« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Protecția libertății psihice prin reglementarea infracțiunii de șantaj în legea penală română actuală
06.12.2021 | Raul Alexandru NESTOR

Secţiuni: Articole, Drept penal, RNSJ, Selected, Studii | Toate secţiunile
JURIDICE - In Law We Trust
Raul Alexandru Nestor

Raul Alexandru Nestor

Rezumat

Spre deosebire de Codul penal din 1969, noua lege penală reglementează în mod diferit infracțiunea de șantaj, noțiunea de constrângere nemaifiind definită doar prin raportare la violență sau amenințare.

În acest fel intră sub incidența dispoziției legale analizate toate formele de constrângere, care au ca rezultat determinarea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, săvârșite în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, indiferent de acțiunile sau inacțiunile prin care constrângerea este executată.

Acțiunea de ”amenințare” reprezintă doar o modalitate de fapt prin care se poate exercita ”constrângerea” la care se referă art. 207 din Codul penal, astfel încât a considera că nu poate fi reținută o acțiune de constrângere pe motivul că acțiunii de amenințare îi lipsește aptitudinea de provoca temere, nu înseamnă altceva decât a pune semnul egalității între ”amenințare” și ”constrângere”. 

Legea națională a optat pentru o incriminare în formă liberă, fapta putând fi comisă în orice modalitate faptică de natură a fi echivalată unei forme de constrângere, acțiune care, în lipsa celorlalte elemente de tipicitate ale șantajului, nu va intra sub incidența legii penale.

Prin eliminarea circumstanțierii constrângerii ca fapta să fie comisă prin violență sau amenințare, care sunt singurele modalități de constrângere prevăzute de legea penală română care vor fi absorbite de text, legiuitorul a dorit să includă sub influența constrângerii și anumite comportamente care nu sunt incriminate, cum ar fi injuriile repetate sau chiar anumite fapte cu caracter contravențional. Spre exemplu, o persoană care procedează la inundarea repetată a apartamentelor vecinilor, urmată de amenințarea că inundațiile vor continua până când persoanele vătămate vor fi de acord să vândă inculpatului apartamentele

I. Necesitatea unei analize a condițiilor de tipicitate ale infracțiunii de șantaj cu accent pe situația subiectului pasiv

Extrem de mediatizate atât anterior datei de 01 februarie 2014 cât și ulterior momentului intrării în vigoare a unei noi legi penale, cauzele în care au fost dispuse soluții de trimitere în judecată sau de condamnare pentru săvârșirea unor infracțiuni de șantaj, au captat în mod sistematic atenția opiniei publice, existând foarte multe situații în care opiniile exprimate în spațiul public nu au avut niciun fel de argumentație de ordin juridic, fiind vorba despre manifestarea propriilor convingeri, fără vreun fel de legătură cu textele de incriminare prevăzute de lege, multe dintre opinii fiind deci lipsite de orice suport științific sau normativ.

Pe fondul unei lipse acute de informare adecvată, cele mai multe poziții exprimate fără niciun fel de legătură cu dispozițiile normative fiind percepute de un număr impresionant de persoane fără cunoștințe juridice, asemenea luări de poziție, prin analiza ”științifică” a unor soluții adoptate de organele judiciare, au contribuit în mod primejdios la deturnarea sensului avut în vedere de legiuitorul național la momentul incriminării infracțiunii de șantaj prin dispozițiile Codului penal intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.

Riscul pe care l-au introdus în dezbaterea publică asemenea poziții s-a repercutat cu o intensitate greu de anticipat chiar în pozițiile adoptate de persoanele acuzate în concluziile puse în fața instanțelor de judecată, existând în continuare un număr impresionant de cauze în care se solicită pronunțarea soluției de achitare pe motivul că amenințarea folosită ca și element inerent al constrângerii nu ar fi avut intensitatea necesară pentru a putea exercita o veritabilă presiune psihică asupra persoanei vătămate. În esență, în asemenea situații, în opinia apărării, dacă acțiunea de amenințare nu este aptă a induce o stare de veritabilă temere, nu poate fi reținută nici infracțiunea de șantaj, tocmai pentru că persoana vătămată nu ar fi simțit presiunea psihică.

În condițiile unor modificări legislative pentru care legiuitorul a optat în noul Cod penal, o asemenea poziție de concentrare asupra capacității psiho fizice a persoanei vătămate de a percepe temerea insuflată, este cel puțin criticabilă, rescrierea textului de incriminare fiind și consecința necesității de a separa într-o mai bună măsură conținutul constitutiv al infracțiunii de amenințare de cel specific infracțiunii de șantaj.

În Codul penal 1969, infracţiunea de şantaj era definită ca fiind constrângerea unei persoane, prin violenţă sau prin ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul.

Prin noua reglementare, şantajul este definit ca fiind constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul.

Fără a iniția o analiză mai detaliată, rezultă în mod cert că legiuitorul național a înțeles să excludă ”referirile redundante şi de altfel inutile din cuprinsul definiţiei acestei infracţiuni, respectiv cele ce se raportau la violenţă sau ameninţare, aspecte ce sunt nimic altceva decât elementele definitorii ale constrângerii, care poate fi fizică ori morală”.[1]

Legiuitorul național a optat în mod neechivoc pentru a nu mai defini condițiile de tipicitate ale infracțiunii de șantaj prin raportare la noțiunea de amenințare, motiv pentru care susținerea conform căreia nu se poate reține o infracțiune de șantaj pe motiv că acțiunea de amenințare nu a fost în măsură a provoca temere persoanei vătămate, nu mai are în prezent fundament normativ.

Spre deosebire de ”amenințare”,  „constrângerea” la care se referă art. 207 din Codul penal, nu este definită în legislația penală sau în cea procesual penală, o eventuală definire a acestui concept nefiind sarcina legiuitorului național. În absența unei definiții legale a noțiunii de ”constrângere”, nu se poate susține decât că o acțiune de constrângere presupune determinarea unei persoane să facă sau să nu facă ceva împotriva voinței sale.

Deoarece infracțiunea de șantaj, în a cărei structură legiuitorul a folosit noțiunea de constrângere, este o infracțiune împotriva libertății persoanei, ”mai exact împotriva libertății psihice a persoanei, pentru că aceasta nu presupune o privare de libertate, în sens fizic, constrângerea exercitată împotriva subiectului pasiv al infracțiunii de șantaj trebuie să îi producă acestuia o stare de temere, de natură a-l determina să acționeze conform conduitei prevăzute în dispoziția normei de incriminare.

Prin urmare, constrângerea, astfel exercitată, reprezintă punerea în mișcare a unei forțe exterioare subiectului pasiv al infracțiunii, care poate fi de natură fizică sau morală.

În cazul constrângerii fizice, aceasta poate fi exercitată, în mod direct, prin energia fizică a făptuitorului sau prin punerea în mișcare, de către acesta, a unei alte energii de aceeași natură, capabilă să înfrângă rezistența fizică a subiectului pasiv.

Spre deosebire de aceasta, constrângerea psihică se exercită prin efectuarea de către făptuitor a unui act de natură să inspire victimei temerea că, în viitor, ea sau o altă persoană apropiată ei va suporta un rău care va provoca o pagubă.

În ambele cazuri, pentru realizarea conținutului constitutiv al infracțiunii, constrângerea trebuie să fie efectivă.

Având în vedere aceste particularități ale infracțiunii de șantaj și în mod special obiectul său juridic care are în vedere libertatea morală a persoanei, legiuitorul nu a prevăzut, în cuprinsul normei de incriminare (…), modalitățile concrete de realizare a constrângerii, cum ar fi cele „prin violență sau amenințare”, (…) evitându-se, astfel, restrângerea, în mod nejustificat, a sferei de aplicare a prevederilor art. 207 alin. (1) din Codul penal.

În acest fel intră sub incidența dispoziției legale analizate toate formele de constrângere, care au ca rezultat determinarea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, săvârșite în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, indiferent de acțiunile sau inacțiunile prin care constrângerea este executată.”[2]

Acest punct de vedere al instanței de contencios constituțional a fost întâlnit în mod frecvent în jurisprudența recentă a instanțelor de control judiciar, rezultând cu certitudine că noțiunile de constrângere și amenințare nu sunt sinonime.

În acest sens, s-a reținut că, deși legea nu stabilește ce se înțelege prin constrângere, ”doctrina și practica au considerat constant că prin constrângere trebuie să se înțeleagă acele infracțiuni ce sunt pedepsite de lege cu o pedeapsă cel mult egală cu cea prevăzută pentru infracțiunea de șantaj. Concret, infracțiunea de șantaj nu poate intra în concurs de infracțiuni cu infracțiunile de lovire sau alte violențe și amenințare săvârșite împotriva aceluiași subiect pasiv, întrucât orice acte de lovire sau amenințare săvârșite (…) vor fi absorbite natural în conținutul constitutiv al infracțiunii de șantaj (infracțiunea de șantaj absoarbe infracțiunile de lovire sau alte violențe și amenințare, dar nu și infracțiunile de vătămare corporală și lipsire de libertate în mod ilegal, cu care va intra în concurs de infracțiuni atunci când au același subiect pasiv).”[3]

În concluzie, atât în viziunea noului Cod penal cât și în jurisprudența instanței de control constituțional, acțiunea de ”amenințare” reprezintă doar o modalitate de fapt prin care se poate exercita ”constrângerea” la care se referă art. 207 din Codul penal, astfel încât a considera că nu poate fi reținută o acțiune de constrângere pe motivul că acțiunii de amenințare îi lipsește aptitudinea de provoca temere, nu înseamnă altceva decât a pune semnul egalității între ”amenințare” și ”constrângere”.

Spre deosebire de Codul penal 1969, legea penală în vigoare nu se mai referă la „constrângerea unei persoane prin violență sau amenințări”, fiind deci eliminată referirea la  modalitățile de realizare a constrângerii, legiuitorul optând pentru a folosi doar substantivul „constrângerea”.

Așa cum a reținut și Curtea Constituțională, legea națională a optat pentru o incriminare în formă liberă, fapta putând fi comisă în orice modalitate faptică  de natură a fi echivalată unei forme de constrângere, acțiune care, în lipsa celorlalte elemente de tipicitate ale șantajului, nu va intra sub incidența legii penale.

Pozițiile criticabile exprimate în spațiul public sau chiar în fața instanțelor de judecată, poziții prin care se afirma că lipsa unei temeri insuflate de amenințare ar exclude constrângerea specifică infracțiunii de șantaj, sunt tributare unei norme juridice anterioare al cărei conținut a fost modificat de legiuitor tocmai pentru a extinde sensul noțiunii de constrângere.

În literatura de specialitate elaborată anterior datei de 01 februarie 2014, având în vedere dispozițiile exprese ale art. 194 din Codul penal 1969, s-a afirmat constant că  ”în cadrul infracțiunii de șantaj, specificul constrângerii constă în existența a două caracteristici: constrângerea să fie de natură să prilejuiască o stare de temere, care o va determina pe victimă să acționeze altfel decât își dorește și constrângerea să aibă ca scop o anumită comportare din partea victimei din care autorul șantajului să obțină un folos.”[4]

Având însă în vedere structura art. 207 din Codul penal, credem că aceste afirmații ale literaturii de specialitate nu mai sunt de actualitate, legiuitorul național procedând la o modificare a condițiilor de incriminare prin raportare și la dispoziții similare existente în ale legislații.

Spre exemplu, în legea penală franceză, șantajul este definit ca fiind fapta de a obține prin violență, amenințări cu violența sau constrângere.

Conform doctrinei franceze[5], violența la care se referă textul poate fi atât fizică, cât și psihică. Prin enumerarea celor trei modalități de comitere, textul legii penale franceze oferă judecătorului mijloacele pentru a sancționa mai multe tipuri de comportamente care pot pune presiune pe persoana vătămată. În opinia doctrinei franceze, această enumerare are caracter limitativ, arătându-se că nu se poate reține șantaj în situația în care s-au adresat doar injurii.[6]

Având în vedere formularea foarte largă pentru care a optat legiuitorul român, spre deosebire de textul francez care circumstanțiază mai mult, în temeiul art. 207 alin. (1) Cod penal, a fost reținută existența constrângerii și în situația unor injurii adresate în mod repetat pentru o perioadă mai lungă de timp, acest mod de operare fiind apt să afecteze libertatea psihică a persoanei în sensul de a-i influența deciziile, un comportament repetat de acest gen se transformându-se în violență psihică.

Prin eliminarea circumstanțierii constrângerii ca fapta să fie comisă prin violență sau amenințare, legiuitorul a dorit să includă sub influența constrângerii și anumite comportamente care nu sunt incriminate, cum ar fi injuriile repetate sau chiar anumite fapte cu caracter contravențional. Spre exemplu, o persoană care procedează la inundarea repetată a apartamentelor vecinilor, urmată de amenințarea că inundațiile vor continua până când persoanele vătămate vor fi de acord să vândă inculpatului apartamentele.[7]

Deși majoritatea doctrinei este reticentă în a extinde înțelesul noțiunii de constrângere mai departe de formele clasice, anume prin violență sau amenințare, textul art. 207 alineatul (1) din Codul penal oferă instanțelor de judecată dreptul de a reține în fiecare situație de fapt dedusă judecății, existența sau, după caz, inexistența constrângerii, întrucât textul nu impune într-un mod fără echivoc ca acțiunea de constrângere să fie întotdeauna incriminată de legea penală pentru a fi reținută infracțiunea de șantaj.

Desigur că elementul de constrângere din cuprinsul șantajului în formă simplă trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil, însă o asemenea condiție nu poate restrânge noțiunea de constrângere la acte de violență sau de amenințare.

Reiterând caracterul deschis al normei de incriminare prevăzute de actualul Cod penal, putem susține că modificarea conținutului constitutiv al infracțiunii de șantaj este atât consecința alinierii legislației române la standarde europene cât și valorificarea pe plan legislativ a unor soluții pronunțate anterior în jurisprudență, soluții în temeiul cărora noțiunea de constrângere a fost interpretată extrem de extensiv.

În acest sens, sub imperiul Codului penal din 1969, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut  că întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj în formă simplă, fapta inculpatului care, profitând de funcția sa de conducere, a exercitat o permanentă stare de intimidare prin amenințarea subordonaților săi cu sancțiuni disciplinare, pentru a-i determina să-i remită diverse bunuri.[8]

A mai fost reținută existența infracțiunii de șantaj în cazul inculpatului care, în cadrul unei licitații, a oferit un preț mult mai mare decât valoarea bunului fără a avea intenția de a cumpăra respectivul bun, după care a solicitat sume de bani de la partea vătămată (prim ofertant), condiționând retragerea sa de la licitație de plata respectivei sume de bani.[9]

Cele două decizii pronunțate de instanța supremă anterior datei de 1 februarie 2014 au reținut în acord cu orientarea europeană, anticipând modificarea normei de incriminare, că actele de constrângere nu reprezintă fapte cu semnificație penală, activități cum ar fi supralicitarea sau expunerea față de angajați a posibilității legale de sancționare disciplinară neputând întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Prin urmare, analiza dispozițiilor legale și a unor soluții de practică judiciară demonstrează că simpla susținere conform căreia amenințarea folosită de persoana acuzată nu i-a provocat persoanei vătămate o stare de temere, nu poate conduce la inexistența infracțiunii de șantaj.

Indiferent de atitudinea persoanei vătămate, consumarea infracțiunii de șantaj are loc la momentul la care există o acțiune de constrângere săvârșită cu scopul cerut de lege, indiferent dacă persoana vătămată satisface sau nu pretenția făptuitorului.[10]

Conform Codului penal 1968, fapta era inclusă în categoria infracțiunilor contra patrimoniului, existând autori care susțineau că, dacă pretenția nu e satisfăcută, șantajul va rămâne în formă tentată, tentativa nefiind însă pedepsită de legea penală.

Legiuitorul actual a apreciat că incriminarea șantajului se impune a fi reglementată în capitolul ”Infracțiuni contra libertății persoanei”, arătând astfel că se urmărește în principal protejarea libertății psihice, nefiind necesară pentru reținerea infracțiunii și existența unui prejudiciu.

Epuizarea faptei are loc la momentul la care consecințele constrângerii încetează, persoana vătămată redobândindu-și liberul exercițiu al acțiunilor dictate de propria conștiință. Deși momentul epuizării poate fi definit clar doar la nivelul percepției victimei, acesta poate fi dedus din împrejurări faptice, cum ar fi realizarea unui flagrant, satisfacerea cererii de către victimă neurmată de alte pretenții din partea autorului, etc.

În niciun caz lipsa executării pretențiilor formulate de autorul infracțiunii de șantaj nu poate demonstra lipsa condițiilor de tipicitate a infracțiunii pe motivul că libertatea psihică a victimei nu ar fi fost afectată.

Așa cum s-a arătat în mod constant în doctrină, subiectul pasiv al unei infracțiuni de șantaj poate fi orice persoană fizică, cu o condiție însă: persoana trebuie să fie capabilă de un exercițiu conștient al propriilor voințe, al liberului arbitru.

Desigur că persoana vătămată trebuie să poată fi constrânsă și nu ar putea fi subiect pasiv al infracțiunii de șantaj un minor cu discernământ în curs de formare sau o persoană diagnosticată de o boală psihică gravă, însă, indiferent de situația dezvoltării psihice sau a unor patologii cu simptomatologie specifică, nu se poate susține ”de plano”, într-un mod absolut, că în niciun caz un bolnav psihic aflat sub interdicție judecătorească sau un minor nu ar putea avea calitatea de victimă a unei infracțiuni de șantaj. Analiza condițiilor de tipicitate ar trebui să demonstreze dacă persoana era conștientă sau nu de ceea ce i s-a pretins și a avut aptitudinea de a se simți constrânsă, legea penală neimpunând și condiția unei temeri provocate de actul în sine al constrângerii.

Susținerea conform căreia actul de constrângere nu ar fi fost în măsură a provoca temere persoanei vătămate și din acest motiv nu ar putea fi întrunite condițiile de tipicitate, nu mai poate fi reținută în condițiile în care, așa cum am arătat, spre deosebire de vechea reglementare, noțiunea de constrângere folosită la articolul 207 alin. (1) din Codul penal nu mai este sinonimă cu noțiunea de amenințare.

II. Reflectarea în analiza jurisprudențială a modului actual de reglementare a infracțiunii de șantaj

Deși în spațiul public au fost constant exprimate opinii lipsite de orice fundament științific cu privire la condițiile de tipicitate ale infracțiunii de șantaj, opinii exprimate de cele mai multe ori de persoane cercetate sub aspectul acestei fapte, soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești conțin o analiză judicioasă a condițiilor care impun reținerea unei infracțiuni de șantaj, fiind înlăturate acele apărări prin care se dorea excluderea caracterului penal al faptei, tocmai pe motivul că natura constrângerii la care persoanele acuzate au recurs, ar fi exclus posibilitatea provocării unei temeri în virtutea caracterului absurd al acțiunii de amenințare.

Astfel, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti au fost trimiși în judecată inculpații:

A.B. pentru săvârșirea a 12 infracţiuni de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. 1,2 C.pen. (în dauna a 12 persoane vătămate) și a 10 infracţiuni de şantaj, prev. de art. 207 alin. 1, 3 C.pen. (în dauna a 10 persoane vătămate), toate cu aplicarea art. 38 alin. 1 C.pen.,

C.D. pentru săvârșirea a 12 infracţiuni de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. 1, 2 C.pen și a 5 infracţiuni de şantaj, prev. de art. 207 alin. 1, 3C.pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. 1 C.pen.,

E.F. pentru săvârșirea a două infracţiuni de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. 1,2 C.pen și a unei infracțiuni de şantaj, prev. de art. 207 alin. 1,3 C.pen. toate cu aplicarea prevederilor art. 38 alin. 1 C.pen. și

G.H. pentru săvârșirea unei infracțiuni de şantaj, prev. de art. 207 alin. 1, 3 C.pen.

Prin actul de sesizare, s-au reţinut în esenţă următoarele: inculpatul A.B. s-ar fi prezentat victimelor ca fiind clarvăzător, şaman, om cu puteri fantastice, inducând în eroare şi determinând astfel 12 persoane vătămate să îi transmită sume de bani reprezentând contravaloarea unor presupuse ritualuri, urmărind obţinerea în mod injust a unui folos patrimonial pentru sine în perioada ianuarie –iunie 2015. Acelaşi inculpat ar fi provocat persoanelor vătămate o teamă insurmontabilă  cu privire la o anumită stare de rău pe care acesta ar fi putut să o determine tocmai ca urmare a puterilor invocate, ducând astfel la constrângerea  psihică a 10 persoane vătămate.

Inculpata E.F. ar fi săvârşit infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, respectiv două infracţiuni de înşelăciune prevăzute de art. 244 alin.1 şi 2 C.pen. şi o infracţiune de şantaj prevăzută de art. 207 alin.1 şi 3 C.pen., toate cu aplicarea art. 38 alin.1 C.pen., concretizate în inducerea în eroare a două persoane vătămate, prin prezentarea ca fiind „tămăduitoare” în scopul determinării acestora de a-i transmite sume de bani pe care şi le-ar fi însuşit în mod injust. De asemenea, inculpata ar fi profitat de ascendentul moral pe care l-ar fi creat faţă de o singură persoana vătămată, provocând o teamă insurmontabilă  cu privire la o anumită stare de rău pe care aceasta ar fi putut să o determine.

Inculpata C.D. ar fi săvârşit 12 infracţiuni de înşelăciune prevăzute de art. 244 alin. 1 şi 2 C.pen. şi 5 infracţiuni de şantaj prevăzute de art. 207 alin. 1 şi 3 C.pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. 1 C.pen., activitatea infracţională fiind tradusă prin acţiunile de determinare a 12 persoane vătămate  de a transmite sume de bani către inculpată, reprezentând contravaloarea unor ritualuri practicate de aceasta în virtutea  poziţiei de „vrăjitoare” pe care şi-a fi asumat-o în scopul de a obţine în mod injust un folos patrimonial pentru sine. În sarcina inculpatului G.H. s-a reţinut săvârşirea unei infracţiuni de şantaj comisă în dauna persoanei vătămate M.M.

Cercetările efectuate cauză au relevat faptul că pe raza judeţului Prahova a acționat o grupare infracţională nestructurată, care s-a profilat pe săvârşirea de infracţiuni de înşelăciune prin metoda „ghicitului”, membrii grupării creând un mecanism bine pus la punct, prin care au reuşit obţinerea unor sume în lei şi valută, exploatând naivitatea şi credinţa în paranormal ale unor persoane aflate de cele mai multe ori în momente critice din viaţă, generate de boli incurabile, de probleme ce li se par insurmontabile în plan personal sau profesional etc.

Pentru a proceda astfel, membrii grupării şi-au creat pagini web sau au postat anunţuri pe diferite site-uri sau în ziare, în cuprinsul cărora s-au prezentat ca fiind „clarvăzători”, „tămăduitori”, „bioenergoterapeuţi”, „şamani”, cu alte cuvinte persoane înzestrate cu „calităţi excepţionale”, prin intermediul cărora pot rezolva o paletă largă de probleme (vindecă boli incurabile, scot argintul viu, alungă farmecele, dezleagă blestemele, cununiile, aduc sporul în afaceri).

Ca mod de operare folosit în activitatea infracțională, probatoriul administrat a relevat că persoanele vătămate au luat legătura cu inculpatul A.B., solicitându-i acestuia ajutorul pentru a dobândi „liniştea sufletului.” Acesta s-a oferit să le ajute pe victime, însă le-a solicitat diferite sume de bani, sub pretextul că trebuie să cumpere mai multe lumânări şi cozonaci. Deşi persoanele vătămate au realizat că nu este tocmai în regulă această condiţionare a ajutorului contra unei sume de bani, au fost totuși de acord şi au depus sumele solicitate, în considerarea faptului că se aflau, astfel cum acestea au precizat ”într-o situaţie cumplită, în care nu își doreau decât să scape de suferinţă”.

Realizând ulterior că au fost înşelate, persoanele vătămate i-au cerut inculpatului A.B. restituirea sumelor trimise, context în care inculpatul le-a amenințat că se pot afla într-o situație mai rea, întrebându-le cum îşi permit să îi ceară aşa ceva, refuzând să le mai răspundă persoanelor vătămate la telefon în zilele următoare.

Acest mod de operare a reprezentat o constantă a activității infracționale, sens în care menționăm cu titlu exemplificativ că materialul probator a demonstrat că în cursul lunii februarie 2015, persoana vătămată P. A., a găsit un anunţ postat pe internet conform căruia inculpatul A.B este clarvăzător, bioenergoterapeut şi poate vindeca unele probleme de sănătate, fapt ce a determinat-o să apeleze la această persoană pentru a o vindeca de nişte afecţiuni medicale. Sub pretextul că persoana vătămată „are farmece făcute, cununiile legate şi argint viu în corp”, inculpatul  A.B. i-a cerut victimei suma de 400 lei, pentru „rezolvarea” problemei. Persoana vătămată s-a conformat şi la data de 17.02.2015 i-a transmis prin mandat poştal online pe numele A.B, Oficiul Poştal nr. 1 Bucureşti suma pretinsă. După aproximativ o săptămână, timp în care inculpatul A.B. a menţinut cu victima legătura telefonică sub pretextul desfăşurării unor ritualuri, i-a mai cerut acesteia suma de 1.000 de lei pentru a dezlega cununiile. Persoana vătămată s-a conformat şi la data de 27.02.2015 i-a transmis suma solicitată în aceeaşi modalitate ca prima tranşă de bani. La câteva zile de la efectuarea plății, persoana vătămată a fost sunată de inculpat şi i s-a comunicat să se deplaseze la Ploieşti, strada D, nr. 5, unde să întrebe de A.B. şi să aducă cu ea o pasăre vie, o sticlă cu apă şi suma de 300 de lei, bunuri necesare pentru terminarea ritualului. Ajungând la adresa indicată, victimei i s-a spus că ”tămăduitorul” este ocupat şi a fost îndrumată să se deplaseze în Ploieşti, strada A nr. 1, pentru terminarea ritualului. Victima s-a conformat şi s-a deplasat la adresa indicată, unde a fost întâmpinată de o persoană de sex feminin mai în vârstă care i-a luat bunurile aduse, precum şi suma de bani cerută anterior de inculpatul A.B.

Persoana respectivă a desfăşurat mai multe activităţi ce ar fi  reprezentat un ritual, după care aceasta i-a spus să se întoarcă peste o săptămână cu suma de1.900 lei, iar dacă nu face acest lucru o să-i facă rău. Victima a renunţat să mai menţină legătura cu aceste persoane, însă după un timp a fost sunată de către o persoană care s-a recomandat ca fiind „Ekaterina”, care i-a solicitat să-i aducă la Ploieşti suma de 1.900 lei, întrucât în caz contrar îi va face rău prin întoarcerea farmecelor împotriva ei. Imposibilitatea efectivă a victimei de a procura această sumă de bani a făcut ca aceasta să refuze categoric să mai trimită bani, indiferent de consecinţele negative care i se sugerau că se vor întâmpla.

Prin sentinţa penală nr. 561 din data de 25 martie 2019 pronunţată de Judecătoria Ploieşti[11], prima instanță a dispus o soluție de condamnare, din ansamblul materialului probator administrat în cauză a rezultând că inculpatul A.B. a comis zece fapte constând în constrângerea a zece persoane vătămate să dea anumite sume de bani, constrângere materializată în amenințarea cu întâmplarea unor lucruri rele, de regulă boală sau blesteme, asupra acestora sau a membrilor de familie ai acestora, profitând de ascendentul pe care și l-a creat asupra victimelor tocmai prin încrederea acordată de acestea materializată în cererea prealabilă de ajutor, împrejurarea că persoanele vătămate s-au  încrezut în practicile de clarvăzător ori de tămăduitor sau bioterapeut ale inculpatului constituind premisa șantajării acestora și a constrângerii lor prin referire la practicile în care acestea cred.

Împrejurarea invocată în apărare, în sensul că amenințarea nu este concretă și credibilă,  nu a fost reținută ca argument în sensul neîndeplinirii condițiilor de tipicitate ale infracțiunii de șantaj, instanța de primă jurisdicție apreciind că eficiența amenințărilor proferate de inculpat în privința persoanelor vătămate a derivat tocmai din capacitatea acestora din urmă  de a crede în practicile la care au apelat, iar faptul că  de bunăvoie au decis să solicite ajutorul inculpatului, pe care îl credeau clarvăzător ori tămăduitor sau bioterapeut, a fost considerat un indiciu suplimentar în sensul că amenințarea de către inculpat cu întâmplarea unor lucruri rele de natura celor ce fac obiectul pretinsei sale activități a constituit, în esență, o formă de constrângere a persoanelor care au apelat la acesta. Cu alte cuvinte, dacă s-a acreditat ideea că, potrivit propriilor convingeri și în acord cu pregătirea și dezvoltarea personală a fiecăreia dintre persoanele vătămate, acestea au optat de bunăvoie pentru serviciile prestate de inculpatul A.B. în calitate de clarvăzător ori tămăduitor sau bioterapeut, în aceeași logică s-a reținut că respectivele persoane s-au simțit constrânse atunci când ”clarvăzătorul”/”tămăduitorul” le-a amenințat cu întâmplarea unor lucruri rele în cazul în care nu efectuează plățile solicitate.

Sub aspectul încadrării juridice, prin actul de sesizare a primei instanțe s-a reținut că faptele inculpatului A.B. constând în aceea că, în scopul de a obţine în mod injust un folos patrimonial pentru sine, în perioada ianuarie-iunie 2015, prezentându-se victimelor ca fiind „clarvăzător”, „şaman”, „om cu puteri fantastice”, a indus în eroare şi a determinat astfel 12 persoane vătămate  să-i transmită sume de bani reprezentând contravaloarea unor presupuse „ritualuri”, cauzându-le astfel pagube, întrunesc elementele constitutive a 12 (douăsprezece) infracţiuni de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. 1 şi 2 C. pen., iar faptele constând în aceea că, în scopul de a obţine în mod injust un folos patrimonial pentru sine, în perioada ianuarie-iunie 2015, prezentându-se victimelor ca fiind „clarvăzător”, „şaman”, „om cu puteri fantastice”, profitând de ascendentul moral pe care şi-l crease în faţa victimelor, ascendent ce derivă din calităţile percepute de victime ca fiind „excepţionale”, a recurs la constrângerea psihică a 10 persoane vătămate, provocând în mintea acestora o teamă insurmontabilă că li s-ar putea întâmpla un anumit rău „prevestit”, pentru a le determina astfel să-i transmită sume de bani reprezentând contravaloarea unor presupuse „ritualuri”, întrunesc elementele constitutive a 10 (zece) infracţiuni de şantaj, prev. de art. 207 alin. 1 şi 3 C. pen., toate cu aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. 1 C.pen. referitoare la concursul real de infracţiuni.

Deși prin actul de sesizare a primei instanțe a fost reținută existența unui concurs de infracțiuni de șantaj, în considerentele sentinței de condamnare s-a reținut că fiecare infracțiune de șantaj reținută a fost consecința unei fapte de înșelăciune, aspect care constituie un indiciu al rezoluției infracționale unice, fiind îndeplinite criteriile de timp scurt între acte și identitate de inculpat, inculpații acționând la diferite intervale de timp, uneori chiar și în același interval, împotriva acelorași valori sociale, scopurile urmărite fiind consecvente și anume obținerea unor sume de bani, fără a prezenta relevanță identitatea persoanelor constrânse. Nu a prezentat importanță nici faptul că actele de șantaj au fost îndreptate împotriva unor persoane fizice diferite, împrejurarea că obiectul juridic al infracțiunii de șantaj a fost reprezentat de libertatea psihică a persoanei, fiind vorba despre o infracțiune contra persoanei, neputând antama imposibilitatea considerării formei continuate a infracțiunii în contextul în care sunt îndeplinite condițiile statuate de instanța constituțională, cerința unității de rezoluție infracțională presupunând ca inculpatul să fi prevăzut, chiar și în linii mari, activitatea materială ce urmează  a o desfășura și rezultatele acesteia.

În concluzie s-a considerat că nu a fost necesar  ca inculpații să fi avut o imagine exactă  a acțiunilor ce urmează a fi  înfăptuite sau a identității persoanelor vătămate, independent de acestea, în contextul existenței unor linii generale de acționare, fiind întrunite condițiile privind existența infracțiunilor continuate.

Împotriva soluției de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, inculpații au exercitat calea de atac a apelului, fiind formulate apărări similare prin care s-a solicitat pronunțarea unor soluții de achitare sub aspectul infracțiunilor de șantaj.

În acest sens, în susținerea motivelor de apel s-a arătat că, deși prima instanță a reținut  din ansamblul materialului probator administrat în cauza faptul că, în scopul de a obţine în mod injust un folos patrimonial pentru sine, în perioada octombrie 2014-iunie 2015, prezentându-se victimelor ca fiind „vrăjitor”, „tămăduitor”, profitând de ascendentul moral pe care şi-l crease în faţa victimelor, inculpatul A.B. a recurs la constrângerea psihică a persoanelor vătămate, provocând în mintea acestora o teamă insurmontabilă că li s-ar putea întâmpla un anumit rău „prevestit”, pentru a le determina astfel să-i transmită sume de bani reprezentând contravaloarea unor presupuse „ritualuri”, în speţa dedusă judecăţii nu poate fi reținută o constrângere efectivă, fiind de notorietate absolută faptul că nimeni nu a păţit vreo vătămare din cauza unul blestem. Nu există nici o statistică la nivel internaţional ca cel puţin o persoană să fi decedat sau să fi suferit vătămări ca urmare a unor blesteme, s-a mai arătat în dezvoltarea scrisă a motivelor de apel formulate de inculpat.

Deși în susținerea motivelor de apel, apărarea a arătat că o acțiune de constrângere nu poate fi reținută pe motiv că nu putea provoca o temere, fiind de notorietate absolută faptul că nimeni nu a păţit vreo vătămare din cauza unul blestem, instanța de apel nu a achiesat la un asemenea argument, reținând că acţiunea de constrângere trebuie să aibă drept scop o anumită comportare a victimei, iar de pe urma acestei comportări făptuitorul să obțină „în mod injust” un folos pentru sine sau pentru altul, doctrina confirmând în mod expres că cerința legii este îndeplinită chiar dacă folosul este just, dar făptuitorul a urmărit să-l dobândească într-un mod injust.

În opinia instanței de control judiciar nu are importanță cât de ușor sau cât de greu a fost indusă în eroare victima, scopul legii penale fiind tocmai de a-i proteja pe cei creduli, naivi, restul cetățenilor putând să se protejeze singuri în fața unor acțiuni de ameninţare de natura celor expuse. În speță, modalitatea injustă de a obține acordul persoanelor vătămate de a se supune, în continuare, ritualurilor vrăjitorești și, implicit, de a obține diferite sume de bani este dată tocmai de folosirea constrângerii de către inculpaţi.

Pentru existența infracțiunii de șantaj nu este necesar ca persoana constrânsă să satisfacă pretenția făptuitorului, adică să facă ceea ce îi cere acesta. Infracțiunea există independent de această împrejurare, deoarece șantajul este o infracțiune îndreptată împotriva libertății morale a persoanei, care este încălcată prin simplul fapt al constrângerii acesteia să facă ceva împotriva voinței sale.

Infracțiunea de șantaj se consumă în momentul în care, exercitându-se constrângerea asupra persoanei, i se produce acesteia o stare de temere, a mai reținut instanța de apel, adică momentul în care îi este încălcată libertatea morală, în vederea satisfacerii pretențiilor făptuitorului neavând, astfel relevanță împrejurarea că victima a rezistat constrângerii sau a satisfăcut cererea acestuia.

* * * * * * * * *

Deși în motivarea instanțelor de judecată se mai pot întâlni confuzii în sensul suprapunerii depline între noțiunile de constrângere și amenințare, soluțiile pronunțate demonstrează totuși  că aceste noțiuni sunt privite în mod separat.

Chiar dacă prima instanță se referă la o constrângere materializată în amenințarea cu întâmplarea unor lucruri rele, de regulă boală sau blesteme, asupra persoanelor vătămate sau asupra membrilor de familie ai acestora, reținându-se că inculpații au profitat de ascendentul pe care și l-a creat asupra victimelor tocmai prin încrederea acordată de acestea, iar împrejurarea că persoanele vătămate s-au  încrezut în practicile de clarvăzător ori tămăduitor sau bioterapeut ale inculpatului constituie premisa șantajării acestora și a constrângerii lor, credem că folosirea posibilității de proferare a unor blesteme nu poate reprezenta o acțiune de amenințare în sensul legii penale, însă reprezintă cu siguranță o formă de constrângere, de limitare a libertății psihice.

Analiza modului în care amenințarea cu întâmplarea unor lucruri rele, de regulă boală sau blesteme ar fi putut provoca temerea persoanelor vătămate, nu se mai justifica, exigențele de tipicitate ale infracțiunii de șantaj putând fi reținute chiar în absența unei temeri specifice acțiunii de amenințare.  Este adevărat că jurisprudența constantă anterioară datei de 01 februarie 2014 analiza acest aspect în detaliu, stabilindu-se în mod constant că „pentru existenţa constrângerii ca element material al infracţiunii de şantaj, nu este necesar ca victima să se alerteze în mod efectiv, ci este suficient ca, ţinând cont de elemente precum vârsta acesteia, personalitatea ei, capacitatea intelectuală, să rezulte concluzia că ameninţarea avea aptitudinea de a provoca victimei o stare de teamă[12]”, însă acest punct de vedere nu mai poate fi reținut în mod absolut, în condițiile modului actual de reglementare a infracțiunii de șantaj.

În acest sens, reiterăm că în Codul penal aflat în vigoare, spre deosebire de cel anterior, șantajul nu mai este definit prin raportare la constrângerea unei persoane prin violență sau amenințări, legea actuală referindu-se generic doar la noțiunea de „constrângere”. Textul normei penale actuale este conceput ca o incriminare în formă liberă, fapta putând fi comisă in concreto în orice modalitate care echivalează cu o constrângere, nu doar prin amenințare sau violență.

Reglementând actualul text de incriminare a infracțiunii de șantaj, legiuitorul a eliminat definirea constrângerii prin raportare exclusiv la violență sau la amenințare, dorind să includă sub influența constrângerii și alte tipuri de conduite care nu sunt incriminate ca infracțiuni distincte, cum ar fi injuriile repetate (blestemele din speța la care ne-am referit) la care inculpatul ar expune în mod repetat persoanele vătămate în scopul de a obține o anumită conduită din partea acestora. Mergând pe logica actualului text de incriminare, se poate susține că amenințarea cu blesteme sau cu vrăji nu ar putea provoca temerea persoanei amenințate, dat fiind absurdul modului de amenințare, însă acest mod de conduită al persoanei acuzate a generat în mod indiscutabil o stare de disconfort psihic acut persoanelor vătămate, fiind deci întrunită condiția constrângerii la care se referă articolul 207 alin. (1) din Codul penal.

Cu certitudine că folosirea amenințării cu blesteme sau alte asemenea mijloace nu poate atrage incidența legii penale, o asemenea activitate neîntrunind condițiile de tipicitate ale unei infracțiuni de amenințare, însă folosirea acestor practici cu scopul de a determina o persoană la o anumită conduită, reprezintă o formă de constrângere, indiferent de gradul de instrucție al persoanei constrânse, legea penală fiind aplicabilă fără privilegii sau discriminări.

Desigur că și elementul de constrângere din cuprinsul șantajului în formă simplă trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil, însă proferarea sau aducerea la cunoștință a posibilității de a face rău prin vrăji, indiferent de atitudinea persoanei căreia i se adresează autorul faptei, reprezintă cu siguranță o formă de constrângere determinată. Chiar dacă persoana vătămată nu se simte amenințată, constrângerea subzistă ca formă de reacție psihică, dorința de a scăpa de orice legătură cu un asemenea ”clarvăzător” fiind una legitimă și de natură a justifica executarea actului dorit de inculpat, tocmai pentru a elimina orice contact cu acesta și nu în virtutea unei pretinse temeri provocate de o amenințare cu vrăji.

În concluzie, infracțiunea de amenințare presupune fapta unei persoane de a amenința o altă persoană cu comiterea unei infracțiuni sau a unei fapte care este de natură să îi producă un prejudiciu, o pierdere, în timp ce infracțiunea de șantaj reprezintă fapta unei persoane de a constrânge, a forța o altă persoană să facă ceva, să nu facă ceva, să sufere ceva în scopul obținerii pe nedrept a unor foloase, fie că sunt de ordin patrimonial, bănesc sau de ordin nepatrimonial (neevaluabile în bani).

O diferență esențială între șantaj și amenințare constă chiar în intenția persoanei care comite infracțiunea. În cazul amenințării, autorul faptei folosește acele tehnici necesare de a transmite o stare de teamă victimei, mesajul transmis fiind conceput astfel încât să alarmeze persoana vătămată.

În cazul infracțiunii de șantaj, autorul este animat de intenția obținerii unui folos, a unui câștig, evaluabil în bani sau de altă natură, spre exemplu obținerea unei poziții privilegiate în cadrul unei competiții, scopul esențial al activității infracționale nemaiconstând în provocarea unei stări de temere. În consecință și legiuitorul național a construit norma de incriminare a șantajului oferind noțiunii de constrângere un sens mult mai larg și necondiționând existența acesteia de provocarea unei stări de temere, astfel încât persoane cu un grad mai ridicat de instrucție, față de care temerea specifică amenințării nu ar putea fi provocată, să fie ”ab initio” excluse din sfera potențialelor persoane vătămate.

Așa cum s-a arătat constant în jurisprudența recentă, legea penală nu are ca scop protejarea unei categorii de persoane vătămate în fața unor forme de constrângere cu caracter infracțional, ci a tuturor persoanelor a căror libertate psihică este limitată printr-o eventuală acțiune de constrângere în scopul obținerii conduitei dorite de persoana acuzată.


[1] I.C.C.J, Decizia penală nr. 167 din 20 aprilie 2016 accesabilă la adresa www.scj.ro;
[2] Decizia C.C.R. nr. 689/2017 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 alin. (1) și alin. (3) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 99 din 1 februarie 2018;
[3] Curtea de Apel Brașov, Decizia penală nr. 139 din 14 martie 2018, www.rolii.ro;
[4] V. Dongoroz și colab., op. cit., vol. III, p. 325, apud P. Dungan în M.Basarab, V. Pasca, M. Badila, R. Bodea, C. Butiuc, P. Dungan, R. Mancas, Gh. Mateuț, T. Medeanu, C. Mihes, V. Mirisan, Codul penal comentat. Volumul II. Partea Specială, Ed.Hamangiu, București, 2008, p. 249;
[5] E. Dreyer, Droit pénal spécial, Cours Magistral, collection dirigée par Michèle-Laure Rassat et Gabriel Roujou de Boubée, Ed.Ellipses, p. 391;
[6] C. Ap. Paris, n. 154 din 16 aprilie 1996, obs. M. Véron, apud. E. Dreyer, op. cit., p. 391;
[7] C. Ap. Timișoara, dec. nr. 475 din 06.05.2015, disponibilă pe
www.rolii.ro;
[8] Î.C.C.J, secția penală, dec. nr. 1681 din 10.03.2005, disponibilă pe www.scj.ro;
[9] C.S.J, secția penală, dec. nr. 3083 din 26.07.2003, disponibilă pe www.scj.ro;
[10] S. Bogdan, op. cit., p.150; V. Cioclei, Drept penal – Partea Specială. Infracțiuni contra persoanei și patrimoniului, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 140;
[11] Accesabilă la adresa www.portaljust.ro.;
[12] C.A. Constanţa, secţia penală, minori şi familie, decizia nr. 599/2011, nepublicată;


Judecător Raul Alexandru Nestor, Curtea de Apel Ploiești

 
Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD