Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Plângerea împotriva ordonanţei prin care procurorul ierarhic superior admite plângerea persoanei interesate, infirmă soluţia de clasare dispusă de procurorul de caz şi dă o nouă soluţie de clasare, pentru alte motive decât cele invocate de petent. Organul judiciar competent să o soluţioneze. Opinie juridică
07.01.2022 | Andrei ZARAFIU

Secţiuni: Drept penal, Opinii, Procedură penală, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Andrei Zarafiu

Andrei Zarafiu

 I. Aspecte preliminare.

În pofida sursei sale normative unice, problema de drept supusă analizei poate fi abordată din două perspective procedurale, în raport cu modul de manifestare a consecințelor judiciare distincte pe care le generează. Astfel, chestiunea pe care se grefează această problemă nu reprezintă doar o simplă condiţie de procedibilitate, cu caracter primar, în etapa jurisdicţională de rezolvare a plângerii împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată.

În principal, chestiunea în discuţie evocă o problemă de competenţă funcţională întrucât priveşte organul judiciar abilitat să exercite controlul de legalitate şi temeinicie al soluţiei de netrimitere în judecată într-un context procesual nenumit, deopotrivă accesibil unor subiecţi oficiali ce exercită funcţii judiciare distincte. Or, dezlegarea unei probleme de drept referitoare la competenţă nu poate ignora specificul sistemului nostru judiciar, în care, indiferent de forma în care este exprimată normativ (absolută sau relativă, unică sau multiplă, exclusivă sau alternativă), competenţa este stabilită întotdeauna pe cale legală – art. 126 alin. (2) din Constituţie.

Cu puţine excepţii, instituite în mod natural tot pe cale legală şi care nu privesc decât formele sale cu caracter relativ, competenţa nu poate fi modificată, transferată sau delegată pe cale judiciară. Stabilirea formelor de competenţă şi a criteriilor prin care acesta se determină reprezintă atributul exclusiv al legiuitorului, recunoscut la nivel constituţional atât pentru a tempera eventualul exces de autodeterminare judiciară, cât şi pentru a garanta, paradoxal, tocmai independenţa sistemului judiciar.

Prin urmare, în considerarea acestei exclusivităţi absolute, în dezlegarea problemei de drept supusă analizei, în caz de potenţial conflict, opţiunea sau finalitatea urmărită la nivel legislativ, în pofida oricărei carenţe în reglementare, trebuie preferată celei judiciare, oricât de pertinent ar răspunde aceasta din urmă problemei în discuţie.

Mai mult, din perspectiva consecinţelor judiciare, tot cele care decurg din aspectul referitor la competenţă trebuie analizate cu prioritate întrucât, în raport cu ordinea în care se manifestă, au aptitudinea de a refuza chiar învestirea.

În acest sens, este elocventă evoluţia interpretărilor referitoare la o chestiune intim legată de problema de drept supusă analizei, tot din materia plângerii adresate judecătorului împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, ce poate fi considerată un reper încă actual pentru felul în care ar trebui tranşat un conflict între abordarea legală şi cea judiciară.

Astfel, iniţial, în această materie, parcurgerea etapei prealabile, corespunzătoare controlului intern în cadrul Ministerului Public, de legalitate şi temeinicie a soluţiei de netrimitere în judecată, a fost considerată judiciar o veritabilă cerinţă de procedibilitate ce condiţiona accesul la judecător. În exercitarea rolului său constituţional, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, prin Decizia nr. XIII/2005 (M.Of. nr. 119 din 8 februarie 2006), în interpretarea dispoziţiilor similare din vechea lege de procedură (art. 2781 C.p.p. 1968), a stabilit că „Plângerea adresată direct instanţei de judecată împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, dată de procuror, fără ca acestea să fie atacate, în prealabil, conform art. 278 din Codul de procedură penală, la procurorul ierarhic superior, este inadmisibilă”. Aşadar, în optica instanţei supreme, neatacarea soluţiei de netrimitere în judecată la procurorul ierarhic superior se convertea într-un viciu formal al plângerii adresate judecătorului ce compromitea iremediabil acest demers judiciar. Prin urmare, constatarea sa, realizată în cadrul examenului de admisibilitate, atrăgea incidenţa unei sancţiuni procedurale specifice valorificate judiciar prin respingerea plângerii ca inadmisibilă.

Ulterior, ca urmare a modificării cadrului normativ în materie prin Legea nr. 356/2006, această soluţie general obligatorie, însă impusă pe cale judiciară, a trebuit reconsiderată întrucât, prin intervenţia legiuitorului, problema admisibilităţii a fost transformată într-o problemă de competenţă ce antrena o chestiune subsecventă de greşită sesizare, pentru care legea a stabilit o altă cale procedurală de urmat.

Prin modificarea alin. (13) al art. 2781, o plângere împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată adresată direct judecătorului, fără atacarea în prealabil la procurorul ierarhic superior, nu a mai fost considerată o plângere inadmisibilă, ci o plângere greşit îndreptată ce trebuia trimisă, pe cale administrativă, organului judiciar competent. S-a considerat astfel că, viciul formal determinat de reparcurgerea etapei preliminare, corespunzătoare controlului intern în cadrul Ministerului Public afecta aptitudinea funcţională primară a plângerii adresate judecătorului de a se manifesta ca un act de sesizare. Prin raportare la natura sa absolută, acest viciu împiedica însăşi declanşarea funcţiei judiciare (nenumite la acel moment) specifice procedurii plângerii la judecător, provocând, după modelul pseudosancţiunii severe a inexistenţei, nu un răspuns judiciar, ci unul administrativ – rezoluţie administrativă de trimitere la organul competent, nemotivată şi nesupusă vreunei căi de atac.

Această soluţie legislativă a determinat ineficacitatea dezlegării anterioare şi a determinat o nouă modalitate de abordare consacrată inclusiv în noua lege penală de procedură, în dispoziţiile art. 340.

Prin urmare, prin acest preambul, am încercat să identific reperele şi preferinţele în raport cu care ar trebui realizată dezlegarea problemei de drept, care, în pofida aparentei sale simplităţi, ascunde implicaţii mult mai subtile şi mai profunde, de ordin sistemic: în ce măsură o interdicţie legală poate fi ocolită pe cale judiciară?

Aşadar, în esenţă, problema de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă antamează chestiunea plângerilor în cascadă, când atacarea unei soluţii iniţiale de clasare determină dispunerea, de către procurorul ierarhic superior, a unei noi soluţii de clasare, fundamentate însă pe alte motive decât cele invocate de petent. Această soluţie trebuie la rândul său atacată la procurorul ierarhic superior sau poate fi atacată direct la judecător? Sau, cu alte cuvinte, cum ar trebui abordat procedural accesul la judecător în cazul soluţiilor de netrimitere în judecată – ca unul imediat (fiind suficientă parcurgerea unei singure etape de verificare a soluţiei de procurorul ierarhic superior) sau ca unul condiţionat, în această ipoteză specifică, de epuizarea naturală a controlului în cadrul Ministerului Public (din treaptă în treaptă, până la ultimul procuror ierarhic superior)?

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie evocă două orientări jurisprudenţiale:

− într-o primă abordare, judecătorii de cameră preliminară învestiţi cu soluţionarea plângerilor formulate împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, în situaţia în care soluţia procurorului de caz a fost infirmată de către procurorul ierarhic superior, cu consecinţa dispunerii unei noi soluţii de clasare, au procedat la judecarea acestor cauze chiar dacă noua soluţie de clasare nu a fost atacată la procurorul ierarhic superior celui care a infirmat soluţia de clasare dipusă de către procurorul de caz;

− într-o a doua abordare s-a considerat că nu poate fi sesizat judecătorul de cameră preliminară anterior formulării unei plângeri la procurorul ierarhic superior celui care a infirmat soluţia procurorului de caz şi a dispus o nouă soluţie de clasare. În motivarea acestei orientări, s-a apreciat că procedura de control pe cale ierarhică în cadrul unităţii de parchet constituie, în cazul soluţiilor de netrimitere în judecată, o etapă prealabilă verificării actului de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura specială reglementată de art. 340 din Codul de procedură penală.

Totodată, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază faptul că în jurisprudenţă a fost identificată şi o a treia categorie de hotărâri, în care judecătorii de cameră preliminară care au fost sesizaţi cu plângere după atacarea ordonanţei de schimbare a temeiului clasării la procurorul ierarhic superior celui care a dispus noua soluţie, urmează procedura menţionată în Decizia nr. 1/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite.

II. Norme de drept incidente și dezlegări anterioare.

• Art. 339 din Codul de procedură penală – Plângerea împotriva actelor procurorului: „(1) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

(2) În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.

(4) În cazul soluţiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia.

(5) Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate.

(6) Dispoziţiile art. 336-338 se aplică în mod corespunzător, dacă legea nu dispune altfel.”;

Art. 340 din Codul de procedură penală – Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată: „(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

(2) Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluţionată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare. [..]”;

Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, nr. 1 din 19.01.2009 (M.Of. nr. 418 din 18 iunie 2009):

„În aplicarea dispoziţiilor art. 278 alin. (2) şi (3) şi ale art. 2781 alin. (1) şi (2) teza a II-a din Codul de procedură penală, Organul judiciar competent să soluţioneze plângerea împotriva rezoluţiei sau ordonanţei prim-procurorului, prin care s-a infirmat rezoluţia sau ordonanţa procurorului de netrimitere în judecată şi s-a dat aceeaşi ori altă soluţie de netrimitere în judecată, pentru alte motive sau pentru unele dintre motivele invocate de petent, este procurorul ierarhic superior.

Numai în situaţia în care, la rândul său, procurorul ierarhic superior, astfel sesizat, a respins plângerea şi a menţinut soluţia prim-procurorului sau nu a soluţionat plângerea în termenul legal prevazut la art. 277 din Codul de procedură penală, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt afectate se pot adresa cu plângere instanţei de judecată.”

III. Analiza problemei de drept.

Fără îndoială, în contextul dezlegării pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1/2009 de admitere a recursului în interesul legii în interpretarea dispoziţiilor similare ale art. 2781 din Codul de procedură penală 1968 (M.Of. nr. 418 din 18 iunie 2009), rezolvarea în prezent a (aparent) aceleiaşi probleme de drept implică o evaluare specifică, circumscrisă unui examen succesiv realizat în două etape eventuale.

Pentru început trebuie efectuat un examen de actualitate în care să fie verificată incidenţa dispoziţiilor art. 4741 CPP. Dacă se constată că fundamentul normativ al problemei de drept dezlegate în mod definitiv şi obligatoriu anterior prin Decizia nr. 1 /2009 subzistă şi în actuala lege de procedură (fie în formă identică, fie într-o formă care să fie în mod semnificativ aceeaşi), atunci efectele acestei Decizii urmează să se aplice şi în prezent. De principiu, constatarea încetării sau nu a efectelor unei Decizii RIL este atributul jurisdicţiilor obişnuite, însă în măsura în care divergenţa de opinii jurisprudenţiale priveşte însăşi existenţa premisei care determină aplicarea dispoziţiilor art. 4741 CPP, atunci caracterul neunitar al practicii justifică admisibilitatea cererii de recurs în interesul legii.

Luând în considerare natura efectelor Deciziilor publicate în Monitorul Oficial, în ipoteza constatării subzistenţei aceluiaşi fond normativ, argumentele şi dezlegările evocate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul Deciziei nr. 1/2009 nu vor mai putea fi înlocuite ori modificate, urmând doar să fie aplicate în mod corespunzător.

În această situaţie, judecarea cererii de recurs în interesul legii va îmbrăca doar forma unei judecăţi declarative. Dacă însă, examenul de actualitate va conduce la concluzia modificării substanţiale a fondului normativ care a stat la baza dezlegării anterioare, atunci rezolvarea problemei de drept va presupune parcurgerea unei etape subsecvente, corespunzătoare unui examen de fond. Într-o atare ipoteză, instanţa supremă nu va mai fi legată de raţionamentele logico-juridice care au fundamentat Decizia antereferită, urmând să pronunţe o dezlegare corespunzătoare contextului legislativ actual care a generat problema de drept şi cu luarea în considerare a preferinţei funcţionale evocate în preambulul acestei opinii. Astfel, cererea de recurs în interesul legii va fi supusă unei judecăţi constitutive întrucât va crea o situaţie juridică nouă.

Au încetat, s-au modificat ori sunt încă actuale efectele Deciziei nr. 1/2009? – iată cu adevărat problema esenţială a prezentei sesizări.

Seduşi de justeţea argumentelor anterioare ale instanţei supreme, vom fi cu siguranţă tentaţi să alegem soluţia la îndemână, mai ales când aceasta răspunde pertinent şi complet nevoilor judiciare care au reclamat-o. În evaluarea cadrului normativ care a generat problema de drept supusă analizei nu trebuie însă uitat că şi în procedură aparenţele sunt uneori înşelătoare iar cuvântul care arată poate fi şi cuvântul care ascunde. Prin urmare, pentru a vedea dacă dispoziţiile legale avute în vedere prin dezlegarea anterioară subzistă într-o formă care să valideze şi în prezent soluţia dată, trebuie analizată evoluţia modificărilor legislative intervenite în materie, având ca repere pe de-o parte, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997 (M.Of. nr. 105 din 6 martie 1998) care au condus la reglementarea, în legislaţia procesual penală, a instituţiei plângerii adresate judecătorului împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, şi, pe de altă parte, opţiunea legiuitorului manifestată, fără echivoc, prin mai multe intervenţii succesive.

Prin Decizia nr. 1/2009 (M.Of. nr. 418 din 18 iunie 2009), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, admiţând recursul în interesul legii declarat cu privire la art. 2781 C.p.p. 1968, a stabilit că:

„Organul judiciar competent să soluționeze plângerea împotriva rezoluției sau ordonanței prim-procurorului, prin care s-a infirmat rezoluția sau ordonanța procurorului de netrimitere în judecată și s-a dat aceeași ori altă soluție de netrimitere în judecată, pentru alte motive sau pentru unele dintre motivele invocate de petent, este procurorul ierarhic superior.

Numai în situația în care, la rândul său, procurorul ierarhic superior, astfel sesizat, a respins plângerea și a menținut soluția prim-procurorului sau nu a soluționat plângerea în termenul legal prevăzut la art. 277 din Codul de procedură penală, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt afectate se pot adresa cu plângere instanței de judecată.”

La data pronunţării acestei decizii nu exista în materia plângerii împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată nicio interdicţie legală cu privire la formularea unei noi plângeri împotriva ordonanţei prin care procurorul ierarhic superior soluţiona plângerea persoanei nemulţumite de soluţia iniţială. Astfel, ordonanţa procurorului ierarhic superior de soluţionare a plângerii, fiind în esenţă un act emis de procuror  în exercitarea unei atribuţii specifice funcţiei judiciare de urmărire penală, intra în categoria generică a „actelor efectuate de procuror”, împotriva cărora dispoziţiile generale în materia atacării lor (vechiul art. 278 CPP) prevedeau posibilitatea formulării plângerii la procurorul ierarhic superior corespunzător. Mai mult, în perioada de incertitudine normativă cuprinsă între momentul când a devenit obligatorie Decizia Curţii Constituţionale nr. 486/1997 şi momentul reglementării exprese a instituţiei plângerii adresate judecătorului (introducerea art. 2781 prin Legea nr. 281/2003 de modificare a Codului de procedură penală din 1968), când dispoziţiile art. 21 din Constituţie trebuiau aplicate în mod direct fără norme procedurale subsecvente în care să fie transpuse, au existat şi soluţii jurisprudenţiale care condiţionau „sesizarea instanţei de judecată competente” (în accepţiunea Curţii) de parcurgerea prealabilă, până la epuizare, a întregului mecanism de realizare a controlului intern în cadrul Ministerului Public – din treaptă în treaptă până la Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Ulterior, prin modificările aduse de Legea nr. 202/2010 (M.Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010 – Legea Micii Reforme în justiţie) au fost instituite la nivel legislativ primele limitări ale dreptului persoanei interesate de a formula plângere împotriva ordonanţei prin care procurorul ierarhic superior celui care a dispus netrimiterea în judecată rezolva plângerea persoanei nemulţumite de soluţia dată. Astfel, la art. 278 a fost introdus alin. (21) care prevedea că „plângerea formulată împotriva soluţiei de respingere dispuse de procurorul ierarhic superior este inadmisibilă”. În pofida reglementării deficitare, generatoare de controverse judiciare (a se vedea A. Zarafiu, Legea nr. 202/2010. Comentarii şi soluţii, Ed. CH Beck, p. 95-96), efectul imediat al intervenţiei legislative a fost că, în materia plângerii, doar actele cu caracter pozitiv ale procurorului ierrahic superior emise în rezolvarea plângerii persoanei interesate – soluţiile de admitere a plângerii – mai puteau fi atacate, la rândul lor, cu plângere la procurorul ierarhic superior.

Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1/2009 de admitere a recursului în interesul legii nu şi-a încetat efectele în raport cu această modificare legislativă ulterioară întrucât premisa juridică pe care se fundamenta problema de drept dezlegată nu fusese înlăturată: existenţa unei plângeri formulate de persoana interesată împotriva ordonanţei de infirmare a soluţiei de netrimitere în judecată şi de dispunere a unei noi soluţii de netrimitere în judecată, ca urmare a admiterii plângerii iniţiale. Or, o astfel de plângere era în continuare admisibilă şi în contextul restricţiilor parţiale impuse prin Legea nr. 202/2010. Modificarea evoca însă o primă manifestare din partea legiuitorului a opţiunii de limitare a plângerilor în cascadă împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, chiar dacă, la nivel funcţional, controlul ierarhic mai putea fi exercitat în cadrul Ministerului Public (mai existau procurori ierarhic superiori celui care soluţionase plângerea).

Această opţiune legislativă a fost însă radicalizată odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură penală (Legea nr. 135/2010) prin introducerea interdicţiei exprese prevăzute de art. 339 alin. (5) – „ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate.”

Prin urmare, indiferent că înglobează o dispoziţie cu caracter pozitiv (admiterea plângerii) sau negativ (respingerea plângerii), ordonanţele de soluţionare de către procurorul ierarhic superior sunt la nivel generic inatacabile, chiar dacă ele rămân, în esenţa lor, tot acte ale procurorului. Interdicţia prevăzută de art. 339 alin. (5) CPP îmbracă forma unei excepţii absolute, consacrate printr-o dispoziţie specială, de la regula generală prevăzută de art. 339 alin. (1) şi care permite atacarea cu plângere a oricărui act emis de procuror. O nouă plângere mai poate fi formulată doar pentru o singură categorie de acte emise de procuror, respectiv pentru soluţiile de clasare, însă aceasta îmbracă forma unei plângeri autonome, adresate direct judecătorului, şi care priveşte legalitatea şi temeinicia soluţiei de clasare, şi nu modul de soluţionare, de către procurorul ierarhic superior, a plângerii iniţiale.

Fără îndoială că forma normativă în care este exprimată această interdicţie este deficitară (constatare valabilă pentru întreaga reglementare a instituţiei plângerii adresate judecătorului, care nu ia în considerare realitatea că şi o plângere admisă în parte, poate nemulţumi în continuare persoana care a formulat-o). Ceea ce nu poate fi însă contestat este împrejurarea că limitarea dreptului de a mai formula plângere împotriva ordonanţei de soluţionare a plângerii iniţiale nu este un accident legislativ, ci expresia unei opţiuni de reglementare asumate de-a lungul unor intervenţii succesive.

A declara aplicabilă în continuare, tale quale, dezlegarea dată prin Decizia RIL nr. 1/2009 înseamnă a provoca eludarea, pe cale judiciară, a unei interdicţii instituite pe cale legala. Adoptarea unei astfel de soluţii trebuie cântărită cu multe rezerve întrucât echivalează cu asumarea unei atribuţii ce ţine de domeniul unei alte puteri constituite în stat. Or, o astfel de manifestare excesivă depăşeşte limitele naturale de manifestare a ceea ce regeretatul Profesor V.M. Ciobanu denumea paradoxul judecătorului – judecătorul reprezintă puterea dar şi contraputerea, el depinde de stat, de celelalte puteri pe care el însuşi le controlează uneori (V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Vol.I, Teoria generală, Ed. Naţional. Bucureşti, 1996, p. 17). Este necesară aşadar, o intervenţie de sine stătătoare a instanţei supreme care, printr-o decizie de admitere a prezentului recurs în interesul legii, să încerce să adapteze raţionamentele logico-juridice exprimate în conţinutul Deciziei RIL nr. 1/2009 la noile realităţi normative, cu luarea în considerare a preferinţei exprimate de legiuitor (ce nu poate fi ignorată până la amendarea sa, fie de el însuşi, fie pe calea controlului de constituţionalitate) dar şi a finalităţii procedurale a instituţiei, stabilite prin actul care a consacrat-o, Decizia Curţii Constituţionale nr. 486/1997.

Dincolo de proclamarea raţiunii funcţionale primare pentru care Curtea Constituţională a reţinut necesitatea instituirii controlului jurisdicţional de legalitate şi temeinicie a actelor prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, real sau aparent, Decizia nr. 486/1997 a stabilit cele două coordonate esenţiale ale procedurii ce urma să fie consacrată pe cale legală. Paradoxal, aceste coordonate privesc tocmai cele două faţete ale problemei de drept supuse analizei, amintite în preambulul acestei opinii – cele referitoare la competenţă şi la admisibilitate.

În chiar paragraful final al considerentelor Deciziei nr. 486/1997, instanţa de control constituţional reţine, într-un mod lipsit de echivoc, că necesara intervenţie viitoare a legiuitorului trebuie să reglementeze „dreptul persoanei de a se adresa instanţei de judecată competente, atunci când este nemulţumită de soluţia dată plângerii sale contra actelor procurorului”. Aşadar, conformitatea cu exigenţele constituţionale a acestui nou instrument procedural de control este asigurată prin (i) stabilirea unei competenţe exclusive în favoarea unui organ jurisdicţional (iniţial instanţa de judecată, ulterior, în contextul specializării terminologice specifice principiului separatist, judecător), precum şi prin (ii) condiţionarea sesizării de parcurgerea etapei prealabile de control intern, la procurorul ierarhic superios celui care a depus soluţia de netrimitere.

Însă, în viziunea Curţii Constituţionale, această ultimă condiţie de admisibilitate, se consideră îndeplinită ori de câte ori, în urma parcurgerii etapei prealabile de control intern, persoana interesată rămâne nemulţumită de soluţia dată plângerii sale iniţiale contra actelor procurorului. Cu alte cuvinte, vătămarea intereselor legitime ale persoanei care a formulat plângerea, aceeaşi care i-a conferit şi legitimarea iniţială necesară pentru atacarea actului prejudiciator al procurorului, continuă să se manifeste şi după rezolvarea plângerii sale de procurorul ierarhic superior, indiferent de soluţia procedurală prin care se perpetuează afectarea intereselor petentului (respingerea plângerii iniţiale, admitere în tot, admitere în parte).

Or, în considerarea premisei juridice pe care se fundamentează prezenta problemă de drept – admiterea plângerii de procurorul ierarhic superior celui care a dat soluţia de clasare, infirmarea acesteia şi dispunerea unei noi soluţii de clasare, pentru alte motive decât cele invocate de petent – , soluţia de admitere nu înlătură vătămarea iniţială, ci doar îi modifică regimul juridic sub care se manifestă.

Admiterea plângerii adresate procurorului ierarhic superior urmate de dispunerea unei noi soluţii de clasare, oferă doar o satisfacţie aparentă petentului câtă vreme consecinţa negativă a actului emis de procurorul de caz (soluţia de netrimitere în judecată) nu a fost înlăturată.

În această situaţie, trebuie considerate ca îndeplinite toate condiţiile procedurale pentru a se produce sesizarea organului jurisdicţional competent. A refuza această sesizare prin instituirea unei condiţii suplimentare, de atacare a ordonanţei de admitere a plângerii şi de dispunere a unei noi soluţii de clasare la un alt procuror ierarhic superior corespunzător, înseamnă a amâna accesul la judecător prin ignorarea chiar a raţiunii pentru care acest acces a fost instituit. În consecinţă, pentru noua soluţie de clasare nu mai subzistă raţiunea parcurgerii unei alte etape prealabile sesizării judecătorului în condiţiile în care premisa funcţională care condiţiona sesizarea a fost deja îndeplinită.

În dezacord cu opinia exprimată de autorul sesizării (pagina 4 din cererea de recurs în interesul legii), ceea ce condiţionează sesizarea judecătorului cu plângerea împotriva soluţiei de clasare nu este „verificarea acestei soluţii pe cale ierarhică”, ci parcurgerea etapei prealabile specifice controlului intern, fie în mod real, fie în mod aparent sau asimilat.

Aceasta este raţiunea pentru care, potrivit art. 340 alin. (2) CPP, dreptul de a face plângere la judecător împotriva soluţiei de clasare devine efectiv nu doar după rezolvarea plângerii de către procurorul ierarhic superior, ci şi după epuizarea termenului de 20 de zile în care procurorul ierarhic superior trebuia să rezolve plângerea iniţială. În acest ultim caz, sesizarea judecătorului este permisă de lege chiar dacă nu a fost precedată de o verificare efectivă a soluţiei de clasare de către procurorul ierarhic superior. Prin urmare, esenţial pentru această condiţie de admisibilitate a sesizării judecătorului este ineficacitatea controlului intern, ierarhic, şi nu confirmarea soluţiei de clasare de procurorul ierarhic superior. Or, această ineficacitate se poate traduce judiciar:

(i) prin dispunerea unei soluţii de respingere a plângerii împotriva soluţiei procurorului de caz,

(ii) prin dispunerea unei soluţii de admitere dar urmată de o nouă soluţie de clasare întemeiată pe alte motive decât cele invocate de petent, sau

(iii) chiar prin nerezolvarea plângerii în termenul maxim de 20 de zile prevăzut de legiuitor.

În egală măsură, consider că este imposibil de reţinut „prematura sesizare a instanţei prin plângere” (pagina 4 din cererea de recurs în interesul legii) câtă vreme condiţia premisă evocată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 486/1997 se realizează într-una din formele alternative menţionate anterior.

A insista în parcurgerea unui nou control intern, ierarhic, pentru soluţia de clasare dispusă de procurorul ierarhic superior în urma admiterii plângerii persoanei interesate înseamnă să ne îndepărtăm de reperele obligatorii stabilite prin Decizia nr. 486/1997 şi să ignorăm opţiunea legiuitorului, exprimată prin dispoziţiile art. 339 alin. (5) CPP, de înlăturare a controlului în cascadă, prin plângeri succesive.

De altfel, în actuala reglementare procesual penală, această opţiune legislativă nu se manifestă conjunctural, ci în mod asumat, existând şi alte instituţii în care controlul jurisdicţional de legalitate şi temeinicie a unui act al procurorului poate fi exercitat şi în absenţa parcurgerii unui control intern, prealabil, la procurorul ierarhic superior.

O astfel de situaţie întâlnim în cazul redeschiderii urmăririi penale, în ipoteza reglementată prin dispoziţiile art. 335 alin. (2) CPP. Astfel, atunci când, ca urmare a apariţiei unor fapte sau împrejurări noi, procurorul de caz revocă ordonanţa de clasare şi dispune redeschiderea urmăririi penale, soluţia procurorului este supusă, din oficiu, unui examen de legalitate şi temeinicie realizat de judecătorul de cameră preliminară, fără a mai fi necesară atacarea în prealabil a acesteia la procurorul ierarhic superior.

Aşadar, în optica legiuitorului actual, accesul la judecător în cazul actelor esenţiale ale procurorului poate fi declanşat uneori chiar în absenţa parcurgerii etapei prealabile a controlului ierarhic.

Cu atât mai mult, un astfel de acces ar trebui asigurat în ipoteza în care controlul intern a fost realizat, însă nu a fost eficient din perspectiva intereselor persoanei care a făcut plângerea. Transformarea parcurgerii efective şi repetate a controlului intern, prealabil, într-o condiţie absolută pentru sesizarea judecătorului nu doar că se îndepărtează de reperele stabilite iniţial de către Curtea Constituţională şi, ulterior, de legiuitor, ci este şi nepertinentă funcţional, câtă vreme acest control suplimentar este inutil. Prin urmare, un control judecătoresc imediat de legalitate şi temeinicie, în considerarea ansamblului de garanţii convenţionale şi naţionale pe care le presupune orice procedură jurisdicţională, este de preferat în faţa repetării controlului intern, ierarhic, care deja s-a dovedit ineficace.

În concluzie, în ipoteza în care persoana care a formulat plângere la procurorul ierarhic superior rămâne nemulţumită de soluţia dată – în sensul că deşi admisă, plângerea a avut ca efect doar infirmarea soluţiei procurorului de caz urmată de dispunerea unei noi soluţii de clasare, pentru alte motive decât cele invocate de petent – aceasta se poate adresa cu plângere judecătorului de cameră preliminară împotriva soluţiei de clasare, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte etape prealabile de control ierarhic. Legitimarea procesuală necesară formulării plângerii la judecător în această situaţie este dată de existenţa unei consecinţe vătămătoare pentru interesele legitime ale unei persoane (indiferent de calitatea procesuală dobândită sau măcar de deţinerea unei astfel de calităţi) determinată de noua soluţie de clasare. Pe considerente de echitate apreciez că această consecinţă vătămătoare (nemulţumire) poate fi atât cea iniţială, a persoanei care a formulat plângerea la procurorul ierarhic superior împotriva soluţiei de clasare a procurorului de caz, cât şi una ulterioară, a oricărei persoane nemulţumite de noua soluţie de clasare dată de procurorul ierarhic superior.

Astfel, dacă în urma plângerii formulate de persoana vătămată împotriva soluţiei de clasare, prin care aceasta solicită infirmarea soluţiei şi continuarea urmăririi penale, procurorul ierarhic superior admite plângerea, infirmă soluţia dată de procurorul de caz şi dispune o nouă soluţie de clasare (de exemplu, prin reţinerea unor alte motive decât cele avute în vedere de procurorul de caz ori prin schimbarea temeiului de drept al soluţiei atacate), consider că este îndreptăţită să formuleze plângere la judecător atât persoana vătămată care a formulat plângerea iniţială la procurorul ierarhic superior, cât şi inculpatul, suspectul ori persoana faţă de care s-au efectuat acte de cercetare fără atribuirea vreunei calităţi, etc., dacă interesele sale legitime ar fi afectate de noua soluţie.

A considera că pentru sesizarea judecătorului cu plângerea acestei din urmă persoane este necesară atacarea noii soluţii de clasare la procurorul ierarhic superior, în vreme ce plângerea persoanei vătămate nemulţumite de aceeaşi nouă soluţie ar putea fi adresată judecătorului (întrucât deja a parcurs etapa prealabilă), ar crea o diferenţă nejustificată de tratament juridic în pofida unei identităţi de premise – vătămarea intereselor legitime prin noua soluţie de clasare.

Rămânerea în pasivitate a acestor persoane în raport cu soluţia iniţială nu s-a datorat unei lipse de diligenţă procesuală, ci absenţei unui interes procesual întrucât ele au devenit persoane nemulţumite exclusiv în raport cu noua soluţie dată de procurorul ierarhic superior.

IV. Concluzii.

În raport cu argumentele învederate, apreciez că organul judiciar competent să soluţioneze plângerea persoanei nemulţumite în ipoteza în care procurorul ierarhic superior celui care a emis soluţia de clasare a admis-o, a infirmat soluţia procurorului de caz şi a dat o nouă situaţie de clasare, pentru alte motive decât cele invocate de petent, este judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, în condiţiile art. 340-341 CPP.

Conf. univ. dr. Andrei Zarafiu

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti