Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept civil
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

ÎCCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Determinarea cuantumului despăgubirilor în etapa judiciară a procedurii de expropriere
16.12.2021 | Andrei PAP

Secţiuni: Dezlegarea unor chestiuni de drept, Drept civil, Jurisprudența ÎCCJ, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Andrei Pap

Andrei Pap

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1185 din 15 decembrie 2021, a fost publicată Decizia nr. 78/2021 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 1.602/117/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile

I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 15 iunie 2021, în Dosarul nr. 1.602/117/2020, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 255/2010), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 233/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local (Legea nr. 233/2018), se interpretează în sensul că valoarea despăgubirilor se stabileşte exclusiv prin raportare la expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici la momentul transferului dreptului de proprietate sau vor fi avute în vedere şi criteriile prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, cu completările ulterioare (Legea nr. 33/1994)?

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]

101. Obiectul întrebării prealabile îl constituie:

– art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010, potrivit cu care „Experţii, la realizarea raportului de expertiză, precum şi instanţa vor ţine seama de expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, la momentul transferului dreptului de proprietate.”, şi

– art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, potrivit cu care „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia”.

102. Autorul sesizării supune dezlegării instanţei supreme următoarea chestiune de drept: „Dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 213/1998, se interpretează în sensul că valoarea despăgubirilor se stabileşte exclusiv prin raportare la expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici la momentul transferului dreptului de proprietate sau vor fi avute în vedere şi criteriile prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994?”.

103. Aşadar, problematica întrebării adresate urmăreşte dezlegarea cu valoare de principiu, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, a sferei criteriilor legale sau reperelor de determinare a cuantumului despăgubirilor, acordate în etapa judiciară a procedurii exproprierii din reglementarea legii speciale, în sensul de a se stabili dacă domeniul de aplicare al art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 trebuie interpretat restrictiv şi, în consecinţă, limitat la reperul „expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici” sau, dimpotrivă, se impune a fi interpretat extensiv şi, în consecinţă, corelat cu criteriile legale prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

104. În dezlegarea acestei chestiuni de drept trebuie pornit, pe de o parte, de la raportul de tipul lege generală – lege specială dintre cele două acte normative în materia exproprierii şi, pe de altă parte, de la principiul fundamental al exproprierii care impune existenţa unei despăgubiri drepte şi prealabile, pentru a ajunge mai apoi, în lumina acestor repere esenţiale, la interpretarea corelată şi adecvată a celor două norme de drept vizate de instanţa de trimitere, prin utilizarea în mod conjugat a metodelor de interpretare gramaticală, logică, teleologică şi sistematică a reglementării în materie, care fundamentează concluzia clară şi lipsită de orice echivoc, potrivit căreia dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 trebuie interpretate extensiv.

105. Într-un prim plan de analiză, subsumat raportului de tipul lege generală – lege specială dintre cele două acte normative, se cuvine a fi amintit că dreptul comun în materia exproprierii este consacrat în art. 44 alin. (3) şi (6) din Constituţie, art. 562 alin. (3) din Codul civil, Legea nr. 33/1994 şi Hotărârea Guvernului nr. 583/1994 de aprobare a Regulamentului privind procedura de lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional sau de interes local, o reglementare specială a exproprierii fiind cuprinsă în Legea nr. 255/2010 şi în Hotărârea Guvernului nr. 53/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu completările ulterioare.

106. Legea specială conţine în art. 34 din cap. VIII intitulat „Dispoziţii finale” o normă de trimitere care prevede, in terminis, că dispoziţiile sale „se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994, precum şi cu cele ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu contravin prevederilor prezentei legi”.

107. Corelaţia de tipul lege generală – lege specială dintre cele două acte normative în materia exproprierii, Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 255/2010, a fost examinată atât de către instanţa supremă, în cadrul mecanismelor de unificare jurisprudenţială, cât şi de către Curtea Constituţională.

108. Relevante sunt, în acest sens, statuările cuprinse în Decizia nr. 44 din 14 octombrie 2019, paragrafele 65 şi 66, potrivit cărora: „65. Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică reprezintă legea generală în materie de expropriere, astfel că trimiterea pe care Legea nr. 255/2010 o face la această lege semnifică tocmai caracterul pe care legiuitorul a înţeles să îl dea Legii nr. 255/2010, acela de lege specială în materia exproprierii, aplicabilă în domeniul specializat al obiectivelor de interes naţional, judeţean şi local. 66. Ca atare, atât din expunerea de motive a Legii nr. 255/2010, din titulatura acesteia, cât şi din modul în care este reglementată, din trimiterile pe care le face la incidenţa altor legi care reglementează procedura exproprierii, rezultă fără putinţă de tăgadă că prevederile sale se circumscriu exclusiv scopului realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local derulate în cadrul unor proceduri de expropriere pentru cauză de utilitate publică ()”.

109. Referiri la raportul dintre cele două legi concurente se regăsesc şi în deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 31 din 2 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 23 iunie 2020, paragraful 100, potrivit căruia „() În privinţa aspectelor nereglementate, legea specială se completează cu legea generală, acesta fiind sensul în care trebuie interpretat art. 34 din Legea nr. 215/2010 ()”, ori nr. 51 din 22 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 31 august 2020, paragraful 135, potrivit căruia „Dacă legea specială are norme proprii, care acoperă în întregime problema de drept aflată în examinare, aplicarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 255/2010 nu este necesară”.

110. Ad similis, instanţa de contencios constituţional a statuat în considerentele Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 20 iulie 2017, paragraful 15, după cum urmează: „Curtea reţine că Legea nr. 33/1994 reprezintă cadrul normativ general în materie de expropriere, în timp ce Legea nr. 255/2010 constituie reglementarea specială în materie de expropriere atunci când această măsură este dispusă în vederea realizării unor obiective specifice de interes naţional, judeţean şi local, astfel cum acestea sunt stabilite în art. 1 din lege. Caracterul special al reglementării rezultă, aşadar, din specificul soluţiilor legislative preconizate raportate la categoria particulară de situaţii vizate (. . .)”.

111. Într-un al doilea plan de analiză, subsumat principiului constituţional al dreptei (şi prealabilei) despăgubiri în caz de expropriere, se impune cu forţa evidenţei argumentul că, indiferent de caracterul general sau special al normei de drept care reglementează modalitatea concretă de determinare a cuantumului despăgubirilor acordate, această normă trebuie, în chip necesar, să satisfacă exigenţa constituţională anterior referită, potrivit principiului despăgubirii integrale a proprietarului expropriat, consacrat de întreaga reglementare internă în domeniul exproprierii.

112. Aceasta întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (3) şi (6) din Constituţie, „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”, iar „Despăgubirile prevăzute de alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie”.

113. Incontestabil, aşadar, despăgubirea dreaptă şi prealabilă reprezintă o garanţie esenţială în domeniul exproprierii, cu caracter constituţional.

114. Într-o bogată jurisprudenţă1 în materie, atât din reglementarea-cadru a exproprierii, cât şi din cea specială, Curtea Constituţională a reţinut că „despăgubirea reprezintă o compensaţie pentru pierderea suferită de proprietar ori, eventual, de ceilalţi titulari de drepturi reale, ca urmare a pierderii dreptului de proprietate sau a altui drept real principal asupra bunului, obiect al exproprierii”, astfel că aceasta „trebuie să fie «dreaptă», în sensul de a reprezenta valoarea reală a bunului expropriat, şi să fie «prealabilă», adică trebuie să fie plătită proprietarului înainte de deposedarea sa” (Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013).

1 Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 7 noiembrie 2013; Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 3 martie 2015; Decizia nr. 307 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 26 iunie 2015; Decizia nr. 380 din 26 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 15 iulie 2015; Decizia nr. 67 din 21 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 20 iulie 2017; Decizia nr. 241 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 19 iulie 2017; Decizia nr. 669 din 24 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 5 februarie 2018; Decizia nr. 756 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 26 februarie 2020.

115. Nuanţând această statuare de principiu referitoare la dreapta despăgubire, instanţa de contencios constituţional a reţinut în considerentele Deciziei nr. 12 din 15 ianuarie 2015, paragraful 23, următoarele: „(. . .) Rezultă că, determinându-se în acest fel cuantumul despăgubirii, aceasta nu mai este «dreaptă» în sensul art. 44 alin. (3) din Constituţie. Acest caracter inerent despăgubirilor stabilite în considerarea exproprierii realizate reflectă gradul sporit de protecţie pe care constituantul originar a reglementat-o în privinţa dreptului de proprietate privată. De altfel, în acest sens, Curtea, prin Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013, a stabilit că în materia dreptului de proprietate privată standardul naţional de protecţie reprezentat prin art. 44 din Constituţie este superior celui prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, deciziile nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010). De aceea Curtea constată contrarietatea soluţiei legislative criticate în raport cu art. 44 alin. (3) din Constituţie fără a mai apela la standardul convenţional în materie, acesta fiind inferior ca protecţie celui naţional.”

116. În acelaşi sens este şi conţinutul paragrafului 21 din Decizia nr. 669 din 24 octombrie 2017, în care s-a reţinut că: „Sub acest aspect, Curtea observă, de asemenea, că, prin Decizia nr. 67 din 21 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 20 iunie 2017, paragraful 24, în considerarea art. 44 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora «Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire», a constatat că, deşi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat faptul că obiective legitime, de utilitate publică, cum ar fi realizarea unor reforme economice sau de justiţie socială, pot milita pentru o indemnizaţie inferioară valorii de piaţă a imobilului (Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunţată în Cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 54), Curtea Constituţională a reţinut că despăgubirea trebuie să fie justă şi să privească toate elementele care au cauzat apariţia prejudiciului suferit de persoana expropriată. Curtea a constatat în jurisprudenţa sa [a se vedea Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 7 noiembrie 2013] că reglementarea internă în domeniul exproprierii este mai favorabilă decât cea consacrată prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece art. 26 din Legea nr. 33/1994 prevede că exproprierea cuprinde valoarea «reală» a imobilului şi despăgubirile cuvenite proprietarului şi altor persoane îndreptăţite, iar la stabilirea despăgubirii se are în vedere preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, adică preţul de piaţă al acestora la momentul realizării efective a exproprierii.”

117. Nu în ultimul rând, efectuând controlul de constituţionalitate al dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, Curtea Constituţională a reţinut în cuprinsul paragrafelor 16 şi 25 din Decizia nr. 67 din 21 februarie 2017 – cu referire la exigenţa constituţională a dreptei despăgubiri în caz de expropriere – că „(. . .) chiar dacă reglementarea specială impune alte criterii de determinare a cuantumului despăgubirii faţă de cea generală în privinţa terenurilor din fondul forestier naţional, rezultatul urmărit este acelaşi, şi anume ca exproprierea să fie realizată cu o dreaptă despăgubire, ceea ce înseamnă că legiuitorul a dat substanţă conceptului de egalitate materială între persoanele proprietare ale unor terenuri care fac parte din diverse categorii de folosinţă” şi că „25. () Indiferent de scopul pentru care au fost expropriate terenurile, de categoria de folosinţă a acestora sau de natura obiectivelor care urmează a fi edificate pe terenurile expropriate, statul trebuie să acorde o dreaptă despăgubire care se determină luând în considerare criterii specifice fiecărei categorii de terenuri ()”.

118. Revenind, în lumina acestor repere esenţiale de analiză, la conţinutul normativ al celor două texte de lege vizate de întrebarea prealabilă, se impune deducţia, logică şi necesară, potrivit cu care dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 au, asemenea actului normativ căruia îi sunt integrate, un caracter special, conferit de domeniul specializat al obiectivelor de interes naţional, judeţean şi local şi de soluţia legislativă privind instituirea unui cadru juridic simplificat, potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), fără însă a avea şi un caracter derogator de la imperativul dreptei despăgubiri, garanţie consacrată de întreaga reglementare-cadru în domeniul exproprierii din dreptul intern, care este mai favorabilă decât cea consacrată prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional.

119. Drept urmare, în baza normei de trimitere din cuprinsul art. 34 al legii speciale, dispoziţiile art. 22 alin. (6) se completează în mod corespunzător cu cele generale cuprinse în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

120. Compatibilitatea şi complementaritatea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 şi ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, aflate într-o corelaţie de tipul normă specială – normă generală, sunt nu doar justificate, ci, mai mult decât atât, impuse de principiul fundamental anterior evocat, întrucât efectivitatea unei atari garanţii constituţionale nu ar putea fi asigurată, în cazul stabilirii valorii despăgubirilor pentru bunuri expropriate ce fac parte din domeniul specific de reglementare al legii speciale, decât prin luarea în considerare atât a reperului legal introdus în norma specială (expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici), cât şi a criteriilor stipulate de norma generală conţinută de art. 26 alin. (2), finalitatea unică urmărită fiind aceea a determinării şi acordării unei despăgubiri „drepte”.

121. Concluzia interpretării extensive a normei speciale, în corelaţie cu norma generală, în sensul arătat anterior, care asigură sfera corectă de repere/criterii legale pentru determinarea cuantumului despăgubirilor acordate în etapa judiciară a procedurii de expropriere, este fundamentată de o interpretare adecvată şi corelată a normelor juridice relevante, prin utilizarea în mod conjugat a metodelor de interpretare gramaticală, logică, teleologică şi sistematică, expusă în cele ce succedă.

122. În acest punct se cuvine a aminti că interpretarea extensivă este impusă de concluzia că între formularea literară (lingvistică) a normei civile şi conţinutul real al acesteia nu există o concordanţă deplină şi perfectă, în sensul că formularea lingvistică este prea restrictivă faţă de înţelesul mai larg ce trebuie atribuit textului interpretat, deoarece, în aceste cazuri, lex dixit minus quam voluit. La baza acestei forme de interpretare stă prezumţia voinţei tacite a legiuitorului, în sensul că nu a avut nicio intenţie de a restrânge aplicabilitatea textului doar la cazurile expres prevăzute.

123. Din perspectiva interpretării gramaticale, sub aspectul analizei semantice a termenilor folosiţi de legiuitor, este de observat utilizarea locuţiunii „vor ţine seama de”, al cărei înţeles curent din limba română, în acord cu cerinţa prevăzută de art. 36 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, este acela de a ţine cont de ceva, a avea în vedere ceva.

124. Or, un atare stil de redactare a textului de lege nu permite concluzia restrictivă a limitării sferei de repere sau de criterii legale pentru determinarea valorii despăgubirilor, printr-o preluare automată a calculului din expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici.

125. Dimpotrivă, expresia folosită de legiuitor în cazul art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 are valenţele unei dispoziţii integratoare, iar nicidecum restrictive, de excludere a criteriilor prescrise de norma generală.

126. De altfel, atunci când legiuitorul a dorit să stabilească grila notarială drept criteriu legal obligatoriu pentru stabilirea valorii reale a unui imobil, a folosit o exprimare neechivocă, precum este cazul, exempli gratia, al dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „Evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri se exprimă în puncte şi se face prin aplicarea grilei notariale ()”, raţiunea textului de lege fiind însă una diferită.

127. Este totuşi real caracterul imperfect al normei în dezbatere, cauzat de stilul defectuos de redactare a textului de lege în privinţa regulilor gramaticale (absenţa particulei „şi”), o formulare de genul „vor ţine seama şi de” fiind una dezirabilă.

128. Din perspectiva interpretării logice se cuvine remarcat faptul că reperul expertizelor întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici este utilizat, într-adevăr, în etapa administrativă a procedurii de expropriere, condusă de către expropriator, pentru evaluarea imobilului expropriat, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) şi ale art. 11 alin. (8) din Legea nr. 255/2010.

129. Această evaluare a proprietăţilor imobiliare prin raportare la grila notarială este una estimativă, realizată în termeni generali, care ţin seama de criterii mai largi, vizând unitatea administrativ-teritorială în care sunt situate şi categoria de folosinţă, iar nu de caracteristicile fiecărui imobil, care constituie în mod real criteriile în funcţie de care se realizează evaluarea concretă a acestora.

130. Însă, odată declanşată etapa judiciară a procedurii de expropriere, de către expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirilor astfel stabilite, instanţa are de analizat, în limitele învestirii, dacă despăgubirile reflectă valoarea de circulaţie a bunului şi acoperă inclusiv prejudiciul produs prin expropriere.

131. Cu alte cuvinte, evaluarea prin raportare la grila notarială, realizată în faza administrativă a exproprierii, nu mai poate fi aplicată tale quale în faza jurisdicţională, declanşată de expropriatul nemulţumit, prin formularea contestaţiei puse la îndemâna sa de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 255/2010.

132. A admite contrariul şi a accepta teza preluării mecanice a acestui mod de calcul, bazat exclusiv pe un reper căruia legea nu-i conferă nici unicitate şi nici preferabilitate, ar însemna prejudicierea sau chiar golirea de conţinut a dreptului la contestaţie în instanţă recunoscut expropriatului nemulţumit de cuantumul despăgubirii, precum şi nesocotirea sau lipsirea de orice efect a întregii proceduri legale de soluţionare a contestaţiei şi a garanţiilor care o însoţesc, dreptul de acces la justiţie devenind, în consecinţă, unul teoretic şi iluzoriu.

133. Mai mult decât atât, apare lipsită de orice logică juridică constituirea unei comisii compuse din 3 experţi, pentru realizarea unei lucrări de specialitate a cărei dificultate să fie rezumată la un simplu calcul aritmetic, dar care să genereze potenţiale efecte negative în privinţa costurilor şi a duratei procedurii judiciare.

134. Un argument suplimentar în combaterea tezei interpretării restrictive a textului art. 22 alin. (6) este acela că, reductio ad absurdum, valoarea reală a imobilelor expropriate din cadrul unei unităţi administrativ-teritoriale ar fi uniformă, indiferent de caracteristicile proprii ale fiecăruia (cu titlu de exemplu, localizare, utilităţi, servituţi, căi de acces, front stradal, modalitate de exploatare propriu-zisă), ceea ce nu poate fi raţional admis.

135. Din perspectiva interpretării teleologice trebuie observat faptul că dispoziţiile art. 22 alin. (6) au fost introduse prin Legea nr. 233/2018.

136. În forma anterioară a legii speciale, art. 22 – consacrat acţiunii în justiţie, adică etapei judiciare a procedurii exproprierii declanşate de expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii – conţinea în cuprinsul alin. (3), in terminis, o normă de trimitere2 la dispoziţiile legii generale, ceea ce, în mod firesc, a facilitat apariţia unei jurisprudenţe consecvente şi consolidate, în sensul reţinerii că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, trebuie avute în vedere criteriile reglementate de art. 26 şi 27 din Legea nr. 33/1994, vizând preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel, precum şi daunele aduse proprietarului.

2 În forma anterioară adoptării Legii nr. 233/2018, art. 22 alin. (3) avea următorul conţinut: „Acţiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii”.

137. Urmărind, în scopul decelării voinţei legiuitorului, parcursul legislativ al Legii nr. 233/2018, se cuvine a fi remarcat faptul că norma juridică vizată de instanţa de trimitere a format obiectul unui amendament, propus şi adoptat de forul legislativ, din a cărui expunere de motive rezultă cu claritate atât contextul, cât şi scopul urmărit de legiuitor la edictarea normei.

138. Este vorba despre o intervenţie legislativă în scopul de a da efecte depline deciziilor Curţii Constituţionale nr. 12 din 15 ianuarie 2015 şi nr. 380 din 26 mai 2015, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor texte de lege, art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, raportat la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât momentul transferului dreptului de proprietate, în aplicarea prevederilor din legile speciale, este altul decât momentul transferului dreptului de proprietate în procedura de expropriere derulată prin aplicarea prevederilor Legii nr. 33/1994.

139. O referire sintetică la argumentele de neconstituţionalitate este realizată în cuprinsul paragrafului 18 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 669 din 24 octombrie 2017, potrivit cu care „Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 380 din 26 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 15 iulie 2015, pe care o invocă autorii prezentei excepţii de neconstituţionalitate în motivarea acesteia, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, raportate la sintagma «la data întocmirii raportului de expertiză» cuprinsă în dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, sunt neconstituţionale. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a apreciat că valoarea bunului expropriat nu poate fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan realizării transferului dreptului, finalitate urmărită atât prin Legea nr. 33/1994, cât şi prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Curtea a reţinut că aplicarea tale quale, în ipoteza determinării cuantumului despăgubirii prevăzute de Legea nr. 255/2010, a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, respectiv sintagma «la data întocmirii raportului de expertiză», generează o situaţie juridică ce se abate de la această finalitate, în sensul că expertiza judiciară dispusă nu reflectă valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului, ci o valoare de la un moment ulterior care nu este cert. În consecinţă, despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu este «dreaptă» (nu are un caracter just) deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate, soluţie de principiu cu valoare constituţională”.

140. Aşadar, intervenţia legislativă operată în anul 2018 a fost justificată de un scop circumscris unui alt reper al algoritmului de calcul al despăgubirilor decât cel vizat de autorul sesizării în dezbatere, fiind vorba despre reperul temporal, bine delimitat, al datei transferului dreptului de proprietate care, după cum este cunoscut, în concepţia legii speciale operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii.

141. Drept urmare, din unghiul de analiză al celorlalte repere avute în vedere la stabilirea despăgubirilor, altele decât reperul temporal anterior menţionat, soluţia legislativă introdusă prin Legea nr. 233/2018 nu şi-a propus să se îndepărteze de la întreaga filozofie a legiuitorului român în materie de dreaptă (şi prealabilă) despăgubire în caz de expropriere, care îşi află plenară expresie în criteriile legale de cuantificare consacrate de norma generală din Legea nr. 33/1994.

142. De altfel, nici nu ar fi putut introduce o atare derogare, decât cu nesocotirea şi chiar golirea de substanţă a principiului constituţional al dreptei despăgubiri.

143. Din perspectiva interpretării sistematice prezintă relevanţă considerentele inserate în cuprinsul paragrafelor 20 şi 21 din Decizia nr. 669 din 24 octombrie 2017 a Curţii Constituţionale, în care s-au reţinut următoarele:

„20. Curtea constată că nu pot fi reţinute aceste critici de constituţionalitate, întrucât legiuitorul a dat pe deplin expresie condiţiei impuse de dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie potrivit căreia despăgubirea pe care statul este obligat să o plătească pentru imobilele expropriate trebuie să fie dreaptă, adică stabilită în mod just, la valoarea reală a acestora. Astfel, această exigenţă este exprimată în mod inechivoc în textul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, care precizează că «despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite». Criteriul în baza căruia se va calcula cuantumul despăgubirilor, care generează nemulţumirea autorilor excepţiei, este prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 ca fiind preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, la care se adaugă şi valoarea daunelor aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite. Or, Curtea reţine că aceasta este modalitatea care reflectă în maniera cea mai obiectivă valoarea reală a bunului imobil expropriat, fiind stabilită prin comparaţie cu preţurile efective cu care imobile similare s-au vândut, preţuri negociate în mod liber între vânzător şi cumpărător, dovedite prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate de notarul public. Aşadar, legiuitorul român nu a fixat în mod arbitrar un anumit prag valoric sau alte reguli restrictive, ci a dat prevalenţă realităţii pieţei imobiliare, tocmai pentru a oferi proprietarului expropriat şansa de a obţine, în procedura exproprierii, acelaşi preţ pe care l-ar fi obţinut dacă, din proprie voinţă, ar fi ales să vândă imobilul în cadrul unor raporturi juridice de drept privat.

21. Sub acest aspect, Curtea observă, de asemenea, că, prin Decizia nr. 67 din 21 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 20 iunie 2017, paragraful 24, în considerarea art. 44 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora «Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire», a constatat că, deşi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat faptul că obiective legitime, de utilitate publică, cum ar fi realizarea unor reforme economice sau de justiţie socială, pot milita pentru o indemnizaţie inferioară valorii de piaţă a imobilului (Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunţată în Cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 54), Curtea Constituţională a reţinut că despăgubirea trebuie să fie justă şi să privească toate elementele care au cauzat apariţia prejudiciului suferit de persoana expropriată. Curtea a constatat în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 7 noiembrie 2013) că reglementarea internă în domeniul exproprierii este mai favorabilă decât cea consacrată prin art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece art. 26 din Legea nr. 33/1994 prevede că exproprierea cuprinde valoarea «reală» a imobilului şi despăgubirile cuvenite proprietarului şi altor persoane îndreptăţite, iar la stabilirea despăgubirii se are în vedere preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele în aceeaşi unitate administrativ-teritorială, adică preţul de piaţă al acestora la momentul realizării efective a exproprierii”.

144. Mutatis mutandis, norma specială din conţinutul art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 referitoare la reperul expertizelor întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici nu ar fi putut fi edictată decât în spiritul exigenţei constituţionale referitoare la dreapta despăgubire, care să fie stabilită în mod just la valoarea reală a bunului imobil expropriat, nefiind, în consecinţă, derogatorie nici de la criteriile legale consacrate în norma generală ce are în vedere preţul de piaţă la momentul realizării efective a exproprierii.

145. De altfel, se cuvine a fi observat faptul că, prin Legea nr. 233/2018, legiuitorul a extins în mod semnificativ sfera lucrărilor de utilitate publică ce intră în domeniul de reglementare al legii speciale, astfel încât, a fortiori, nu ar fi acceptabilă teza că, la nivel infraconstituţional, s-ar fi putut legifera într-un sens care să înfrângă principiul constituţional consacrat în art. 44 alin. (3) din Constituţie.

146. Aceasta întrucât principiile fundamentale care guvernează procedura exproprierii sunt aceleaşi, indiferent de cadrul normativ general sau special în materie ori de titularul (expropriator sau expropriat) care declanşează etapa judiciară a procedurii.

147. Ca atare, exigenţa constituţională privind dreapta despăgubire trebuie obiectivată în repere şi criterii legale aflate în armonie, evitându-se crearea unor situaţii discriminatorii sau inechităţi.

148. Drept urmare, norma specială supusă dezlegării instanţei supreme nu este susceptibilă a fi interpretată restrictiv, în varianta propusă de opinia minoritară exprimată la nivel teoretic sau jurisprudenţial; înţelesul extensiv al textului de lege este susţinut de întreaga interpretare, corelată şi adecvată, care are la bază utilizarea în mod conjugat a metodelor de interpretare gramaticală, logică, teleologică şi sistematică, detaliată în cele ce precedă.

149. Potrivit tuturor argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că, în etapa judiciară a procedurii de expropriere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 trebuie interpretare extensiv şi, în consecinţă, corelate cu criteriile legale prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, aceasta fiind dezlegarea problemei de drept care conferă pe deplin expresie principiului fundamental al exproprierii, ce impune existenţa unei drepte (şi prealabile) despăgubiri, consacrat de art. 44 alin. (3) din Constituţie.

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.602/117/2020 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, cu completările ulterioare, în etapa judiciară a procedurii de expropriere, la determinarea cuantumului despăgubirilor, dispoziţiile art. 22 alin. (6) din Legea nr. 255/2010 se interpretează extensiv, în sensul că se ţine seama atât de „expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici, la momentul transferului dreptului de proprietate”, cât şi de criteriile legale prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2021.”

Avocat Andrei Pap
PAP | law office

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti