« Secţiuni « Articole « RNSJOpiniiPovestim cărţi
Opinii

Împăratul, prințul și slujitorul sau proprietarul, posesorul și detentorul. O altfel de poveste
29.11.2021 | Elena SÂRGHI

Secţiuni: Drept civil, Opinii, Selected | Toate secţiunile
JURIDICE - In Law We Trust
Elena Sârghi

Elena Sârghi

1. Introducere

Toți dorim să stăpânim bunuri, însă unii avem dreptul de a stăpâni, alții nu. Unii stăpânim pentru sine, alții pentru alte persoane. Cert este că toți dorim să exercităm atributele dreptului de proprietate asupra unor bunuri, care pot fi sau nu ale noastre, care poate au fost în trecut ale altei persoane, fie că știm sau nu știm, dar care, în prezent, ne oferă bucuria de a ne considera stăpâni asupra lor. Ordinea juridică a bunurilor este ca o scenă ce îi are următorii actori: proprietarul, posesorul și detentorul, fiecare cu un rol bine conturat, care își învață replicile dictate de lege, însă unii doresc să joace rolul altora. Spre exemplu, posesorul își dorește să joace el rolul proprietarului, iar detentorul vrea să fie el posesor. Regizorul uneori permite astfel de schimbări de rol, alteori, nu, pentru că regulile sunt stricte, iar condițiile rigide pentru a opera o modificare de plan, dar atunci când posesorul joacă mai bine rolul decât proprietarul, în sensul că își dorește cu adevărat să îngrijească el bunul lăsat de proprietar în paragină, sau când detentorul își dovedește buna-credință în unele cazuri de intervertire, el poate juca rolul posesorului. Pentru a prinde contur istorisirea, o să spun, ca orice povestitor, „A fost odată, nu ca niciodată, ci ca și în prezent”, și voi lăsa ca fiecare actor ă își spună replica.

2. Scurt istoric

Într-o împărăție nu prea îndepărtată, trăia un împărat, care era stăpânea terenuri mari, bogății nenumărate, palate, și era cunoscut sub denumirea de „proprietar”, dar înainte de a exista acest împărat, averile sale erau împărțite între triburi, sau cel puțin asta ne transmit istoricii care au pătruns în profunzimile dreptului roman, analizând evoluția dreptului de proprietate, au evocat următoarele: treptele pe care a urmat proprietatea au fost cea colectivă (exista folosință comună a bunului de către triburi), gentilică (în care administrator era pater familias) și cea individuală, exercitată de către o singură persoană. Mai departe, cea individuală cunoștea următoarele forme: quiritară [1](deținută de cetățenii romani), bonitară sau provincială (cea exercitată de locuitorii provinciilor asupra terenurilor pe care le aveau în stăpânire și trebuiau să plătească un impozit numit vectigal), peregrină (proprietatea deținută de peregrini la Roma) și pretoriană (ocrotită de pretor în favoarea unui cumpărător de bună-credință care nu îndeplinește toate formalitățile legale pentru a dobândi proprietatea quiritară și se expune astfel unui pericol creat de către vânzător care, deși a încasat plata, cere bunul înapoi). Toate aceste forme de proprietate sunt uniformizate începând cu dreptul postclasic.

În aceeași împărăție, trăia și un prinț, denumit „posesor”, care nu avea drepturi asupra bogățiilor deținute de împărat, nu avea dreptul, potrivit legii, de a poseda, folosi sau dispune de bun, însă, din propriile sale puteri, ca o stare de fapt, exercită aceste atribuții. Nici acest personaj nu a apărut dintr-o dată, ci în urma unui proces îndelungat ce a început cu ager publicus, o porțiune de teren ce aparținea statului roman, însă,  pentru a fi valorificat, a fost dat în folosință unor persoane care aveau îndatorirea de a îngriji pământul. La încetarea perioadei în care erau date în folosință, au apărut disensiunile și revoltele pentru că persoanele au valorificat acele terenuri, fără a avea niciun drept asupra acestora, nici măcar în cazul în care un terț îi deposeda în mod violent de pământ. Pentru a opri aceste revolte, au fost create interdicte pentru aceștia, precum interdictul de precario, iar, cu timpul, au fost cristalizate și altele, precum: retinendae possessionis causa (pentru menținerea posesiei), recuperandae possessionis causa (pentru apărare) și adipiscendae possessionis causa (pentru dobândire). Prințul din povestea noastră se comportă ca împăratul, deși nu este. Refuză să recunoască dreptul proprietarul asupra bunurilor sale, exercitând chiar acte de înstrăinare asupra acelor bunuri.

Nu în ultimul rând, încă un personaj important era slujitorul, denumit și „detentor”, care avea dreptul de a folosi și poseda bunurile împăratului, însă numai cu consimțământul său, așadar era o îngăduință, și trebuia să îi restituie bunurile când termenul pentru această folosință expira, având animus detinendi, și nu animus domini, ca prințul, așadar nu avea intenția de a stăpâni pentru sine, ca un proprietar, ci pentru proprietar, de aceea el recunoscând periodic dreptul acestuia prin plată. Totodată, detentorul nu putea deveni proprietar prin uzucapiune, la fel ca prințul, poziția sa fiind mai dezavantajoasă.

3. Proprietatea și posesia

În prezent, aceste personaje există în continuare, și putem să le recunoaștem din comportamentul pe care îl au, iar legiuitorul sau regizorul din poveste, ne ajută să îl observăm prin următoarele dispoziții: art. 555 ne descrie cum ar trebui să arate împăratul (titularul drepturilor de a poseda, folosi și dispune, de unul singur, toate acestea, fără a avea o limită în timp pentru exercitarea lor), pe când rolul prințului este prezentat la art. 916 (persoana care exercită, doar în fapt, nu și în drept, a proprietății, comportându-se ca un împărat). Deja s-au conturat următoarele deosebiri[2]: doar împăratul are dreptul, nu și posesorul,  proprietatea e apărată prin lege, pe când posesia este apărată prin aparența de drept creată, iar doar posesorul poate fi considerat de bună sau de rea-credință, nu și proprietarul. Atât posesorul, cât și proprietarul, exercită atributele dreptului de proprietate, chiar dacă doar unul o face în mod legitim. Totodată, legea acordă câteva beneficii posesorului, și anume prezumția de proprietate, comportându-se ca un proprietar, este asimilat unuia, așadar, în fața instanței el nu trebuie să dovedească nimic, întrucât prezumția este în favoarea sa, însă este una relativă, iar reclamantul poate aduce orice probă, întrucât posesia este un fapt. Această prezumție nu are nicio forță în cazul imobilelor înscrise în Cartea funciară. Posesorul dobândește proprietatea asupra bunurilor mobile chiar de la momentul în care intră în posesia sa, poate culege fructele, dacă a fost de bună-credință, adică nu știa că bunurile aparțin realitate împăratului. Totodată, poate nu o avea prințul acțiune în revendicare, ea aparținând doar proprietarului-împărat,  dar are două acțiuni posesorii, una generală sau în complângere, dacă a posedat cel puțin un an, a avut o posesie utilă, adică neviciată prin discontinuitate, violență sau clandestinitate, și acționează în termen de un an pe oricine aduce atingere posesiei sale, și acțiune specială sau reintegranda, în caz de tulburare sau deposedare prin violență, dacă a fost introdusă în termen de un an de la acel moment. Nu în ultimul rând, posesorul poate deveni proprietar, după o îndelungată posesie utilă, în care s-a comportat ca un proprietar, prin efectul uzucapiunii sau prescripției achizitive, ce poate fi privită ca o sancțiune pentru împăratul neglijent, care nu își îngrijește bunurile, și ca o recompensă pentru posesorul care, prin faptele sale, îngrijește bunul în mod continuu, public și fără violență, așadar regizorul permite o schimbare de roluri.

4. Posesia și detenția

Detentorul are un rol bine delimitat, fiind creionat în art. 918, printr-o enumerare făcută de regizor, așadar, detentorul poate avea mai multe atribuții pe scenă, el poate fi locator, comodatar, depozitar, creditor gajist, titular al unui dezmembrământ, coproprietar, dar și o persoană care deține temporar bunul cu îngăduința proprietarului-împărat, fiind obligat la restituire la termenul prevăzut de cei doi. Și pentru detentor există o prezumție, la art. 919 (2), prin care se prevede că odată ce a fost declarat a fi detentor, e considerat detentor până la intervertire, adică la momentul în care regizorul-legiuitor permite ca acesta să își schimbe rolul, devenind posesor. Acest beneficiu intervine în 3 situații[3]. Prima vizează ipoteza în care detentorul încheie un act translativ de proprietate cu titlu particular cu o altă persoană decât proprietarul, cu alte cuvinte, detentorul crede că a cumpărat bunul pe care îl deținea de la fiul împăratului, însă nu este așa, vânzătorul fiind o altă persoană, iar pentru că nimeni nu poate transmite ceva de nu are, detentorul nu devine proprietar, ci posesor de bună-credință, care, prin efectul uzucapiunii, poate fi proprietar în viitor. O a doua situație se referă la cazul în care împăratul, la încetarea folosinței, solicită detentorului bunul înapoi, însă el se opune în mod clar și îi neagă dreptul de proprietate. Un ultim caz privește înstrăinarea bunului de către detentor în favoarea unei alte persoane, care devine posesor, așadar intervertirea se produce asupra ei, cu condiția ca acea persoană să nu știe că detentorul nu este în realitate proprietarul bunului, adică împăratul. Nu îl ultimul rând, chiar dacă nu e posesor, detentorul are acțiunile sale posesorii, legiuitorul chiar prevăzând acest aspect în mod expres, în art. 949 (2), însă nu poate fi intentată împotriva împăratului, atunci când are obligația de a-i restitui lui bunul, pentru că suntem în ipoteza obligativității efectelor contractului, iar dacă împăratul ar acela care nu l-ar lăsa pe detentor să își exercite dreptul, acesta din urmă are acțiune persoană, izvorâtă din contract, împotriva proprietarului-împărat.

5. Detenția și proprietatea

Aici raporturile juridice sunt foarte clare și bine delimitate, întrucât unul are obligația de restituire față de celălalt, și recunoaște acest drept, prin plată periodică, posedă așadar pentru cealaltă persoană. Ambele personaje au o exercitare a atributelor dreptului de proprietate legitimă, care este recunoscută de lege, avem așadar o stare de drept. Doar proprietarul are atributul dispoziției, fie ea materială, prin producte, fie juridică, prin acte de înstrăinare a dreptului, detentorul având doar atributele posesiei și folosinței, tocmai de aceea atunci când detentorul face acte de înstrăinare, în favoarea unei alte persoane care nu cunoaște această calitate, apare un caz de intervertire a detenției în posesie. Totodată, în privința caracterelor juridice, proprietatea este absolută, detenția poate fi considerată limitată, pentru că nu are toate atributele dreptului de proprietate. Proprietatea este exclusivă, titularul fiind, în principiu, singurul care poate exercita atributele, însă acest caracter este restrâns în cazul în care intervine detentorul, spre exemplu, un titular de dezmembrământ, ce separă atributele dreptului de proprietate, împăratul devenind un nud-proprietar. De asemenea, proprietatea este, în principiu, perpetuă, pe când dreptul detentorului este temporar, în caz de uzufruct (viager pentru persoane fizice, 30 de ani persoane juridice), uz și abitație, și e considerat perpetuu în caz de servitute, atunci când părțile nu au stabilit un termen, servitutea nu se stinge atât timp cât există fondurile, și în caz de superficie pentru maxim 99 de ani, și poate fi reînnoit. Așadar, diferențele sunt foarte bine stabilite de către legiuitor, iar ele prezintă importanță nu doar teoretică.

6. Concluzie

Povestea noastră pare a se apropria de final, întrucât am creionat raporturile juridice, principalele deosebiri și asemănări dintre cei trei actori ai piesei de teatru ce înfățișează magnific universul bunurilor, am folosit pasteluri cât mai deschise, am înrămat acest portret și l-am agățat într-un cui atât de bine fixat în perete încât să nu poate fi zdruncinat de orice modificare legislativă, întrucât aceste instituții, așa cum am subliniat în secțiunea dedicată istoricului, au rădăcini foarte adânci încă din perioada străveche a dreptului roman, și a parcurs o călătorie lungă, fără a suferi modificări semnificative sau de natură a aduce atingere esenței lor, așadar, pentru un circuit civil foarte stabil, trebuie să existe o continuitate a acestor instituții, actorii continuând să își joace rolul și de acum înainte, iar noi trebuie să îi identificăm și să realizăm o distincție clară, deși posesorul se comportată ca un proprietar și detentorul a produs intervertirea în posesor, fiecare dorindu-și să își schimbe rolul primit, iar tocmai în aceasta constă magia drepturilor reale și instituția bunurilor.


[1] Valerius M. Ciucă, „Drept roman. Lecțiuni. vol. 1”, ed. Universității „Alexandru Iona Cuza” Iași, 2014
[2] Corneliu Bîrsan, „Drept civil. Drepturi reale principale”, ediția a 4-a, ed. Hamangiu, 2020
[3] G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, „Curs de drept civil. Drepturi reale principale”, ediția a 2-a, ed. Hamangiu, 2013


Elena Sârghi
Studentă – Facultatea de Drept, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

 
Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD