« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Succintă aplecare asupra incidenţei dispoziţiunilor art. 1417 alin. 3 C.civ. (2009) în raporturile dintre profesioniști și consumatori
26.11.2021 | Valentin BULIGA

Secţiuni: Articole, Drept civil, RNSJ, Selected | Toate secţiunile
JURIDICE - In Law We Trust
Valentin Buliga

Valentin Buliga

Premisele esențiale ale exercițiului

i) decăderea din beneficiul termenului

În mod obișnuit, natural, în raporturile contractuale, echilibrul și trăinicia acestora este dată de exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor cu simplă și pură bună credință.

– situații subiective debitorului

Însă, legiuitorul a avut în vedere în abstract, prin dispozițiunile art. 1417 alin. 1 C.civ. (2009), și acele situații când exercitarea în acest fel a unei obligații afectate de termen nu s-ar mai putea bucura de bună credință[1], precum:

1. deconfitura debitorului, adică lipsa unor resurse suficiente necesare pentru îndeplinirea ei în acest fel, așa cum este ea definită prin dispozițiunile art. 1417 alin. 2 C.civ. (2009) și

2. conduita culpabilă gravă ori chiar intenționată a debitorului de a diminua garanțiile constituite în favoarea creditorului sau nu ar constitui cele promise.

– situații subiective creditorului

Pe de altă parte, de drept comun prin dispozițiunile art. 1417 alin. 3 C.civ. (2009), legiuitorul a arătat și circumstanțele care l-ar putea îndreptăți pe creditor să socotească buna credință a debitorului său risipită sau pe cale de a se risipi și, drept consecință, să solicite decăderea din beneficiul termenului și, anume, când sunt indicii serioase că debitorul nu ar mai fi în stare să asigure îndeplinirea unei condiții socotite esențiale, dar numai:

1. dacă a fost expres surprins cu prilejul facerii contractului caracterul esențial[2] al acelei condiții și

2. caracterul esențial al condiției respective să fi fost tot atunci justificat legitim de creditor.

ii) specificitatea relațiilor contractuale încheiate între profesioniști și consumatori

Tot mod obișnuit, în urma sau prin activitatea lor, profesioniștii procură bunuri sau prestează servicii destinate consumului pentru obținerea veniturilor necesare administrării întreprinderii și chiar – acesta fiind și scopul esențial al activității lor – obținerii unui profit.

Pe de o parte, acest scop specific al profesioniştilor constituie motorul de creare a bunăstării Cetăţii, însă, pe de altă parte, preţul acestei bunăstări constă în acceptarea diminuării standardelor naturale morale care reprezintă o parte esențială, după propria-mi socoată, a fundamentului bunei credinţe.

Firesc, consumatorilor – cei care consumă bunurile și serviciile procurate de profesioniști – le revine obligația de a plăti prețul acestora, în quasimajoritatea cazurilor prețul fiind stabilit într-o sumă de bani.

Dat fiind limitarea resurselor financiare ale consumatorilor – exclusiv persoane fizice și în afara sferei activităților lor profesionale – pentru procurarea sumei de bani necesare aceștia, fie obțin din partea profesionistului un anumit răgaz, fie utilizează convenții legate de creditare prin care se obligă să restituie suma de bani în acest fel finanțată de același sau de un alt profesionist creditor la un anumit termen.

În schimbul unui asemenea beneficiu al termenului, pentru a se asigura că va fi în bună măsură consumatorul să își îndeplinească obligația corelativă ce îi revine, profesioniștii creditori nutresc dorinţa, deplin îndreptățită în anumite marje, de a impune consumatorului condiții, în afară de eventualele garanții constituite sau promise că le va constitui acesta, precum și, de cele mai multe ori, rambursarea sumei de bani într-o modalitate eșalonată, în rate lunare, cu costuri suplimentare asociate, precum, încheierea unei asigurări de viață, ș.a.

În legislația noastră, regimul protecției consumatorului este consacrat prin Legea nr.193/2000 care, anticipativ, a implementat principiile și scopurile enunțate prin Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractatele încheiate cu consumatorii – în continuare denumită prescurtat DCA sau Directiva[3].

În concret, ca și DCA, prin Legea nr. 193/2000 legiuitorul național  urmărește să asigure o protecție adecvată consumatorilor, pornind de la premisa că, în general, se află în poziție de inferioritate față de vânzător sau furnizor, punându-le la îndemână posibilitatea de a reclama eventualul caracter abuziv al acelor clauze contractuale care nu au fost negociate individual.

În prezent, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, s-a activat și cel de-al doilea scop urmărit de legiuitorul european prin DCA și, anume, să contribuie la realizarea pieței interne prin armonizarea minimă a normelor naționale care urmăresc această protecție.

În această privință, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare prescurtat CJUE sau Curtea) a calificat în mod repetat protecția prevăzută de DCA ca fiind de ”interes public”, statornicire desprinsă din art. 114 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), conjugat cu art. 169 din TFUE și art. 138 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Carta), și care conturează un nivel înalt de protecție a consumatorilor[4].

Ipoteza exercițiului. Clauze contractuale circumscrise dispozițiunilor art. 1417 alin. 3 C.civ. (2009)

– regimul general

În privința unor astfel de clauze este demn de observat că însuși legiuitorul le cuprinde limitativ printre cele definite prin dispozițiunile art. 1203 C.civ. (2009) ca fiind clauze neuzuale sau, cum mai sunt pomenite în doctrină, surprinzătoare[5], juxtapuse clauzelor standard definite prin dispozițiunile art. 1202 C.civ. (2009), ca o specie a acestora din urmă.

Pentru a fi calificate drept clauze neuzuale, de esență, este condiția suplimentară ca astfel de clauze standard să fie acceptate, în mod expres, în scris, de cei cărora li s-ar putea opune, altfel ele rămânând lipsite de orice efect, tocmai din cauza caracterului lor intempestiv, surprinzător.

– regimul particular

Examenul de față are în vedere doar ipoteza încheierii unui contract între un profesionist și un consumator în care acesta din urmă și-a asumat o obligație sau mai multe față de profesionist cu beneficiul unui termen, fie de sine stătător, fie legat de un alt contract de prestare de servicii sau achiziție de bunuri.

În raporturile dintre profesioniști și consumatori, profilul contractual al unor astfel de clauze neuzuale poate căpăta o dimensiune aparte, dat fiind particularitățile subiective. Atât în vechea ordine civilă, însă cu atât mai mult în noua ordine civilă, legiuitorul s-a aplecat cu interes, chezășie stând și dispozițiunile art. 1177 C.civ. (2009) care avertizează că acele contracte încheiate de un consumator cu un profesionist vor fi supuse unor reguli speciale, cele comune de drept material urmând a complini doar situațiile rămase neacoperite.

Acest regim special dedicat persoanelor fizice care nu se află în sfera activităților lor profesionale este incident deopotrivă situațiilor subiective debitorului circumscrise dispozițiunilor art. 1417 alin. 1 C.civ.(2009), cât și celor subiective creditorului conturate prin cele ale art. 1417 alin. 3 C.civ. (2009).

Cel mai adesea, astfel de ipoteze se întâlnesc în cazul contractelor de credit ori altele asemenea lor, având ca scop finanțarea directă sau implicită a unei persoanei fizice pentru achiziționarea unui bun – mobil sau imobil, de către un profesionist – o instituție de credit de cele mai multe ori, dar și de către o societate financiară ori de leasing (IFN). Sfera contractelor care intră sub incidența actelor normative speciale ce cârmuiesc regimul protecției consumatorilor este, însă, mult mai larg, o cercetare exhaustivă necesitând resurse de timp cu mult mai însemnate față de cele alocate prezentului studiu.

Având ca rațiune stabilirea unui echilibru cât mai just între interesele debitorului – persoană fizică și creditorul său – profesionist, de timpuriu legiuitorul nostru a trasat regulile minimale prin Ordonanța Guvernului nr. 21/21 august 1992[6] pe care, mai apoi, le-a conturat cu mai multă acuratețe prin Legea nr. 193/6 noiembrie 2000[7] și, succesiv, le-a asortat corespunzător pe anumite fascicule de relații sociale, precum: Legea nr. 289/24 iunie 2004[8] – privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, Legea nr 190/9 decembrie 1999[9] privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare – în măsura privitoare la consumatori regulile speciale fiind absorbite în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010, iar, ulterior, în O.U.G. nr. 52/2016[10] privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Ordonanța nr. 107/30 iulie 1999[11] privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice, Ordonanța Guvernului nr. 130/31 august 2000[12] privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă, Legea nr. 449/12 noiembrie 2003[13] privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora, ş.a. În cea mai mare măsură toate aceste reguli speciale nu mai supravieţuiesc în prezent în circuitul civil, decât, poate, în puținele contracte de credit încheiate anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 și care nu au suferit ajustările provocate de noile reguli și soluții substanțiale aduse de aceasta.

Cu acest prilej, în continuare și cu titlu exemplificativ, mă voi mărgini să subliniez doar cele întâlnite mai des în practică, respectiv, acele reguli derogatorii din Legea nr. 289/24 iunie 2004 (în prezent, aceasta fiind abrogată expres prin O.U.G. nr. 50/9 iunie 2010), Legea nr. 190/9 decembrie 1999 (în prezent, în măsura privitoare la consumatori, regulile speciale fiind absorbite în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010, iar, ulterior, în O.U.G. nr. 52/2016).

În primul rând, prin dispozițiunile art. 90 din O.U.G. nr. 50/2010 a fost abrogată expres Legea nr. 289/2004, iar prin cele ale art. 91-93 din O.U.G. nr. 50/2010, cu excepția câtorva limitativ indicate care au supraviețuit, regulile referitoare la consumatori au fost sustrase din Legea nr. 190/1999, legiuitorul creând o simbioză între noul cadru comun creat contractelor de credit pentru consumatori și dispozițiunile compatibile rămase în acte normative speciale dedicate protecției acestora, precum, Legea nr. 190/1999, O.G. nr. 51/2007 și O.G. nr. 21/1992.

În mod evident, prin noile reguli cuprinse în O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul român nu a avut în vedere doar implementarea Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 cum a afirmat răspicat încă din preambulul expunerii de motive, ci şi să consolideze energic și sub multiple aspecte protecția consumatorilor cu privire la încheierea, executarea, modificarea sau încetarea contractelor de credit care intră în domeniul acesteia de activitate.

În legătură cu analiza de față ar putea fi de interes dispozițiunile art. 38 alin. 6, alin. 9 și alin. 10 ori ale art. 40 alin. 3 și alin. 4 sau ale art. 41 alin. 4 și, nu în ultimul rând, ale art. 44 din O.U.G. nr. 50/2010.

În esență, regulile speciale statornicite de legiuitor cu privire la relațiile contractuale dintre profesioniști și consumatori au ca efect, printre altele, prohibirea sau atenuarea impactului unor clauze care ar putea fi juxtapuse unor situații din cele care ar putea cădea și sub auspiciile dispozițiunilor art. 1417 alin. 3 C.civ. (2009) și, anume, cele prevăzute explicit prin dispozițiunile art. 40 alin. 4 din O.U.G. nr. 50/2010 și care ar institui în sarcina consumatorului (a) obligații de păstrare a confidențialității prevederilor și a condițiilor contractuale, (b) posibilitatea creditorului de a declara scadent anticipat creditul în cazul în care consumatorul ar afecta reputația creditorului ori (c) în cazul în care consumatorul nu și-ar îndeplini obligații asumate prin alte contracte de credit încheiate cu alți creditori sau prin care ar impune consumatorului încheierea unor contracte de asigurare a bunurilor aduse în garanție cu o anume societate de asigurare agreată de instituția de credit.

Chiar și din cuprinsul dispozițiunilor art. 41 din O.U.G. nr. 50/2010 s-ar putea extrage o situație care să fie în legătură cu dispozițiunile art. 1417 alin. 3 C.civ. (2009), respectiv, acea situație când consumatorul, la notificarea instituției de credit în acest sens, nu ar accepta noile condiții generate de modificarea conținutului unor clauze contractuale referitoare la costuri, legiuitorul arătând explicit că nu are creditorul îndreptățirea de a declara creditul scadent.

În fine, prin O.U.G. nr. 52/2016, cu prilejul implementării Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014, pe lângă regulile instituite în materia contractelor de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, legiuitorul român a cizelat și protecția acestora reglementată de drept comun prin O.U.G. nr. 50/2010.

Prin dispoziţiunile art. 19-23 din O.U.G. nr. 52/2016 a instituit, mutatis mutandis, și în domeniul vizat – cel al contractelor de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile – aceleași prohibiții cu privire la clauze care să surprindă situații din cele ce s-ar putea circumscrie și dispozițiunilor art. 1417 alin. 3 C.civ. (2009), ca și cele instituite prin dispozițiunile art. 40 alin. 4 din O.U.G. nr. 50/2010 și comune în materia contractelor de credit încheiate cu consumatorii, pomenite adineauri.

Însă, una dintre cele mai elaborate reglementări aduse prin O.U.G. nr. 52/2016 vizează posibila situație când consumatorii s-ar afla în dificultate de plată susceptibilă să genereze, îndeobște, îndreptățirea creditorului ca să activeze posibilitatea unilaterală de a provoca sancțiunea substanțială a decăderii consumatorilor debitori din beneficiul termenului pentru rambursarea creditului, cea a neîndeplinirii obligațiilor de plată consimțite la încheierea convenției de creditare.

Printr-un întreg capitol IX, denumit ”Arierate și executare silită” -dispozițiunile art. 45-57 din O.G. nr. 52/2016 -, legiuitorul configurează obligații de diligență pe seama profesionistului, complexe și cu impact gradual, în cea mai mare măsură în scop profilactic, privind monitorizarea comportamentului contractual al consumatorului pentru a identifica eventualele indicii că acesta s-ar afla în proximitatea unei situații financiare dificile care să conducă la imposibilitatea acestuia de a-și îndeplini principalele obligații contractuale – cele de rambursare a creditului în modalitatea eșalonată convenită.

Mai apoi, în cazul în care s-ar concretiza astfel de indicii despre o eventuală și posibilă dificultate de plată a consumatorului, legiuitorul creionează veritabile obligații de consiliere, sprijinire și informare a consumatorului pentru identificarea cauzelor și circumstanțelor reale care au condus la o atare situație de jenă financiară, dar și să țină permanent seama de interesele și drepturile consumatorului, precum și de capacitatea concretă a acestuia de rambursare a creditului, sens în care i-ar reveni obligația de a identifica soluțiile optime pentru ca să înlesnească acestuia depășirea acestei stări. În acest sens, însuși legiuitorul a conturat multiple posibile soluții prin dispozițiunile art. 48 alin. 2 lit. a)-k) din O.U.G. nr. 52/2016.

Scopul acestei conduite de diligență profesională impuse de legiuitor profesionistului creditor se dezvăluie limpede în cuprinsul dispozițiunilor art. 50 din O.U.G. nr. 52/2016, respectiv, prevenirea în prim rând a declarării scadenței anticipate și, mai apoi, a efectelor produse de aceasta, fie cele constând în inițierea formelor de executare silită ori vânzarea debitelor restante către entități autorizate să desfășoare activitatea de recuperare de creanțe, sarcina probei îndeplinirii unor astfel de obligații de diligență căzând explicit pe seama profesionistului, potrivit dispozițiunilor art. 50 alin. 2 din O.U.G. nr. 52/2016.

Mai mult chiar, și după epuizarea formelor profilactice de identificare a unor posibile dificultăți de plată încercate de consumator ori a celor de asistare, informare și consiliere pentru găsirea unor soluții conciliante și eficiente pentru depășirea unor astfel de dificultăți în caz de confirmare, legiuitorul a instituit un veritabil termen suspensiv de 30 de zile de exercitare a posibilității creditorului profesionist de a iniția formele de declarare a scadenței creditului cu efectele generate de o asemenea sancțiune substanțială a decăderii debitorului consumator din beneficiul termenelor contractuale, potrivit dispozițiunilor art. 51 din O.U.G. nr. 52/2016, având obligația de a-i notifica intenția de a proceda în acest fel.

Mutatis mutandis, în același termen suspensiv, creditorul are obligația de a preveni consumatorul, prin forme similare ca și în cazul efectelor generate de declararea scadentă a creditului, inițierea formelor de executare silită ori/și cesionarea creanțelor rezultate din creditele neperformante către entități specializate autorizate, notificarea trebuind să cuprindă cel puțin informarea cu privire la drepturile pe care le-ar mai avea la îndemână consumatorul în astfel de situații.

În același context, prin dispozițiunile art. 52 și ale art. 53 din O.U.G. nr. 52/2016, legiuitorul impune obligații de diligență aplicate profesionistului în două situații generice care ar putea provoca frecvent starea de dificultate de plată pentru debitorul consumator, respectiv,

1. cea prin care sarcina contractuală pusă pe seama acestuia ar crește ca o consecință directă a majorării dobânzii cu cel puțin două puncte procentuale raportat la momentul încheierii contractului sau

2. cea prin care veniturile afectate îndeplinirii obligațiilor de plată ale consumatorului și/sau ale soțului/soției acestuia ar fi diminuate obiectiv, precum, șomaj, reducerea drastică a salariului – conceptul fiind echivalat cu reducerea de cel puțin 15% din valoarea acestuia – ori deces.

Pentru prima situație, legiuitorul a avut în vedere că soluția optimă ar putea fi adaptarea provizorie a contractului pentru cel mult 12 luni în condiții conciliante atât pentru creditor, cât și pentru consumator, răgaz pentru a-i permite acestuia din urmă să identifice sau să procure venituri suplimentare pentru a duce sarcina contractului cu dobânda astfel modificată.

În secunda situație, însuși legiuitorul indică o soluție de compromis, respectiv, ca dobânda penalizatoare să nu depășească cu mai mult de 2 puncte procentuale dobânda curentă a creditului, tocmai pentru a împiedica compromiterea cu desăvârșire a posibilității debitorului consumator de a se redresa financiar în urma unor astfel de șocuri sociale.

Dacă pentru primele două ipoteze evidențiate în această situație, respectiv, șomaj sau reducerea drastică a salariului, a avut în vedere ca limitarea dobânzii penalizatoare să opereze cel mult 12 luni, pentru cea de a treia ipoteză a prevăzut ca limitarea respectivă să opereze cel puțin 6 luni, nesocotindu-se în măsură să aprecieze obiectiv cât ar putea influența puterea de plată a consumatorului supraviețuitor sau a soțului/soției supraviețuitor/-oare acestuia după un asemenea fapt atemporal, precum decesul.

Cu ușurință se poate presupune că, atât timp cât operează astfel de remedii, acestea sunt incompatibile cu îndreptățirea creditorului de a sancționa contractual debitorul consumator prin decăderea din beneficiul termenului cu consecința declarării exigibilității anticipate a obligației de rambursare a creditului, astfel că, implicit, aceasta va fi afectată suspensiv, până la epuizarea remediilor identificate de părți sau impuse de legiuitor.

– valorificarea vocației de către creditor (profesionist)

Explicit și de drept comun, legiuitorul a arătat cum operează în concret decăderea debitorului din beneficiul termenului doar în situația subiectivă lui.

Astfel, potrivit dispozițiunilor art. 1417 alin. 2 teza a II-a C.civ., starea subiectivă debitorului – cea de insolvabilitate -, dacă prin lege nu se stipulează diferit, se constată de instanța de judecată, bineînțeles, că la solicitarea celui interesat și îndreptățit care nu poate fi decât creditorul.

Pentru situațiile subiective creditorului circumscrise dispozițiunilor art. 1417 alin. 3 C.civ. (2009), ca o vocație a îndreptățirii sale în temeiul contractului, legiuitorul se mărginește a arăta că acesta o poate valorifica atunci când socotește că debitorul său ajunge în situația de a nu mai satisface o condiție statornicită convențional drept esențială[14].

La o primă vedere, în maniera în care este reglementată posibilitatea creditorului îndreptățit prin dispozițiunile art. 1417 alin. 3 C.civ. (2009), mai cu seamă că ea succedă tezelor exprimate prin cele ale art. 1417 alin. 2 C.civ. (2009), am putea înțelege că acesta trebuie să se adreseze tot instanței de judecată care, în contradictoriu cu debitorul, pe calea unei acțiuni în realizarea efectului specific, să constatate sancțiunea decăderii celui din urmă din beneficiul termenului.

Ținând seama de efectul esențial al decăderii din beneficiul termenului, constatarea acestei sancțiuni substanțiale ar conduce la exigibilitatea de îndată a obligațiilor afectate de termen, cu nașterea posibilităților alternative recunoscute creditorului pe tărâmul dispozițiunilor art. 1516 C.civ. (2009), respectiv: de a purcede fie la valorificarea dreptului său prin executare silită, fie la obținerea recunoașterii/declararea unilaterală a rezilierii/rezoluțiunii contractului.

Pentru acele contracte cărora legiuitorul le recunoaște un caracter executoriu prestabilit – ca în cazul contractelor de credit încheiate de instituțiile de credit – o asemenea manieră de materializare a vocației creditorului de a cere în justiție constatarea decăderii debitorului său din beneficiul termenului ar fi, evident, discutabilă, pentru simplul motiv că rațiunile pentru care aceste contracte au fost dotate ope legis cu caracter executoriu au urmărit să elimine tocmai disputele judiciare pe calea dreptului comun, eventualele divergențe substanțiale între părțile contractante urmând a fi drenate în cursul procedurii execuționale, prin activarea mijlocului procesual pus la îndemână celor interesați și îndreptățiți prin dispozițiunile art. 712-713 alin. 2 C.pr.civ. (2010)-rep.[15]

În astfel de situații, când contractul se bucură ope legis de caracter executoriu prin eliminarea intervenției instanței de judecată ca urmare a voinței legiuitorului, socotesc că trebuie creditorul doar să își manifeste față de contractantul – debitor al său – exercitarea posibilității avute la îndemână, ca orice alt act juridic unilateral, în sensul dispozițiunilor art. 1324 C.civ.(2009)[16].

Această manifestare de voință unilaterală a creditorului, aptă să producă consecințe energice și imediate pe seama debitorului său – decăderea din beneficiul termenului contractual cu exigibilitatea imediată a obligației – trebuie, însă, să fie exteriorizată corespunzător.

De drept comun, potrivit dispozițiunilor art. 1326 C.civ. (2009), aceasta trebuie să fie comunicată debitorului. Doar din momentul comunicării, potrivit regulilor statornicite contractual ori, în lipsa lor, prin orice modalitate adecvată, după împrejurări, un asemenea act unilateral al creditorului poate produce efectul urmărit, adică acela prevăzut de dispozițiunile art. 1418 C.civ. (2009).

Așa cum o arată limpede și dispozițiunile art. 1326 alin. 3 teza finală C.civ. (2009), efectul produs de actul unilateral are loc în momentul când comunicarea ajunge la destinatar, chiar și fără ca acesta să fi luat la cunoștință efectiv de conținutul acelei comunicări, indiferent de motive, potrivit ”teoriei recepției”[17].

În urma acestor statorniciri, simpla susținere a creditorului urmăritor în cuprinsul  cererii de executare silită, potrivit căreia debitorul urmărit a decăzut din beneficiul termenului, operând în contul de credit exigibilitatea anticipată a obligațiilor asumate de acesta constând în rambursarea integrală a creditului și a spezelor contractuale, nu conduce neapărat la efectul circumscris dispozițiunilor art.1418 C.civ. (2009), respectivele operațiuni fiind făcute în registrele creditorului care, sub aspect probatoriu, cad sub regimul scriptelor reglementate de dispozițiunile art. 280 C.pr.civ. (2010)-rep. cu distincțiile acolo arătate[18], în principiu, putând reflecta o putere doveditoare doar în relațiile sale cu alți profesioniști și doar dacă sunt ținute în bună regulă, pe când, în raporturile cu consumatorii, doar în contra profesionistului – dacă s-ar găsi că nu-s în bună regulă –, sau sub o marjă largă de cenzură a judecătorului.

– mijloacele de protecție a consumatorilor debitori

Așa cum se arată judicios și în Comunicarea Comisiei – ”Orientări privind interpretarea și aplicarea Directivei 93/12/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”[19], în concret, DCA are în vedere acele situații ”de inegalitate a părților în ceea ce privește clauzele contractuale, inegalitate care poate fi generată de o asimetrie a informației sau competențelor tehnice ori de puterea de negociere în ceea ce privește clauzele contractuale.”

Drept remediu, DCA a instituit prin dispozițiunile art. 6 alin. 1 mecanismul derivat din caracterul neobligatoriu pentru consumatori al clauzelor contractuale abuzive și prin care urmărește să creeze un echilibru real între părțile contractante, eliminând dezechilibrul generat de clauzele contractuale abuzive și pentru a compensa situația de inferioritate a consumatorilor, cu efect disuasiv pentru profesioniști, în sensul de a-i descuraja să mai utilizeze astfel de clauze și în viitor.

Acest remediu este reglementat, mutatis mutandis, prin dispozițiunile art. 6 din Legea nr. 193/2000.

În primul rând, cum analiza de față are în vedere o eventuală clauză care ar reflecta dispozițiunile art. 1417 alin. 3 C.civ. (2009) – dispoziție de drept național – în lumina considerentelor relevante și a reperelor oferite de CJUE prin ordonanța sa din 14 aprilie 2021 în cauza C-364/19, XU, YV, ZW, AU, BZ, CA, DB, EC împotriva societății financiare ”Credit Europe Ipotecar IFN”S.A. și a instituției de credit ”Credit Europe Bank” N.V., o instanță națională sesizată cu un litigiu având ca obiect o astfel de clauză contractuală ar trebui să examineze incidența excluderii din domeniul de aplicare a directivei prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din aceasta, iar nu incidența excepției de la aprecierea caracterului abuziv al unei astfel de clauze contractuale, prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din aceeași directivă[20].

Așadar, pentru a face verificările cerute de dispozițiunile art. 1 alin. 2 din DCA, va trebui să avem în vedere că însăși Curtea a statornicit, prin considerentul de la pct. 31 din hotărârea din Cauza C-186/16, Andriciuc și alții, că excluderea respectivă este instituită ca o veritabilă excepție ce este de strictă interpretare, astfel că, o dispoziție legală cuprinsă în actul cu putere de lege sau norme administrative obligatorii ori dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Uniunea sunt părți și reflectată în clauza contractuală adusă examinării sub aspectul suspiciunii de a avea o natură abuzivă, este socotită obligatorie dacă 1. se aplică părților contractante independent de alegerea acestora, dar și 2. în cazul în care are caracter supletiv și, prin urmare, este aplicabilă din oficiu, în lipsa unui acord diferit al părților contractante.

În asemenea situații conturate de Curte printr-o vastă jurisprudență, din care amintesc exemplificativ doar hotărârile acesteia din cauzele C-186/16, Andriciuc și alții, considerentul de la pct. 29 ori din cauza C-34/13, Kusionova, considerentul de la pct. 11, rațiunea pentru care o astfel de excludere din domeniul de aplicare al DCA ar fi justificată este fundamentată pe prezumția că, în mod legitim, legiuitorul național are în vedere prin astfel de dispoziții un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte.

În privința unor clauze circumscrise dispozițiunilor art. 1417 alin. 3 C.civ. (2009) nu ar putea, de principiu, să opereze excluderea examinării eventualului lor caracter abuziv în virtutea dispozițiunilor art. 1 alin. 2 din DCA, respectiv, ale art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, întrucât însăși norma legală pretinde existența unui acord între creditorul profesionist și consumatorul debitor.

Astfel, dispoziţiunile art. 1417 alin. 3 C.civ. (2009) nu sunt obligatorii și nici nu pot fi privite ca unele cu caracter supletiv care să atragă excluderea de la o examinare a eventualului caracter abuziv pe calea excepției instituite prin dispozițiunile art. 1 alin. 2 din DCA, devreme ce presupune cu necesitate un acord expres între creditorul profesionist și consumatorul debitor pentru consfințirea caracterul esențial al condiției sau condițiilor convenite la încheierea convenției.

Din însăși conjugarea dispozițiunilor art. 1202, cu cele ale art. 1203 C.civ. (2010)-rep. rezultă că astfel de clauze neuzuale sunt o specie a unora standard. Acceptarea lor în scris și în mod expres de către consumatori a unor astfel de clauze neuzuale standard nu echivalează, însă, cu satisfacerea cerinței de negociere, astfel cum aceasta a fost conturată prin jurisprudența consacrată CJUE

Testul general care constă în statornicirea potrivit căreia clauza convențională supusă examinării a fost sau nu negociată individual, se realizează în lumina dispozițiunilor art. 2 lit. a), conjugate cu cele ale art. 3 alin. 1 din DCA.

Se poate observa că, prin dispozițiunile art. 3 alin. 3 din DCA, au fost conturate veritabile prezumții cu privire la sarcina probei necesară pentru a stabili în ce măsură o anumită clauză contractuală a fost negociată individual, dar și, împreună cu al nouălea și al unsprezecelea considerent al Directivei, au oferit exemple privind tipul de clauze care ar putea intra în domeniul de aplicare al noțiunii, respectiv, clauzele contractuale standard, standardizate sau de adeziune incluse în mod uzual în partea contractuală a termenilor și condițiilor convenției.

Or, ținând seama de dispozițiunile art. 1203 C.civ. (2009), clauzele circumscrise dispozițiunilor art. 1417 alin.3 C. civ. (2009), fiind unele neuzuale, ca specie, dar și standard, ca gen, de bună-seamă suportă cu ușurință o eventuală examinare a pretinsului lor caracter abuziv.

Ținând seama de dispozițiunile art. 4 alin. 2 din DCA, chiar și nefiind negociate, de la examinarea caracterului abuziv sunt excluse acele clauze care se referă la obiectul principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului și al remunerației, însă doar condiționat de respectarea cerințelor de transparență. În caz contrar, excluderea nu mai operează, expunând și astfel de clauze esențiale testelor subsecvente.

Dispoziţiunile art. 4 alin. 2, conjugate cu cele ale art. 5 din DCA care conturează cerința de transparență au fost interpretate de Curte în sens larg, aceasta configurând respectiva cerință și împreună cu cele extrase prin interpretarea punctului 1 lit. e) din Anexa Directivei, respectiv, cea potrivit căreia imposibilitatea obiectivă a consumatorilor de a se familiariza cu o clauză contractuală ce nu a fost în prealabil negociată poate constitui un serios indiciu al caracterului ei abuziv.

Astfel, aceste cerințe de transparență presupun, în primul rând, ca la examinarea caracterului negociat al unei clauze convenționale să se țină seama de maniera de redactare a acesteia, adică, să fie exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, în așa fel încât un consumator diligent și mediu informat să își poată reprezenta cu o cât mai mare acuratețe întinderea sarcinii contractuale pe care urmează să și-o asume, în urma familiarizării cu noțiunile utilizate în cuprinsul clauzelor contractuale mai înainte de încheierea contractului.

Inteligibilitatea clauzelor individuale urmează a se stabili ținând seama de claritatea redactării lor, conjugată și cu terminologia utilizată, dar și, dacă ar fi cazul, prin coroborare și cu alte clauze contractuale cu care s-ar afla într-o strânsă relație funcțională.

În acest sens, ar trebui luată în considerare perspectiva consumatorilor cărora li se adresează, dar și cu posibilitatea reală, concretă, a acestora de a se familiariza cu respectivele clauze contractuale, ceea ce presupune cu necesitate să fi avut posibilitatea de a le cunoaște și a le analiza în ansamblu prin asigurarea accesului la toate documentele precontractuale și răgazului adecvat pentru a le disemina.

Modul în care sunt prezentate clauzele contractuale contribuie consistent la aprecierea transparenței lor, atât sub aspectul formal al clarității prezentării vizuale – spre exemplu, maniera de partajare a textelor contractului ori dimensiunea corpului de literă, cât și a celui al proporționalității importanței lor – spre exemplu, textele contractului să fie prezentate într-o succesiune logică, clauzelor esențiale acordându-li-se o atenție și rigoare sporită, fără a fi disociate imprevizibil în diverse paragrafe pentru a risipi rezonabilele legături logice sau funcționale dintre ele, adică să fie prezentate într-un context în care se poate aștepta în mod rezonabil să fie prezente, inclusiv în coroborare cu alte clauze contractuale.

Așa cum se desprinde și din considerentul decisiv de la pct. 45 din hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc ș.a., cizelând statorniciri anterioare[21], cerința transparenței este aceea ”potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum și, dacă este cazul, relația dintre acest mecanism și cel prevăzut în alte clauze, astfel încât acel consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește…”.

Cerințele de transparență ar putea fi privite ca având trei funcții esențiale.

În primul rând, potrivit dispozițiunilor art. 5 a II-a teză din DCA, în cazul în care clauzele contractuale nu ar satisface aceste cerințe de transparență, interpretarea lor va profita consumatorului.

În al doilea rând, paralizează posibila excludere de la examinarea caracterului abuziv în situațiile prevăzute de dispozițiunile art. 4 alin. 2 din DCA.

În fine, o a treia funcție ar consta în faptul că neîndeplinirea cerințelor de transparență poate constitui un element în ce privește aprecierea caracterului abuziv al unei anumite clauze contractuale și chiar să indice un astfel de caracter nociv.

Sarcina verificării cerințelor de transparență revine autorităților naționale și, în special, instanțelor naționale chestionate, în lumina circumstanțelor specifice fiecărei situații concrete dedusă judecății lor,  Curtea subliniind în repetate rânduri că își asumă doar repere orientative cu privire la interpretarea transparenței, atât din perspectiva testului general al negocierii clauzelor reclamate, cât și a potențialului lor caracter abuziv.

Printre altele, Curtea a recunoscut posibilitatea instanțelor naționale de a elabora ele însele criterii mai profunde pentru aprecierea caracterului abuziv, însă cu respectarea metodologiei și orientărilor interpretative oferite.

Mai mult, a subliniat că și atunci când, în scopul asigurării unei interpretări uniforme a legislației, instanțele supreme naționale ar adopta decizii cu caracter obligatoriu privind modalitățile de punere în aplicare a DCA, acest efect obligatoriu nu ar putea împiedica instanțele naționale individuale, pe de o parte, să asigure efectul deplin al acestei Directive și să ofere consumatorilor o cale de atac eficientă, iar, pe de altă parte, să le împiedice să adreseze Curții o solicitare de decizie preliminară[22].

Clauza contractuală suspectă va suporta examinarea caracterului abuziv reclamat de consumator sau chiar și ex officio, atunci când din circumstanțele pricinii instanța națională însăși i s-a ridicat suspiciuni în acest sens, cu chestionarea prealabilă a consumatorului care are deplina posibilitate de a o declina, situație în care o atare examinare este împiedicată tocmai de disponibilitatea expresă a celui căruia i-ar profita.

Așa cum o arată limpede și dispozițiunile art. 3 alin. 1 din DCA, clauzele contractuale eligibile unei atare examinări – adică cele care nu reflectă o dispoziție obligatorie dintr-un act cu putere de lege, care nu au fost negociate individual și care nu îndeplinesc cerințele de transparență, în cazul în care acestea ar reglementa obiectul principal al contractului ori caracterul adecvat al prețului sau remunerației bunului achiziționat ori serviciului furnizat – trebuie considerate abuzive dacă, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Relația dintre cele două concepte nu ar putea fi decât una cauzală – dintre cauză și efect -, al șaisprezecelea considerent care se referă la puterea de negociere a părților presupunând cu necesitate ca profesionistul să manifeste în relația cu consumatorul o conduită aparte față de cea uzuală manifestată în relațiile cu alți profesioniști unde standardele de etică sunt mult mai îngăduitoare, adică, să acționeze corect și echitabil nu doar în raport cu propriile sale interese, ci ținând seama și de interesele legitime ale consumatorului.

Revenind la alegațiile expuse dintru începutul acestei analize, socotesc că, practic, profesionistul trebuie să își înfrâneze pornirile firești de a profita de vulnerabilitatea naturală a consumatorului, atât în privința puterii acestuia de negociere, cât și a informațiilor sau competențelor tehnice în domeniul vizat.

Testul propus de Curte[23] este acela de a verifica dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil, s-ar putea aștepta în mod rezonabil ca să fie acceptată o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale cu consumatorul.

Așadar, noțiunea de bună credință pare a contura un concept obiectiv care, având în vedere conținutul concret al clauzei contractuale supuse examinării, ar reflecta o compatibilitate cu practicile de piață uzuale, corecte și echitabile, ținând seama și de interesele legitime ale consumatorului într-o măsură suficientă.

În opoziție cu o astfel de conduită cerută profesionistului trebuie verificat dezechilibrul cauzat în materie de drepturi și obligații ale părților, o asemenea verificare presupunând examinarea modului în care o clauză contractuală ar fi aptă să le influențeze.

Un etalon l-ar putea constitui existența unei norme cu caracter supletiv de la care clauza contractuală ar derapa într-o asemenea manieră încât să reflecte un dezavantaj consistent pentru consumator pe care l-ar împovăra contractual excesiv și într-un fel nerezonabil. În lipsa unui asemenea reper, modelul de comparație ar putea fi reprezentat de practicile de piață uzuale socotite ca fiind corecte și echitabile.

Așadar, pentru a percepe un atare dezechilibru, în primul rând ar trebui făcută o comparație între efectele produse de clauza contractuală evaluată și cele ale oricăror norme de drept intern care ar putea fi incidente în lipsa acelei clauze. În urma unei astfel de analize comparative, cu ușurință s-ar putea decela în ce măsură efectele produse de clauza contractuală ar avea un impact mai împovărător pentru consumator decât dacă, în lipsa acelei clauze, efectele ar fi produse în virtutea normei interne supletive.

Așa s-ar putea observa în ce măsură clauza contractuală ar restrânge posibilitățile contractuale pe care legiuitorul i le-ar pune la îndemână consumatorului în cazul în care clauza respectivă nu ar exista sau chiar să îl împiedice să își exercite unele drepturi recunoscute sau să îi impună acestuia obligații suplimentare neprevăzute de normele naționale relevante.

Pentru a fi de interes la examinarea eventualului caracter abuziv al clauzei contractuale avute în vedere, în ipoteza în care s-ar constata existența lui, dezechilibrul trebuie să fie numaidecât semnificativ, adică, să aducă o ”atingere suficient de gravă situației juridice în care este plasat acest consumator”[24]. Dezechilibrul semnificativ nu se raportează la expunerea lui economică, ci la cea juridică, sub forma restrângerii sau împiedicării exercitării unor drepturi de care, altfel, consumatorul ar beneficia în virtutea legii, ori a supraîmpovărării contractuale cu obligații suplimentare față de cele pe care legiuitorul i le-ar pune pe seama sa.

Efectul unei clauze mai depinde și de consecințele pe care le-ar produce pe seama consumatorului în sistemul juridic național incident contractului respectiv, cu luarea în considerare și a altor dispoziții legale, inclusiv a normelor de procedură, spre exemplu, a unora care ar pune consumatorul în dificultate de a preveni utilizarea clauzei contractuale evaluate.

În fine, s-ar mai putea observa că, în cazul în care anumite clauze contractuale derapează de la cerințele unui act cu putere de lege pe care părțile nu le pot nesocoti, acestea ar urma să sufere sancțiunile ce decurg din incidența normelor legale în mod direct, însă cele care nu au fost negociate individual și se plasează în afara incidenței dispozițiilor cu putere de lege suportă fără greș testul cerut de dispozițiunile art. 3 alin. 1 din DCA, fiind susceptibile de a fi constatate ca având o natură abuzivă.

O dificultate aparte poate fi întâlnită atunci când s-ar intersecta efectele unei clauze contractuale supuse testelor cerute de Directivă,  cu consecințele neexecutării de către consumator a obligațiilor sale contractuale.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a abordat această chestiune[25] statornicind că, pentru a nu provoca un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, astfel de consecințe, în caz de neexecutare a contractului din partea consumatorului, sau sancțiunile ce ar decurge dintr-o astfel de stare contractuală, trebuie să fie justificate în funcție de importanța obligației consumatorului și cu gravitatea neexecutării acesteia, adică să fie proporționale.

Proporționalitatea consecințelor și sancțiunilor aferente neexecutării clauzei contractuale respective se raportează la efectele dispozițiilor legale care ar fi fost aplicabile în lipsa acelei clauze contractuale și, în cazul în care ar fi reglementată o anumită procedură, la mijloacele procesuale  avute la îndemână de consumator.

Proporționalitatea consecințelor și sancțiunilor care ar decurge dintr-o clauză contractuală bănuită să prezinte caracter abuziv trebuie analizată prin prisma efectelor cumulative ale tuturor clauzelor care reglementează aspectul contractual respectiv sau care s-ar afla într-o legătură funcțională strânsă cu acesta, indiferent dacă profesionistul urmărește respectarea în întregime a fiecăreia dintre ele.

Astfel, în ipoteza în care efectul cumulativ al tuturor acestor sancțiuni ar provoca disproporționalitatea în raport cu importanța obligațiilor consumatorului, eventualul caracter abuziv al uneia dintre clauze viciază toate clauzele cu care funcțional este aceasta legată contractual, indiferent dacă a fost sau nu activată de profesionist.

Așa cum am văzut, aprecierea eventualului dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților generat de nesocotirea cerințelor de bună credință se realizează în funcție de natura contractului, de alte clauze contractuale din contractul în cauză sau cuprinse în alte contracte legate de cel cu pricina, dar și de ”toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului”, ceea ce ar putea însemna că împrejurări petrecute în executarea contractului nu ar fi relevante.

Cu toate acestea, Curtea a observat[26] că unele dintre aceste circumstanțe cunoscute sau care puteau fi cunoscute la încheierea contractului, în mod rezonabil, nu își dezvăluie consecințele imediat, la acel moment, ci se manifestă abia cu prilejul executării contractului. În astfel de situații a statornicit că revine instanțelor naționale să evalueze, în lumina cunoștințelor și expertizei creditorului, dacă expunerea la astfel de efecte a consumatorului este în conformitate cu cerințele bunei credințe, în sensul că ar fi fost prezentă o practică corectă și echitabilă la acel moment și, ulterior, dacă au fost apte să genereze un dezechilibru semnificativ potrivit standardelor  dezvoltate în lumina dispozițiilor art.3 alin.2 din DCA.

Despre ”toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului” trebuie să se țină seama și atunci când o clauză contractuală a suferit modificări sau a fost înlocuită cu alta, evaluând cele predominante la momentul modificării sau al înlocuirii[27].

Dezechilibrul semnificativ trebuie evaluat nu doar din perspectiva conținutului unei clauze contractuale, ci și indiferent de modul cum a fost aceasta pusă în operă[28].

Așa cum se reflectă și din regulile speciale spicuite din actele normative speciale menite a consacra și consolida regimul de protecție a consumatorului, legiuitorul român a manifestat o aplecare aparte, instituind veritabile obligații legale precontractuale în sarcina profesionistului de informare adecvată a consumatorului, în lumina dispozițiunilor art. 8 din DCA străduindu-se să asigure consumatorilor un nivel cât mai ridicat de protecție.

În aceste circumstanțe, eventuala examinare a unor clauze contractuale inspirate din dispozițiunile art. 1417 alin. 3 C.civ. (2010)-rep. ar putea conduce la constatarea caracterului lor abuziv dintr-o sumedenie de rațiuni.

Spre exemplu, dacă prin conținutul lor ar eluda cerințele de transparență impuse de legiuitor prin regulile speciale edictate sau dacă ar diminua măsurile privind informarea adecvată și consilierea consumatorului cu prilejul parcurgerii formelor precontractuale, dar și atunci când ar fi neglijate anumite forme de informare a consumatorului pe parcursul executării contractului ori la modificarea acestuia prin înlocuirea unor clauze susceptibile a avea ele însele caracter abuziv.

Orice fel de exigențe impuse de legiuitor profesioniștilor în scopul asigurării protecției consumatorilor care ar fi nesocotite de aceștia ar aduce indicii serioase cu privire la prezența caracterului abuziv al clauzei contractuale relevante, mai cu seamă dacă, în acest fel, ar fi diminuate posibilitățile concrete puse la îndemâna consumatorului.

Spre exemplu, în cazul unui contract ce ar cădea sub incidența O.U.G. nr. 52/2016, creditorul profesionist ar urmări printr-o clauză contractuală nenegociată să eludeze formele de monitorizare a stării financiare a consumatorului debitor ori cele de salvgardare a disponibilității de plată a acestuia, impunând exigibilitatea anticipată a creditului imediat ce nu ar fi respectată eșalonarea convenită. Bineînțeles că, în cazul unei clauze similare cuprinse într-un contract încheiat în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, caracterul ei abuziv nu ar mai putea fi constatat pentru aceeași rațiune, nefiind prezente aceleași exigențe.

Indicii ale prezenței caracterului abuziv ar putea fi identificate și atunci când mecanismul contractual al declarării decăderii din beneficiul termenului nu ar fi corespunzător explicat prin clauzele contractuale dedicate, ori astfel de clauze nu ar fi prezentate într-o manieră logică, ci difuzate în mai multe părți ale contractului ori în mai multe documente contractuale în așa fel încât consumatorului mediu avizat și diligent să nu-i fie cu ușurință reprezentarea mecanismului contractual reglementat de acestea.

Nu în ultimul rând, cu ușurință s-ar putea reține natura abuzivă a acelor clauze cuprinse în contracte de credit cu consumatorii care ar nesocoti prohibițiile acolo instituite prin dispozițiunile art. 19-23 din O.U.G. nr. 52/2016, respectiv, ale art. 40 alin. 4 din O.U.G. nr. 50/2010.

– efecte

Efectul imediat al decăderii din beneficiul termenului, aidoma renunțării la termen de către debitor – manifestare unilaterală a acestuia ce se înscrie în sfera disponibilității sale – este limpede dezvăluită de dispozițiunile art. 1418 C.civ. (2009) și, anume, exigibilitatea de îndată a obligației, nemaidepinzând executarea acesteia de niciun eveniment viitor și sigur, precum trecerea inexorabilă a timpului.

Aceasta îl îndreptățește pe creditor să își valorifice drepturile sale contractuale în maniera alternativă prevăzută de dispozițiunile art.1516, conjugate cu cele ale art. 1549 C.civ. (2009), adică, fie prin executarea silită a obligației, fie ca efect al rezoluțiunii sau rezilierii contractului ori măcar reducerea propriei prestații la care s-a obligat corelativ[29].

Însă, în cazul debitorilor consumatori, aceștia au la îndemână posibilitatea de a paraliza un asemenea efect printr-un demers, fie administrativ – în condițiunile prevăzute de dispozițiunile art. 12-13 din Legea nr. 193/2000, fie judiciar, de drept comun – potrivit dispozițiunilor art. 14 din Legea nr. 193/2000, prin care să reclame eventualul caracter abuziv al clauzei contractuale în temeiul căreia creditorul profesionist a activat decăderea din beneficiul termenului.

În ciuda controverselor existente, socotesc că aceștia au posibilitatea de a activa un asemenea demers chiar și în cazul în care creditorul profesionist a inițiat deja formele de executare silită, pe calea contestației la executare reglementate de dispozițiunile art. 712-713 C.pr.civ. (2010)-rep., fără a fi ținuți de termenul special defapt de 15 zile de la primul act de executare ce i-a fost comunicat. În acest sens, mă sprijin pe argumentele Avocatului General dl. Evgheni Tanchev cuprinse în concluziile sale în cauza cauza C‑725/19, IO împotriva Impuls Leasing România IFN SA, pendinte pe rolul CJUE[30] (aici).

În cazul finalizării cu succes al unui astfel de demers, efectul neobligatoriu pentru consumator al clauzei cu pricina va înlătura de la sine și sancțiunea decăderii sale din beneficiul termenului, precum și efectul acesteia – exigibilitatea anticipată a obligației de rambursare a creditului, punând la îndoială chiar temeinicia procedurii execuționale înseși, în cazul în care demersul a fost urmat în timpul uneia.

În acest context ar fi demne de reținut statornicirile Curții de Justiție a Uniunii Europene cuprinse în hotărârea dată în cauza C-421/14, Banco Primus, pct. 66, Curtea a prezentat criteriile relevante în raport cu o clauză de exigibilitate anticipată cuprinsă într-un contract de credit ipotecar și care permitea profesionistului să inițieze formele de executare silită a bunului ipotecat, astfel:

…articolul 3 aliniatele (1) și (3) din Directiva 93/13, precum și punctul 1 literele (e) și (g) și punctul 2 litera (a) din anexa la aceasta trebuie interpretate în sensul că, pentru a aprecia caracterul abuziv al unei clauze de exigibilitate anticipată a unui credit ipotecar, …prezintă printre altele o importanță esențială:

– problema dacă posibilitatea vânzătorului sau a furnizorului de a rezilia unilateral contractul depinde de neexecutarea de către consumator a unei obligații care prezintă un caracter esențial în cadrul raportului contractual în cauză;

– problema dacă această posibilitate este prevăzută pentru situațiile în care o asemenea neexecutare prezintă un caracter suficient de grav în raport cu durata și cu suma împrumutului;

– problema dacă posibilitatea respectivă derogă de la normele aplicabile în lipsa unui acord între părți, în așa fel încât să facă mai dificile pentru consumator, având în vedere mijloacele procedurale de care dispune, accesul la justiție și exercitarea dreptului la apărare;

– problema dacă dreptul național prevede mijloace adecvate și eficiente care să permită consumatorului căruia i s-a opus o asemenea clauză să remedieze efectele rezilierii unilaterale a contractului de împrumut.

Revine instanței de trimitere sarcina de a efectua această apreciere, în funcție de toate împrejurările proprii litigiului cu care a fost sesizată.

În loc de concluzii.

Buna credință trebuie să fie prezentă permanent, atât cu prilejul negocierilor în vederea încheierii unei convenții, la încheierea acesteia, cât și pe parcursul executării ei, până la finalizare. Prin simpla ei prezență, în mod obișnuit, buna credință garantează păstrarea unui echilibru relativ între părțile contractului de la încheierea lui și până ce își încetează efectele, eventual, la termenul convenit.

Din cele mai degrabă prezentate, decăderea debitorului din beneficiul termenului are în vedere situații – obiective sau subiective – care ar îndreptăți creditorul să creadă, într-o manieră plauzibilă și rezonabilă, că debitorul său nu-și va putea îndeplini angajamentul asumat convențional la împlinirea acelui termen, adică, că nu va executa cu bună credință obligațiile, ceea ce ar justifica anticiparea finalizării acelui contract pentru a proteja creditorul de prejudicierea excesivă.

În cazul particular al relației dintre un profesionist și un consumator, un astfel de echilibru nu se poate prezuma, în mod natural profesionistul având avantaje decisive față de un consumator. Aceasta înseamnă că buna credinţă a profesionistului presupune să ţină seama de o asemenea împrejurare şi să acţioneze dintr-un început în aşa fel încât să nu provoace un dezechilibru contractual în detrimentul partenerului său consumator care să perturbe cursul firesc al executării convenției încheiate cu acesta.

Dacă o va face, eventuala imposibilitate a consumatorului de a-și îndeplini propriul său angajament nu va mai putea fi pusă în mod rezonabil pe seama relei credințe, ca să-i fie lui imputabilă, ci chiar profesionistului, astfel că acesta nu ar mai putea fi socotit îndreptățit la remediul pus la îndemână de legiuitor prin dispozițiunile art. 1417 alin. 3 C.civ. (2009), cu generarea efectelor circumscrise dispozițiunilor art. 1418 C.civ. (2009).


[1] Ion Turcu, ”Noul Cod civil republicat, Cartea a V-a. Despre obligații art.1164-1649”, ediția a II-a, Editura C.H.Beck, p. 547 (comentariu, pct. 3)
[2] Ion Turcu, op. cit., p. 548 (comentariu pct. 6-8)
[3] Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 95 din 21 aprilie 1993 a fost modificată prin Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 304 din 22 noiembrie 2011, p. 64
[4] Hotărârea Curții în cauza C-243/08, Pannon GSM, pct. 31, hotărârea Curții în cauza C-168/05, Mostaza Claro, pct. 3 sau hotărârea Curții în cauza C-26/13 Kasler și Kaslerne Rabai, pct. 78.
6 Ionuţ-Florin Popa, Drept civil. Obligațiile, ediția a II-a, revizuită și adăugită, Editura ”Universul Juridic”, 2020, p. 100, paragraf 73
[6] O.G. nr. 21/1992 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 212/28 august 1992, însă a suferit numeroase modificări în decursul timpului, chiar și două republicări, prima publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 75/23 martie 1994, iar secunda în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 208/28.03.2007
[7] Legea nr. 193/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 560/10 noiembrie 2000, însă a suferit numeroase modificări în decursul timpului, chiar și trei republicări, prima publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1014/20 decembrie 2006, secunda în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 305/18 aprilie 2008, și, în fine, în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 543/3 august 2012
[8] Legea nr. 289/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 611/6 iulie 2004, însă a suferit și aceasta modificări în decursul timpului, fiind republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 319/23 aprilie 2008
[9] Legea nr. 190/1999 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 611/14 decembrie 1999 şi a suferit şi aceasta numeroase modificări
[10] O.U.G. nr. 52/2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 727/20 septembrie 2016, suferind unele modificări succesive
[11] O.G. nr. 107/1999 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 431/31 august 1999, însă a suferit numeroase modificări în decursul timpului, chiar și două republicări, prima publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 387/7 iunie 2007, iar secunda în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 448/16 iunie 2008
[12] O.G. nr. 130/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 431/2 septembrie 2000, însă a suferit și aceasta numeroase modificări în decursul timpului, precum și o republicare în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 177/7 martie 2008
[13] Legea nr. 449/2003 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 812/18 noiembrie 2003, însă a suferit și aceasta numeroase modificări îndecursul timpului, precum și o republicare în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 347/6 mai 2008
[14] Potrivit d-lui profesor Ion Turcu, ”obligaţia esenţială se distinge atât de obligația tipică sau de prestația caracteristică, cât și de obligația principală”, cauza esențială raportând-o la criterii obiective, precum, natura contractului, însă, în lumina dispozițiunilor art. 1417 alin. 3 C.civ. (2009), privindu-l pe creditor, capătă și ”o determinare subiectivă”, op. cit., p. 548 (comentariu – pct. 6-8)
[15] Fiind o chestiune ce antamează fondul raportului juridic, ținând seama de limitările aduse prin art. I pct. 67 Legea nr. 310/2018, debitorul o va putea ridica util doar în condițiunile restrictive acolo indicate, adică, ”numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desființarea lui, inclusiv o acțiune de drept comun” și în termen de 15 zile de la primul act de executare comunicat conform debitorului urmărit.
[16] Dispozițiunile art. 663 alin. 4 C.pr.civ. (2010)-rep. arată explicit că o creanță ”este exigibilă dacă…acesta [n.n. debitorul] este decăzut din beneficiul termenului de plată.”
[17] Ionuţ-Florin Popa, op. cit., p. 283, paragraf 180 A.
[18] Potrivit art. 280 C.pr.civ. (2010)-rep. ”(1) Registrele profesioniștilor, întocmite și ținute cu respectarea dispozițiilor legale, pot face între aceștia deplina dovadă în justiție, pentru faptele și chestiunile legate de activitatea lor profesională.(2)Registrele prevăzute la alin.(1), chiar neținute cu respectarea dispozițiilor legale, fac dovada contra celor care le-au ținut. Cu toate acestea, partea care se prevalează de ele nu poate scinda conținutul lor. (3) În toate cazurile, instanța este în drept a aprecia dacă se poate atribui conținutul registrelor unui profesionist o altă putere doveditoare, dacă trebuie să se renunțe la această probă în cazul în care registrele părților nu concordă sau dacă trebuie să atribuie o credibilitate mai mare registrelor uneia dintre părți.”
[19] Comunicarea Comisiei – text cu relevanță pentru SEE – a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C-323/4 din 27 septembrie 2019
[20] Potrivit art. 1 alin. (2) din DCA ”Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme imperative administrative obligatorii sau dispoziții ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea (n.n., în prezent, Uniunea Europeană) sunt părți, în special în domeniul transportului.”, iar potrivit celor ale art. 4 din DCA ”(1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui contract de care acesta depinde. (2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
[21] Trimiteri la hotărârea Curții în cauza C-26/13, Kasler și Kaslerne Ribai, pct. 71-72 ori în cauza C-96/14, Van Hove, pct. 50
[22] A se vedea hotărârea Curții în cauza C-118/17, Dunai, pct.57-64 ori hotărârea Curții în cauzele conexate C-96/16 și C-94/17, Banco Santander Escobedo Cortes
[23] Hotărârea Curții în cauza C-421/16, Banco Primus, pct. 60, cu trimitere și la hotărârea în cauza C-415/11, Aziz, pct. 69.
[24] Hotărârea Curții în cauza C-226/12, Constructora Principado, pct. 23
[25] A se vedea hotărârile CJUE în cauzele C-415/11, Aziz, pct. 73 sau C-421/14, Banco Primus, pct. 66
[26] A se vedea hotărârea Curții în cauza C-186/16, Andriciuc, pct. 55-56
[27] A se vedea hotărârea Curții în cauza C-452/18, Ibercaja Banco, pct. 70
[28] A se vedea hotărârea Curții în cauza C-421/14, Banco Primus, pct. 73
[29] Dl. prof. univ. dr. Ionuț-Florin Popa a observat că legiuitorul român nu a reglementat limpede instituția ”rezoluțiunii anticipate” recunoscută în dreptul comparat modern, însă, a dibuit-o în doi pași sau, ca să fiu în acord cu un clasic în viață, ”pas după pas”, prin operarea inițială a decăderii debitorului din beneficiul termenului suspensiv în circumstanțele prevăzute de dispozițiunile art. 1417 C.civ. (2009), cu consecința exigibilității obligației acestuia, în acest fel materializându-se deplin condițiile prevăzute de dispozițiunile art. 1551 C.civ. (2009) – op. cit. p. 241-242, paragraf 147.
[30] Cerere de decizie preliminară formulată de Judecătoria Sectorului 2 București (România) privește interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273.


Judecător Valentin Buliga

 
Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD