Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Din cer au căzut trei…sprezece articole de drept penal în 2021
23.12.2021 | Andra-Roxana TRANDAFIR (ILIE)

Secţiuni: Drept penal, Opinii, Procedură penală, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Andra-Roxana Trandafir

Andra-Roxana Trandafir

Continuând tradiția începută în luna decembrie 2020, nu vreau să închei anul fără să semnalez articolele de drept penal care au fost publicate în ultimele douăsprezece luni și care mi-au atras atenția. Nu e vorba nici acum de un top, deși poate un top serios și niște premii credibile, bazate pe criterii obiective și transparente, ar ajuta mai mult la promovarea cercetării de calitate, în contextul în care nu tot timpul sunt aduse în prim plan lucrările excepționale, din motive care, trebuie să recunosc, uneori îmi scapă.

Înainte de a prezenta materialele, trei precizări importante. Anul care se termină a fost, din fericire, unul foarte bun pentru monografiile de drept penal și procesual penal. Fără a vrea să fiu exhaustivă, nu pot să nu remarc următoarele lucrări: Oana Bugnar-Coldea – Infracțiunile de evaziune fiscală, Ioana Curt – Contribuția victimei la producerea rezultatului în procesul penal, George Lazăr – Sistemul sancționator aplicabil persoanelor juridice, Lavinia Lefterache, Cristian Ioan, Marius Sima, Ștefana Sorohan – Justiția penală în cazul minorilor, Mihai Suian – Metode speciale de supraveghere sau cercetare și – probabil cea mai așteptată carte pe sfârșit de an – Irina Kuglay – Răspunderea penală pentru malpraxis medical.

Am decis să las, anul acesta, în afara listei, articolele publicate de domnul profesor Valerian Cioclei, întrucât ele ating, de cele mai multe ori, aspecte cu mult mai importante decât simple probleme de drept. Nu pot să sper decât că au fost citite de toți cei din domeniul nostru studiile privind crima și biologia dintr-o perspectivă neuroștiințifică (care a stat și la baza prefeței traducerii lucrării lui Cesare Lombroso), aspectele critice referitoare la Proiectul de lege nr. 153/2021 privind imprescriptibilitatea anumitor infracțiuni sau la modificările aduse Codului penal privind Legea nr. 207/2021 în materia mijloacelor de plată fără numerar și a infracțiunii de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, considerațiile privind procesul legislativ firesc și „cu probleme” ori opiniile transmise Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la înțelesul noțiunii de „substanțe psihoactive” din cuprinsul art. 336 alin. (2) C.pen. sau la furtul comis de o persoană mascată.

În fine, lista de mai jos (prezentată tot în ordinea alfabetică a numelui autorilor, recenzia fiind accesibilă prin accesarea fiecărui titlu) nu are în vedere nici de data aceasta materialele la care am contribuit. Nu pot totuși să o încep fără a le mulțumi public coautorilor mei pentru colaborarea extraordinară de anul acesta[1].

***

1. Ionuț Borlan – Mărturia mincinoasă și favorizarea făptuitorului: specialitate unilaterală sau bilaterală?, publicat în Revista Penalmente nr. 1/2021
2. Oana Bugnar-Coldea – Art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale – trecut și prezent, publicat în Revista Universul Juridic nr. 7/2021
3. Dan-Sebastian Chertes – Venitul din transferul de monedă virtuală și evaziunea fiscală, publicat în Revista Penalmente nr. 1/2021
4. Valentina Dinu – Nerespectarea hotărârilor judecătorești pronunțate în materia conflictelor de muncă, publicat în Analele Universității din București – Seria Drept – 2021
5. Mihai Dunea – Analiza unor implicaţii ale reflectării pe plan penal a conceptelor de „domiciliu” şi „reşedinţă”, publicat în Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași – Științe Juridice nr. 2/2021
6. Dorel Herinean – Tangenţele dintre dreptul penal şi procedura divorţului. o privire teoretică, publicat în Revista de Dreptul Familiei nr. 2/2020
7. Irina Kuglay – Particularități privind răspunderea persoanei juridice pentru actul medical greșit, în Răspunderea penală a persoanei juridice. O instituție transatlantică. De la evaluarea vinovăției la aplicarea și executarea sancțiunilor (coord. A.R. Trandafir, G.A. Lazăr), Ed. Solomon, București, 2021.
8. Diana Lucaciu – Scurte considerații cu privire la infracțiunea de pornografie infantilă în varianta prevăzută de art. 374 alin. 11 Cod penal, publicat în Revista Penalmente nr. 2/2021
9. Laurențiu-Vasile Negrean – Aspecte problematice şi de actualitate privitoare la infracţiunile electorale. Împiedicarea exercitării drepturilor electorale şi coruperea alegătorilor, publicat în Caiete de Drept Penal nr. 2/2021
10. Cristina Nicorici – Cazul „Lederspray” – răspunderea penală pentru omisiunea de a retrage produse periculoase de pe piaţă, publicat în Analele Universității de Vest din Timișoara nr. 1/2021
11. Dragoș Pârgaru – Aparența vinovăției în cazul infracțiunilor de abuz în serviciu și neglijență în serviciu, publicat în In honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept (coord. A. Almășan, I. Vârsta, C. Zamșa), Ed. Hamangiu, București, 2021
12. Doris-Alina Șerban – Relația abuzului în serviciu cu alte infracțiuni, publicat în Revista Penalmente nr. 1/2021
13. George Zlati – Tehnologia blockchain, monedele virtuale și dreptul penal, publicat în Revista Penalmente nr. 1/2021

***

1. Ionuț Borlan – Mărturia mincinoasă și favorizarea făptuitorului: specialitate unilaterală sau bilaterală?, publicat în Revista Penalmente nr. 1/2021

Problema concursului de calificări ori a concursului de infracțiuni apare tot mai des în practica judiciară din ultima vreme, în special în materia infracțiunilor contra înfăptuirii justiției, reconfigurate în 2014. Printre argumentele cel mai des folosite în încercarea de a găsi o soluție se numără unicitatea obiectului juridic ori, invocarea la nivel de adevăr absolut a regulii potrivit căreia norma specială derogă de la cea generală.

Ionuț Borlan (judecător și doctorand la Facultatea de Drept a Universității Babeș Bolyai din Cluj-Napoca) își propune să analizeze acest principiu al specialității în raport de infracțiunile de mărturie mincinoasă și favorizarea făptuitorului, despre care instanța supremă a afirmat că se află într-o relație de specialitate. Remarc, în primul rând, problematica frumos prezentată încă de la începutul materialului – aspect care lipsește în cazul multor articole, despre care nu ai putea spune exact de ce au fost scrise și „ce a vrut să spună autorul”.

După trecerea în revistă a istoricului reglementării celor două infracțiuni, a opiniilor doctrinare și a practicii judiciare neunitare care arăta o înțelegere greșită a noțiunilor de „subsidiaritate” și „specialitate”, autorul arătă că, prin Decizia RIL nr. 1/2019, instanța supremă nu a clarificat în realitate distincţia dintre norma generală și norma subsidiară, ci dimpotrivă, a pus semnul egalităţii între acestea, atunci când a reținut că „favorizarea are caracterul de incriminare generală, dar subsidiară, între infracţiunile de favorizare a făptuitorului şi cea de mărturie mincinoasă existând un raport de subsidiaritate de tipul infracţiune generală – infracţiune specială, astfel că presupusul ajutor dat de către inculpatul X nu poate primi calificarea juridică de favorizare a făptuitorului, câtă vreme legiuitorul, prin dispoziţiile Codului penal, a incriminat o ipoteză specială de favorizare, în cazul nostru, cea de mărturie mincinoasă”.

Pentru a înțelege raportul dintre cele două infracțiuni, autorul analizează apoi ce se înțelege prin „principiul specialității”, arătând că acesta presupune doar rezultatul examinării raportului dintre două norme și nu se poate realiza cu caracter de principiu pentru o anumită incriminare, putând fi definit ca acea regulă care „presupune vocaţia concomitentă de aplicare a două norme, dintre care una reglementează sau incriminează aceeași faptă într- un mod mai specific faţă de cealaltă”. Astfel înțeles, principiul specialității poate avea în vedere diferențele existente la nivelul diferitelor elemente constitutive ale infracțiunii, precum subiectul, obiectul, latura obiectivă, latura subiectivă și alte aspecte.

Ulterior, sunt prezentate noțiunile de „specialitate unilaterală” și „specialitate bilaterală”[2], prin raportare la doctrina italiană, criticându-se extinderea principiului specialității cu privire la această din urmă modalitate.

Pornind de la aceste considerente, autorul ajunge la concluzia că mărturia mincinoasă este o normă specială față de favorizarea făptuitorului, după cum și această din urmă infracțiune este o normă specială față de mărturia mincinoasă, având în vedere că particularizează scopul general al mărturiei mincinoase. Această relație de specialitate bilaterală nu presupune însă în mod automat reținerea concursului de infracțiuni, fiind propuse ca soluții aplicarea principiului alternativităţii și identificarea normei prioritare potrivit gravităţii sancţiunii prevăzute de lege (care însă, așa cum știm, nu au ajutat foarte mult în rezolvarea problemei în cazul celor două infracțiuni analizate). Autorul promite însă că va aborda problema mai largă a concursului de calificări într-un studiu viitor, pe care, bineînțeles, nu pot decât să-l aștept cu interes.

Recomand articolul nu numai pentru analiza efectuată cu privire la relația dintre cele două infracțiuni contra înfăptuirii justiției, ci pentru că reprezintă cel mai elaborat studiu din doctrina noastră cu privire la aplicarea principiului specialității, având implicații practice evidente.

2. Oana Bugnar-Coldea – Art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale – trecut și prezent, publicat în Revista Universul Juridic nr. 7/2021

Oana (Facultatea de Drept, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, avocat) a scris anul acesta despre subiectul ei preferat, evaziunea fiscală. După cum arată chiar autoarea, articolul analizează prevederile art. 10 din Legea nr. 245/2021 în lumina celor mai recente modificări aduse prin Legea nr. 55/2021, fiind evidențiate problemele care au apărut în practica judiciară anterior acestor modificări, posibilele soluții, condițiile de aplicabilitate a art. 10 în prezent, precum și eventualele probleme de interpretare a normei care pot să apară, inclusiv în anumite ipoteze speciale.

Modificările aduse de Legea nr. 55/2021 în materia sancționării evaziunii fiscale sunt apreciate, în principiu, ca fiind binevenite, cel puțin dacă ne amintim de celebrul caz în care o persoană a fost condamnată pentru o evaziune fiscală de 72 de lei.

După trecerea în revistă a modificărilor aduse art. 10 de-a lungul timpului, sunt prezentate condițiile în care acesta este incident în prezent: (a) prin comiterea faptei să se cauzeze un prejudiciu; (b) inculpatul să acopere prejudiciul cauzat [în cazul alin. (1)], respectiv prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile [în cazul alin. (11)]; (c) repararea prejudiciului să se facă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății; (d) făptuitorul să nu mai fi beneficiat în ultimii 5 ani de dispozițiile alin. (1) în cazul în care s-ar dori aplicarea acestora.

În analiza celei de-a doua condiții, autoarea arată, în mod judicios, că „în ceea ce privește sumele pe care trebuie să le achite inculpatul pentru a putea beneficia de dispozițiile art. 10 din lege, credem că în prezent, este cât se poate de evident faptul că în cazul alin. (1) acesta trebuie să acopere exclusiv prejudiciul cauzat prin comiterea faptei, fără accesoriile aferente, în timp ce în cazul alin. (11) pe lângă prejudiciul cauzat majorat cu 20% din baza impozabilă, inculpatul trebuie să achite și dobânzile și penalitățile aferente. Sub nici o formă nu credem că s-ar mai putea susține că pentru a deveni aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) este necesar ca inculpatul să acopere atât prejudiciul cauzat prin comiterea faptei, cât și accesoriile aferente, având în vedere că în cazul acestor dispoziții, legiuitorul a făcut referire exclusiv la „prejudiciu”, pe când în cazul art. 10 alin. (11) acesta a făcut trimitere expresă și distinctă la dobânzi și penalități. Este analizată astfel noțiunea de „pretențiile părții civile”, între timp declarată neconstituțională[3], precum și problemele pe care aceasta le ridica anterior Legii nr. 55/2021.

Sunt prezentate, totodată, posibile soluții pentru situația în care inculpatul nu este de acord cu prejudiciul reținut în sarcina sa, dorește să urmeze procedura simplificată prevăzută de art. 374 alin. (4) C. pr. pen., însă cererea sa (întemeiată) de efectuare a unei expertize în faza de urmărire penală a fost respinsă.

În finalul articolului sunt prezentate o serie de ipoteze speciale, precum cea în care la comiterea faptei participă mai multe persoane, dintre care doar una achită prejudiciul, aplicabilitatea dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (11) atunci când o terță persoană acoperă prejudiciul, respectiv prejudiciul majorat cu 20% la care se adaugă accesoriile și modalitatea în care alin. (1) și (11) ale art. 10 vor fi aplicate atunci când infracțiunea de evaziune fiscală se comite în mai multe dintre modalitățile prevăzute la art. 9 alin. (1) din lege.

Pentru mine articolul a avut rolul de teaser pentru cartea Oanei despre evaziune fiscală, pe care doar lipsa timpului m-a împiedicat să o parcurg pe îndelete până acum și care, spoiler alert, are în introducere cel mai potrivit motto din câte puteau exista.

3. Dan-Sebastian Chertes – Venitul din transferul de monedă virtuală și evaziunea fiscală, publicat în Revista Penalmente nr. 1/2021

Rămânând în sfera evaziunii fiscale, articolul lui Dan Chertes (avocat, Baroul Cluj) analizează pentru prima oară în mod detaliat obligațiile care se nasc în legătură cu veniturile din transferul de monedă virtuală. De asemenea, sunt prezentate aspectele privind tipicitatea infracțiunii de ascundere a sursei impozabile, cât și cea a infracțiunii de omisiune a evidențierii veniturilor realizate în documentele legale, prin raportare la momentul nașterii obligației de declarare și la decizia ICCJ nr. 34/2021 privind dezlegarea unor chestiuni de drept în materie fiscală. Articolul este structurat așadar pe aceste două paliere importante, privite din perspectiva veniturilor realizate de o persoană fizică.

Cu privire la prima problemă, este analizat mai întâi momentul la care se poate vorbi despre realizarea venitului din transferul de monedă virtuală – cel al transferului venitului în contul bancar sau cel al schimbului monedei virtuale în monedă fiduciară. Ulterior, prin folosirea unui exemplu concret, este studiată noțiunea de „tranzacție” prevăzută de art. 116 alin. 2 lit. c) C.fisc., întrucât „nașterea obligației de declarare a venitului din transferul de monedă virtuală se raportează direct la o tranzacție care privește vânzarea monedei virtuale astfel încât să se poată stabili o diferență pozitivă între prețul de vânzare și prețul de achiziție al acesteia”.

Autorul critică, totodată, alegerea legiuitorului de a nu reglementa pierderea fiscală în cazul venitului din transferul de monedă virtuală și analizează ce se întâmplă la momentul schimbului unei monede virtuale cu alta, al schimbului monedelor virtuale cu anumite bunuri sau servicii, al încasării acestora cu titlu de salariu ori prin „minare”, „validare”, „delegare”, „airdrops” sau „hard forks”.

La finalul primului capitol, sunt prezentate propuneri pentru modificarea legislației fiscale astfel încât transferul de monedă virtuală să respecte principiul certitudinii impunerii și să elimine reglementarea actuală, considerată ca fiind „telegrafică”.

Trecând în partea de drept penal, după clarificările terminologice, sunt analizate infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 (ascunderea sursei impozibile) și lit. b) din aceeași lege (omisiunea evidențierii în alte documente legale a veniturilor realizate), arătându-se că aceasta din urmă nu este incidentă în ceea ce privește transferul de monedă virtuală.

În final, este analizată tipicitatea infracțiunilor de evaziune fiscală prin raportare la decizia ICCJ nr. 34/2021 privind dezlegarea unor chestiuni de drept în cadrul căreia se reține (deși nu cu caracter obligatoriu), cu referire la venitul din transferul de monedă virtuală, că „nu se poate susține fundamentat că legea fiscală, reprezentată atât de Codul fiscal din 2003, cât și de Codul fiscal din 2015, forma în vigoare până la modificarea și completarea acestuia prin Legea nr. 30/2019, era neclară sau aptă a conduce la interpretări arbitrare ori că nu reglementează suficient de precis sau că pur și simplu nu reglementează, o asemenea abordare fiind contrară metodelor de interpretare gramaticală, logică și sistematică a dreptului, reprezentând o veritabilă negare a acestuia, în condițiile existenței unui evident cadru legislativ suficient de clar pentru a nu lăsa loc unor interpretări arbitrare”, autorul ajungând la concluzia că pentru orice faptă comisă anterior intrării în vigoare a modificărilor fiscale din anul 2019, „nu s-ar putea fundamenta o răspundere penală întemeiată pe existența intenției, ca formă de vinovăție”.

4. Valentina Dinu – Nerespectarea hotărârilor judecătorești pronunțate în materia conflictelor de muncă, publicat în Analele Universității din București – Seria Drept – 2021

Valentina Dinu (judecător și doctorand la Facultatea de Drept, Universitatea din București) analizează în acest material două dintre aspectele ce fac obiectul tezei sale de doctorat, în curs de redactare, cu titlul „Răspunderea penală în dreptul muncii”.

Astfel, materialul are în vedere două dintre modalitățile infracțiunii prevăzute de art. 287 din Codul penal, respectiv aceea de nerespectare a hotărârilor judecătorești: cea reglementată la lit. d) – neexecutarea hotărârii judecătorești prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat și cea reglementată la lit. e) – neexecutarea hotărârii judecătorești privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată, reprezentând una din cele mai temeinice analize ale acestor ipoteze.

Prima infracțiune este prezentată prin raportare la noțiunile generale la care se referă această infracțiune, situația premisă –  existența unei hotărâri judecătorești prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui salariat – și subiecții infracțiunii. Se remarcă, în această parte, caracterul detaliat al analizei privind situația premisă, autoarea arătând principalele modificări intervenite odată cu intrarea în vigoare a Codului penal în 2014. Astfel, pentru existența infracțiunii, nu a mai fost prevăzut un termen pentru executarea de către angajator a unei astfel de hotărâri (fiind analizată aici problema foarte interesantă a posibilității de a considera această infracțiune ca fiind una continuă, făcându-se comparație cu infracțiunea de abandon de familie, prin prisma considerentelor reținute în decizia ICCJ nr. 4/2017 pronunțată în recurs în interesul legii) și nici necesitatea unei cereri din partea salariatului de reintegrare în muncă, ca în cazul infracțiunii de neexecutare a unei hotărâri judecătorești privind plata salariilor. Totodată, s-a renunțat la prevederea caracterului definitiv al hotărârii, arătându-se că angajatorul comite infracțiunea prevăzută de art. 287 alin. (1) lit. d) C.pen. atunci când nu respectă hotărârea în primă instanță prin care s-a dispus reintegrarea în muncă.

În ceea ce privește neexecutarea unei hotărâri judecătorești privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată, pentru rezolvarea principalelor probleme ridicate de această infracțiune, autoarea pornește de la definirea acesteia atât în forma sa actuală, cât și în cea prevăzută anterior intrării în vigoare a Codului penal,  pentru ca, stabilind un cadru general, să ajungă la expunerea situației premisă, ca principal element pentru identificarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii. Deși poate părea evident care sunt subiecții infracțiunii, sunt identificate câteva probleme și sub acest aspect. Foarte interesantă este situația în care se constată că, deși neplata salariilor s-a comis cu intenție, poate fi invocată o cauză justificativă, de exemplu dacă toate conturile angajatorului erau indisponibilizate ca urmare a popririi sau nu există încă fonduri în conturile unei instituții publice.

Pentru îmbunătățirea conținutul constitutiv al celor două infracțiuni analizate, sunt propuse câteva soluții: prevederea în cuprinsul infracțiunii prevăzute de art. 287 alin. (1) lit. d) C.pen. a unui termen de reintegrare în muncă pentru a preîntâmpina toate problemele care s-ar putea ridica cu privire la consumarea acesteia; menționarea expresă a persoanei care trebuie să aibă inițiativa reintegrării (angajatul/angajatorul); o clarificare cu privire la caracterul executoriu al hotărârii în cazul ambelor infracțiuni.

5. Mihai Dunea – Analiza unor implicaţii ale reflectării pe plan penal a conceptelor de „domiciliu” şi „reşedinţă”, publicat în Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași – Științe Juridice nr. 2/2021

La data de 15 mai 2021, Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași a organizat Conferința națională „Domiciliul și reședința obișnuită în dreptul național și dreptul european”, la care am avut bucuria să particip, în panelul moderat de Doamna Decan Ioana Costea. Am remarcat prezentări deosebit de interesante, nu doar în domeniul dreptului penal, o parte din ele dând naștere unor articole publicate ulterior în revista editată de Facultate.

Dintre acestea, am ales pentru această listă materialul redactat de Mihai Dunea (prodecan și lector la Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” Din Iași), care își propune, după cum declară autorul, prospectarea analizei unor implicaţii specifice pe care le produce în dreptul penal român contemporan reglementarea directă sau indirectă a domiciliului / reşedinţei, după caz, în cadrul unor instituţii generale (de pildă, cazul prezumţiei de legitimă apărare) sau a unor norme de incriminare (spre exemplu, cazul infracţiunii de violare de domiciliu). Articolul reușește să realizeze această analiză la un nivel detaliat, temeinic, așa cum autorul ne-a obișnuit și din alte scrieri[4].

În demersul propus, se pornește de la autonomia conceptuală a dreptului penal, arătând că, deși conceptele de „domiciliu” şi (mai ales) „reşedinţă” nu sunt expres explicate de norme penale generale, deşi se admite, în mod generic, că termenii în cauză comportă un specific aparte atunci când sunt întrebuinţaţi în materie penală, separat de semnificaţia lor în materia dreptului civil sau administrativ. Se observă astfel că semnificaţia penală a conceptului de „domiciliu” (şi a fortiori a celei de „reşedinţă”) este, în principiu, una mai largă decât sfera de cuprindere pe care termenul o are în alte ramuri de drept, prioritară fiind situația de fapt concretă cu privire la spațiul respectiv, iar nu situația juridică a respectivei persoane în raport de un anumit spațiu, iar definiția este valabilă, în materie penală, în general și nu numai în ceea ce privește infracțiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 224 C.pen. Totuși, având în vedere modalitatea de reglementare a infracțiunii prevăzute de art. 264 C.pen., definiția nu este valabilă și pentru noțiunea de „domiciliu” folosită în cuprinsul acestui text de lege.

Termenii utilizați în cuprinsul art. 224 C.pen. – locuință, dependință, încăpere, loc împrejmuit ținut de aceasta – sunt ulterior analizați și în raport de prevederile art. 19 alin. (3) C.pen. (legitima apărare prezumată), fiind realizată o comparație cu art. 44 C.pen. din 1969. Totodată, sunt prezentate și celelalte referiri la termenul „locuință” din cuprinsul Codului.

6. Dorel Herinean – Tangenţele dintre dreptul penal şi procedura divorţului. O privire teoretică, publicat în Revista de Dreptul Familiei nr. 2/2020[5]

Și anul acesta Doru Herinean (avocat și doctorand la Facultatea de Drept, Universitatea din București) a avut un an publicistic bogat. Am ales, în vederea listei, acest material, pentru că el tratează o problemă transversală, neabordată ca atare în dreptul penal, respectiv legătura acestei ramuri de drept cu procedura divorțului.

După cum mărturisește autorul, articolul urmează o structură bipartită. Astfel, este analizată mai întâi influenţa pe care o poate avea procedura divorţului, mai exact existenţa unei proceduri pendinte sau a unei hotărâri de divorţ cu privire la aplicabilitatea unor instituţii de drept penal din Partea generală a Codului penal, prin raportare, în concret, la anumite infracţiuni din Partea specială a Codului. Apoi, sunt analizate câteva instituţii de drept civil şi drept procesual civil incidente în procedura de divorţ, fiind prezentate şi infracţiunile care pot influenţa în mod direct aplicabilitatea acestor instituţii.

În prima parte a materialului, sunt prezentate următoarele aspecte: modalitatea în care existenţa unei proceduri de divorţ sau pronunţarea unei hotărâri prin care se dispune desfacerea căsătoriei influenţează noţiunea de „membru de familie”, iar apoi, în ordinea în care sunt prevăzute în Codul penal, unele elemente din conţinutul juridic al infracţiunii, o serie de cauze justificative de neimputabilitate, pedepsele şi confiscarea extinsă. De exemplu, printre problemele interesante analizate în legătură cu noțiunea de „membru de familie” se numără ipoteza căsătoriei lovite de nulitate absolută sau relativă, precum și cea a cauzelor de nepedepsire care au în vedere comiterea faptei de un membru de familie în cazul anumitor infracțiuni (nedenunțare, favorizarea făptuitorului, tăinuire etc.). De asemenea, aspecte foarte importante sunt prezentate în legătură cu supraviețuirea obligațiilor dintre soți pe perioada desfășurării procedurii divorțului, cu consecințe asupra teoriei poziției de garant. Sunt, totodată, analizate diferitele infracțiuni care includ în conținutul lor constitutiv sintagma „fără drept” ori ipoteza cauzei justificative constând în exercitarea unui drept și legătura acestora cu procedura divorțului.

A doua parte a materialului are în vedere cum se aplică şi/sau implică dreptul penal în următoarele cazuri: motivele de divorţ (printre care se numără săvârșirea unei infracțiuni), consimţământul soţilor pentru divorţ (care, uneori, poate fi obținut prin comiterea unei infracțiuni) şi consecinţele patrimoniale ale divorţului, incluzându-se aici inclusiv posibilitatea desființării unor înscrisuri ca urmare a comtierii unor infracțiuni de fals.

Cred că, deși titlul materialului sugerează că analiza este una teoretică, așa cum afirmă și autorul, multe dintre aspectele prezentate au implicații practice deosebite, fie pe planul posibilității de a reține sau nu o anumită infracțiune, fie al sancțiunilor incidente, fie al altor instituții de drept penal sau civil.

7. Irina Kuglay – Particularități privind răspunderea persoanei juridice pentru actul medical greșit, în Răspunderea penală a persoanei juridice. O instituție transatlantică. De la evaluarea vinovăției la aplicarea și executarea sancțiunilor (coord. A.R. Trandafir, G.A. Lazăr), Ed. Solomon, București, 2021

Volumul pe care l-am coordonat cu George Lazăr în urma conferinței internaționale dedicate răspunderii penale a persoanei juridice cuprinde o mulțime de articole interesante. A fost greu să aleg unul singur, dată fiind și tematica extrem de dragă mie, dar m-am oprit la cel al Irinei Kuglay (procuror, doctor în drept al Facultății de Drept, Universitatea din București – în caz că mai era nevoie de prezentare).

Tot ca un preview al tezei de doctorat care tocmai a fost publicată, după cum arată autoarea, obiectivul principal al articolului este să furnizeze criteriile de identificare a faptei proprii a persoanei juridice prin raportare la fapta profesionistului persoană fizică din domeniul medical – probabil unul din demersuri cel mai dificil de realizat în practică.

Sunt trecute în revistă, mai întâi, categoriile de persoane juridice ce pot fi identificate în domeniul asistenței de sănătate, se definește actul medical și se transpun condițiile generale ale răspunderii persoanei juridice la specificul domeniului medical, cu privire specială asupra condiției ca fapta să fie comisă într-o activitate ce poate face obiectul domeniului privat când intră în discuție asistența medicală de urgență.

Cu privire la condițiile specifice în care persoana juridică răspunde pentru prejudiciile produse pacienților pentru actul medical greșit și identificarea faptei acestei entități, analiza este efectuată prin raportare la infracțiunile care sunt specifice malpraxisului medical, adică cele contra vieții și cele contra integrității corporale și sănătății persoanei, comise din culpă.

Într-o primă etapă a acestei părți, se prezintă în ce condiții răspund penal spitalele pentru greșelile medicilor, arătându-se în mod plastic că „dacă este independent în actul medical, medicul este tot „independent” și atunci când greșește, răspunderea penală îi revine exclusiv, întrucât actul de asistență medicală propriu-zisă (acela care a produs prejudicii pacientului) îi aparține în exclusivitate și nu poate fi considerat o faptă a persoanei juridice”, ceea ce înseamnă că persoana juridică va putea răspunde doar pentru o faptă proprie constând în neîndeplinirea de către persoana juridică a unor obligații proprii. Elementele propuse pentru identificarea acestei fapte proprii a persoanei juridice sunt: poziția persoanei juridice față de cazurile de malpraxis semnalate anterior; poziția față de același tip de malpraxis (față de aceeași greșeală); frecvența cazurilor semnalate anterior; preocuparea ei pentru implementarea ghidurilor în fiecare specialitate; preocuparea persoanei juridice pentru întocmirea și implementarea protocoalelor detaliate; politica de recrutare a personalului. Totodată, condițiile materiale sau organizatorice create de persoana juridică pot conduce la atragerea răspunderii proprii a persoanei juridice, după cum o pot chiar exclude pe cea a persoanei fizice considerată agent al infracțiunii.

În cea de-a doua etapă, este analizată răspunderea pentru fapte proprii neasociate unei conduite greșite a cadrului medical, cum ar fi încălcarea obligației de bună organizare, nerespectarea obligațiilor privind prevenirea și controlul infecțiilor nosocomiale sau încălcarea obligațiilor referitoare la utilizarea în mod necorespunzător a materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanțelor medicamentoase.

În ceea ce privește categoriile de persoane fizice în legătură cu care se poate lua în discuție răspunderea penală a persoanei juridice, sunt identificate persoanele fizice care prestează nemijlocit asistența medicală propriu-zisă, persoanele ale căror conduite constituie chiar faptele proprii ale persoanei juridice, cum sunt organele sale de conducere, precum și situația – neîntâlnită încă în practică – în care agentul infracțiunii ar putea fi chiar un aparținător al pacientului.

Analiza din acest articol este perfect ilustrată, din punctul meu de vedere, de schemele prezentate la finalul cărții care analizează răspunderea penală pentru malpraxis medical – nu divulg mai mult, las surpriza să fie descoperită acolo.

8. Diana Lucaciu – Scurte considerații cu privire la infracțiunea de pornografie infantilă în varianta prevăzută de art. 374 alin. 11 Cod penal, publicat în Revista Penalmente nr. 2/2021

Diana Lucaciu (procuror și doctorand la Facultatea de Drept, Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca) analizează în acest material dispozițiile art. 374 alin. (11) C.pen. care sancționează infracțiunea de pornografie infantilă.

După o serie de definiții și observații privind noțiunea de „pornografie infantilă”, inclusiv prin prisma instrumentelor internaționale aplicabile, autoarea arată că textul art. 374 alin. (11) C.pen. cuprinde o formă specială de trafic de minori. Pentru a ajunge la această concluzie, se pornește de la termenul de „recrutare”, utilizat de legiuitor cu ocazia incriminării infracțiunilor de trafic de persoane, prev. de art. 210 C.pen., trafic de minori, prev. de art. 211 C.pen., precum și în cazul variantei prev. de art. 374 alin. (11) C.pen., text introdus prin O.U.G. nr. 18/2016, reținându-se că recrutarea este specifică traficului de persoane ori de minori și cuprinde acele conduite prin care o persoană este determinată să participe la o acțiune prin care se urmărește, în final, exploatarea sa.

Ilustrând prin ipoteze practice aplicabilitatea art. 374 alin. (11) C.pen., autoarea conchide că unul din scopurile urmărite prin adoptarea Directivei 2011/92/UE, respectiv instituirea unor sancțiuni aspre pentru astfel de conduite, nu este atins, întrucât această formă de traficare și exploatare a unui copil fiind percepută ca mai puțin gravă decât una de traficare „clasică”, în cazul căreia este incident art. 211 C.pen. În plus, se arată că, având în vedere că art. 211 C.pen. incriminează doar traficarea, iar nu și exploatarea ulterioară, conduitele subsecvente de exploatare pot atrage incidența unor texte din Codul penal ce sancționează tocmai exploatarea, cum ar fi proxenetismul, prev. de art. 213 alin. (3) și (4) C.pen., ori exploatarea unui minor, prev. de art. 214 C.pen., sau folosirea unui minor în scop de cerșetorie, prev. de art. 215 C.pen., oricare din acestea în concurs real cu infracțiunea de trafic de minori. Însă, în cazul infracțiunii de pornografie infantilă în varianta prev. de art. 374 alin. (11) C.pen., se va reține o singură infracțiune indiferent dacă sunt săvârșite una sau ambele conduite din structura textului.

În continuare, este analizat dacă infracțiunea de pornografie infantilă în varianta din art. 374 alin. (11) C.pen. constituie sau nu o formă de exploatare a unei persoane vulnerabile, concluzionându-se că sintagma „exploatarea unui minor” nu poate fi înțeleasă altfel decât în sensul din art. 182 lit. c) C.pen. coroborat cu art. 374 alin. (41) C.pen., fiind deci vorba despre o acțiune de constrângere ce duce la exploatarea sexuală a unui copil printr-o conduită sexuală explicită ori prin expunerea organelor sale genitale, cu scop sexual. Caracterul vulnerabil este de asemenea demonstrat prin mai multe texte de lege și instrumente internaționale aplicabile.

Având în vedere considerațiile privind natura variantei prevăzute de art. 374 alin. (11) C.pen., autoarea se întreabă ulterior dacă infracțiunea de pornografie infantilă este, într-adevăr, o infracțiune contra ordinii și liniștii publice, apreciind că valoarea socială protejată este „dreptul la imagine, la viață privată, libertatea sexuală, sănătatea și buna dezvoltare a psihosocială a fiecărui copil în parte, iar în ipoteza unei eventuale racolări, inclusiv libertatea acestora de a decide în mod liber cu privire la adoptarea unei anumite conduite[6].

Concluzia articolului este că infracțiunea prev. în art. 374 alin. (11) C.pen., ca de altfel întreaga infracțiune de pornografie infantilă, ar trebui repoziționată în Capitolul VII din Titlul I al Părții speciale din Codul penal, dedicat traficului și exploatării persoanelor vulnerabile.

9. Laurențiu-Vasile Negrean – Aspecte problematice şi de actualitate privitoare la infracţiunile electorale. Împiedicarea exercitării drepturilor electorale şi coruperea alegătorilor, publicat în Caiete de Drept Penal nr. 2/2021

Laurențiu Negrean (absolvent al Facultății de Drept, Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca, membru în echipa câștigătoare a probei de drept penal a Hexagonului din 2021) analizează în acest material infracţiunea de împiedicare a exercitării drepturilor elec-torale (prevăzută de art. 385 C. pen.), precum și infracţiunea de corupere a alegătorilor (prevăzută de art. 386 C. pen.).

Cu privire la cea dintâi infracțiune, sunt prezentate aspectele legate de timp, pentru a vedea dacă ele se constituie într-o situaţie premisă necesară. Se arată că nu se poate respinge de plano posibilitatea comiterii infracțiunii în afara perioadei electorale, dar în prima modalitate ea trebuie comisă până la finalizarea procedurii electorale, inclusiv în etapa repartizării mandatelor electorale (spre exemplu în cazul alegerilor parlamentare), iar în cea de-a doua modalitate, momentul până la care se poate comite această infracţiune este reprezentat de înmânarea către biroul electoral imediat superior a dosarelor sigilate şi semnate, dosare care conţin procesele-verbale de numărare a voturilor. În ceea ce privește locul, prima modalitate nu cuprinde o astfel de cerință, în timp ce a doua modalitate presupune comiterea faptei în localul secţiei de votare.

Referitor la aspectele privind latura obiectivă, autorul analizează situația foarte interesantă în care o conduită de inducere în eroare, amăgire, minciună etc. ar putea să constituie act de executare specific infracţiunii reglementate la alin. (1) al art. 385 C. pen., prin raportare și la textele de incriminare similare din legislația străină.

Cu privire la raportul dintre alin. (1) și (2) ale art. 385 C.pen., autorul arată că infracțiunea este una cu conținuturi alternative, iar modalitățile prevăzute de alin. (1) relevă un conținut alternativ, dar fără a exista vreodată posibilitatea ca modalitatea împiedicării unei persoane de a alege să se consume concomitent cu împiedicarea unei persoane de a fi aleasă, excluzându-se astfel unitatea naturală colectivă. Tot foarte interesantă este și analiza realizată în legătură cu posibilitatea comiterii faptei prin inacțiune, având în vedere că art. 17 C.pen. se referă doar la infracțiunile omisive improprii de rezultat.

Dintre relațiile infracțiunii prevăzute la art. 385 C.pen. cu alte infracțiuni, se remarcă legăturile acesteia cu infracțiunea de șantaj, autorul considerând că împiedicarea exercitării drepturilor electorale este chiar o formă specială a infracţiunii de şantaj, ceea ce exclude posibilitatea reținerii unui concurs formal între cele două.

Mergând mai departe la infracțiunea de corupere a alegătorilor, sunt prezentate aspectele referitoare la timpul comiterii acesteia, autorul neconstatând o astfel de condiționare în textul de incriminare. Nu putea lipsi din această parte, desigur, analiza (dez)incriminării faptei de corupere a alegătorilor în situaţia în care aceasta a fost comisă prin simpla promisiune, ilustrată cu exemple din practica judiciară.

Latura obiectivă a infracțiunii este analizată după cum fapta de corupere a alegătorilor este săvârşită cu ocazia unor alegeri electorale (constatându-se dificultatea aplicării în practică a infracțiunii în ipoteza în care se comit fapte care nu se pot circumscrie, printr-o interpretare gramaticală, sferei de incriminare prevăzute de art. 386 C. pen.) sau cu ocazia unui referendum (indicându-se necesitatea unei restructurări care să nu fie lipsită de previzibilitate). Punctul forte al materialului îl reprezintă, de altfel, tocmai aceste propuneri de modificări legislative pe care autorul le efectuează, de natură să conducă la o mai bună acoperire a situațiilor întâlnite în practică și la înlăturarea problemelor care deja există.

10. Cristina Nicorici – Cazul „Lederspray” – răspunderea penală pentru omisiunea de a retrage produse periculoase de pe piaţă, publicat în Analele Universității de Vest din Timișoara nr. 1/2021

Tot o „cunoștință de la Hexagon”, Cristina Nicorici (doctorand la Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara) prezintă în acest material cazul „Lederspray” , analizând dacă conduita anterioară a persoanelor care introduc pe piaţă un produs care se dovedeşte ulterior periculos poate fundamenta o răspundere penală pentru omisiunea acestora de a retrage respectivul produs.

Este prezentată mai întâi situația de fapt: o societate comercială fabrică un nou tip de spray pentru îngrijirea articolelor din piele, iar acest spray este comercializat de două din filialele acestei societăţi. Societatea respectivă se ocupă de câţiva ani, între alte activităţi, cu fabricarea de sprayuri pentru îngrijirea articolelor din piele, deci persoanele angajate ale societăţii au expertiză în domeniu. Produsul nou este lansat pe piaţă, iar iniţial nu s-a semnalat nicio reacţie adversă. Ulterior, s-a semnalat faptul că acest spray crea probleme sănătăţii consumatorilor şi că, în anumite ocazii, aceștia aveau nevoie de tratament medical ambulatoriu sau chiar internare pe secţiile de terapie intensivă, diagnosticul fiind în general aceleaşi (edem pulmonar). Conducerea societății a decis să nu retragă produsul de la comercializare, pe baza anchetelor interne efectuate, acesta fiind ulterior interzis de la vânzare de Biroul Federal de Sănătate.

Ulterior, sunt analizate cele patru foarte interesante momente temporale care reies din analiza Tribunalului Suprem German în urma soluției pronunțate împotriva administratorilor societății: perioada inițială, în care nu se poate identifica vreo culpă; perioada dintre momentul primirii notificărilor despre efectele negative și decizia privind menținerea produsului pe piață, când se poate vorbi de o infracțiune omisivă improprie din culpă; decizia privind menținerea produsului pe piață, care atrage o infracțiune comisivă prin omisiune; introducerea produsului în magazine ulterior adunării conducerii societății, care marchează reținerea infracțiunii de lovire prin acțiune.

După prezentarea acestor momente, autoarea arată criticile aduse de doctrină soluției oferite de Tribunul Suprem German, în special pentru că acesta ar fi extins câmpul de aplicare a teoriei conduitei anterioare la acele cazuri în care conduita anterioară era conformă cu ordinea juridică. De asemenea, sunt indicate pozițiile exprimate în acest sens, care pun sub semnul discuției teoria poziției de garant, conturându-se posibilitatea unei răspunderi penale obiective, cu avantaje pentru consumatori, dar dezavantaje certe pentru mediul de afaceri.

Deși cazul Lederspray nu s-a întâmplat în țara noastră, analiza poate fi cu siguranță extinsă la spețe existente în România, la legislația în vigoare, art. 17 C.pen. fiind prea puțin analizat în legătură cu produsele periculoase și poate, de ce nu, chiar în ceea ce privește o posibilă răspundere penală a inteligenței artificiale.

11. Dragoș Pârgaru – Aparența vinovăției în cazul infracțiunilor de abuz în serviciu și neglijență în serviciu, publicat în In honorem Flavius Antoniu Baias. Aparența în drept (coord. A. Almășan, I. Vârsta, C. Zamșa), Ed. Hamangiu, București, 2021

Volumul dedicat Domnului Profesor Flavius Baias reunește și o serie de materiale interesante în domeniul dreptului penal. L-am ales pe cel al lui Dragoș Pârgaru (Facultatea de Drept, Universitatea din București, avocat), pentru actualitatea și utilitatea temei tratate, semnalate și de alți profesioniști în domeniul dreptului, mai ales în condițiile în care majoritatea studiilor privind abuzul ori neglijența în serviciu vizează latura obiectivă, iar nu vinovăția.

Autorul pleacă de la constatarea că o analiză a jurisprudenței naționale din ultimii ani relevă „un număr extraordinar de mic al cauzelor ce au avut ca obiect infracțiunea de neglijență în serviciu și, corespondent, a hotărârilor de condamnare pentru săvârșirea acestei infracțiuni. Numărul acestor hotărâri surprinde mai ales prin comparație cu numărul hotărârilor de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu. Așadar, ne întrebăm: în peste 90% dintre cazurile în care se constată că o neîndeplinire sau o îndeplinire defectuoasă a atribuțiilor de serviciu cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice funcționarul public a acționat/acționează cu una dintre cele două forme ale intenției? O asemenea împrejurare pare contraintuitivă.”

Sunt prezentate ulterior o serie de motivări ale instanțelor în ceea ce privește latura subiectivă, din care rezultă fie reluarea textului art. 16 C.pen., fie analiza, în realitate, a aspectelor specifice laturii obiective. O altă categorie de hotărâri relevă o potențială interdependență între calitatea specială cerută subiectului activ și forma de vinovăție a infracțiunii de abuz în serviciu.

În analiza formei de vinovăție, se arată că, pentru a se reține existența intenției directe de gradul întâi în cazul infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se probeze faptul că funcționarul public a acționat cu scopul de a produce paguba ori de a vătăma drepturi sau interese legitime. Or, „în lipsa unui interes propriu al funcționarului în producerea pagubei ori a vătămării, stabilirea unei intenții directe de gradul întâi este cel puțin contraintuitivă”. De asemenea, existența intenției directe de gradul doi nu poate fi stabilită ca o consecință absolută a împrejurării că subiectul activ a constatat caracterul ilicit al acțiunii sale.

Cu privire la intenția indirectă, ca formă a vinovăției, făcând o analogie cu accidentele de circulație, autorul arată că ar fi greșită fundamentarea acesteia exclusiv pe îndeplinirea elementelor laturii obiective și pe calitățile funcționarului public de persoană cu pregătire de specialitate, întrucât aceasta ar conduce la reținerea infracțiunii de abuz în serviciu în toate cazurile, cu negarea rolului incriminării neglijenței în serviciu. Sunt propuse mai multe elemente care ar putea justifica convingerea funcționarului public că nu se va produce o pagubă sau o vătămare a unor drepturi sau interese legitime ca urmare a conduitei sale, deci care ar conduce la reținerea formei de vinovăție a culpei, iar nu a intenției indirecte.

În finalul materialului, sunt prezentate o serie de aspecte legate de evaluarea vinovăției în cazul în care subiectul activ este un magistrat, infracțiunile de abuz sau neglijență în serviciu fiind, în cele mai multe situații, excluse, având în vedere că îndatoririle de serviciu ale acestora presupun o marjă de apreciere în cadrul căreia se pot contura decizii diferite – aspecte care ar putea, de altfel, să fie avute în vedere și în cazul celorlalți funcționari publici.

12. Doris-Alina Șerban – Relația abuzului în serviciu cu alte infracțiuni, publicat în Revista Penalmente nr. 1/2021

Rămânând în sfera abuzului în serviciu, următorul material este redactat de Doris Șerban (Facultatea de Drept a Universității Babeș Bolyai din Cluj-Napoca, avocat) și vizează relația acestei infracțiuni cu alte reglementări conținute în Codul penal.

În prima parte a articolului, autoarea prezintă istoricul infracțiunii de abuz în serviciu, aspecte de drept comparat, precum și particularitățile infracțiunii de abuz în serviciu, relevante din perspectiva raportului care există între aceasta și alte infracțiuni, privind subiectul activ și calificarea infracțiunii ca fiind una de rezultat.

Trecând la analiza propriu-zisă, este prezentată relaţia infracţiunii de abuz în serviciu cu alte infracţiuni care au ca subiect activ special funcţionarul public sau funcţionarul privat (persoană de la art. 308 C.pen.) şi care sancționează în mod distinct diverse conduite nelegale ale acestora, cum ar fi delapidarea, falsul material în înscrisuri oficiale în varianta comiterii sale de un funcţionar public, luarea de mită, cercetarea abuzivă, represiune nedreaptă etc. Dacă, de regulă, conflictul se rezolvă prin aplicarea regulii specialității, autoarea identifică unele probleme de încadrare, atunci când, de exemplu, infracțiunea „specială”, aparent cu prioritate în fața infracțiunii de abuz în serviciu, este o infracțiune de pericol (cum este cazul falsului intelectual), pe când infracțiunea de abuz în serviciu este una de rezultat sau în situația în care conduita abuzivă a funcționarului public produce mai multe efecte, unele încadrabile în infracțiunea de abuz în serviciu, iar altele posibil încadrabile în alte infracțiuni care au ca subiect activ funcționarul public (cum este cazul folosirii funcției pentru favorizarea unei persoane). Este, totodată, analizat raportul dintre infracțiunea de abuz în serviciu și cea de gestiune frauduloasă.

În ceea ce privește relația abuzului în serviciu cu infracțiuni care nu prezintă aceeași circumstanțiere a subiectului activ (în special favorizarea făptuitorului), sunt prezentate cele trei posibile soluții, ilustrate cu exemple din practica judiciară, precum și neajunsurile fiecăreia: reţinerea exclusiv a celeilalte infracțiuni, reţinerea exclusiv a infracţiunii de abuz în serviciu și reţinerea celor două fapte în concurs.

Remarc și în acest material problematica identificată corect de la începutul materialului, analiza structurată, precum și secțiunea finală, în care sunt propuse și posibilele soluții pentru problemele prezentate în cuprinsul materialului.

13. George Zlati – Tehnologia blockchain, monedele virtuale și dreptul penal, publicat în Revista Penalmente nr. 1/2021

Anul acesta George Zlati (avocat, Baroul Cluj) n-a mai publicat un tratat, dar a scris un articol pe măsură, de imprimat și citit cu stiloul în mână, cu siguranță cea mai vastă (60 de pagini) și pertinentă analiză în acest domeniu încă neexplorat și dificil de înțeles atât pentru doctrină, cât și pentru practica judiciară.

Apreciez, în primul rând, cuprinsul detaliat, care face ușor de găsit orice informație necesară. Apoi, având în vedere natura cât se poate de „tehnică” a subiectului tratat, autorul realizează mai întâi clarificările terminologice necesare: blockchain vs. monede virtuale (criptomonede), monede fiduciare vs. monede virtuale, monede electronice vs. monede virtuale, mecanisme de consens: Proof of Work (PoW) vs. Proof of Stake (PoS), platforme de schimb centralizate (CEX) vs. platforme de schimb descentralizate (DEX), tranzacțiile cu monede virtuale, cheia criptografică publică vs. cheia criptografică privată, adrese publice vs. portofele digitale (virtuale sau electronice), portofele digitale în custodie (custodial wallets) vs. portofele digitale personale (non-custodial wallets) și alte noțiuni relevante pentru ecosistemul blockchain.

În cea de-a doua parte, sunt prezentate riscurile la nivel de blockchain (confidențialitatea datelor, vulnerabilitatea mecanismului de acces și conținutul ilicit în blockchain), cu privire la monedele virtuale și din perspectiva securizării portofelelor digitale (accesarea ilegală a portofelelor digitale pe platformele de schimb centralizate și pierderea „seed phrase”).

Întrucât aceste prime două părți ar fi greu de rezumat, mă voi limita la semnalarea aspectelor interesante din capitolul dedicat monedelor virtuale, cripto-activelor și dreptul penal. De pildă, în ceea ce privește obținerea de monede virtuale prin șantaj (ransomware), se pune, mai întâi, problema aplicabilității art. 365 C.pen. (operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice) și art. 360 C.pen. (accesul ilegal la un sistem informatic), în funcție de situația concretă care caracterizează infracțiunile mijloc comise pentru înlesnirea atacului; ulterior, criptarea datelor informatice oferă aplicabilitate fie art. 362 C.pen. (alterarea integrității datelor informatice), fie art. 363 C.pen. (perturbarea funcționării sistemelor informatice); în ceea ce privește fapta de a solicita persoanei vătămate efectuarea unui transfer de monede virtuale, indiferent dacă acest lucru s-a realizat sau nu, vom fi în prezența infracțiunii de șantaj în varianta agravată [art. 207 alin. (3) C.pen.]. Sunt, totodată, analizate ipotezele de obținere de monede virtuale prin înșelăciune (campaniile frauduloase de tipul giveaways și airdtrops, modificarea frauduloasă a adresei publice necesare pentru efectuarea unei tranzacții cu monedă virtuală, uzurparea identității unei alte persoane și efectuarea unor tranzacții multiple folosind aceeași unitate de valoare a monedei virtuale).

Foarte interesantă este și analiza dedicată ipotezelor de restricționare a accesului la monedele virtuale, fie prin procesul de „ardere” al monedelor virtuale, fie prin restricționarea accesului la portofelul digital. Uzurparea de identitate ca mijloc de inducere în eroare este analizată pornind de la decizia ICCJ nr. 4/2021 (HP penal) privind fapta de a deschide și utiliza un cont pe o reţea de socializare deschisă publicului, folosind ca nume de utilizator numele unei alte persoane și introducând date personale reale care permit identificarea acesteia. De asemenea sunt deosebit de pertinente considerațiile privind falsificarea de monede virtuale, care este văzută ca o modalitate de comitere a infracțiunii de fals informatic.

Cu siguranță va trebui să recitesc acest material pentru fixarea noțiunilor folosite de autor, dar și pentru a putea visa măcar la o „analiză detaliată” – și comună – a unui subiect conex, anunțat oarecum în articol.

***

Bineînțeles, articolele de mai sus nu au căzut (doar) din cer, cum spune titlul cărții lui Narine Abgarian pe care s-a întâmplat să o citesc când redactam acest material, ci au presupus multă muncă din partea autorilor (și uneori a coordonatorilor). Pentru orizonturile pe care le-au deschis, îi felicit și le mulțumesc.

În final, nu pot să nu menționez cu entuziasm că în anul 2022 voi anunța, alături de un grup de prieteni, o surpriză legată de articolele și cărțile din domeniul științelor penale, menită să ajute cercetătorii și practicienii interesați de acest domeniu.

Sărbători fericite tuturor!


[1] Mă refer numai la articole și menționez materialul redactat împreună cu drd. Dorel Herinean – Frumusețea în dreptul penal. Curiosul caz al art. 194 alin. (1) lit. c) C.pen.,  articolul scris cu conf. univ. dr. Flaviu Ciopec despre victimologie și protecția victimelor, materialul cu titlul Efectele adopției asupra posibilității reținerii infracțiunii de incest în sarcina rudelor biologice. Opinie privind problema de drept ce a condus la pronunțarea Deciziei HP nr. 52/2021 în materie penală, scris împreună cu dr. George Lazăr și studiul despre mica și marea corupție, redactat împreună cu dr. Anca Jurma.
[2] Totuși, având în vedere cele exprimate într-o lucrare anterioară (citată și în materialul aici prezentat), nu sunt de acord cu exemplul oferit de autor pentru a ilustra specialitatea bilaterală: infracțiunile prevăzute de art. 268 alin. (2) C.pen. și art. 280 alin. (2) C.pen. nu diferă între ele prin aceea că, în cazul cercetării abuzive, producerea ori ticluirea de probe nereale (și falsificarea, element material care nu este însă prevăzut de textul de lege și în cazul inducerii în eroare) se poate realiza și pentru a dovedi inexistența unei fapte prevăzute de legea penală. Câtă vreme infracțiunea se numește cercetare abuzivă, iar alin. (2) vine să completeze elementele materiale prevăzute de alin. (1), care se efectuează întotdeauna împotriva unei persoane, este evident că fapta nu se poate comite pentru a dovedi inexistența unei fapte prevăzute de legea penală, ci doar pentru a susține cercetarea unei persoane nevinovate. Nu este vorba de a adăuga la normă, ci de a căuta rațiunea incriminării; de altfel, infracțiunea nu se pedepsește mai grav pentru că este comisă de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător în orice împrejurare, ci pentru că acesta comite fapta în cauza pe care o are de soluționat. Nici acest aspect nu este prevăzut de textul de lege, dar nu este mai puțin adevărat.
[3] Conform comunicatului Curții Constituționale din data de 14 decembrie 2021.
[4] Mă refer în mod special la lucrarea M.I. Michinici, M. Dunea, Drept penal. Partea generala. Curs teoretic în domeniul licenței (I), Ed. Hamangiu, București, 2018.
[5] Dată apariție: martie 2021 (conform https://www.ujmag.ro/reviste/revista-de-dreptul-familiei-nr-2-2020).
[6] În sens similar, a se vedea și un alt articol publicat în 2021 pe această temă: A. Florea, Unele aspecte privind pornografia infantilă. Implicațiile în plan penal ale conduitei minorului care realizează materiale pornografice cu propria persoană, Revista Dreptul nr. 5/2021.


Conf. univ. dr. Andra-Roxana Trandafir
Facultatea de Drept, Universitatea din București

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti