cu orice titlu în beneficiul unei persoane juridice. În caz contrar, dacă discutăm despre forme de organizare individuale de exercitare a profesiei (cabinet individual), medicul nefiind integrat în niciuna dintre cele două categorii, răspunderea penală a acestuia nu va putea fi angajată din perspectiva acestor norme de incriminare.[21]

O altă problemă care se pune în situația acestor persoane este aceea în care, în raportul dintre medic și pacient intervine Statul. Ne referim aici la scenariile în care cadrele medicale din sistemul privat prestează un act medical sau exercită alte prerogative ținând de activitatea medicală care, prin natura lor, pot fi asimilate unei atribuții realizate de către medicii din sistemul public de sănătate (de exemplu, emiterea unei adeverințe pentru obținerea permisului de conducere).[22]

Având în vedere regimul juridic diferit pe care îl vor avea cadrele medicale din sistemul privat în această situație, s-a concluzionat că ar fi posibilă încadrarea lor în art. 175 alin. (1) lit. b) Cod penal, întrucât ei acționează în mod similar unor medici din sistemul public de sănătate, cărora Statul le conferă anumite „puteri de drept public.[23]

Referitor la această categorie profesională, concluzia ar fi că încadrarea juridică ar trebui să se facă prin raportare la prerogativele relevante ale medicului dintr-o speță anume.

Secțiunea a 4-a. Alte persoane care pot intra în sfera funcționarilor privați

În jurisprudență[24] s-a reținut că „varianta atenuată a infracțiunii de dare de mită prevăzută în art. 308 alin. (1) Cod penal, raportată la art. 290 alin. (1) Cod penal este incidentă numai în ipoteza în care subiectul activ promite, oferă sau dă bani ori alte foloase, în condițiile art. 289 Cod penal, unei persoane enumerate în art. 308 alin. (1) Cod penal, iar nu unui funcționar public prevăzut în art. 175 Cod penal”.

Altfel spus, reținerea infracțiunii de dare de mită nu este condiționată de calitatea subiectului activ, acesta fiind necircumstanțiat, ci de calitatea persoanei căreia subiectul activ îi promite, îi oferă sau îi dă bani ori alte foloase.[25]

Totodată, instanța supremă a decis că „întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale nu are, în sensul dispozițiilor art. 308 alin. (1) Cod penal, calitatea de persoană care exercită permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) Cod penal, în raporturile cu întreprinderea individuală. În cazul în care, întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale exercită un serviciu de interes public care este supus controlului ori supravegherii autorităților publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, acesta are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) Cod penal”.[26]

Pornind de la scopul pentru care a fost înființată Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București și de la statutul acestei persoane juridice, instanța a constatat că inculpatul D.S.P., în calitate de președinte al instituției nu poate fi calificat ca fiind un funcționar public în sensul art. 175 alin. (1) Cod penal, întrucât nu se află în niciuna dintre situațiile de calificare ale acestui articol. Totodată, nu se circumscrie nici noțiunii de funcționar de la alin. (2) al aceluiași articol, deoarece, deși are calitatea de președinte al Camerei de Comerț și Industrie a Municipiului București, persoană juridică care exercită un serviciu de interes public, ,,acesta nu a fost învestit cu funcția respectivă de către autoritățile publice, ci, conform art. 17 alin. (5) din Legea nr. 335/2007 a fost ales în această calitate de către Adunarea generală, prin vot secret, dintre toți membrii Colegiului de conducere. Totodată, inculpatul răspunde pentru exercitarea atribuțiilor sale de serviciu în fața Adunării Generale a Camerei.[27]

Astfel, instanța de fond „a apreciat că inculpatul D.S.P. este un funcționar în sensul art. 308 Cod penal și anume, exercită permanent, o însărcinare în cadrul Camerei de Comerț și Industrie a Municipiului București..[28]

În legătură cu posibilitatea persoanei juridice de a se circumscrie noțiunii de funcționar, așa cum a fost definit în art. 308 alin. (1) Cod penal, în doctrină s-a apreciat că persoana juridică nu poate avea calitatea de funcționar privat, deoarece, din modalitatea în care este redactat art. 308 Cod penal, rezultă că acesta se referă exclusiv la persoane fizice. Mai mult decât atât, persoana juridică nu poate avea atribuții de serviciu, ea fiind beneficiara exercitării unor atribuții de serviciu, ceea ce reprezintă un lucru total diferit.[29]

Art. 308 Cod penal va fi aplicabil și angajaților din aparatul Senatului, Camerei Deputaților, Guvernului, ministerelor, instanțelor și parchetelor care îndeplinesc atribuții fără legătură cu prerogativele respectivei puteri în stat, cum ar fi: conducătorii auto, îngrijitorii, muncitorii și paznicii.[30]

Așadar, pentru a fi incidente prevederile art. 308 Cod penal, este necesar, pe de o parte să se constate că s-a săvârșit una dintre faptele de corupție sau de serviciu menționate mai sus, iar pe de altă parte, ca autorul acelei fapte să fie o persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, ori o altă persoană care exercită o însărcinare de orice natură în serviciul unei asemenea persoane, învestită de autoritățile publice, fie de o persoană care îndeplinește o însărcinare de orice natură în serviciul oricărei persoane juridice.[31]

În concluzie, din această categorie de persoane fac parte toate persoanele aflate în serviciul profesioniștilor independenți care realizează un serviciu public, în sensul art. 175 alin. (2) Cod penal, chiar dacă structura în cadrul căreia aceștia își exercită profesia nu are personalitate juridică.[32]

CAPITOLUL III. Excluderea infracțiunii de conflict de interese prevăzută în art. 301 Cod penal din cadrul art. 308 alin. (1) Cod penal

Secțiunea 1. Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 a Curții Constituționale a României, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 301 alin. (1) și art. 308 alin. (1) din Codul penal

Cu titlu prealabil, în cele ce urmează vom face o expunere a motivelor pe care le-a avut în vedere Curtea Constituțională la excluderea infracțiunii de conflict de interese din sfera art. 308 alin. (1) Cod penal, argumente care vor fi necesare în cadrul dezbaterii ce va urma.

Astfel, judecătoria care a sesizat Curtea cu privire la această excepție de neconstituționalitate a considerat că existența conflictului de interese în conținutul art. 308 alin. (1) este întemeiată, incriminarea acestor fapte garantând desfășurarea de către funcționarul public a activității sale profesionale cu un înalt grad de probitate morală.

Cu toate acestea, Curtea a reținut că „reglementarea ca subiect activ al infracțiunii de conflict de interese a unor persoane private, prin dispozițiile art. 308 din Codul penal, este excesivă, întrucât are loc o extindere nepermisă a forței de constrângere a statului, prin utilizarea mijloacelor penale asupra libertății de acțiune a persoanelor, circumscrisă în cauză dreptului la muncă și libertății economice, fără să existe o justificare criminologică în acest sens.” De asemenea, legiuitorul nu are competența constituțională ca, în temeiul art. 61 alin. (1) și art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, să reglementeze infracțiuni într-o manieră care să consacre o disproporție vădită între importanța valorii sociale care trebuie ocrotită și cea care trebuie limitată, întrucât, în caz contrar s-ar ajunge la nesocotirea acesteia din urmă. Or, în cauză valoarea socială ocrotită este una care vizează în mod explicit mediul privat, ipoteză în care statul nu are interesul de a incrimina conflictul de interese, întrucât valoarea ce se încearcă a fi ocrotită în acest caz nu are caracter public. A mai constat, că, prin dispozițiile art.308 alin.(1) din Codul penal, sancționând penal fapte ce contravin unor interese pur private, legiuitorul le-a calificat pe acestea din urmă ca având caracter public, ceea ce a dus la o limitare disproporționată a dreptului la muncă și a libertății economice ale persoanelor care își desfășoară activitatea în mediul privat. În aceste condiții, protecția penală astfel reglementată, deși adecvată sub aspectul finalității, aceea a protejării unor valori sociale chiar și private, nu este necesară și nu respectă un raport just de proporționalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată și interesul individual al persoanelor.[33]

Dacă faptele persoanelor din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii, împotriva acestora poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau altă formă de răspundere, care nu implică forța de constrângere a statului prin mijloace de drept penal. Prin urmare, Curtea a reținut că este greu de identificat o valoare socială ce trebuie protejată în cazul sancționării conflictului de interese în mediul privat, dat fiind că eventualele cazuri concrete de incompatibilitate pot fi eficient soluționate astfel cum s-a arătat cu ajutorul mijloacelor de drept civil, dreptul muncii sau prin alte reguli, care nu implică răspunderea penală.[34]

Prin urmare, Curtea a constatat că incriminarea conflictului de interese în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertății economice și a dreptului la muncă al persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, drepturi fundamentale prevăzute la art. 41 alin. (1) și art. 45 din Constituție, și pentru aceste motive, a constat că sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” din cuprinsul dispozițiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu raportare la art. 301 din Codul penal este neconstituțională.[35]

Secțiunea a 2-a. Principiul ultima ratio

Principiul ultima ratio a fost dezvoltat pe cale jurisprudențială, decizia de referință fiind Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

Referitor la principiul ultima ratio în materie penală, Curtea observă că acesta provine din limba latină, sintagma „ultima” provine din latinul „ultimus” însemnând „ultimul”, iar „ratio” în limba latină are semnificația de „procedeu”, „metodă”, „plan”. Astfel, ultima ratio are semnificația comună de procedeu sau metodă ultimă sau finală folosită pentru a atinge scopul urmărit. Curtea apreciază că, în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ, etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat.[36]

Curtea apreciază că, în sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislația penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, acest scop fiind, în principiu, legitim. Totodată, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare și să respecte un just echilibru între interesul public și cel individual. Curtea reține că din perspectiva principiului „ultima ratio” în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea penală.[37]

Totodată, Curtea observă că „anchetele și sancțiunile penale pot avea un impact semnificativ asupra drepturilor cetățenilor și au un efect stigmatizant. Prin urmare, dreptul penal trebuie să rămână întotdeauna o măsură la care se recurge în ultimă instanță. Prin urmare, legiuitorul trebuie să analizeze dacă alte măsuri decât cele de drept penal, de exemplu regimuri de sancțiuni de natură administrativă sau civilă, nu ar putea asigura în mod suficient aplicarea politicii și dacă dreptul penal ar putea aborda problemele mai eficace.”[38]

Plecând de la cele expuse anterior, Curtea constată că, în prezent, orice acțiune sau inacțiune a persoanei care se circumscrie calităților cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârșite, poate intra în sfera normei de incriminare. Această constatare determină Curtea să aibă rezerve în a aprecia că aceasta a fost voința legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu. Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea constată că legiuitorul a identificat și reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecințelor unor fapte care, deși, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale.”

Ulterior, Curtea Constituțională s-a pronunțat printr-o nouă decizie[39], în care a reiterat dezvoltarea principiului ultima ratio.

„Curtea a reținut că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecințele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanții împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare și predictibile este obligatorie.

De asemenea, sarcina aplicării principiului „ultima ratio” revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, responsabilitatea de a reglementa și aplica, în acord cu principiul anterior menționat, prevederile privind „abuzul în serviciu” ține atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât și de organele judiciare (Ministerul Public și instanțele judecătorești)”.

Secțiunea a 3-a. Incriminarea infracțiunilor de serviciu și de corupție săvârșite de funcționarii privați respectă standardele de proporționalitate, în raport de principiul ultima ratio?

Am observat anterior faptul că din perspectiva principiului „ultima ratio” în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci este necesar ca această atingere să prezinte un anumit grad de intensitate care să justifice sancțiunea penală.

Mai mult decât atât, pentru atingerea scopului urmărit trebuie respectat un just echilibru între interesul public și cel individual.

Folosindu-ne de exemplul infracțiunii de ,,delapidare prevăzută în art. 295 Cod penal, vom analiza oportunitatea incriminării acesteia în cazul săvârșirii faptei de către funcționarii privați.

Cu privire la acest aspect s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 369 din data de 28 mai 2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 309 din Codul penal, raportate la art. 295 și art. 308 din același act normativ.

După ce a analizat conținutul constitutiv și pericolul social al faptei de delapidare, Curtea a reținut faptul că incriminarea acestei fapte în mediul privat nu este contrară caracterului necesar al incriminării și păstrează un raport just de proporționalitate între interesul general protejat prin norma de incriminare și libertatea economică.[40]

Totodată, Curtea a conchis că utilizarea de către legiuitor a forței de constrângere a statului, prin mijloace de drept penal în cazul săvârșirii infracțiunii de delapidare de către funcționarii privați este proporțională cu scopul urmărit, chiar dacă ar exista și o formă de răspundere subsidiară, respectiv civilă, disciplinară.[41]

Este discutabil acest reviriment jurisprudențial adoptat de Curtea Constituțională. Susținem aceasta, întrucât, în Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 a Curții Constituționale a României, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 301 alin. (1) și art. 308 alin. (1) din Codul penal, tot Curtea a afirmat că în situația incriminării conflictului de interese în mediul privat, prin calificarea de către legiuitor a acestor fapte care contravin unor interese pur private, ca având un caracter public, s-a încălcat libertatea economică a persoanelor care își desfășoară activitatea în mediul privat. [42]

Cu alte cuvinte, s-a apreciat că în respectiva cauză valoarea socială ocrotită este una care vizează în mod explicit mediul privat, situație în care statul nu are interesul de a incrimina conflictul de interese, valoarea socială ce se dorește a fi ocrotită neavând caracter public.

Conflictul de interese era incriminat în vechiul Cod penal la art. 2531, care prevedea că; „(1) Fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durată maximă.

(2) Dispoziţiile alin. 1 nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.

În urma deciziei Curții Constituționale la care am făcut referire, infracțiunea a fost reconfigurată în actualul Cod penal, după cum urmează: Art. 301: Folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane

(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obţinut un folos patrimonial pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică pe o perioadă de 3 ani.

(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazurile în care actul sau decizia se referă la următoarele situaţii:

a) emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative;

b) exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.

Obiectul juridic al infracțiunii de folosire a funcției pentru favorizarea unei persoane, (deci valoarea protejată prin norma de incriminare la care a făcut referire decizia Curții) este reprezentat de relațiile de serviciu, în special cele privind onestitatea deciziei, neconstrânse de obligațiile pe care le-ar putea avea funcționarul față de anumite persoane.

Revenind la  Decizia nr. 369 a Curții Constituționale din data de 28 mai 2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 309 din Codul penal, raportate la art. 295 și art. 308 din același act normativ, observăm că tocmai „având în vedere pericolul social al faptelor de delapidare prin raportare la importanța valorilor sociale ocrotite prin norma de incriminare, Curtea a conchis că utilizarea de către legiuitor a forței de constrângere a statului, prin mijloace de drept penal, în cazul săvârșirii faptelor de delapidare în condițiile art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 alin .(1) din Codul penal, este proporțională cu scopul urmărit (…).

În ceea ce privește infracțiunea de delapidare, vom face și aici câteva considerații legate de obiectul său juridic. Așadar, valoarea socială protejată prin această normă de incriminare o reprezintă tot relațiile de serviciu.[43]

Mai mult decât atât, în vechiul Cod penal, această infracțiune era prevăzută în art. 2151, fiind încadrată în capitolul infracțiunilor contra patrimoniului, spre deosebire de actualul Cod penal care o situează pe aceasta în capitolul infracțiunilor de serviciu.

Întrebarea firească este care ar fi raționamentul pentru care, Curtea Constituțională, raportându-se la aceeași valoare socială (relațiile de serviciu) ocrotită prin norme diferite (în acest caz conflictul de interese și delapidarea), apreciază cu privire la corecta incriminare a faptelor săvârșite de către funcționarii privați prevăzuți la art. 308 alin. (1) Cod penal, în primul caz ca fiind „vădit dispropoțională față de valoarea limitată” – libertatea economică; iar în cel de-al doilea caz o consideră „proporțională cu scopul urmărit”?

CONCLUZII

Răspunsul la această întrebare a mai fost căutat, drept pentru care Curtea Constituțională, prin intermediul Deciziei nr. 625 din 22 septembrie 2020, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu referire la sintagma ,,ori în cadrul oricărei persoane juridice, raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal a precizat că ,,situația este diferită în cazul raportării prevederilor art. 308 alin. (1) din Codul penal la dispozițiile art. 295 din același cod”.

Astfel, Curtea a reținut că ,,infracțiunea de delapidare are ca obiect juridic special relațiile sociale de serviciu a căror formare şi desfășurare implică o corectă gestionare şi administrare a bunurilor mobile din patrimoniul unei persoane juridice, iar ca obiect material, conform ipotezei normei de incriminare, bani, valori sau alte bunuri, fiind vorba despre o infracţiune ce are ca subiect activ o persoană care are calitatea de funcţionar public în sensul legii penale”.

În continuarea motivării se analizează conținutul constitutiv al infracțiunii, iar în raport de acesta și de pericolul social pe care faptele prin care aceasta poate fi realizată îl prezintă pentru relaţiile sociale de natură patrimonială ale oricărei persoane juridice, precum şi pentru activităţile economice ale oricărei astfel de persoane, Curtea a constatat că incriminarea faptelor de delapidare, în cazul săvârşirii lor de către funcționarii privați, cu o pedeapsă ale cărei limite speciale se reduc cu o treime realizează un just echilibru între nevoia de protecţie a valorilor şi relaţiilor sociale anterior menţionate, inclusiv prin intermediul normelor de drept penal, şi severitatea pedepsei penale aplicabile.[44]

Prin urmare, se reiterează practic argumentele expuse prin decizia din 2017, apreciindu-se (din nou) că intervenția statului prin mijloace de drept penal în cazul săvârșirii faptelor de delapidare în mediul privat este proporțională cu scopul urmărit.

Având în vedere faptul că misiunea aplicării principiului ultima ratio revine și organelor judiciare chemate să aplice legea, în opinia noastră, un răspuns echitabil la întrebarea lansată mai sus ar fi acela că, oportunitatea reținerii răspunderii penale a funcționarilor privați în legătură cu săvârșirea faptelor de corupție și de serviciu precizate în prima teză a art. 308 alin. (1) Cod penal trebuie analizată (de către instanța de judecată), prin prisma principiului ultima ratio, în raport de fiecare caz în parte.


[1] Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial nr. 504 din 30.06.2017.
[2] Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, Decizie nr. 1 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 105 din 10 februarie 2015.
[3] Ibidem
[4] Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, Decizie nr. 1 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 105 din 10 februarie 2015.
[5] Ibidem
[6] S. Bogdan, D. A. Șerban, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 249.
[7] G. Antoniu, T. Toader, Explicațiile noului Cod penal, Vol. IV (Articolele 257-366), Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 291.
[8] Ibidem
[9] S. Bogdan, op. cit., p. 250.
[10] Ibidem
[11] Ibidem, p. 251.
[12] S. Bogdan, op. cit., p. 252.
[13] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Decizia nr. 97/A din 23 martie 2017 , disponibilă aici, accesat la data de 01.09.2021.
[14] Curtea de Apel Cluj, Decizia penală nr. 141 din 4 februarie 2016, disponibilă aici, accesat la data de 01.09.2021.
[15] S. Bogdan, op. cit., p. 254.
[16] Ibidem
[17] V. Coman, Infracțiuni de serviciu, Practică judiciară comentată, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 319.
[18] V. Coman, op. cit., pp. 321-330.
[19] Ibidem
[20] S. Bogdan, op. cit., pp. 254-255.
[21] Ibidem
[22] S. Bogdan, op. cit., p. 255.
[23] Ibidem
[24] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Decizia nr. 433/A din 31 decembrie 2018.
[25] G. Bodoroncea în Codul comentat, Comentariu pe articole, art. 1-446, Ediția 3, Ed. C.H Beck, București, 2020, p. 1458.
[26] Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 13 din 7 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 721 din 11 august 2020.
[27] G. Bodoroncea, op. cit. pp. 1458-1459.
[28] Tribunalul București, Secția I penală, Sentința nr. 109 din 28 ianuarie 2019, menținută sub acest aspect de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, prin Decizia nr. 1165 din 24 septembrie 2019.
[29] Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, op. cit., p. 224.
[30] L. Lefterache, op. cit. p. 649.
[31] V. Dobrinoiu, Noul Cod Penal comentat, Ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016.
[32] L. Lefterache, op. cit. p. 652.
[33] Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 a Curții Constituționale a României, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 301 alin. (1) și art. 308 alin. (1) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 845 din 13.11.2015.
[34] Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 a Curții Constituționale a României, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 301 alin. (1) și art. 308 alin. (1) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 845 din 13.11.2015.
[35] Ibidem
[36] Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 08.07.2016.
[37] Ibidem            
[38] Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 08.07.2016.
[39] Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal și ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial nr. 504 din 30.06.2017.
[40] Decizia nr. 369 a Curții Constituționale din data de 28 mai 2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 309 din Codul penal, raportate la art. 295 și art. 308 din același act normativ, publicată în Monitorul Oficial nr. 852 din 22.10.2019.
[41] Ibidem
[42] Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 a Curții Constituționale a României, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 301 alin. (1) și art. 308 alin. (1) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 845 din 13.11.2015.
[43] M. Udroiu, op. cit., p. 627.
[44] Decizia nr. 625 din 22 septembrie 2020, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice”, raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 93 din 28.01.2021.


Avocat Mădălina-Elena Marian

 
Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD