Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Procedură civilă
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

O notă de subsol… verde – sau despre interpretarea juridică – sau despre cum buturuga mică răstoarnă carul mare
11.01.2022 | Ioana TRIPON

Secţiuni: Opinii, Procedură civilă, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Ioana Tripon

Ioana Tripon

Abstract:

Prezentul eseu cuprinde o reflecţie personală asupra modului în care interpretări doctrinare punctuale pot influenţa pe termen lung viziunea juridică a unor magistraţi sau a altor membri ai profesiilor juridice. Teza de bază vizează caracterul integrat, articulat, al viziunii omului asupra unui domeniu de activitate, astfel încât, integrând o anumită interpretare, un anumit detaliu, în această viziune, este foarte probabil să se ajusteze întreaga viziune în raport de micul detaliu. În final, principiile fundamentale ale procesului civil ar putea fi afectat, în modul lor de percepere şi de aplicare, tocmai de astfel mici interpretări doctrinare ale unor texte juridice minore.

Introducere:

Totul începe într-o dimineaţă mohorâtă de iarnă. Pe timpul pandemiei. Nimeni nu are chef de nimic, dar fiecare trage de sine să se scoale, să meargă, să îşi facă treburile. Să se prefacă, mă rog, că totul e în bună regulă, că începe un an nou care să fie mai bun. Sau măcar să nu fie mai rău. Doamne ajută!

Motivând restanţele…

Intriga:

… apare grefiera: oare e semnat apelul ăsta? Da, are semnătură electronică. Ce-o mai fi şi aia…

Şi de aici, uşor, alunec pe panta filosofiei dreptului: cine ar face un apel, sau o acţiune, şi să nu vrea să se judece? Adică, mai precis, care e probabilitatea ca o acţiune, o cerere de apel, sau de care o fi, să nu aibă în spate intenţia directă de a sesiza instanţa şi de a obţine rezultatele care decurg de aici? Se pot imagina tot felul de scenarii, dar, din nou, care e probabilitatea ca o astfel de situaţie să apară?…

Desfăşurarea acţiunii:

Semnătura indică însuşirea acţiunii de către parte. E clar. Lipsa ei însă nu indică neapărat că nimeni nu a dorit să promoveze acţiunea. Dimpotrivă. Semnifică faptul că autorul a uitat, de cele mai multe ori, să semneze. Doar, a trimis acţiunea la instanţă, care a fost înregistrată etc.

Lipsa semnăturii atrage nulitatea cererii (art. 196 alin. 1 din Codul de procedură civilă).

O nulitate care se poate acoperi, în condiţiile art. 196 alin. 2, „în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe”, iar pentru ipoteza în care reclamantul lipseşte la termenul la care se invocă lipsa semnăturii, acesta trebuie înştiinţat să se prezinte la termenul următor pentru a semna.

Toate bune. Dar iată la ce interpretare a condus această frugală reglementare: că lipsa semnăturii s-ar putea acoperi numai în faţa primei instanţe. Şi de aici, consecinţa că dacă în apel sau recurs s-ar invoca lipsa semnăturii uneia dintre cererile formulate în primă instanţă, această lipsă nu ar mai putea fi acoperită prin semnarea în acea etapă a procesului, ci ar atrage soluţia de admitere a căii de atac, cu anularea sau, după caz, casarea hotărârii şi anularea respectivei cereri pentru lipsa semnăturii!

Aceasta este nota verde de subsol (verde din pricină de marker, ca să nu o pierdem din vedere).

Să analizăm: ar rezulta de aici că cea mai bună strategie, pe care legiuitorul ar fi dorit să o pună la îndemână pârâţilor, a fost aceea de a limita posibilitatea completării cererii de chemare în judecată cu semnătura cea necesară doar la nivelul judecăţii în primă instanţă. Astfel, dacă pierde procesul în primă instanţă, pârâtul nu mai are de ce să îşi facă griji: tot ce trebuie să facă este să invoce acum lipsa semnăturii, după ce se va fi abţinut să o invoce în faţa primei instanţe, şi astfel, să obţină anularea hotărârii care, prin ipoteză, îi este defavorabilă.

O atare interpretare nu rezistă însă criticilor, în nici una din variantele de interpretare legală.

Procedând la interpretarea logică, sistematică şi teleologică a textului (îndreptată spre surprinderea scopului urmărit de legiuitor), trebuie acceptat că scopul precizării faptului că se poate complini lipsa semnăturii „în tot cursul judecăţii în primă instanţă” nu a fost acela de a exclude posibilitatea complinirii ei ulterior judecăţii în faţa primei instanţe, ci acela de a extinde cât mai mult posibilitatea acestei compliniri.

Reglementând procedura în faţa primei instanţe prin dispoziţiile titlului I al cărţii a II-a a Codului de procedură civilă, unde se încadrează şi prezentul articol de lege, legiuitorul nu a avut de ce să se gândească la momentul judecării în căile de atac, spre a elimina în această parte a codului, preventiv, prin reglementări ţintite, aplicabilitatea anumitor texte de lege de la judecata în căile de atac.

Dimpotrivă, modalitatea de reglementare a căilor de atac, uzitată în cuprinsul titlului II al cărţii a II-a a Codului de procedură civilă, este de a se detalia dispoziţiile speciale aplicabile în aceste etape procesuale, cu specificarea finală că ele se completează cu dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă, în măsura în care nu sunt potrivnice acelora (art. 482 în ce priveşte apelul, respectiv art. 494 pentru recurs).

Ca atare, statuând că „lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecăţii în primă instanţă”, scopul urmărit a fost de a nu se ridica o simplă scăpare din condei (lapsus calami) la rang de cine-ştie-ce impediment procedural care să nu poată fi reparat decât într-un termen scurt (cum este cazul altor situaţii, de pildă, relative la competenţa instanţei, la excepţii procesuale ş.a., care trebuie invocate în cadrul unor termene scurte, sub sancţiunea de a nu mai putea fi invocate altcândva, şi reparate tot în cadrul unor termene scurte).

Tocmai datorită faptului că uitarea sau eroarea umană intră în firescul lucrurilor şi trebuie să poată fi remediate oricând, legiuitorul a extins pe tot cursul judecăţii în primă instanţă posibilitatea de a o remedia, şi fiind o reglementare cuprinsă în titlul privitor la procedura din faţa primei instanţe, este evident că nu a dorit să limiteze acest interval gândindu-se să excludă astfel posibilitatea de a se complini lipsa ulterior judecăţii în primă instanţă, ci gândindu-se doar la limitele judecăţii în primă instanţă (lăsând nereglementată situaţia menţinerii lipsei şi ulterior pronunţării sentinţei), cu intenţia de a acorda maximum de extensie posibilă putinţei de observa (invoca) şi remedia această scăpare.

Este, din acest punct de vedere, o situaţie oarecum similară cu cea a erorii materiale, cu care se aseamănă prin mecanismul de producere (o eroare, o scăpare, o neobservare – lipsa semnăturii fiind în sine un fel de eroare materială), iar sensul reglementării este tot asemănător, de a nu se limita în timp posibilitatea remedierii.

Trebuie analizat, în consecinţă, care ar fi situaţia dacă ar rămâne neobservată şi neinvocată lipsa semnăturii de-a lungul judecăţii în primă instanţă, pronunţându-se o sentinţă în aceste condiţii.

Consider că toate principiile fundamentale ale procesului civil, reglementate la art. 5-23 din Codul de procedură civilă, se opun interpretării că, în această situaţie, s-ar impune anularea cererii pentru lipsa semnăturii, fără vreun remediu pentru reclamantul uituc.

În primul rând, se constată că regula trebuie să fie aceea a judecării cauzei, iar anularea trebuie să rămână o excepţie. În legătură cu imperativul de a fi judecate cauzele, există textul de lege reglementat de art. 22 alin. 1, 2, 6 şi 7 din Codul de procedură civilă, conform căruia: „(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. (…) (6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. (7) Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă”.

Tot astfel, art. 5 din Codul de procedură civilă, relativ la „îndatoriri privind primirea şi soluţionarea cererilor”, statuează: „(1) Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii. (2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. (3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii”.

Şi aceste dispoziţii legale se adaugă celor de la art. 22 din Codul de procedură civilă sus-citate, în a contura obligaţia judecătorului de a da o soluţie cererii cu care a fost investit, ca un principiu de drept care fixează dreptul părţii la un acces efectiv la instanţă.

Deosebit de relevante consider că sunt aceste dispoziţiile, care din nou fixează principiul obligativităţii judecării cauzei de către judecător, fie şi în situaţiile în care ar lipsi legea specifică acelei situaţii, aşa cum este cazul în speţa de faţă: practic, lipseşte o dispoziţie legală specifică relativă la modul de gestionare a chestiunii nesemnării cererii de chemare în judecată, observată ulterior pronunţării sentinţei în cauză.

În acelaşi sens sunt dispoziţiile art. 6 din Codul de procedură civilă, privitoare la „dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil”, conform cărora „(1) orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii”, precum şi dispoziţiile art. 7 alin. 2 relative la legalitatea procesului civil, conform cărora „(2) judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legii privind realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces”.

Or, dreptul de a-i fi judecată cauza este astfel un drept fundamental, un principiu al procesului civil, astfel încât dispoziţiile privitoare la anularea cererii nu poate fi aplicată decât în mod excepţional şi doar atunci când prevederi ale legii trimit în mod special la această sancţiune.

Sensul legii (art. 196) nu poate fi, aşadar, acela de a se anula în apel sau în recurs cererea care, prin ipoteză, să fi rămas nesemnată de la fond dintr-o neobservare (sau neinvocare) a acestui aspect de către participanţii la proces, întrucât ar însemna să se interpreteze în contra principiilor dreptului procesual civil o situaţie nereglementată de cod.

Soluţia trebuie căutată, aşa cum o indică art. 5 din Codul de procedură civilă, în baza dispoziţiilor privitoare la situaţii asemănătoare şi prin aplicarea principiilor asigurării accesului la instanţă, al bunei-credinţe, al echităţii, al contradictorialităţii, al egalităţii etc.

Îndeobşte, Codul de procedură civilă cuprinde reglementări echitabile pentru părţi, dându-le posibilitatea de a-şi exprima poziţiile procesuale, apărările, pe rând, într-un dialog echilibrat, în care teza este urmată de antiteză, cu acordarea unor termene rezonabile în care partea adversă să poată să se replieze, să răspundă, să se apere faţă de susţinerile făcute în contra sa.

Or, interpretarea din nota doctrinară supusă analizei, care ar lăsa reclamantul neprotejat şi în imposibilitate de răspunde în vreun fel la invocarea în căile de atac,  decisivă, a lipsei semnăturii de pe cererea de chemare în judecată, nu poate fi acceptată, întrucât întrerupe acest dialog procedural între părţi şi încalcă toate principiile sus-menţionate.

Contradictorialitatea impune părţilor (art. 14 alin. 2 din Codul de procedură civilă) „să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util (…) motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază apărările”, nicidecum să surprindă prin excepţii fără remediu, la un moment pe care legiuitorul nu l-a prevăzut şi într-o aşezare de lucruri neechilibrată.

Ca atare, este evident că, în ipoteza analizată, fie se va considera acoperită nulitatea atrasă de nesemnarea cererii de chemare în judecată, prin chiar faptul pronunţării sentinţei, ca marcând momentul final al judecăţii în primă instanţă şi deci, al intervalului pentru care s-a reglementat posibilitatea invocării acestei lipse, fie se vor considera aplicabile şi în apel sau recurs dispoziţiile relative la posibilitatea acoperirii acestei nulităţi la primul termen următor invocării, prin aplicarea dispoziţiilor art. 196 coroborate cu cele ale art. 482 sau art. 494, după caz.

Deşi această din urmă interpretare pare cea mai intuitivă şi mai potrivită regulii  generale de aplicare a dispoziţiilor privind judecata în primă instanţă şi situaţiilor care apar în căile de atac, nici prima propunere nu este lipsită de logică, în condiţiile în care, existând o sentinţă pronunţată, se deschide pentru părţi accesul la căile de atac, în cadrul cărora se va putea verifica din nou persistenţa lor în susţinerea poziţiei procesuale din primă instanţă, fiind aşadar evident că, dacă reclamantul care nu a semnat acţiunea face apel, îşi însuşeşte implicit şi cererea de chemare în judecată care a stat la baza litigiului dintru început. Nu este necesară analiza tuturor situaţiilor ce se pot imagina în această etapă, fiind suficient să se reţină principiul de interpretare care să întemeieze o soluţie echitabilă.

Punctul culminant:

Este clar că aplicabilitatea acestui text de lege în ipotezele analizate este relativ rară, astfel încât impactul direct al acestui text şi al interpretării doctrinare propuse este şi el relativ scăzut.

Ce mă pune pe gânduri este impactul acestei interpretări asupra modului de structurare a logicii juridice la destinatarii lucrării juridice care o conţine.

Aflu de la specialişti în neuroştiinţe că integrarea noului în sistemul de valori pe care îl are fiecare om este o chestiune delicată, care presupune activarea unor complicate procese neurologice în timpul somnului. Reţinând esenţa acestui aspect, mă gândesc că integrarea unui mod de interpretare de felul celui propus de doctrină în exemplul analizat nu poate rămâne fără urmări.

Adică, este improbabil să fie reţinută această interpretare, la nivel de individ, într-un buzunar al memoriei distinct de celelalte componente ale memoriei, fără să facă legături cu restul interpretărilor şi al principiilor care „mobilează” memoria juridică a cititorilor lucrării.

Dimpotrivă, probabilitatea este ca această interpretare să îşi pună amprenta pe modul în care un student la drept, sau un auditor de justiţie, sau magistrat, chemaţi să se pregătească pentru examene la această materie şi să reţină detaliile pe care doctrina le clarifică, îşi modulează sistemul de principii, în aşa fel încât să integreze viziunea juridică sus-menţionată. Problema este că, făcând aceasta, vor ajusta principiile de drept, în sine destul de generice şi privite la început de carieră ca reprezentând doar un aspect neroditor al codului, nişte reflexe teoretice fără consistenţă ale legiuitorului, astfel încât, în sistemul intern al acestora, principiile procesului civil vor fi privite şi concretizate în aşa fel încât să se potrivească modelului concret propus.

Cu alte cuvinte, din principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, reglementat la art. 6 din Codul de procedură civilă, va rămâne ceva destul de vag şi de neobligatoriu, dacă concretizarea sa va impune învăţătura că se permite anularea în apel a cererii de chemare în judecată ca nesemnată, fără vreun remediu posibil pentru reclamant.

Deznodământul:

Deznodământul nu este al eseului, ci al logicii juridice.

Interpretarea juridică nu este o operaţiune simplă, ci presupune o multitudine de procese mentale, prin care interpretul alege din multele principii şi reguli aplicabile pe cele mai potrivite, astfel încât să obţină rezultatul cel mai bun, cel mai adecvat situaţiei juridice complexe pe care o are de soluţionat.

Cu astfel de mici ajustări însă, care transformă întregul schelet al principiilor pe care se întemeiază interpretarea juridică, s-ar putea întâmpla ca, pentru a aplica o concluzie servită de-a gata de doctrină, să se sacrifice importanţa unor texte fundamentale în întreaga activitate a unor jurişti.

Aşa cum pentru o mică bătătură din talpă se schimbă mersul şi apoi, întreaga postură a omului, iar dacă persistă această bătăturică, se modifică întregul schelet, tot astfel, mici interpretări fac să cadă eşafodajul principiilor cu care debutează în forţă Codul de procedură civilă.

Va urma…

Judecător Ioana Tripon, Curtea de Apel Cluj

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti